Secolul XX între democraţie şi totalitarism

Ideologii şi practici politice în România

1. Regimuri democratice în perioada interbelică şi postbelică:

La încheierea Primului Război Mondial (1914-1918), regimurile democratice s-au consolidat

în statele din Vestul şi Nordul Europei, mai ales că au dispărut marile imperii: German, Ţarist,
Austro-Ungar şi Otoman. În urma tratatelor de pace din 1918-1920 au apărut modificări teritoriale
în Europa pe seama acestor imperii: state unitare (Austria, Polonia, România, Ungaria) şi state de tip
federal (Iugoslavia, Cehoslovacia). De asemenea, ca formă de organizare statală a fost adoptată
monarhia constituţională (Anglia, România, Suedia) cât şi republica (Franţa şi SUA).
Regimurile democratice s-au caracterizat prin:

separarea puterilor în stat

suveranitate naţională
alegeri libere
drepturi şi libertăţi cetăţeneşti
pluripartidism politic
libertatea presei
vot universal etc.
a) Regimuri democratice în perioada interbelică:

SUA - După război cele două partide politice: democrat şi republican au continuat alternanţa la
guvernare (pluripartidism politic). Viaţa politică americană a fost dominată de personalitatea lui
F.D.Roosvelt, preşedinte al SUA în perioada 1933-1945, care a reuşit să stopeze marea criză
economică (1929-1933) prin programul New Deal (Noul Curs), intervenţia statului în economie,
mai ales în sistemul bancar, industrial şi în agricultură (creşterea rapidă a economiei).

Anglia - Era o monarhie constituţională, existând pluripartidism politic prin cele 3 partide politice:
conservator, liberal şi laburist cât şi separarea puterilor în stat. S-a menţinut imperiul colonial
britanic, stabilindu-se înţelegeri economice preferenţiale cu fostele colonii. În prima jumătate a
secolului XX s-a remarcat personalitatea lui Winston Churchill, prim-ministru din partea Partidului
Conservator, pe parcursul celui de-al doilea Război Mondial cât şi după.

Franţa - Între anii 1918-1940 a avut un regim liberal republican, caracterizat prin instabilitate
guvernamentală. Marea criză economică a dus la apariţia forţelor fasciste, prin urmare în 1934
forţele de stânga (partidele: radical, radical-socialist, socialist şi comunist) au format coaliţia:
Frontul Popular pentru a câştiga alegerile din 1936. Prin urmare, guvernul socialist condus de Leon
Blum a luat măsuri pentru protecţia socială a muncitorilor.

România (1918-1940). Participarea la primul război mondial din 1916 a avut ca scop Marea Unire
din 1918, în urma căreia a apărut România Mare, al cărei rege a fost Ferdinand I (1914-1927).
1
România era o monarhie constituţională ereditară. Sistemul politic era fundamentat pe separarea
puterilor în stat (legislativă: Parlamentul; executivă: Consiliul de miniştri; judecătorească: Înalta
Curte de Justiţie şi Casaţie). Regele ca şef al statului avea o serie de atribuţii precum: comanda
armatei, numea preşedintele Consiliului de Miniştri, acorda decoraţii, reprezenta statul pe plan
extern etc. Ferdinand I a asigurat o viaţă politică democratică nedepăşind atribuţiile stabilite prin
Constituţia din 1923. Împreună cu preşedintele PNL – Ion I.C.Brătianu a contribuit la consolidarea
României Mari. În oct. 1922 la Catedrala Reîntregirii din Alba-Iulia, a avut loc ceremonia
încoronării lui Ferdinand I şi a reginei Maria ca regi ai României Mari. Între 1925-1926 s-a
declanşat “criza dinastică”, prinţul moştenitor Carol al II-lea a hotărât să renunţe la tron. Consiliile
de Coroană de la Sinaia au acceptat renunţarea la tron şi l-au proclamat succesor pe Mihai I, sub
autoritatea unei Regenţe. Moartea regelui în 1927 a dus la formarea Regenţei (1927-1930). Partidul
Naţional Ţărănesc a dus o propagandă pentru revenirea condiţionată a lui Carol al II-lea în ţară, fapt
întâmplat la 6 iunie 1930. Recunoaşterea Parlamentului, ca rege al României sub numele de Carol al
II-lea a dus la perioada numită “Restauraţia Carlistă” (1930-1940).

