CURS 5

Costuri logistice

Consideraţii introductive
Pe traiectoria unui produs de la producţie la consum se disting:
(i) deplasarea - mutarea (manipularea) din zona de producţie în cea de depozitare;
(ii) păstrarea (depozitarea) în această zonă, împreună cu alte produse care aşteaptă vehiculele
pentru transport;
(iii) încărcarea în mijloace de transport;
(iv)transportul la destinaţie;
(v) descărcarea, manipularea şi păstrarea pentru consum la destinaţie.

Aceste operaţii presupun costuri referitoare la transfer (adică la „acoperirea” distanţei) şi

costuri referitoare la depozitare (adică la „acoperirea” timpului).
Costurile de deplasare-mutare se clasifică în costuri de manipulare şi costuri de transport.
Ele sunt foarte asemănătoare; deosebirea principală se referă la distanţele de transport şi mărimea
încărcăturii mutată împreună. Costurile de manipulare includ condiţionarea; costurile de
transport includ încărcarea. Desigur, încărcarea este de asemenea o activitate de manipulare. De
aceea, ea poate fi definită ca un cost de manipulare (încărcarea fiind o parte a costului de
manipulare) când apare distinctă de vehicul şi ca un cost de transport atunci când apare legat de
vehicul. Este important însă ca-n finalul analizei tuturor costurilor să nu fie inclus de două ori.
Costurile de depozitare includ costurile „de chirie” şi costurile „de aşteptare”. Aceasta nu
este o terminologie general acceptată, dar este utilă scopurilor urmărite de noi. După cum arată
numele costurile de „chirie” implică costurile cu „chiria” pentru spaţiu, echipamentele necesare
pentru a depozita produse în anumite locuri şi unele costuri de mentenanţă (ca cele de securitate,
utilităţi etc) direct legate de funcţionarea spaţiului de depozitare. Costurile de aşteptare (de
stocare)se referă la costurile de întârziere în folosirea produsului şi include: costul de oportunitate
al capitalului imobilizat în depozit, orice valoare pierdută în timpul aşteptării etc. Pentru un set de
facilităţi anume (spaţiu şi echipamente) costurile de chirie rămân constante, dar costurile de
aşteptare depind de modul în care produsele (articolele) sunt procesate; adică „chiria” – spre
deosebire de costurile totale de aşteptare pe unitatea de timp – nu depinde de cantitatea (valoare)
depozitată.
Vom examina în manieră sintetică cele patru categorii de costuri. Scopul este acela de a
identifica acei parametrii care influenţează variaţia costurilor şi de a stabili relaţiile generale între
mărimile care intervin.
În analiza acestor relaţii este importantă alegerea modului de raportare. De exemplu, costul
transportului se poate prezenta drept cost pe unitate transportată, cost pe an, cost pe cursă etc.
Desigur, nu toate aceste prezentări sunt necesare unei analize corecte. Costul pe unitate
transportată poate fi convertit în celelalte două menţionate fără dificultate dacă factorul de
conversie este constant, adică nu depinde de variabilele de decizie.
Mai trebuie precizat cine suportă costurile. Dacă proprietarul mărfii se schimbă în timpul
transportului, costul de aşteptare la origine revine producătorului iar cel de stocare la destinaţie,
consumatorului. Este posibil ca atunci când transporturile nu sunt prea frecvente (transportatorul
urmăreşte să-şi minimizeze costurile de transport) să se înregistreze o valoare mare a stocului la
destinaţie. Beneficiarul afectat de aceste costuri este îndreptăţit să solicite un discount. Valoarea

1
acestuia trebuie inclusă în calculele de optimizare ale frecvenţei expediţiilor, dar este dificil de
cuantificat.

