FABRICAREA BISCUIŢILOR

Biscuiţii sunt produse obţinute prin coacerea unui aluat stanţat, preparat din
făină, apă, zahăr, grăsimi, arome, afânători chimici şi biochimici .Sunt produse cu o
mare valoare alimentară şi conservabilitate ridicată (circa 6 luni - l an) datorită
materiilor prime folosite şi umidităţii reduse.

Biscuiţii Eugenia cu crema de căpşuni fac parte din categoria biscuiţilor

glutenoşi umpluţi cu crema de fructe.

• conţinutul de zahăr şi substanţe grase : biscuiţi glutenoşi - max. 20%

zahăr şi max. 12% grăsime (figurine, obişnuiţi, aperitiv)

Schema tehnologică de fabricaţie a biscuiţilor depinde de sortimentele ce

urmează a se obţine şi este prezentată în figura 33.

1
 Fig. 33 Schema tehnologică de fabricare a biscuiţilor

În ceea ce priveşte compoziţia chimică medie a biscuiţilor, ea se prezintă astfel:

- apă 6-8%

- substanţe zaharoase 6-39%

- substanţe grase 8-20%

- amidon şi alte substanţe neazotate 48-62%

- substanţe minerale ~0,1%

Conţinutul mare în substanţe grase şi hidraţi de carbon a biscuiţilor

constituie în alimentaţie o sursă importantă de energie.

Materiile prime şi auxiliare folosite la fabricarea biscuiţilor transmit acestora

gustul, aroma şi aspectul; modificările fizico-chimice ale materiilor prime şi
auxiliare, care au loc în timpul fabricaţiei, contribuie la îmbunătăţirea
caracteristicilor produsului finit.

Procedeele tehnologice aplicate pentru aceste grupe de biscuiţi se deosebesc

datorită structurii aluatului şi a comportării lui pe parcursul fabricaţiei, factorul
determinant fiind proporţia diferită a celor două elemente de bază : zahăr şi
grăsimi.

Materii prime folosite

Făina de grâu este materia primă de bază, care intră în proporţie de peste 60% în
compoziţia biscuiţilor. Principalele tipuri de făină utilizate la fabricarea biscuiţilor
sunt cele albe, dar pentru produse dietetice se pot folosi şi alte tipuri (semialbă,
neagră, integrală).

Specificaţia făinurilor folosite la fabricarea biscuiţilor are următoarele particularităţi:

• mirosul şi gustul făinii trebuie să fie plăcute şi specifice, fără a admite

mirosuri şi gusturi străine sau prezenţa de impurităţi minerale (nisip);
• culoarea făinii influenţând direct culoarea biscuitului se recomandă verificarea
acesteia înainte de a fi introdusă în fabricaţie şi eliminarea făinurilor care se
înnegresc prin prelucrare;
• făina pentru biscuiţi trebuie să aibă o granulaţie fină;
• aciditatea şi umiditatea trebuie să fie specifice condiţiilor de calitate
standardizate pentru tipul respectiv de făină;
• pentru biscuiţii glutenoşi şi crackers care necesită un aluat cu bune însuşiri
elastice, făinurile trebuie să posede următoarele proprietăţi tehnologice: o
capacitate ridicată de a forma şi reţine gazele, pentru care este necesară o
calitate şi cantitate corespunzătoare a glutenului, o bună capacitate de hidratare
şi însuşirea de a forma aluaturi de culoare deschisă;

2
Materiile prime zaharoase constituie alt grup important de materii prime din care
fac parte zahărul, glucoza şi mierea. Ele servesc pentru îmbunătăţirea gustului şi
pentru a furniza elemente nutritive de mare valoare.

Zahărul se prezintă sub forma de pulbere (zahăr farin), în cristale mici (zahăr tos) şi
turnat sau presat în bucăţi. Zahărul de bună calitate are culoare albă, este lipsit de
miros şi gust străin, este solubil în apă cu care formează soluţii incolore, limpezi şi
fără sedimente. Pentru a putea fi păstrat zahărul trebuie să fie uscat, nelipicios şi lipsit
de impurităţi. La fabricarea biscuiţilor zahărul se utilizează sub formă de soluţii
dizolvate în apă, sub fomă de zahăr invertit şi în cristale fine ce se presară deasupra
produselor imediat după coacere.

