Gorban Ramona.

Română-Italiană

Nicolae Balotă. Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu 1971.

  Considerat cel mai reprezentativ volum al criticului Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi ( dedicată
mamei sale și amintirii tatălui său) este o explorare amplă și detaliată a imaginarului poetului. Cartea este așezată
încă din Prolog „pe treapta cea mai înaltă a literaturii române posteminesciene”.
În cele douăzeci de capitole, criticul literar își propune să surprindă universul poetului Arghezi. Fiind unul
dintre cei mai mari poeți interbelici, Arghezi, este și în opinia lui Balotă„ mai apropiat de o linie modernistă a
culturii noastre literar-artistice, decât de aceea tradiționalistă” (un poet a cărui contribuție la dezvoltarea limbajului
poetic este comparabilă doar cu cea a lui Eminescu) dedicat poeziei, romanului, pamfletului şi teatrului românesc,
moralistul fără morală al artei pe care o ridică în slăvi şi în același timp o acuză de minciună.
Se conturează o imagine a poetului gata de sacrificiu prin îngroparea eului real sub construcția literară (o
jertfă ambiguă), amintind de actul creației posibile doar prin jertfirea creatorului pentru ca poezia să se
desăvârșească, să proiecteze un eu ideal. Poetul „se identifică cu cioplitorul, care împlinește actul inițial al creației: a
plăsmui ființe vii. Frământând cuvântul asemenea olarului ..asemenea făurarului a cărui statuie se desprinde vie de
pe soclu, visul său e acela al marilor creatori...căci”a scrie e a face din nou”, creația poetică repetând creația
cosmică.” Conform afirmațiilor argheziene ,,Poezia e însăși viața”. Existența umană corespunde poeziei existând
între ele o relație de intercondiționare mereu reciprocă așadar putem spune că relația dintre scriitor-lector-operă
literară devine foarte strânsă.
TudorArghezi (1880-1967) a debutat tarziu, la 47 de ani, in 1927, cu volumul Cuvinte potrivite urmat apoi
de Flori de mucigai (1931), Epigraf, Frunze pierdute,Poeme noi, dar și de alte volume printre care amintim și
volumele cu poeziile-pamflet 1907-Peizaje (din1955), Cântare omului. Este primul poet care valorifica estetica
uratului (introducând-o in literatura română prin volumul “Flori de mucigai”) inspirandu-se din opera lui Charles
Baudelaire.
Nicolae Balotă imaginează opera argheziană ca pe un purgatoriu ce oferă în egală măsură viziunea
paradisului (în poezia „miniaturală“ sau în poemele în proză) şi pe aceea a infernului (în Flori de mucigai ori în
pamflete).
Punctul de origine a operei argheziene îl constituie criza de identitate, credinţa că „existenţa în sine nu este un temei
ferm“, fapt care determină atât dinamica imaginarului, cât şi configuraţia sa de adâncime. Pornind de la convingerea
că fiinţa e mereu ameninţată de neant, Arghezi scrie o „lirică orientată îndeosebi spre avatarurile fiinţei“, o „poezie a
ontologicului“ care aspiră alternativ la ipostaza demiurgică, la contopirea cu diversele înfăţişări fenomenale şi la
absorbţia eului într-o entitate superioară (divinitatea). Astfel se explică natura particulară a universului imaginar
arghezian. Arghezi este gata să atribuie cuvântului un rol mântuitor, dealtfel cuvântul este atotputernic, stăpân
absolut al universului (iar opera literară rod al harului divin și al trudei) pentru el. Poetul umblă „prin suflete-n
cuvinte„ este un meșteșugar al cuvântului, un obsedat ce-și jertfește viața în căutarea cuvântului-construcție
paragonat cu meșterul Manole, ziditor al unei biserici cuvântătoare (Poetului necunoscut).
Credința în menirea artei, conștiința perfecțiunii și crezul artistic sunt exprimate de Tudor Arghezi în
”Mărturisiri-Tablete de cronicar„ prin asumarea obligației față de graiul primit de-a gata de la strădaniile miilor de
ani, de a nu ieftinii scriind comoara primită gratuit (idee pe care o regăsim în poeziile filozofice, printre care
amintim Rugă de seară, Testament). Poezia lui Arghezi este o forma de cunoastere, ca la toti marii poeti ai lumii. Ea
se prezintă ca taină, o inițiere în mister ce iși propune să descopere ființa în cuvinte.Întreaga sa operă este axată pe
comunicarea dintre a fi și a cuvânta dintre Ființă și Cuvânt.
Nicolae Balotă își întemeiază demersul critic asupra operei argheziene pe ideea care pornește din determinări