Viaţa politică din România interbelică s-a caracterizat prin pluripartidism politic, cele mai
importante partide politice democratice fiind: P.N.L fondat în 1875, la conducerea căruia s-au
succedat: Ion I.C.Brătianu (1909-1927), Vintilă Brătianu, I.G.Duca, C.I.C.Brătianu, toţi urmărind
menţinerea la putere a partidului, fiind adepţii politicii “prin noi înşine”, de sprijinire a capitalului
autohton şi de limitare a pătrunderii celui străin în economia românească. Politică economică –
neoliberalismul a fost teoretizată de Ştefan Zeletin şi Vintilă Brătianu. Aceştia reprezentau
interesele burgheziei industriale şi financiare, capitalul liberal fiind plasat în cele mai importante
domenii ale economiei. Au avut loc două guvernări liberale între anii 1922-1928 şi 1933-1937.
Printre cele mai importante măsuri legislative s-au numărat: Constituţia din 1923:

 legea minelor-1924
 legile de unificare ale statului-1925,
 legea primei electorale-1926 (partidul care obţinea 40% din voturi, avea 50% din locuri în
Parlament, restul locurilor împărţindu-se între toate partidele cu peste 2% din voturi).

După 1930 a avut loc criza partidului, susţinută de regele Carol al II-lea care urmărea
compromiterea partidului pentru a prelua întreaga putere în stat.
Al doilea mare partid democrat a fost P.N.Ţ, format prin fuziunea Partidului Ţărănesc,
fondat în 1918 de învăţătorul Ion Mihalache, cu Partidul Naţional Român din Transilvania, condus
de Iuliu Maniu. Reprezenta burghezia mică şi mijlocie. A guvernat între anii 1928-1931 şi 1932-
1933, exact în perioada marii crize economice (1929-1933). A pus în practică politica economică a
“porţilor deschise”, adică dezvoltarea ţării numai cu ajutorul capitalului străin, punând accentul mai
mult pe agricultură şi ca forţă de muncă pe ţărani, propunând constituirea statului naţional ţărănesc.
Ţărănismul a fost susţinut de teoreticieni ca Virgil Madgearu, Constantin Stere, Ion Mihalache.
După 1931 au devenit adepţii protecţionismului şi au apărut crize în sânul partidului.

În România au funcţionat şi alte partide democratice: Partidul Poporului, condus de

generalul Alexandru Averescu (legea agrară -1921, modificarea monetară -1920, reforma
financiară-1921), Partidul Social – Democrat cu reforma în influenţa în rândul muncitorilor
2
industriali, cele ale minorităţilor naţionale, etc. De asemenea au existat şi partide politice extremiste,
de stânga, reprezentat de Partidul Comunist, întemeiat în 1921, care a aderat la Internaţionala a III-
a Comunistă (fondată de Lenin în 1919). Comuniştii români au dus o politică antinaţională,
adoptând teza cominternistă privind dreptul popoarelor la autodeterminare, mergând până la
despărţirea de stat.
În consecinţă, România era considerată un stat multinaţional şi astfel se urmărea
dezmembrarea României Mari. În 1924, cu sprijin sovietic au fost organizate tulburări în Basarabia
la Tatar Bunar. Autorităţile au decis scoaterea PCR în afara legii în 1924, continuând să funcţioneze
în ilegalitate între 1924-1944, având cca 1000 de membri. Ca ideologie, doreau instaurarea dictaturii
proletariatului (muncitorilor), desfiinţarea proprietăţii private, naţionalizarea întreprinderilor etc.
Extrema dreaptă a fost reprezentată de legionari. În 1923 s-a format Liga Apărării Naţional –
Creştine, avându-l ca lider pe A.C.Cuza. Din această grupare s-a desprins în 1927 Legiunea
Arhanghelului Mihail, al cărui lider a devenit Corneliu Zelea Codreanu. Din 1930 s-a numit Garda
de Fier. Ca ideologie, legionarii promovau: antisemitismul, anticomunismul, misticismul, teoria
purificării prin moarte, un naţionalism exagerat, ortodoxismul, intoleranţa, crime, terorismul politic,
dictatura ca regim politic, etc. Era sprijinită din exterior de Germania şi Italia. În 1933 scoasă în
afara legii prin Jurnalul Consiliului de Miniştri. Legionarii au reacţionat asasinându-l pe primul
ministru I.G.Duca (dec.1933) şi în 1934 au reapărut sub numele “Totul pentru ţară”.
Regele Carol al II-lea a încercat să subordoneze mişcarea legionară, permiţându-le să
organizeze în 1936 Congresul studenţesc al tineretului legionar de la Târgu Mureş, unde s-au
constituit “echipe ale morţii“ şi liste cu personalităţi ce trebuiau lichidate. După instaurarea
regimului personal al lui Carol al II-lea în februarie 1938, organizaţia s-a autodizolvat, iar şefii
legionari arestaţi şi executaţi din ordinul regelui, inclusiv C.Z.Codreanu (căpitanul). În concluzie
sistemul pluripartidist s-a menţinut în perioada interbelică până la instaurarea regimului autoritar al
regelui Carol al II-lea în 1938.
Carol al II-lea (1930-1940) a încercat să domine viaţa politică românească şi să intervină în
crizele interne ale partidelor democrate PNL şi PNŢ pentru instaurarea unui regim autoritar,
sprijinindu-se pe o camarilă regală (persoane influente din anturajul regelui ce obţineau profituri,
promovându-şi interesele personale). Pentru instaurarea regimului personal a luat o serie de măsuri
precum:

 guvernarea prin decrete-legi

 numirea unor guverne formate din partide nereprezentative, evitându-i pe liberali şi
ţărănişti
 desfiinţarea partidelor politice, după alegerile din 1937
 impunerea partidului unic Frontul Renaşterii Naţionale, într-un cuvânt guvernarea
“deasupra partidelor”.

Astfel în decembrie 1937 regele l-a însărcinat pe Octavian Goga cu formarea guvernului, cu
scopul de a aduce la guvernare un partid slab. La 10 februarie 1938 regele l-a demis pe Goga şi a
format un guvern de “uniune naţională” la conducerea căruia l-a numit pe patriarhul Miron Cristea.
La 20 februarie 1938 a făcut publică o nouă Constituţie, care menţinea principiul separării puterilor
în stat, însă acorda prerogative foarte largi regelui (numea guvernul, exercita puterea legislativă prin
3
Reprezentanţa Naţională, etc). De asemenea s-a înăsprit cenzura, iar şeful Frontului Renaşterii
Naţionale era regele. Raporturile cu legionarii au fost contradictorii: iniţial i-a folosit ca masă de
manevră pentru a-şi întări sistemul, apoi după 1938 a început să ia măsuri severe, culminând cu
arestarea principalelor căpetenii şi cu asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a altor 12
conducători legionari (nov. 1938); replica legionară a fost asasinarea primului ministru Armand
Călinescu. Dar situaţia internaţională deteriorată l-a determinat pe rege să realizeze o politică de
“reconciliere naţională”, de care au profitat legionarii conduşi de Horia Sima.
Victoriile Axei din vara anului 1940, izolarea internaţională a României, pierderile teritoriale
din vara anului 1940: Basarabia, Bucovina, ţinutul Herţa (URSS), N-V Transilvaniei (Ungaria)
Cadrilaterul (Bulgaria), au condus la prăbuşirea regimului carlist. La 4 sept 1940 regele l-a
desemnat pe gen. Ion Antonescu să formeze noul guvern. Pe 5 sept., regele a suspendat Constituţia
din 1938, a dizolvat parlamentul şi i-a acordat puteri depline lui Ion Antonescu( la cererea acestuia),
care i-a cerut să abdice şi să părăsească ţara, fapt realizat la 6 sept 1940, urmat la tron de fiul său
Mihai I.

b) Regimuri democratice în perioada postbelică:

• Franţa – După război a continuat să fie o republică caracterizată prin instabilitate

guvernamentală. A fost una dintre fondatoarele CECO, în urma Tratatului de la Paris (1951). În
1958 a fost realizată o nouă Constituţie sub influenţa preşedintelui Charles de Gaulle, sporind
puterile acestuia (mandat de 5 ani). În 1969, de Gaulle a demisionat datorită crizei interne, fiind
urmat de Georges Pompidou până în 1974.