Zahărul invertit se obţine prin hidroliza zaharozei în prezenţa apei şi acizilor, ceea ce
duce la transfomarea în glucoză şi fructoză. Siropul de zahăr invertit se prepară din
soluţii de zahăr cu concentraţia de 75 - 80% în care s-au adăugat cantităţi mici de acid
clorhidric. Soluţia se încălzeşte în cazane de cupru prevăzute cu agitator şi serpentină
de răcire. Această soluţie se neutralizează cu carbonat acid de sodiu. Zahărul invertit,
datorită conţinutului său de fructoză, împiedică cristalizarea soluţiilor saturate de
zahăr.

Glucoza se prezintă sub formă solidă sau lichidă (de sirop vâscos). Datorită
îngreunării procesului tehnologic glucoza solidă se foloseşte mai rar în producţie.
Siropul de glucoză este un lichid vâscos, cu gust dulceag, caracteristic, fără miros,
incolor sau slab gălbui. În medie, siropul de glucoză conţine 40% glucoză şi maltoză,
40% dextrine şi 20% apă.

Grăsimile alimentare sunt materii prime care contribuie la frăgezimea şi

îmbunătăţirea gustului produsului finit, la structura şi fineţea cremelor. Se pot utiliza
grăsimi alimentare de origine animală şi de origine vegetală. Datorită factorilor
economici şi a implicaţiilor lor asupra sănătăţii consumatorilor s-a renunţat treptat la
grăsimile de origine animală, fiind preferate astăzi mai ales cele de origine vegetală,
prin acestea înţelegând uleiul şi margarina.

Grăsimea utilizată la fabricarea biscuiţilor influenţează direct termenul de valabilitate

al produsului finit, deoarece în mod normal apare fenomenul de râncezire şi deci de
depreciere a calităţii biscuiţilor. Pentru a elimina acest inconvenient se recomandă
folosirea unor grăsimi stabilizate cu ajutorul antioxidanţilor: butil-hidroxi-toluen
(BHT) şi butil-hidroxi-anisol (BHA).

Substanţele afânătoare se folosesc pentru afânarea biscuiţilor. În funcţie de tipul de

biscuiţi se folosesc diverse tipuri de afânători. Drojdia comprimată se foloseşte pentru
afânarea biscuiţilor crackers. De altfel aceşti biscuiţi sunt singurii care se fabrică cu
drojdie. Celelalte tipuri sortimentale se fabrică cu afânători chimici deoarece
conţinutul ridicat de grăsimi şi zaharuri împiedică activitatea drojdiei. Afânătorii
chimici sunt substanţe care prin încălzire se descompun în CO2 şi NH3 care determină
porozarea biscuiţilor. Afânătorii chimici pot fi acido-alcalini sau alcalini.

Afânătorii acido-alcalini sunt amestecuri de substanţe alcaline (cum este cazul

bicarbonatului de sodiu) şi substanţe acide (acid tartric, lactic, citric precum şi sărurile
lor acide). Aceşti afânători au proprietatea de a elibera în timpul prelucrării bioxid de

3
carbon, ceea ce determină pierderea unei părţi din gazele respective şi reduce efectul
de afânare. Pierderile se reduc prin înlocuirea acizilor cu sărurile lor acide.

Afânătorii alcalini cei mai folosiţi sunt bicarbonatul de sodiu şi carbonatul de amoniu.

Bicarbonatul de sodiu introdus în aluat se descompune treptat până la CO 2 după

următoarea schemă:

2NaHCO3 = Na2CO3 + CO2 + H2O

Carbonatul de amoniu (NH4)2CO3 prin încălzire se descompune astfel:

(NH4)2CO3 = 2NH3 + CO2 + H2O

Amoniacul rezultat din reacţie, dacă nu se elimină în totalitate, conduce la imprimarea

unui gust specific produselor. Prin specificul procesului de coacere, care încălzeşte
masa biscuitului la temperaturi mai ridicate, acest neajuns se poate evita.

Pregătirea substanţelor afânătoare se face prin dizolvarea a 40 părţi substanţe

afânătoare în 100 părţi apă cu temperatura de 25°C, după care soluţia obţinută se
filtrează, în unele cazuri, în aceeaşi soluţie se dizolvă şi sarea care urmează a fi
adăugată în aluat.