sufletești: ,,Se remarcă paradoxul sufletului arghezian: în el se întâlnesc netrăitul, golul, cu trăirea înmulțită
hiperbolic”.
(Timpul arghezian poartă emblemele Sacrului sau ale Erosului. Natura argheziană e supusă omului. Apare adeseori
ideea poetică a uciderii timpului ca acea „seară răzvrătită„ din poezia Testament care marchează trecerea de la
străbuni la strănepoți care reprezintă o anihilare a timpului.)
În capitolul Scholii la Psalmi, Nicolae Balotă definește psalmii arghezieni ca fiind monologuri ale celui-
care-glăsuiește-in-pustiu, aparținând liricii subiective. Vocea poetului este a omului care adresându-se Domnului ,se
pierde în pustiu, neprimind nici un răspuns, monologul nu ajunge niciodata sa devina un dialog. În toți psalmi
poetului răsună aceiași chemare către cel nenumit. Sunt o condamnarea la singuratate, psalmi ai patimii în toate
sensurile cuvantului, implicând înverșunările pasiunii și apăsările pătimirii.
Cei șaisprezece Psalmii (vorbim despre o lirică exisențială care vădește preocuparea permanentă a poetului
pentru problematica filozofică a relației omului cu Dumnezeu) ascund o dilemă a artelor poetice argheziene.
Cumpănind între cântec si violența, imn si blestem, adorare si impietate, Arghezi este in căutarea timbrului, a
intensitații si a „măsurii poeziei„. Poetul încearcă să se depășească pe sine căutând tonuri și atitudini (se pot sintetiza
în raportul omului cu Dumnezeu: neliniștea, lauda, ironia, revolta, acuza, nădejdea credinței). Psalmii sunt, pe de o
parte, lirism al îndoielii metodice - cu oscilatii intre credință si tagadă (în psalmul Tare sunt singur Doamne, și
pieziș,în interogația „Și te slujesc;dar, Doamne, până când?”ar fi vorba după cum susține Nicolae Balotă de poziția
celui ce a primit un har,dar de care se îndoiește și care este farmec și otravă în același timp) fără șansa certitudinii,
iar pe de alta, un discurs asupra metodei lirice. Arghezi ilustrează în Psalmi un raport direct al omului cu divinitatea,
percepându-l pe Dumnezeu în cele mai surprinzătoare ipostaze(Deus absconditus ,un Dumnezeu ce nu poate fi
cunoscut de omul anume limitat etc.), în funcție de starea poetică interioară(un protejat al divinității, alteori răzvrătit
ori singur, confuz, chinuit, dezamăgit sau însetat de absolut).
Volumul Flori de mucigai transfigurează materii ca urâtul, grotescul, trivialul, macabrul, atrocele, intr-un
limbaj idiomatic, „al vulgarului”, ce recuperează valențe nebănuite de expresivitate, motiv pentru care Nicolae
Balotă vorbește de noaptea valpurgică a Florilor de mucigai, în care după cum observăm predomină registrele
stilistice ale esteticii urâtului pe de o parte ca inovație lingvistică, pe de altă parte ca substanță a ideilor exprimate.
Deplina libertate de creație pe care și-o asumă autorul, fac din Florile de mucigai poezia unei umanități de periferie,
specifică viziunii moderniste. Flori de mucigai (titlul oximoronic trimite la volumul poetului francez Charles
Baudelaire, Florile răului (1857), unul dintre întemeietorii poeziei moderne europene) este poezia care deschide
volumul cu același titlu din 1931 fiind ca și Testament, o artă poetică (ars poetica), unul dintre textele reprezentative
pentru poezia modernă. Valoarea poetică se constituie în întoarcerea pe dos a valorilor consacrate, spargerea
limitelor esteticului, apare și condiția omului rob, a omului dorințelor iar viziunea este a uni liric prin excelență.
Tema scrisului și a creației devine la Arghezi, o tragică nevoie de a comunica, într-un univers închis,
desacralizat, dezumanizat, postapocaliptic. Scrisul se transformă într-o „scrijelire” de sine, într-o viziune sumbră
asupra lumii și a vieții.
Poetul este văzut ca cel care revelează, deșteaptă ceea ce doarme în obscuritate, cel care face Dumnezeu de
piatră din cenușa morților din vatră, făurește versul înalt din ocară și germinare prin transfigurare din „mucegaiuri,
bube și noroi” iscă „frumuseți și prețuri noi” deci suferința însăși poate deci să rodească.
Arghezi va explora cu un extraordinar curaj zone sociale și lexicale inexistente pănă la el în spațiul
românesc, dar această explorare e condusă sub egida acelorași vechii principiimodernist-baudelairiene care văd în
poezie o artă a deformării sensului și a proliferării de imagini, fie acestea și niște imagini aparținând unei estetici a
urâtului. .
 George Bacovia .Gol

