Riga Crypto și Lapona Enigel de Ion Barbu

În contextul liricii interbelice, Ion Barbu este considerat poetul modernist fără precursori și
fără urmași, prin creația sa lirică inedită și profund originală apropiindu-se cel mai mult de
poezia pură.
Lirica ermetică a lui Ion Barbu a trecut în epocă drept abstractă, însă, așa cum bine a observat
criticul literar Tudor Vianu, între cei doi termeni există o diferență clară, de vreme ce abstract
semnifică indescifrabil, în timp ce ermetic se referă la un cod de interpretare, accesibil numai
celor inițiați în arta poeziei, care duce la o abstractizare a limbajului poetic, la esențializarea lui și
forțarea sintaxei de a ieși din tiparele clasice. Tocmai de aceea criticul afirmă: „Nu există un alt
poet român care să spună mai mult în mai puține cuvinte. Concizia este virtutea capitală a stilului
său și ar fi o gravă eroare să luăm o lipsă ceea ce este numai lipsa prisosului”. În acest sens,
putem spune că pentru Ion Barbu poezia echivalează cu un demers inițiatic. Mai mult chiar, în
viziunea acestui mare scriitor, poezia se aseamănă cu geometria, propunând un cod de simboluri
care conduc spre cunoaștere.
Unul dintre cele mai cunoscute texte ale lui Ion Barbu, publicat în ciclul „Uvedenrode” din
volumul „Joc secund”, este balada „Riga Crypto și lapona Enigel” care presupune două niveluri
de interpretare. Primul se referă la tiparul povestirii în ramă, de vreme ce versurile inițiale
prezintă cadrul narațiunii propriu-zise. Al doilea nivel textual este profund filozofic, interpretat
dintr-o anumită perspectivă drept un „Luceafăr” întors, asemănările cu textul emines-cian fiind
ușor de recunoscut. Acest plan secund de interpretare face ca „balada” să devină o aventură a
spiritului, pentru că la Ion Barbu iubirea reprezintă o formă de descifrare a înțelesului adânc al
lumii.
Tema poemului este iubirea eșuată, ca formă de cunoaștere superioară, esențială pentru
depășirea condiției ontologice. Titlul sugestiv amintește de cupluri tragice celebre – Romeo și
Julieta, Tristan și Isolda – pentru care asumarea iubirii absolute echivalează cu moartea
protagoniștilor.
Sub raport compozițional, se observă că primele strofe – rama povestirii – nu reprezintă un
cadru propriu-zis, ci mai degrabă o atmosferă. Povestea pe care menestrelul o spune într-o stare
orfică, are profunde semnificații. La nunta reală se povestește despre o nuntă alegorică eșuată,
cea dintre riga Crypto și lapona Enigel. Într-o atmosfera lumească menestrelul „zice” un cântec
trist „La spartul nunții în cămară”, semnificațiile sacre, profunde ale nunții eșuate fiind revelate
„stins, încetinel”.
A doua parte a textului este o alegorie simbolică, dincolo de care se întrevede tema textului,
condiția omului însetat de iubire absolută. Structural, este o baladă fantastică, dar verbul la
imperfect împărățea are rezonanțe de basm. Protagoniștii povestirii propriu-zise devin simboluri
antagonice. Numele celor două personaje oferă deja o cheie de interpretare a baladei prin
simbolistica lor. În timp ce Enigel, cu rezonanțele sale angelice, sugerează un personaj profund
spiritualizat, în căutarea soarelui ca simbol al luminii și cunoașterii, regele ciupercilor, riga
Crypto, prin sonoritatea numelui său, ne trimite cu gândul la o ființă ascunsă (criptic,
criptogramă), care nu poate accepta statutul său ontologic. Aparținând regnului vegetal, Crypto
încearcă prin iubire să-și depășească condiția, însă acest vis nebunesc îi va fi fatal.
S-a vorbit despre asemănările dintre această creație epică barbiană și „Luceafărul” lui Mihai
Eminescu. Ca și în poemul eminescian, Crypto o invocă pe fată de două ori, oferindu-i lumea lui
vegetală, însă, spre deosebire de creația eminesciană, elementul uman este superior. Dialogul, cu
chemările lui halucinante, este expresia voinței de ascensiune spirituală prin iubire și capacitatea
asumării unui act sacrificial. Fata va refuza chemările rigăi de a trece în lumea lui, subliniind atât
diferența de statut ontologic, cât și a aspirațiilor celor doi: „Te-aș culege, rege blând.../ Zorile
încep să joace/ Și ești umed și plăpând:/ Teamă mi-e, te frângi curând,/ Lasă. – Așteaptă de te
coace”.
În timp ce ființa umană tânjește după soare, ființa vegetală aparține umbrei, fiind lipsită de
aspirații superioare: „La soare, roata se mărește:/ La umbră, numai carnea crește/ Și somn e
carnea, se dezumflă,/ Dar vânt și umbră iar o umflă.” Lumina reflectată în ciupercă este redată la
nivel expresiv, prin simbolul inelului, sugerând eșecul demersului inițiatic și al unei nunți pe care
Enigel, simbolul soarelui și al rațiunii, o refuză.
Riga devine simbolul aspirației depășirii condiției limitate, în timp ce fata aspiră spre soare,
spre lumină. Contrariile se atrag, dar nu pot „nunti”, deoarece transgresarea barierei ontologice,
trecerea în spațiul ucigător al soarelui, este fatală pentru rigă: „Dar soarele, aprins inel,/ Se
oglindi adânc în el;/ De zece ori, fără sfială,/ Se oglindi în pielea-i cheală; // Și sucul dulce
înăcrește!/ Ascunsa-i inimă plesnește.”
În final, visul rigăi se împlinește, dar nu în sensul inițial, pentru că statutul său se schimbă,
însă într-un sens negativ. Visul nociv al rigăi are efecte tragice pentru că acest demers îndrăzneț
este echivalentul nebuniei: „Ca la nebunul rigă Crypto,/ Ce focul inima i-a fript-o,/ De a rămas să
rătăcească/ Cu altă față mai crăiască.” Însoțindu-se cu măselarița, riga va fi mirele nebun al
plantelor otrăvitoare.
Și finalul baladei poate fi interpretat diferit. La un prim nivel de lectură putem citi textul drept
o legendă a apariției ciupercilor otrăvitoare, a căror existență este pusă pe seama „alienării”, a
devierii de la normalitate, însă sensurile profunde ale poemului barbian se referă la antiteza
material-spiritual, carnal-rațional, cei doi poli care coexistă în ființa umană și sunt sugerați prin
cele două simboluri centrale: soare-umbră.
Tocmai aceste sensuri profunde fac din poemul lui Ion Barbu unul dintre cele mai interesante
texte ale perioadei interbelice, poezia propunând un cod de lectură prin care artistul tinde spre
arta pură, printr-un limbaj poetic subtil, reflexiv dincolo de care transpare meditația pe tema
condiției umane.
În concluzie, prin Ion Barbu poezia românească interbelică se apropie de arta pură, atât prin
intelectualizarea limbajului, cât și prin încărcătura filozofică a creației.