• Anglia – După război au venit la putere laburiştii prin Clement Atlee care au luat o serie de
măsuri precum: naţionalizarea Băncii Angliei, a minelor de cărbuni, telecomunicaţiilor, etc. Era în
continuare o monarhie, condusă din 1952 de regină Elisabeta a II-a. India, “perla coroanei
britanice” şi-a proclamat independentă în 1947. În 1979 puterea a fost preluată de Partidul
Conservator condus de Margaret Thatcher care s-a confruntat cu probleme sociale (revoltele
minerilor), cu şomajul şi inflaţia. În 1997, Partidul Liberal a câştigat alegerile, prim-ministru
devenind Tony Blair.

• Italia – După un referendum, monarhia a fost îndepărtată, Italia fiind proclamată republică
(1946). A fost caracterizată prin instabilitate guvernamentală, prin diferenţe economice între N şi S,
recesiune economică, demonstraţii, atentate teroriste.

• Germania – Conferinţa de la Potsdam (1945) a stabilit situaţia Germaniei şi a Parlamentului,

apărând 2 state: RFG şi RDG. RFG a beneficiat de ajutorul american – Planul Marshall (1947),
RDG fiind sub control sovietic. Războiul rece dintre SUA şi URSS a afectat şi Germania prin
“blocada Berlinului” (1948), blocând orice rută terestră care lega Germania Occidentală de Berlinul
Occidental. Soluţia găsită de aliaţi (francezi, englezi, americani) a fost un pod aerian pentru
aprovizionarea jumătăţii vestice a oraşului, determinându-i pe sovietici să renunţe după 10 luni.
RFG a intrat în NATO în 1955, a fondat în 1951, CECO. În 1961 a fost construit de sovietici Zidul
Berlinului, care în nov.1989 a căzut, realizându-se unificarea celor 2 Germ.

4
• SUA- După 1945 s-a declanşat Războiul Rece cu URSS, o confruntare indirectă, în plan
ideologic, politic, economic care a durat până în 1991, când s-a dizolvat URSS. În plan intern s-au
menţinut cele 2 partide: democrat şi republican, punându-se accentul pe dezvoltarea economică şi pe
politica de stăvilire a comunismului printr-o serie de măsuri:

 Doctrina Truman (1947)- stoparea extinderii comunismului în Turcia şi Grecia,

 Planul Marshall (1947)- plan financiar de ajutorare economică a Europei, ruinată de
război (doar statele V Europene l-au acceptat)
 NATO (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord)-1949, tratat militar iniţiat de SUA şi
Canada.

Crizele Războiului Rece:

 blocada Berlinului (1948)

 războiul dintre Coreea de N şi Coreea de S (1950-1953)
 a rachetelor din Cuba (1962) au tensionat cele 2 superputeri, însă după 1962 relaţiile
s-au detensionat apărând “coexistentă paşnică”, încheindu-se acordurile SALT 1 şi
SALT 2 privind controlul armamentului strategic.

Anii 80’ au debutat cu o nouă perioadă de încordare a relaţiilor sovieto-americane.

Preşedintele american Ronald Reagan a considerat URSS un “imperiu al răului”, iniţiind un
program intitulat Iniţiativa de Apărare Strategică sau Războiul Stelelor (construirea unui scut
antirachetă pentru distrugerea rachetelor inamice la scurt timp după lansare). Venirea lui
Mihail Gorbaciov în fruntea URSS în 1985 a dus la sfârşitul războiului rece, cât şi la căderea
blocului comunist în Europa Răsăriteana în anul 1989.

2. Regimuri totalitare în perioada interbelică şi postbelică:

Regimurile totalitare de extremă dreaptă (fascismul, nazismul) sau de extremă stânga

(comunismul) s-au impus după primul război mondial sau chiar în timpul războiului în Rusia.
Acestea s-au caracterizat prin:

Definirea puterii în stat de un dictator

Partid unic
Cultul personalităţii
Economia centralizată (dirijată)
Distrugerea proprietăţii private (colectivizarea agriculturii - în URSS)
Cenzurarea presei
Lipsa drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti
Poliţa politică
Sistem detenţionar
Naţionalism
Ateism

5
 Promovarea elitismului (nazism, fascism) sau a clasei muncitoare contra tiranilor
capitalişti-burghezia (comunism) etc.