 George Bacovia s-a impus în lirica românească începând cu 1916, volumul de debut fiind “Plumb”, urmat

apoi de “Scântei galbene“(1926),“Cu voi”(1930),“Comedii în fond” (1936) şi “Stanţe Burgheze” (1946). Fără
îndoială, curentul pe care-l reprezinta poezia lui Bacovia este simbolismul, ce constituie la noi în literatura , prima
etapa a poeziei moderne. Desi Bacovia publica si inainte de razboi, opera sa apartine , in majoritate, perioadei
interbelice, dominata de cele doua orientari literare majore – modernismul si traditionalismul.
Bacovia este un poet din familia unor Baudelaire sau Georg Trakl, cu nimic mai prejos decât aceştia,
singular, totodată, în literatura lumii tocmai prin puterea extraordinară de a-şi fi trăit până la ultimele consecinţe
„complexul existenţial” cu atâtea urmări benefice asupra negativului stilistic al operei, dar cu consecinţe dramatice
pentru viaţa omului Bacovia. Dealtfel, negativul stilistic va deveni principala direcţie în poetica secolului al XX-lea.
Experienţa personală i-a îngăduit lui Bacovia să creeze un simbolism pur românesc, între estetica decadentismului
francez şi eminescianism.
Volumul Scântei galbene (1926) din care face parte și poezia Gol, aduce în discuție importanța cromaticii
în lirica bacoviană. Într-un interviu din 1929, în revista Viața literară, poetul declară „Fiecărui sentiment îi
corespunde o culoare. Acum în urmă: m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdei” o stăre de spirit ce devine
metaforă existențială prezentă dealtfel și în poezia Gol. Poetul  este 
creatorul unei poezii de atmosferă, o atmosferă bacoviană, în acest caz de toamnă cu ploi reci şi umede.
 Poemele se nasc din nevoia eului poetic de a se defini pe sine ca individualitate, din nevoia de a da
identitate acestei individualități.
Titlul poeziei sugereaza izolarea si însingurarea extremă a eului poetic bacovian. În toate cele trei strofe ale
poeziei, eul liric parcurge sentimente, de tristete, de nefericire, stari corespunzatoare celor doua valori temporale,
prezent-trecut, simbolizand starile interioare ale poetului. Autorul exprimă în mod direct propriile gânduri, idei și
sentimente cu ajutorul prezenței eului liric(e prezent un lirism subiectiv (care înseamnă comunicare directă, discurs
la persoana I singular, monolog confesiv) la rândul său, își face simțită prezența în text prin mărci lexico-
gramaticale. Ipostaza eului liric este una confesivă subliniată prin intermediul figurilor de stil (comparație,
personificare).
Imaginarul bacovian proiectează expresionistic o lume deznădăjduită. . Poetul pune in scena un decor
marcat de solitudine si de apasare grea, de monotonie si dezolare acuta. Toamna, ploaia, caverna, frigul sunt expresii
ale sufletului său traumatizat nu doar „peisaje” obiective care îi determină starea.
Golul și întunericul cavernos sunt percepute lucid ca sens potențial al existenței omului în univers.
Bacovia pune accent în poeziile sale pe relația eului personal cu lumea, în ciuda incapacității acestui eu de a accepta
lumea. De aceea poezia lui Bacovia e mai deschisă, mai puțin complicată și evoluează în general spre tranzitivitate.
Tematica și formula estetică a liricii bacoviene se înscrie în tematica mai largă a poeziei simboliste.
Universul poetic are la bază câteva motive şi teme specifice (natura, poate chiar moartea) liricii simboliste.
Principalul motiv este cel al singurătăţii, preluat din romantism, pe care bacovia îl transformă într-un sentiment
sumbru, apăsător, asociat cu spaţiul interior al cavernei.  Motivul nevrozei provocate de un anotimp sumbru,
schimbator este insuflat de Baudelaire .Natura se află sub imperiul forţelor distructive, redusă la câteva elemente:
pădure, ploaie, frunze asociate cu golul, pustiul şi descompunerea.  Așadar găsim în opera lui Bacovia , în primul
rând, preferința pentru simboluri (aproape toate substantivele din opera sa au dobândit statutul unor simboluri:
toamna, ploaia ,pădurea uscată, caverna sunt de fapt, elementele obsedante ale unei lumi care nu este decât oglinda
aceleași stări interioare, confuze, depresive, presimțind întotdeauna moartea eului liric).
Imaginile auditive („un foșnet”, „sfârâie o ploaie”, etc.) sugerează tristețe, durere și contribuie la muzicalitatea
dizarmonică, dată și de discursul liric fragmentat întrerupt.
Bacovia devine unul dintre cei mai importanți promotori ai tendințelor novatoare din poezia românească.
 Raportul dintre simbol (semn,cuvât) și eul poetic nu este exprimat, ci sugerat, deci sugestia este o
modalitate obligatorie a simbolismului. Poetul percepe lumea la nivel auditiv ”Natura scoate arpegii, acorduri,
armonii, [...] muzica sonorizează orice atom”), idee susținută printr-o largă varietate artistică de sugerare a
muzicalității, folosind: zgomote diverse (foșnete, plânsete), verbe auditive, muzicalitatea interioară a versurilor (spre
exemplu prin repetiția cuvintului foșnet ). În poezia simbolistă așa cum se observă și punctuația poate contribui la
crearea efectului muzical. Elementul de inovație însă constă în valorificarea disonanței. Prezența în număr mare a
semnelor de punctuație (virgulele multiple, suspensia) fracturează enunțul poetic, care nu se mai dezvoltă ca un
continuum, ci sacadat. Bacovia se folosește de fragmentarea versului pentru a comunica golirea de sens a lumii, a
ființei.

