Istoria teatrului

Clasici

Încă din vremuri străvechi, locuitorii plaiului nostru au simţit necesitatea jocului teatral practicînd
obiceiuri şi rituri în formele colective de manifestare ale cărora desluşim elemente cu caracter
spectacular. Aceste manifestări cuprinse în tradiţia folclorică, unele dintre care au ajuns pînă în zilele
noastre, erau menite să aducă fertilitate pămîntului – paparudele, caloianul, drăgaica , să consemneze
momente calendaristice importante – brezaia, cucii, căluşarii. Ele se desfăşurau în mijlocul naturii, în sate
ori în casele oamenilor şi erau practicate potrivit tradiţiei de către bărbaţi, femei şi copii, adesea mascați.

Acestor practici străvechi li s-au suprapus în antichitate manifestările cu caracter spectacular ale grecilor
din coloniile de pe ţărmul Mării Negre, precum şi cele aduse de coloniştii romani în Dacia. În secolele II –
VII ele au căpătat trăsăturile specifice ale unei noi spiritualităţi, fiind îmbogăţite apoi cu adaosuri laice şi
religioase medievale, pentru a fi sintetizate treptat în producţii folclorice cu caracter teatral, care aveau
să devină în secolele XVIII – XIX elemente formative ale fenomenului teatral naţional cult.

Istoria teatrului în secolul XIX

Originile artei teatrale a poporului moldovenesc sunt legate de străvechile jocuri şi datini, care includeau
şi elemente de acţiune dramatică. Trupe de măscărici, soitari, pehlivani şi saltimbanci dădeau
reprezentaţii pe la curţile domnilor Moldovei şi a marilor boieri. În secolul XIX capătă o mare răspîndire
drama haiducească, reprezentaţiile păpuşarilor.

În a doua jumătate a secoului XVIII – începutul secoului XIX creşte interesul pentru cultura clasică şi cea
europeană contemporană. Au fost traduse operele lui Sofocle, Euripide, Metastazio, Voltaire, Moliere. La
începutul secolului XIX apar primele lucrări dramatice originale semnate de C. Conachi – „Judecata
femeilor”, „Amorul şi toate harurile”, „Comedia banului Constantin Conta”. În aceeaşi perioadă apare şi
comedia unui autor necunoscut intitulată „Serdarul din Orhei”, descoperită și publicată de Vasile
Alecsandri , care presupunea că datează din 1811 , reprezentînd, după părerea poetului, o încercare de
satirizare a parvenitismului. Primele reprezentaţii ale actorilor profesionişti sunt date abia în perioada
războaielor ruso-turce din a doua jumătate a secolului XVIII – începutul secolului XIX. În 1790, pe lîngă
cartierul general al lui G. Potiomkin (Iaşi, Bender) funcţiona un teatru, frecventat şi de localnici. În timpul
războiului ruso-turc din 1806-1812 în Moldova s-a aflat în turneu trupa de actori dramatici sub
conducerea lui Gaetano Magi şi Stanislav Kwasnesvski. Aceste spectacole cultivau gustul pentru teatru a
spectatorilor locali.

La spectacolele locale de amatori montate la începutul secolului XIX luau parte şi elevii de la puţinele
şcoli de pe vremea aceea, copii de boieri şi de funcţionari. Spectacolele se dădeau în limbile greacă şi
franceză. Iniţiativa întemeierii unui teatru naţional moldovenesc aparţinea cunoscutului cărturar, om de
ştiinţă, scriitor şi pictor Gh.Asachi. În 1816 el a tradus, a prelucrat şi a montat cu ajutorul unor artişti
amatori pe o scenă improvizată în casa unuia din boierii locali pastorala lui S.Gessner şi G.Florian „Mirtil
şi Cloe”. Acest spectacol s-a bucurat de o înaltă apreciere.