Comunismul în URSS

Chiar în timpul războiului în Rusia a izbucnit în anul 1917 revoluţia bolşevică, deoarece tarul
Nicolae al II-lea nu a putut reforma societatea rusă aflată în criză.
Cauzele revoluţiei bolşevice au fost: sărăcia, înfrângerile de pe front, înapoierea economică,
etc. Răsturnarea monarhiei ţariste a dus la preluarea conducerii de un guvern provizoriu, răsturnat de
“bolşevici”, o fracţiune a partidului comunist, care au preluat puterea în oct. - nov.1917.Ca organ
executiv s-a format Consiliul Comisarilor Poporului ce-l avea în frunte pe Vladimir Ilici Lenin.
Noul regim s-a bazat pe armata şi pe o teribilă organizaţie de represiune internă numită CEKA. Între
1918-1921 bolşevicii s-au înfruntat într-un război civil cu opoziţia unor elemente fidele fostului tar,
a liberalilor, socialiştilor, etc. Bolşevicii au învins şi au trecut la organizarea Rusiei pe baze
federative: URSS. Ideologia comunistă se găsea în operă lui Marx, mai ales în lucrarea “Manifestul
Partidului Comunist” în care apare idea “luptei de clasă”, între muncitori şi burghezi, primii reuşind
să preia puterea printr-o revoluţie. Comuniştii promovau şi idea eliminării inegalităţilor dintre
oameni, de natură socială şi economică. Practicile politice în URSS s-au manifestat în toate
domeniile de activitate, organizate conform concepţiei lui Lenin, expusă în “Tezele din Aprilie”
(1917). Teroarea a fost instituită în stat, orice formă de opoziţie fiind desfiinţată inclusiv partidele
politice, funcţionând doar partidul unic, P.C.U.S. Astfel Lenin a centralizat economia, a naţionalizat
întreprinderile, a colectivizat agricultură, statul devenind unic proprietar. Proprietatea privata a fost
desfiinţată (proprietăţile ţăranilor luate cu forţa, prin execuţii sau deportării în Siberia, apărând
proprietatea de stat “cooperativistă”). În 1921 Lenin a renunţat la măsurile foarte dure, enunţând”
Noua Politică Economică” (NEP) prin care a încercat refacerea economiei prin oprirea rechiziţiilor
forţate de cereale şi existentei proprietăţii private. În 1922 a apărut URSS şi Armata Roşie condusă
de Lev Troţki. Lenin (1917-1924) a încercat să importe revoluţia bolşevică peste hotare creând în
1919-Internationala Comunistă, însă nu a reuşit. Decesul lui Lenin în 1924 a declanşat lupta pentru
putere între preferaţii săi: Stalin şi Lev Troţki, reuşind să se impună Stalin “omul de oţel” (1924-
1953). El şi-a eliminat rivalii politici, a renunţat la NEP iar din 1929 a impus pe plan economic
anihilarea iniţiativei şi a proprietăţii private, centralizarea şi palnurile cincinale sau anuale.
În agricultură s-a impus colectivizarea forţată, ţăranii bogaţi (culacii) fiind
obligaţi să-şi cedeze pământurile, gospodăriilor colective (colhozuri) sau celor de stat (sovhozuri).
Cei care nu au dorit, s-au opus, au fost deportaţi, închişi în lagăre de muncă numite gulaguri. S-a
sprijinit pe poliţia politică (Ceka a devenit NKVD) şi pe propaganda pentru impunerea unui puternic
cult al personalităţii. De asemenea în industrie s-a pus accentual pe industria siderurgică şi
constructoare de maşini, propaganda urmărind că muncitorii, să-şi depăşească normele de producţie.
Opozanţii politici, fie au fost executaţi fie li s-au înscenat procese în urma cărora au fost trimişi la
închisoare sau în lagăre de muncă forţată din ţara care formau gulag-ul.
Între 1936-1939, statul a declanşat Marea Teroare arestări şi execuţii care au dus la
milioane de victime din rândul tuturor categoriilor sociale şi profesionale, inclusiv cadre superioare
ale armatei. În acelaşi timp, cultul personalităţii lui Stalin a căpătat proporţii. Presa cenzurată,
creaţia culturală a fost pusă în slujba intereselor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.)
6
şi al dictatorului. A luat măsuri represive contra Bisericii Ortodoxe, comuniştii fiind atei.
Pe plan extern, s-a realizat o apropiere de Germania nazistă, încheindu-se la 23 aug.1939,
pactul de neagresiune sovieto-german, Ribbentropp-Molotov pentru împărţirea sferelor de
influenţă în Europa. Al doilea război mondial (1939-1945) a schimbat evoluţia URSS, care a trecut
în tabăra opusă Germaniei, reuşind să impună “Cortina de fier”, după 1945 în Răsăritul Europei:
regimuri comuniste.