Din punct de vedere al realității poetul poate fi comparat cu un dirijor, „arătând” către obiectele
care-i populează lumea.Vocea poetică orchestrează un univers poetic. Forța poetului constă deci în puterea
de a articula o lume, mizând tocmai pe puterea cuvântului, dar posedând virtualități semantice infinite. Cu
ajutorul descrieri, poemul implică niște rezonanțe care îl obligă pe cel care citește nu doar să reconstituie o
lume, ci și să îi dea un sens. Poemul, deși este o realitate lingvistică, nu ne rupe de realitate, ci ne
conectează mai profund la ea prin cuvânt. Pustiului interior ii corespunde pustiul din afara. Cele doua
extreme, "zarea intunecata", simbolul infinitului si caverna, simbolul spatiului inchis, al omului concret, se
comporta exact invers fata de aspiratiile firesti. Cosmosul ramane în tăcere, inabordabil, caverna se
contureaza ca imagine apartinatoare unui eu predestinat. Caverna (adancul, abisul) il cheama, il "duce" pe
un traseu descendent. Fosnetul se afirma ca un limbaj activ, cu urmari vizibile "Un fosnet uscat ma usuca".
Comunicat prin diferitele forme ale peisajului, fosnetul prezent grabeste "uscarea", secatuirea vietii,
transformarea fiintei in umbra, totul se incheie cu triumful golului. Spatiului pustiu, monoton, ii succede
pustiirea existentiala. Intregul peisaj e cuprins de fiorul rece și umed al toamnei, al decorului sinistru pe care
“anotimpul galben” il ”pictează”.

Poezia lui Bacovia este, neîndoielnic, înscrisă în simbolismul european prin atmosferă, procedee,
cromatică, muzicalitate, definindu-l pe poet ca fiind ”pictor în cuvinte și compozitor în vorbe”(M.Petroveanu).