Sunteți pe pagina 1din 77

CAPITOLUL I

DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT


RAMURĂ A SISTEMULUI NAŢIONAL DE DREPT

Legea este regula dictată de


puterea legiuitoare care ordonă,
opreşte sau permite ceva şi la care
toată lumea este datoare să se
supună.
Nicolae Titulescu, „Drept civil”

SECŢIUNEA I
SISTEMUL DREPTULUI NAŢIONAL

Într-o lume în care instabilitatea (indiferent de domeniu) devine realitate,


şansa care să restabilească echilibrul este şi va fi întotdeauna Justiţia, ca un
permanent şi puternic impuls împotriva inechităţii.
Sistemul dreptului a acumulat de-a lungul timpului o serie de ramuri de drept
aflate într-o permanentă concordanţă, bazându-se pe noţiuni de bază de cele mai
multe ori identice.
Întregul mecanism al dreptului se realizează cu ajutorul normelor juridice, ce
aparţin fiecărei ramuri şi a raporturilor juridice.
În acest fel, raportul juridic este o legătură între persoane, în virtutea căruia
una dintre ele pretinde ceva la care cealaltă este obligată, astfel încât raportul
juridic are întotdeauna un substrat real în lucruri şi persoane.
Astfel, dreptul constituie şi se constituie dintr-o reţea complexă de raporturi
între oameni şi subiecte de drept.

1
Dar cine poate fi subiect de drept?
Pornind de la faptul că dreptul se referă în mod esenţial la voinţă, se deduce
astfel că subiectele de drept pot fi şi acelea care au o asemenea capacitate –
noţiune dezvoltată în dreptul civil, dar şi în alte ramuri de drept (ex. dreptul
internaţional privat), noţiune care devine capacitate juridică civilă.
Analiza problemelor referitoare la persoană, începând cu capacitatea sa (de
folosinţă sau de exerciţiu) şi continuând cu modalităţi de identificare a acesteia (ex.
domiciliul) şi-a găsit un punct de plecare în dreptul civil, dar conflictele de legi
apărute în practica judiciară au demonstrat necesitatea aprofundării acestor
probleme şi în dreptul internaţional privat1.
Dar, indiferent de domeniul sau problematica abordată, trebuie să triumfe
„dreptul” în adevăratul său înţeles, ca o singură idee care să-i confere omului
corectitudine, linişte şi bunăstare.

1.1. Sistemul naţional al dreptului – drept unitar


Fiecare ordine juridică consistă, înainte de toate, dintr-o serie de norme
fundamentale (scrise sau nescrise, legislative sau cutumiare), care determină
crearea şi funcţionarea ordine însăşi. Aceste norme constitutive sau de bază,
atribuie puterea de comandă, în limite şi forme determinate, mai întîi entităţii care e
subiectul întregii organizări (statul), apoi autorităţilor locale şi chiar fiecărui individ în
calitatea sa de membru al totului sau în exerciţiul funcţiunilor sale faţă de tot.
Sistemul de drept este determinat de gruparea normelor juridice, în ramuri de
drept şi instituţii juridice. Acestea este determinat de unitatea normelor şi instituţiilor
juridice şi de organizarea lor pe ramuri, după specificul relaţiilor sociale la care se
referă şi metode de reglementare, potrivit intereselor societăţii şi în conformitate cu
anumite principii comune.2