Materiile aromatizante sau condimentele sunt ingrediente care se folosesc în scopul

conferirii de mirosuri şi gusturi plăcute, apetisante.

Materiile colorante se folosesc pentru colorarea biscuitului, cremei sau stratului de

acoperire. În acest scop se folosesc materii prime colorante (praf de cacao, ciocolată,
cafea, produse din fructe etc.) precum şi substanţe colorante (coloranţi alimentari).

Prepararea aluatului

Dozarea materiilor prime şi auxiliare. Cantităţile de materii prime şi

auxiliare stabilite prin reţetele de fabricaţie pentru o şarjă, în funcţie de
sortimentul de biscuiţi, sunt cântărite cu ajutorul aparatelor şi instalaţiilor
speciale.

Succesiunea introducerii materiilor prime şi auxiliare în cuva de preparare a

aluatului pentru biscuiţi are de asemenea o importanţă deosebită, pentru obţinerea
omogenităţii şi structurii corespunzătoare a acestuia.

Aluatul pentru fabricarea biscuiţilor glutenoşi se obţine prin introducerea în

cuva frământătorului mai întâi a siropului de zahăr, margarinei, mierii, glucozei,
extractului de malţ şi a altor materii lichide, care se amestecă timp de 3 - 4 minute,
până se omogenizează. În etapa a doua se adaugă peste amestecul lichid circa
jumătate din cantitatea de făină şi se continuă frământarea timp de aproximativ 30
minute. În final se dozează şi restul de făină şi alte materii pulverulente precum şi

4
soluţiile de afânători chimici. Frământarea se continuă până la obţinerea aluatului cu
însuşirile dorite

Factorii care influenţează formarea aluatului pentru biscuiţi sunt :

• umiditatea aluatului - este determinată de grupa de sortimente ce urmează a

se fabrica şi trebuie să se încadreze în următoarele limite : pentru aluatul
glutenos - 25-26%, când se foloseşte faină bună şi 25-27% cand se foloseşte făină
slabă;

• temperatura aluatului pentru biscuiţi la sfârşitul frământării trebuie să fie

cuprinsă între 38-40°C pentru aluatul glutenos

Frământarea aluatului, în vederea obţinerii unui aluat omogen, cu proprietăţi

fizico-chimice şi organoleptice corespunzătoare, conducerea operaţiei de
frământare are un rol deosebit de important.

Durata frământării, în funcţie de structura aluatului, a proporţiei de substanţe

zaharoase şi grase care intră în componenţa aluatului trebuie să fie de 30-80 min
pentru aluatul glutenos.

Factorii care influenţează in mare măsură durata frământării sunt:

- tipul aluatului - aluatul glutenos se frământa un timp mai

îndelungat;
- conţinutul în gluten al făinii - cu cât conţinutul în gluten este mai
ridicat, cu atât durata de frământare este mai mare ;
- turaţia braţelor de frământare - pentru aluatul de biscuiţi
glutenosi 18-25 rot/min. Mărirea turaţiei peste aceste limite conduce
la creşterea temperaturii aluatului, respectiv la degradarea calităţii
aluatului. Efectul de creştere a temperaturii se poate diminua prin
introducerea de apă rece (răcirea artificială a aluatului) prin mantaua
cuvei frământătorului;
- temperatura şi umiditatea materiilor prime - temperatura iniţială
mai mare a materiilor prime influenţează capacitatea de hidratare a
făinii, iar conţinutul de umiditate a! aluatului contribuie la umflarea
mai rapida a glutenului, ceea ce conduce la formarea mai rapidă a
aluatului- De aceea, în anotimpul călduros, durata de frământare se
scurtează.

Stabilirea sfârşitului frământării se face după caracteristicile aluatului şi

anume:

o aluatul este frământat uniform (bucăţi de aluat luate din diferite

puncte au structura şi compoziţia uniformă);
o aluatul nu conţine apă sau faină nelegate, adică nu este lipicios
sau prea uscat;
o aluatul glutenos este legat şi se întinde uşor

5
 După frământare, aluatul glutenos trebuie să fie elastic, să reziste la rupere
şi să aibă tendinţa de revenire la forma iniţială (elasticitate).

Afânarea şi odihna aluatului. Odihna sau repausul aluatului pentru

biscuiţi este o fază a procesului tehnologic prin care se urmăreşte
îmbunătăţirea proprietăţilor în ceea ce priveşte menţinerea formei, afânarea.