O suficient de detaliată descriere cantitativă a costurilor de depozitare poate fi redată în

contextul unui scenariu simplu cu o origine şi o destinaţie. Considerăm situaţia din figura 3.1, în
care produsele (unităţile) sunt fabricate şi solicitate cu o rata constantă, K. Cele patru curbe
reprezintă numărul cumulat al produselor care: (i) sunt fabricate, (ii) sunt expediate, (iii) sunt
recepţionate la destinaţie şi (iv) sunt consumate. Se poate urmări în manieră convenabilă modul
în care variază în timp numărul de unităţi în diverse stadii logistice (aşteptare pentru transport,
aflate în decursul transportului şi în aşteptare pentru consum).
În orice moment, diferenţe dintre ordonatele curbelor (i) şi (ii) reprezintă numărul unităţilor
care aşteaptă expedierea, diferenţele dintre (ii) şi (iii) – numărul unităţilor aflate în decursul
transportului, diferenţele dintre (iii) şi (iv) – numărul unităţilor care aşteaptă consumul.
Dacă admitem că unităţile (produsele) trec prin sistem în ordinea „primul intrat – primul
ieşit” („first in – first out”) înseamnă că al n-lea produs care este luat în consideraţie în fiecare
stadiu (i, ii, iii sau iv) este acelaşi produs; ca rezultat separaţia orizontală între oricare două curbe
la ordonata „n” reprezintă valoarea timpului petrecut de acel produs între stadiile corespondente.
Astfel, tm reprezintă durata transportului, aria haşurată vertical – numărul „unităţi – oră”
petrecute la origine, iar cea haşurată orizontal – pe cele de la destinaţie.
În exemplul considerat, separaţia între curbele producţiei şi consumului (constantă) este
durata medie a aşteptării
 = t m 1 , dacă  1 = max 1  (3-1)
i
Spaţiul necesar pentru păstrare în oricare poziţie trebuie să fie proporţional cu numărul
maxim de unităţi aflate în acea localizare
max N = K 1 (3-2)
Expresiile pentru media aşteptării şi maximul acumulării pot fi transformate în „costuri pe
produs” sau pe „unitatea de timp” folosind factorii de conversie.
Număr
cumulat
de produse (i) Producţie
(iii) Sosire
(ii)
Expediere (iv) Consum

τ3

τ2
τ1

K tm K

Timp
Figura 3.1: Număr cumulat al produselor în diferite strategii ale operaţiilor logistice

2
 Costul depozitării
Costul chiriei

Sunt costurile spaţiului şi facilităţilor necesare pentru păstrarea cantităţii maxime acumulate;
ele sunt proporţionale cu maximul acumulării. Factorul de proporţionalitate depinde de mărimea
produsului, de cerinţele de păstrare şi nivelul chiriei predominante pentru spaţiu. Dacă facilităţile
sunt proprii (nu închiriate) costurile cresc aproximativ liniar cu spaţiul (calculate pe baza
amortismentului investiţiilor pe durata de viaţă a facilităţilor).
Dacă cr este constanta de proporţionalitate (în u.m./an produs), atunci
C r = cr max N (3-3)

sau
C' r = cr max N / K = cr 1 u.m/produs (3-4)
Se observă că C' r nu depinde de flux (de producţie şi consum cu rata K) şi este
proporţional cu valoarea maximă a timpului între expedieri.
Estimarea costului chiriei este legată de stabilirea capacităţii necesare a depozitului, adică a
spaţiului corespunzător lui max N.
Dacă este cunoscută cantitatea anuală de produse care foloseşte depozitul, Q şi durata medie
de păstrare a produselor în depozit, t p , atunci
Q
max N = t p n ,
365
unde n este un coeficient supraunitar care caracterizează neuniformitatea zilnică a
numărului de produse necesar a fi depozitate.
Suprafaţa totală necesară pentru depozitarea simultană a max N produse este
= (1 +  ) ,
max N
St =
n
unde n este numărul mediu de produse care revin pe unitatea de suprafaţă a
depozitului,
 - spaţiul suplimentar necesar manipulării produselor în depozit.
Determinarea suprafeţei totale necesare pentru un depozit se poate face şi pornind de la
cerinţa ca în raport cu neuniformităţile „intrărilor” şi „ieşirilor” din depozit să se înregistreze o
probabilitate ca tot spaţiul să fie ocupat mai mică decât o valoare prestabilită.
Admiţând că toate entităţile care solicită depozitul necesită acelaşi spaţiu de depozitare, adică
cererile sunt omogene sub acest aspect, înseamnă că problema stabilirii capacităţii necesare
depozitului se rezumă la determinarea numărului de celule, m, (compartimente) de capacitate
egală cu cea solicitată de o entitate, q, (figura 3.2) astfel încât probabilitatea ca entitatea care
solicită sistemul să găsească toate cele m, celule ocupate cu o probabilitate mai mică decât o
valoare acceptată, Pa.