Fascismul în Italia:

A apărut pe fondul crizei statului, a unor mişcări sociale, a sărăciei, războiului, neprimirea
teritoriilor visate după război. Industriaşii şi bancherii au susţinut mişcarea fascistă. Partidul Fascist,
întemeiat şi condus de Benito Mussolini a reuşit să preia conducerea guvernului în toamna anului
1922 prin Marşul asupra Romei a “cămăşilor negre” (doliul Italiei), când regele Victor Emanuel al-
III-lea a fost nevoit să-l numească pe Mussolini prim-ministru. Ideologia partidului era societatea
organizată în grupuri profesionale numite corporaţii, transformând Italia într-un stat corporatist
(desfiinţarea sindicatelor şi gruparea muncitorilor şi patronilor în organizaţii de interese profesionale
sub supravegherea statului). Libertatea presei a fost suprimată, activitatea partidelor politice
inăbuşită, adversarii politici ai regimului eliminaţi, a apărut OVRA (Organizaţia voluntară pentru
represiunea antifascismului).
În 1926 Mussolini şi-a luat titlul de Il Duce, conducător al statului deşi există monarhia, însă
cu rol simbolic. Fasciştii erau naţionalişti, dorind să facă din Italia o mare putere, care să reînvie
vechea glorie a Imperiului Roman.De asemenea, Mussolini a stins vechiul conflict cu Vaticanul,
căruia i-a recunoscut independenţa prin” Concordatul de la Laterano” (1929). Pe plan extern, a
agresat Etiopia (1935), Albania (1939) şi a aderat la Axa Berlin-Roma-Tokyo (1937). În timpul
războiului Italia a fost sprijinită militar de Germania, însă în 1943, regimul fascist al lui Mussolini a
căzut, Italia revenind la democraţie după 1945.

Nazismul în Germania:

După primul război, Germania a ieşit învinsă impunându-i-se Tratatul de la Versailles

(1919), considerat un adevărat dictat, datorită prevederilor acestuia: plata unor despăgubiri de război
Franţei, cedarea Alsaciei şi Lorenei, Franţei ,desfiinţarea serviciului militar obligatoriu, desfiinţarea
industriei de război, demilitarizarea unei fâşii a malului stâng al Rinului de 50 km. Germania nu a
respectat Tratatul de Pace, nereuşind să plătească despăgubirile de război datorate Franţei.Pe fondul
instabilităţii politice (comuniştii au marcat să pună mâna pe putere în Germania; însă au eşuat,
Germania revenind la democraţie, prin impunerea ca formă de guvernare a Republicii de la
Weimar), a sărăcirii populaţiei după război, a economiei distruse, a pierderilor teritoriale, a apărut
Partidul Social Naţional al Muncitorilor Germani (NSDAP= Partidul Nazist).
Din 1921, conducătorul acestuia a devenit Adolf Hitler care şi-a expus doctrina (ideologia) în
lucrarea sa Mein Kampf (Lupta Mea), realizată în închisoare, care explica împărţirea raselor
superioare a arienilor, care au nevoie de spaţiu vital şi inferioare: evreii, ţiganii, handicapaţi,
homosexuali, sclavi, negri, care trebuiau exterminate (antisemitismul şi rasism).Partidul nazist a
reuşit să câştige alegerile parlamentare din Germania din 1932, astfel încât preşedintele Paul von
Hindenburg l-a numit în 1933 pe Hitler cancelar al Germaniei. După moartea preşedintelui, Hitler
7
şi-a luat titlul de Führer (Conducător), în 1935 devenind adevăratul lider german.
Pe plan intern a reuşit redresarea economiei germane prin reducerea şomajului, dezvoltarea
industriei de război, s-a sprijinit pe marii bancheri şi industriaşi germani.De asemenea a eliminate
foşti adversari în urma unor masacre (Noaptea cuţitelor lungi-1934; a instituit poliţia politică
(Gestapo), a suprimat drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, a dezvoltat un naţionalism exagerat,
antisemitism, rasism, intoleranta, antiliberalism şi anticomunism.
Pe plan extern: nu a respectat tratatul de la Versailles, reintroducând serviciul militar
obligatoriu (1935) a ocupat zona demilitarizată Rhenana; a încheiat Pactul anticomintern cu Italia şi
a pus bazele Axei Berlin-Roma-Tokyo în 1937. În 1938 a alipit Austria forţat şi a iniţiat
dezmembrarea Cehoslovaciei (a anexat regiunea sudetă populată cu etnici germani şi şi-a impus
protectoratul asupra Boemiei şi Moraviei).La 1 sept.1939 a declanşat al doilea război mondial prin
invadarea Poloniei. Eşecul în război l-a determinat pe Hitler să se sinucidă pe 30 apr.1945 iar
Germania să fie ocupată militar de trupele americane, franceze, engleze şi sovietice.