Aluatul glutenos se repauzează în cuve speciale, timp de 1-3 h la

temperatura de 30°C şi umezeala relativă a aerului de 80-90%.

Prelucrarea aluatului

Vălţuirea aluatului glutenos se efectuează prin întinderea lui repetată printre

valţuri, urmată de câte o repauzare şi, în final, transformarea într-o bandă de
dimensiunile cerute la modelare.

Aluatul vălţuit corect este neted la pipăire, are culoare alb-gălbuie

uniformă, este plastic (îşi menţine forma dată) cu porii uniformi, iar în secţiune
prezintă stratificaţie.

Modelarea aluatului

Modelarea aluatului glutenos se execută cu ajutorul stanţei, care

decupează din banda de aluat bucăţi de forma şi dimensiunile biscuiţilor ce se
fabrică.

La dispozitivul de ştanţare se pot monta matriţe cu diferite modele, în

funcţie de sortimentul de biscuiţi ce urmează a se fabrica, în genera!, modelele de
biscuiţi se caracterizează prin : forma biscuitului care poate fi dreptunghiulara,
rombică, rotundă, semicerc, ovală, figuri, litere ş.a., şi modelul suprafeţei
superioare, care poate fi de două feluri: cu imprimare în adâncime sau cu
imprimare în relief

Coacerea biscuiţilor

Procesul de coacere al biscuiţilor se caracterizează prin modificarea

proprietăţilor fizico-chimice şi coloidale ale aluatului sub acţiunea temperaturii
din camera de coacere.

Scopul tehnologic al coacerii este eliminarea din aluat a surplusului de

umiditate, crearea unei structuri stabile specifice şi obţinerea unui gust şi aspect
exterior caracteristice biscuiţilor.

Parametrii operaţiei de coacere a biscuiţilor sunt:

- faza întâi - temperatura de 160-170CC şi umezeala relativă a aerului

de 40-70%, la o durată de coacere de l min;
- faza a doua (viteză de evaporare a apei constantă) – temperatura
maximă 300-350°C şi umezeala relativă a aerului 5-10%,

6
 - faza a treia (ultimul minut de coacere când viteza de evaporare a
apei scade) - temperatura de 180-200°C, umezeala relativă a aerului
de 10-15%.

Prin aplicarea acestui regim de coacere pe zone distincte de temperatură şi

umezeală relativă a aerului, durata de coacere a biscuiţilor glutenoşi se reduce la
2 -3 min, iar pentru biscuiţii zaharoşi l,5-2 min.

Modificările ce au loc în aluatul de biscuiţi în timpul coacerii sunt:

 modificarea temperaturii şi umidităţii aluatului;

 modificări fizico-chimice ale aluatului;
- descompunerea rapidă a carbonatului de amoniu în amoniac, dioxid
de carbon şi apa, care se elimină total din aluat la sfârşitul
coacerii;
- gelatinizarea parţială a amidonului fainii de grâu ;
- coagularea substanţelor proteice;
- creşterea volumului aluatului prin acumularea de dioxid de carbon,
rezultat la descompunerea bicarbonatului de sodiu ;
- formarea culorii cojii (auriu până ia galben);
- micşorarea cantităţii de hidraţi de carbon datorită caramelizării (în
special în cazul aluatului zaharos) zaharurilor reducătoare şi a
zaharozei;
- scăderea cantităţii totale de grăsimi;
- scăderea alcalinităţii, datorită volatilizării amoniacului format la
descompunerea carbonatului de sodiu.

Răcirea biscuiţilor

După scoaterea din cuptor, biscuiţii sunt răciţi până la temperatura mediului
ambiant (~ 20°C), operaţie necesară pentru evitarea râncezirii grăsimilor conţinute
de biscuiţi.

Pentru evitarea degradării calităţii biscuiţilor se recomandă ca răcirea să

se facă ia temperatura aerului de 30-40°C, viteza de 2,5 m/s şi umezeala relativă
de 70-80%. Nu se admite răcirea produselor cu aer rece deoarece aceasta poate
conduce la crăparea biscuiţilor.