1 2 3 …
λ μ Ex
G
..

..

.. … … … m
3
 Figura 3.2: Schema structurală a unui depozit

Intensitatea şi caracterul sosirii entităţilor care solicită depozitul corelat cu intensitatea şi

caracterul eliberării depozitului orientează către modelul matematic adecvat. Astfel, dacă
admitem că depozitul poate fi asimilat cu un sistem de servire de tip M/M /m,în clasificarea
(Kendall –Lee, 1976), atunci probabilitatea ca o entitate să găsească toate cele m compartimente
ocupate şi să i se refuze primirea în sistem este
m
1 
 
m!   
Pr = k
, (3-5)
m
1 
  
k =0 k !   

unde λ este intensitatea medie a sosirilor,

Q
= ,
qT
unde Q este cantitatea anuală de produse care solicită depozitarea în partiţiile q ale entităţii
sosite,
T – durata anuală de funcţionare a depozitului,
μ – intensitatea medie a servirilor (eliberării depozitului),
1
= ,
tp
unde t p este durata medie de ocupare a unui compartiment al depozitului de către o
partiţie de produse (aduse de o entitate), exprimată în aceleaşi unităţi ca şi T.
Remarcăm ipoteza simplificatoare propusă conform căreia eliberarea depozitului, prin ieşirea
unei entităţi încărcate coincide cu eliberarea completă a unui compartiment.
În aceste condiţii, problemă găsirii capacităţii depozitului se rezumă la stabilirea valorii lui m
care satisface condiţia
Pr  Pa (3-6)
Practic, se calculează Pr pentru
mmin = minm :  − m  0 , m = 1, 2, …
m

şi apoi pentru mmin + 1, mmin + 2, , până când inegalitatea este satisfăcută.

Numărul minim de compartimente ma care îndeplineşte relaţia (3.6) determină suprafaţa
totală necesară a depozitului
S t = ma sc (1 +  ) ,
unde sc este suprafaţa unui compartiment de capacitate q,
 – coeficient (0,15 – 0,40) care are în vedere spaţiile neocupate cu depozitarea (în special,
destinate circulaţiei), precum şi capacitatea anuală efectivă de depozitare
(
Qdep = Q 1 − Pr . ) (3-7)
În lipsa unei valori impuse Pa pentru probabilitatea de refuz Pr, analistul poate decide oprirea
incrementării succesive a valorii mmin, atunci când Pr la creşterea lui m scade nesemnificativ şi, în
consecinţă, sporurile de capacitate de depozitare, ΔQdep încetează să mai justifice mărirea
numărului de compartimente.

4
 Costul „aşteptării” (stocului)

Costul „aşteptării”, denumit de asemenea, costul „stocului” este cel asociat „întârzierii”
produsului. Conform literaturii consacrate stocurilor el poate fi considerat proporţional cu durata
păstrării produselor
Cs = ci  u.m/an
sau
C ' s = ci ' u.m/produs
unde Ω, Ω’ sunt duratele imobilizărilor pe an, respectiv pe produs;
ci – penalitatea pentru păstrarea unui produs o unitate de timp [u.m./produs.oră].

