HEDONISMUL

Hedonismul este un curent filozofic care sustine ca placerea e foarte

importanta si ca reprezinta scopul final al umanitatii.
Originea termenului e cuvantul grecesc “hedonismos”, adica placere.
Conceptul de baza din spatele gandirii hedoniste spune ca placerea e
singurul lucru bun si care ar trebui sa aiba importanta pentru o persoana.
Aceasta idee e folosita adesea, in evaluarea unei actiuni, tinand cont de
cata placere si cata durere, are ca rezultat infaptuirea ei. Mai pe scurt,
hedonistul incearca sa obtina o placere cat mai mare. Filozofii britanici ai
secolului al IX-lea, Stuart Mill si Jeremy Bentham, au aparat teoria etica a
utilitarismului, conform careia ar trebui sa infaptuim doar acele actiuni
care vizeaza binele comun.
Utilitarismul spune ca valoarea morala a unei actiuni e determinata doar de
contributia sa la binele si fericirea comuna, adica la utilitatea generala,
adica e un alt fel de a spune ca scopul scuza mijloacele. Utilitarismul e cel
mai bine descris de citatul “cel mai mare bine pentru cel mai mare numar”.
Desi ambii filozofi au avut ca obiectiv cautarea fericirii, au aplicat versiuni
diferite de hedonism, aceste versiuni au dat nastere la doua curente
filozofice.

Hedonismul motivational

Ii apartine lui Jeremy Bentham si are o abordare cantitativa a problemei.

Bentham crede ca valoarea placerii poate fi inteleasa prin prisma
cantitatii. Adica valoarea placerii poate fi marita de durata, nu numai de
numarul de placeri sau de intensitatea lor.
Bentham sustine ca durerea si placerea sunt factorii determinanti ai
actiunilor noastre, asta il face hedonist in privinta motivelor de actiune.
Uneori motivatiile hedoniste esueaza in a genera actiuni hedoniste , iar in
cazurile in care genereaza asemenea actiuni, motivatia insasi esueaza
conform principiilor hedonismului. “Paradoxul” hedonismului consta in
ideea ca cei motivati in favoarea placerii obtin mai putin decat ar trebui,
iar cei motivati contra durerii, obtin mai mult decat trebuie.
Deci se poate spune ca hedonismul motivational consta in motivarea cuiva
prin propria-i placere sau durere, incluzand faptul ca e motivat pentru
placere si impotriva durerii. A fi motivat “pentru” placere si “impotriva”
durerii, e o descriere a problemei in termeni de “productie”, adica e o
problema de producere a placerii si de reducere a durerii, decat de
exprimare a acestor lucruri.

Hedonismul normativ

Ii apartine lui John Stuart Mill, care a preferat o abordare calitativa. El

credea ca exista nivele diferite de placere. Miller spune ca fiintele simple
(uneori folosea porcii drept exemplu) acceseaza mult mai usor placerile
simple, din moment ce ignora celelalte aspecte ale vietii, ele se pot lafai
in placere. Fiintele cele mai elaborate analizeaza problema, de aceea
pierd din timpul destinat placerii simple.
Cei care critica abordarea cantitativa subliniaza faptul ca “placerile”, de
regula, nu au trasaturi comune, cu exceptia faptului ca sunt vazute ca
fiind “placute”.
Iar cei care critica curentul calitativ subliniaza faptul ca desi o placere
poate fi la un nivel mai inalt decat alta, acest lucru se datoreaza altor
factori, in niciun caz faptului ca e “placuta”. Termenul medical pentru cei
care sunt incapabili de a obtine placere din experientele considerate de
regula placute, se numeste anhedonie.
Hedonismul poate fi unit cu egoismul psihologic – teoria conform careia
oamenii sunt motivati numai de propriul lor interes – pentru a forma
hedonismul psihologic, o afirmatie pur descriptiva care sustine ca agentii
cauta, in mod natural, placerea. Hedonismul poate fi de asemenea
combinat cu egoismul etic – care afirma ca indivizii ar trebui sa isi caute
binele propriu – formand hedonismul etic, care sustine ca ar trebui sa ne
comportam in asa fel, incat sa obtinem placerea proprie.
Dar hedonismul nu e neaparat legat de egoism. Utilitarismul lui John
Stuart Mill e clasificat uneori drept o forma de hedonism, deoarece
judeca moralitatea actiunilor prin consecintele lor asupra binelui
comun. Acesta se numeste hedonism altruist. In timp ce alte
doctrine propun infaptuirea oricarei actiuni, care pe termen lung, sa
aduca fericire individului, Mill promoveaza actiunile care ii fac pe
toti fericiti.
A se observa diferenta dintre individualism si colectivism.
Individualismul e o pozitie morala, o filozofie politica sau un punct
de vedere social care implica increderea de sine si independenta.
Individualistii promoveaza atingerea scopurilor si placerilor proprii,
alegerile lor fiind mai mereu in opozitie cu interferentele externe
(societatea, alte grupuri sau institutii, etc.). Individualismul se
opune colectivismului, care pune accent pe faptul ca orice scop
comunitar, de grup, de societate sau national, are prioritate fara de
scopurile individuale. Adica o societate, ca intreg, e vazuta ca avand
mai mult sens si valoare, decat indivizii separati care formeaza acea
societate. Individualismul se opune de asemenea oricarei alte forme
de traditie sau de standard moral extern folosit pentru a limita
alegerile unui individ.
E adevarat ca Epicur recomanda urmarirea placerilor proprii, dar nu
a zis niciodata ca ar trebui sa ducem o viata egoista care sa ii
impiedice pe ceilalti sa obtina acelasi lucru.
Unele din teoriile lui Sigmund Freud in privinta motivatiei umane au
fost numite hedonism psihologic; “instinctul vietii” nu e nimic altceva
decat observatia ca oamenii vor cauta placerea. Dar Freud complica
lucrurile, el adauga in problema alte mecanisme, cum ar fi “instinctul
mortii”. Instinctul mortii, Thanatos, poate fi echivalat prin dorinta
de pace si liniste, de calm si intuneric, care pot cauza o alta forma
de fericire. Din moment ce e un instinct al mortii, poate sa fie si o
dorinta pentru moarte. Freud a lasat ca motivator principal
instinctul de supravietuire si pentru ca ipotezele sale au fost
invalidate de testari subiective, aceste lucruri ridica probleme
serioase in privinta teoriilor freudiene.