Crema de căpşuni

Materiile prime folosite pentru prepararea cremelor sunt extrem de variate şi includ:
• materii prime de bază: grăsimile animale şi vegetale, zahărul, amidonul, ouăle,
laptele şi pesmetul din deşeuri şi rebuturi de biscuiţi cu cremă; acestea
formează masa propriu-zisă a cremei;
• materii prime care contribuie la crearea însuşirilor organoleptice după care se
diferenţiază cremele: caco, ciocolată, fructe uscate şi confiate, gemuri, jeleuri
etc., precum şi produse care contribuie la mai buna conservare a cremei.

7
Grăsimile folosite la prepararea cremelor trebuie să fie stabile în timp, fapt pentru
care se utilizează grăsimi solide cum sunt untul şi margarina, să aibă capacitatea de a
se amesteca bine şi de a lega celelalte componente ale masei. Pentru a îmbunătăţi
însuşirea de liant a întregii compoziţii, pe care o îndeplinesc grăsimile, se folosesc
shorteningurile în compoziţia cărora există şi un emulgator. Prin utilizarea lor se
realizează o mai bună omogenitate a cremelor şi creşte capacitatea de a îngloba aer şi
deci asigură afânarea cremelor.

Zahărul utilizat la prepararea cremelor se recomandă să fie sub formă de pudră, mai
rar dizolvat sub formă de siropuri concentrate. Utilizarea zahărului sub formă de
cristale mari are dezavantajul că prelungeşte fazele de omogenizare şi de rafinare a
cremelor.

Deşeurile şi rebuturile de biscuiţi simpli, dar mai ales cu cremă, corespunzătoare din
punct de vedere igienic, se macină în instalaţii de zdrobire cu valţuri sau de alt tip şi
se adaugă în compoziţia cremelor. În afară de valorificarea unor componente utile,
acestea contribuie şi la mărirea consistenţei cremelor.

Aditiv pentru aroma de căpşuni: ‘Cetona zmeurei’[4-(p-hidroxilfenil)-2-butanona]

este un aromatizant identic natural care se găseşte în aromele de fructe de pădure, în
special în aroma de zmeură. ‘Cetona zmeurei’ poate fi preparată prin două metode
diferite, o reacţie de condensare, respective prin alchilarea fenolului.Metodele
industriale de sinteză se bazează pe reacţia de alchilare a fenolului fie cu metal-vinil-
cetonă în prezenţă de acid fosforic fie cu 3-oxo-1-butanol în prezenţă de acid sulfuric
concentrate.

CHO - CH CH COCH 3
HO
a) + CH3COCH 3
HO HO H2
Pd(C) O

b) H3PO4
+ CH2=CH COCH 3
HO metil-vinil-cetona HO
4-(p-hidroxifenil)-2-butanona
H2SO4
"cetona zmeurei"
c) + HOCH 2CH2 COCH 3
HO 4-hidroxi-2-butanona

Aditiv pentru culoare :Azorubina E112 este un colorant sintetic roşu provenind din
grupul de coloranţi azoici. De obicei, vine ca o sare disodică. Este un praf roşu maroniu.

8
Aceste este utilizat în cadrul alimentelor care au fost tratate termic dupa fermentare.

Sarea disodica a acidului sulfo-4-naftilazo-1(2-naftol-1 sulfonic 4).

Substanţe de îngroşare :Guma de Xanthan (E 415) este o polizaharidă ionică,

ramificată, folosită ca agent de îngrosare şi gelifiant artificial, vegetal, obţinut prin
fermentarea aerobă a glucozei în prezenţa bacteriei Xanthomonas campestris. Deşi
ramificată structura xanthanului este regulată, unitatea structurală fiind alcătuită din 5
monozaharide: 2 unităţi de glucoză, 2 unităţi de manoză şi un acid glucuronic.guma
xanthan este solubilă în apă atât la rece cât şi la cald, rezultând soluţii vâscoase.

Acidifiant : Acid citric[acid 2-hidroxi-1,2,3-propantricarboxilic](E 330) este

cosiderat cel mai utilizat acidulant alimentar (în proporţie de 80%) deoarece constituie
combinaţia optimă de proprietăţi funcţionale convenabil, metodă de fabricare
accesibilă şi preţ de cost moderat.metoda industrială de obţinere a acidului citric este
un procedeu fermentativ cu diferite tulpini de Aspergillus nuger. Materiile prime
utilizate sunt melasele, zahărul , siropul de glucoză obţinut prin hidroliza enzimatică a
amidonului din grâu, etc.