Pentru că expresiile de mai sus au valori implicite de „produse ore” egale, trebuie să se aibă
grijă dacă penalităţile depind de: (i) momentul zilei, săptămânii sau anului când aşteptarea se
produce şi (ii) cât de lungă pentru un produs anume a fost aşteptarea deja produsă. De exemplu,
pentru figura 3.1. costul aşteptării (stocării) este
C s = ci K (t m +  1 ) = (ci K t m ) + (ci K  1 ) u.m/an (3-8.a)
C ' s = ci (t m +  1 ) = (ci t m ) + (ci  1 ) u.m/produse (3-8.b)
Partea stângă a primei relaţiei (3-8.a) presupune că unitatea de timp este un an. Termenul
între parantezele drepte reprezintă acumularea medie a stocului în sistem (separarea pe verticală
între curbele producţiei şi consumului din figura 3.1).
Pentru cazurile în care stocul la destinaţie poate fi ignorat (de exemplu, pentru transportul
oamenilor în cele mai multe cazuri) aşteptarea medie adăugată la tm ar trebui calculată pentru aria
haşurată orizontal din figura 3.1.
Dacă se transportă oameni, ci trebuie să reprezinte „valoarea timpului”. Când se transportă
marfă, acesta trebuie să includă costul de oportunitate al capitalului imobilizat în produs pentru o
unitate de timp (dacă Π este valoarea produsului şi i , rata de discontare, atunci costul de
oportunitate este Π i). Pentru produsele perisabile sau pentru cele expuse pierderilor şi
stricăciunilor, ci trebuie de asemenea să includă valoarea pierderilor produse în timpul petrecut în
sistem. Constanta ci este greu de stabilit precis. Noi nu cunoaştem valoarea timpului pentru
oameni şi este la fel de bine cunoscut în economie, cât este de greu de fixat „i”.
Să presupunem că fabricarea unui produs costă 0 şi se vinde cu 1 (1 >>0). Care dintre
cele 2 valori trebuie folosită pentru calculul stocurilor? Răspunsul depinde de condiţiile pieţei.
Dacă cererea este fixă, reducerea stocului permite producţiei să fie mai lentă (temporar numai)
până când noul nivel mai scăzut al stocului este atins (figura 3.2). Dacă aşteptarea s-a redus cu Δ
unităţi, producerea a K Δ unităţi poate fi evitată. Timpul salvat poate fi amortizat dincolo de
durata operaţiei de producţie, iar costul salvat pe unitatea de timp este proporţional cu K Δ 0 .
Aceasta este identic cu a spune că ci este proporţional cu 0.
Pe de altă parte, dacă piaţa poate să absoarbă tot ce produce, atunci se pot vinde extra K Δ
produse din stoc în timp ce rata producţiei se păstrează constantă şi între extra venitul amortizat
pe unitatea de timp va fi proporţional cu K Δ 1 . Aceasta înseamnă că ci trebuie să fie
proporţional cu K Δ 1 .
În practică se-ntâmplă adesea că atât 0 cât şi 1 să nu fie cunoscute. Este cazul
componentelor consumate de o firmă ca parte al unui proces de producţie de multifabricaţie.

5
 Stocul „salvat”
(redus), kΔ
Număr
cumulat de
produse

Δ stocul
aşteptarea
nou
„salvată” (redus)

producţie
cerere
stocul
K vechi

Timp
Figura 3.3: Efectul asupra stocului al reducerii temporare a ratei producţiei

Pentru determinarea costului stocurilor, dar în special pentru găsirea soluţiilor de

reducere a acestora prin identificarea mărimii „lotului optim” există o literatură extrem de bogată
în cere se disting modele matematice diferenţiate în raport cu natura cererii (deterministă,
aleatorie, necunoscută) şi/sau în funcţie de restricţiile care intervin în aprovizionare, interacţiuni
între produse, limitări de volum, greutate, timp de lucru, disponibilităţi financiare.
Deşi, cum am menţionat, extrem de diverse, problemele de stocuri au câteva caracteristici
comune:
1) o cerere de anumite produse – în general, aleatorie şi-n funcţie de timp;
2) un anume stoc (rezervă) de produse, necesar satisfacerii cererii, stoc care trebuie periodic
sau continuu reînnoit (sau la anumite intervale de timp):
3) costuri de menţinere, înnoire şi gestionare a stocului – investiţii, depozitare, administrare,
asigurări, depreciere, penurie – în raport cu care este definită funcţia de optimizat;
4) obiective de atins sau restricţii specifice problemei.