b) Regimuri totalitare în perioada postbelică (după 1945): URSS

Încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945), Stalin a profitat de
slăbiciunea SUA şi în octombrie 1944, în urma Conferinţei de la Moscova, negociata cu premierul
britanic Winston Churchill, s-a semnat Acordul Procentajelor (Estul Europei cădea sub dominaţie
sovietică). După 1946, între SUA şi Urss s-a produs Războiul Rece până în 1989, înfruntările dintre
cele 2 superputeri fiind în plan ideologic, politic şi economic. Astfel, americanii au dus o politică de
stăvilire a comunismului, impunând în 1947 doctrina Thruman şi Planul Marshall.
În plan militar SUA au creat în 1949 NATO.În replică Stalin a creat în 1947 Cominform, în
1949 CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) in plan economic, din care au făcut parte
“democraţiile populare”. Urmaşul lui Stalin, Nikita Hruşciov (1953-1964) a creat în plan militar o
“coexistentă paşnică” cu SUA, iar pe plan intern un “dezgheţ politic” prin demascarea cultului
personalităţii şi crimelor staliniste, într-un Raport Secret, prezentat în cadrul Congresului al XX-lea
al P.C.U.S. În 1956 a avut loc prima revoluţie anticomunistă în Ungaria, conducătorul acestuia Imre
Nagy cerând ieşirea ţării din Pactul de la Varşovia şi realizarea unor reforme. Sovieticii au intervenit
cu tancurile punând capăt revoluţiei din Ungaria. Urmaşul lui Hruşciov, Leonid Brejnev (1964-
1982) s-a confruntat cu o altă revoltă anticomunista în Cehoslovacia, numită “Primăvara de la
Praga” în 1968, al cărei conducător Alexander Dubcek dorea realizarea unor reforme şi a unui
“comunism cu faţă umană”. Sovieticii au intervenit militar şi au pus capăt revoluţiei cehoslovace.
Brejnev a lansat “teoria suveranităţii limitate” pe care a pus-o în practică în Cehoslovacia.
O altă criză a regimului comunist s-a manifestat în Polonia unde în anii ’80 a apărut primul
sindicat liber solidaritatea condus de electricianul Lech Walesa. Sindicatul a fost scos în afara legii,
continuând în ilegalitate fiind susţinut de Biserica Catolică. Şi în România au avut loc crize
anticomuniste precum cea a minerilor din Valea Jiului (1977) şi a muncitorilor din Braşov (1987),
care doreau condiţii de viaţă şi lucru mai bune.
Anul 1985 a adus în fruntea URSS-ului un reformator al sistemului comunist Mihail
Gorbaciov (1985 -1991). Reformele lui Gorbaciov: perestroika (restructurare) şi glasnost
(transparenţa) au încercat salvarea URSS-ului din colapsul econ. in care se afla. Gorbaciov nu a
dorit căderea sistemului comunist, însă anul 1989 a dus la căderea blocului comunist din Europa
8
Răsăriteană; 9 noiembrie 1989 a însemnat căderea unui simbol al comunismului: Zidul Berlinului şi
unificarea celor 2 Germanii.
“Democraţiile populare”: RDG, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Albania,
Iugoslavia, România au trecut la un regim democrat şi la instituirea statului de drept. În 1991 s-a
produs şi dezmembrarea URSS-ului, apărând Comunitatea Statelor Independente (C.S.I), o
comunitate de state suverane, al cărei preşedinte a devenit Boris Elţîn.