Emulgator: Lecitina(E 322) termen comercial care defineşte un amestec de

constituenţi polari ai grăsimilor şi surfactanţi obţinut prin desmucilaginarea uleiurilor
vegetale , aCH
cărui
2 utilizare
OCOR 1 în industria alimentară CH
este2 deOCOR
emulgator
1 şi antioxidant.

CH OCOR2 CH OCOR2
O O
CH2 O P O CH2CH2N+(CH3)3 CH2 O P O CH2CH2NH2
O- O-
fosfatidilcolina (PC) fosfatidiletanolamina (PE)

CH2 OCOR1 CH2 OCOR1 CH2 OCOR1

OH
CH OCOR2 CH OCOR2 OH CH OCOR2
O O OH O
CH2 O P O CH2CHNH3+ CH2 O 9P O CH2 O P OH
O- COO- O - OH OH O-
fosfatidilserina (PS) fosfatidilinozitol (PI) acid fosfatidic (PF)
Tehnologia preparării cremelor

Procesul tehnologic de preparare a cremelor cuprinde următoarele faze:

• dozarea materiilor prime în funcţie de prevederile reţetei de fabricaţie, de
mărimea şarjei de producţie şi de capacitatea utilajelor folosite în acest scop;
• amestecarea materiilor prime componente pentru a se obţine o masă în care
elementele constitutive să fie cât mai uniform distribuite;
• baterea cremei pentru a se realiza includerea unei cantităţi cât mai mari de aer,
sub formă de bule fine, repartizate omogen în întreaga masă; această operaţie
contribuie la crearea unui aspect şi a unei consistenţe dorite pentru unele
produse;
• rafinarea cremei prin îmbunătăţirea fineţii la pipăit şi la degustat; pentru a se
realiza rafinarea se urmăreşte zdrobirea tuturor grăunţelor de zahăr sau de alte
materii prime pentru a se ajunge la particule foarte fine.
Dozarea materiilor prime se face în conformitate cu reţeta stabilită şi se realizează
după caz cu ajutorul unor dozatoare gravimetrice sau volumetrice.

Ordinea adăugării este următoarea: la început substanţele grase ( grăsimile vegetale

solidificate) sunt introduse în cuva mixerului, unde datorită unei amestecări puternice
ele înglobează mult aer şi devin spumoase. Forţa aplicată asupra masei de grăsimi
determină în acelaşi timp ridicarea temperaturii acesteia, ceea ce îi sporeşte fluiditatea
şi favorizează înglobarea aerului şi ulterior şi a celorlalte materii. Amestecarea
grăsimilor se face timp de 15 - 30 minute, în funcţie de utilajul folosit şi se consideră
terminată în momentul în care aerul se află distribuit uniform în toată masa prelucrată,
fără a mai exista goluri mari sau porţiuni de grăsime compactă.

Deoarece înspumarea grăsimii are mare importanţă pentru calitatea cremei, se

recomandă o amestecare puternică folosind viteze şi profile ale braţelor de amestecare
cât mai eficiente. Temperatura maximă a amestecului în momentul final, trebuie să fie
cu 3 - 5oC sub punctul de topire al grăsimilor folosite.

După crearea amestecului de grăsimi şi aer se începe adăugarea celorlalte ingrediente:

zahărul pudră şi se continuă agitatea masei timp de 60 - 90 minute pentru a se
omogeniza cât mai bine componentele şi pentru a se îmbunătăţi structura acesteia.

În final se adaugă materiile aromate şi colorante după care se mai continuă

amestecarea 10 - 15 minute, până la distribuirea lor completă în toată masa cremei.

10
 Bibliografie

1) http://www.anamob.ro/panif/biscuit.shtml

2) Muscă M., Tehnologia generală a industriei alimentare, Universitatea

Galaţi , 1984.

3) Banu C., Folosirea Aditivilor în Industria Alimentară, Editura Tehnică,

Bucureşti , 1985;

4) Banu C., Manualul Inginerului de Industrie Alimentară vol II, Editura

Tehnică, Bucureşti , 1999

5) Stan R., Aditivi Alimentari. Produşi naturali şi de sinteză, Editura

Printech, Bucureşti , 2007.

11