Reînnoirea cantităţilor de produse în depozit se poate realiza:

- la intervale fixe, T, cu cantităţi variabile, Ai (figura 3.4.a);
- la intervale variabile, Ti, cu cantităţi constante, A (figura 3.4.b);

6
 a)
stoc

A2
A1 A4
A3

stoc de
siguranţă τ τ τ τ

0
T T timp
T T

b)
stoc
max.

min.
τ τ τ τ

0
T1 T4 timp
T2 T3

Figura 3.4: Reînnoirea stocului a) la intervale constante; b) la cantităţi constante

În ambele imagini se presupune că timpul de reaprovizionare, τ (dintre darea şi recepţia

comenzii) este constant adică nu depinde de mărimea comenzii…
În cazul a), momentul lansării comenzii este cunoscut, dar cantitatea comandată Ai trebuie
estimată prin extrapolare pe baza cantităţii cerute în perioada T – τ (posibil ca τ să fie chiar mai
mare decât T!).
În cazul b), cantitatea comandată este constantă, A, dar momentul lansări comenzii este
necunoscut şi trebuie determinat prin extrapolare (pentru valori ale lui τ apropiate de T, greu de
estimat!).
Problema esenţială în activităţile de conducere a stocurilor constă în stabilirea mărimii şi a
frecvenţei comenzilor de reaprovizionare. Cunoscută sub denumirea de stabilirea lotului optim
(economic), o găsim în literatură în variantele corespunzătoare caracteristicilor cererii şi politicii
de reaprovizionare preconizate.

7
 Costul manipulării

Costurile specifice ale manipulării unei tone de marfă se pot împărţi în două grupe, după
modul în care variază în funcţie de gradul de folosire a utilajului:
 costuri constante, fixe, care au aceeaşi valoare indiferent de gradul de folosire maşinii;
 costuri variabile, care se modifică în funcţie de gradul de folosire în timp a utilajului.
În categoria costurilor constante intră amortismentul utilajelor, iar în cea a costurilor
variabile intră costurile corespunzătoare reparaţiilor, energiei de acţionare, retribuţiei personalului
de deservire, precum şi alte costuri suplimentare referitoare la exploatarea construcţiilor şi
instalaţiilor auxiliare necesare funcţionării utilajului de bază, sau la retribuţia personalului care
execută operaţiuni auxiliare (de exemplu, operaţiile pregătitoare şi de încheiere a manipulării
mărfii).
Cantitatea de marfă care poate fi manipulată într-un an de un utilaj de mecanizare care
lucrează într-un schimb este
1
Q p = Tef  (3-9)
p
unde Tef este timpul efectiv de lucru al utilajului în decursul unui an, în
ore, în cazul lucrului cu un singur schimb;
ore
p – norma de producţie a utilajului, în , calculată cu relaţia
tona
tm
p= ,
qm
în care tm este timpul de manipulare (inclusiv durata operaţiilor pregătitoare şi finale) a cantităţii
qm egală cu capacitatea medie de încărcare a mijlocului de transport.
Cantitatea de marfă necesar a fi manipulată intr-un an este:

Qn = Tef q
(3-10)
ore
în care q este cantitatea de marfă necesar a fi manipulată în decurs de o oră, în .
tona
Numărul de utilaje, de tipul considerat, necesare în cazul lucrului într-un schimb este:
Qn
ns = = pq .
Qp
(3-11)
Dacă se lucrează în s schimburi, atunci numărul de utilaje necesare este:
ns
n= . (3-12)
s
Personalul muncitor total, mt, pentru deservirea celor n maşini în cele s schimburi, dacă
pentru o maşină sunt necesari m oameni:
mt = mns . (3-
13)
Costurile care formează costul specific al tonei manipulate se pot exprima, în acest caz,
astfel:
a. Costurile de amortisment raportate la tona manipulată
anVm
a1 = (3-14)
Tef q
8
în care a este coeficientul de amortisment anual,
Vm – valoarea maşinii în care se includ şi costurile pentru transportul ei de la uzina
constructoare şi montajul la locul de instalare (costurile pentru transport şi montaj, funcţie de
tipul maşinii, constituie 2, …, 20% din valoarea maşinii la furnizor).
b. Costurile pentru energie raportate la o tonă manipulată:
E
e1 = , (3-15)
Qn
unde E sunt costurile anuale ale energiei utilizate.
Pentru maşinile acţionate electric costul energiei este:
E = k p k s Pe cs
1
t, u.m (3-16)

unde kp este coeficientul de utilizare a puterii electromotorului;
ks - coeficientul care ţine seama de costurile suplimentare pentru
materialele de uns şi şters (se poate lua 1,15, . . . 1,2);
Pe - puterea nominală a electromotorului, în kW;
ce - costul unui kWh de energie electrică;
η - randamentul electromotorului şi al reţelei de alimentare (la
alimentarea motorului de la baterii de acumulatoare urmează
să se calculeze pierderile suplimentare de energie legate de
încărcarea şi descărcarea bateriilor, în care caz valoarea lui η
coboară la 0,4, …, 0,6);
t - timpul anual de lucru al tuturor maşinilor;
Tef
t = Tpq = pq ,
kt
unde T este timpul anual de exploatare a a maşinii;
kt - coeficientul de utilizare în timp a maşinii, calculat ca raportul
dintre timpul de lucru efectiv şi timpul de exploatare a maşinii.
După înlocuire în relaţia (3-15) se obţine:
k p k s Pe ce p  u.m 
e1 =  tona manipulata 
k t  
(3-17)
Pentru maşinile acţionate cu motor cu ardere internă costul total al combustibilului este
E = k p ks Pa gcct , u.m (3-18)
unde Pa este puterea nominală a maşinii, în C.P.;
kg
g – consumul specific de combustibil în (pentru motoarele cu
CPh
kg
aprindere prin scânteie, g : 0,18,...,0,23 );
CPh
u .m
cc – costul combustibilului, în ,
kg

astfel că prin înlocuire în relaţia (3-17) se obţine:

k p k s Pa gcc p  u.m 
e1 =  tona manipulata  . (3-19)
kt  

9
 c. Costurile pentru reparaţii raportate la tona manipulată se obţin din expresia:
Cr
pq
tc Cr p
r1 = = (3-20)
Tef q t cTef
în care Cr reprezintă costurile reparaţiilor care se execută într-un ciclul de
reparaţie a maşinii, adică până la prima reparaţie capitală, sau
între două reparaţii capitale, inclusiv costurile ocazionate de
reparaţiile capitale;
tc – durata unui ciclu de reparaţii, exprimată în numărul de ore de
funcţionare efectivă.
Considerând că aceste costuri de reparaţii raportate la un ciclu de reparaţii sunt proporţionale
cu valoarea maşinii
Cr
= k1Vm (3-
tc
21)
unde k1 este coeficientul de proporţionalitate, se obţine:

k1Vm  u.m 
r1 = p  tona manipulata  (3-22)
Tef  

Similar pentru costurile de întreţinere se poate scrie:

k 2Vm
r2 = p (3-23)
Tef
unde k2 este coeficientul care reprezintă ponderea costului operaţiilor de
întreţinere faţă de valoarea totală a maşinii.

Rezultă deci că totalul costurilor pentru reparaţii şi întreţinere raportat la tona manipulată
este:
kVm  u.m 
r= p  tona manipulata  (3-24)
Tef  
în care k = k1 + k 2 .

d. Costurile pentru retribuţia personalului, raportate la tona manipulată sunt:

Fr
s1 = (3-25)
Qn
unde Fr este fondul anual de retribuţie planificat, calculat cu relaţia:

Fr = nsmbT = pqmbT (3-26)

în care b este retribuţia medie orară a unui muncitor din cei m care deservesc o maşină.

Prin înlocuire în (3-25) se obţine:

pmb  u.m 
s1 =
k i  tona manipulata 
 (3-27)

10
 Costul specific al manipulării unei tone de marfă este deci:

 u.m 
cm = a1 + e1 + r + s1   (3-28)
 tona manipulata 

Pentru a ţine cont şi de costurile suplimentare, amintite la începutul prezentării metodologiei,

valorile lui k şi/sau ale lui m din relaţiile (3-24) şi respectiv (3-27) se majorează corespunzător.
Examinând elementele care intră în relaţia (3-28) se constată că numai costurile de
amortisment, a1, se modifică la variaţia cantităţii orare, q, necesare a fi manipulate, ceilalţi
termeni fiind constanţi, deşi din punct de vedere teoretic nu sunt în orice condiţii direct
proporţionali cu cantitatea de manipulat. În aceste calcule însă termenii e1, r, s1 se vor considera
constanţi pentru aceeaşi schemă de mecanizare, indiferent de volumul cantităţii de manipulat.
Relaţia (3.28) prezintă avantajul că permite o evidenţiere uşoară a modului de variaţie a
costului specific al manipulării unei tone în funcţie de cantitatea care trebuie manipulată în decurs
de o oră.

11