1
Legea nr. 105 / 1992
2
Dicţionar de drept constituţional şi administrativ, Ed. Academiei, Bucureşti, 1978, p. 216

2
Sistemul unitar al dreptului este relevat şi de structura statului român, stat
care este, conform art. 1 din Constituţie, „naţional, suveran şi independent, unitar şi
indivizibil”.
Statul este unitar în sensul că, organizat fiind pe baza principiului unităţii, are
un singur centru de impulsuri, un ansamblu unic de instituţii cu putere de decizie
politică şi juridică.
El este indivizibil în sensul că nu poate fi segmentat şi nu poate face obiectul
unei divizări. Astfel, în arhitectura juridică a statului român unitar există un singur
drept public şi privat, articulat în sistemul de exigenţe ale unei singure legi
fundamentale: Constituţia României.3
Unul din atributele esenţiale ale suveranităţii statului îl constituie dreptul său
inalienabil de a reglementa, în mod liber şi fără nici o imixtiune din partea altui stat,
organizarea şi funcţionarea sistemului politic, raporturile societate – stat – cetăţean,
raporturile personale şi patrimoniale între indivizi etc., prin intermediul normelor
juridice.4
Cetăţenii, prin intermediul guvernanţilor, în virtutea mandatului conferit,
transpun în norme de drept obiectivele cele mai importante ale dezvoltării social –
economice şi politice. Reglementarea şi optimizarea relaţiilor sociale prin
intermediul normelor de drept, îmbracă în haina juridică valorile fundamentale ale
societăţii şi le conferă acestora, la nevoie prin forţa de constrângere a statului,
autoritatea şi obligativitatea generală.
În acest sens, părerea unor autori5 este că, ramurile de drept nu se
influenţează numai reciproc, dar atârnă unele de altele, ceea ce face să existe un
singur drept naţional unic şi unitar.

3
DELEANU I., Drept civil şi instituţii politice, Ed. Chemarea, Iaşi, 1996, p. 41
4
IONESCU C., Drept constituţional şi instituţii politice, Univ. Europa Ecor, Bucureşti, 1993, p. 39
5
A se vedea DJUVARA M., Teoria generală a dreptului (Ediţie Enciclopedică), Bucureşti, 1930,
vol. I, p. 105-132

3
1.2. Distincţia teoretică şi practică, precum şi delimitarea dreptului
Delimitarea ramurilor dreptului unele faţă de altele, ramuri ale aceluiaşi
sistem de drept unic şi interdependent, constituie o necesitate, izvorâtă atât din
raţiuni practice, cât şi didactice.
Practic, se pune problema apartenenţei unui raport juridic concret la o
ramură sau alta de drept, rezultând deci o problemă de calificare juridică a unui
anumit raport de drept. Astfel, această distincţie este de o maximă importanţă
practică, deoarece numai o astfel de calificare asigură o aplicare corectă a legii.
Teoretic, problema delimitării dreptului civil, precum şi a dreptului
internaţional privat de celelalte ramuri de drept este astfel impusă de faptul că
există multe asemănări (cu toate deosebirile existente) între raporturi reglementate
de ramuri diferite de drept.

1.3. Delimitarea ramurilor de drept


Dacă dreptul civil reglementează raporturi juridice civile, dreptul internaţional
privat reglementează o categorie specială de raporturi civile, care apar în condiţiile
relaţiilor dintre state, normele sale fiind exprimate parte în dreptul intern, parte în
tratatele internaţionale sau cutumele internaţionale.
Dincolo de existenţa elementelor comune tuturor ramurilor de drept:
aplicarea generală în raport cu destinatarii săi, caracterul imperativ şi prezenţa
constrângerii organizate, faptul că există şi trăsături definitorii pentru fiecare ramură
de drept în parte, demonstrează că întreaga paletă a necesităţilor juridice este
acoperită sau aproape acoperită, însăşi aplicarea dreptului având un caracter
complex.

4
1.4. Dreptul public şi dreptul privat
Conform doctrinei romane urmată până în zilele noastre, publicum jus est,
quod ad statum rei romanae spectat; privatum, quod ad singulorum utilitatem
pertinet.6 Criteriul utilităţii delimitării în acest sens este însă oarecum incert,
deoarece nu se pot separa printr-o linie precisă interesele generale de cele
particulare şi fiindcă este greu de susţinut că dreptul, ocolind interesele private, nu
ar avea în vedere utilitatea generală.
Dar, o asemenea concepţie nu este chiar exactă, deoarece interesul
individului este foarte mare în toate normele privitoare la stat. 7 De aseea unii autori,
printre care şi Dernburg, spun că aparţin dreptului public normele care privesc în
mod principal interesele generale, adică ale statului, iar dreptului privat, acelea care
privesc în mod principal interesele individuale.
Alţi autori au încercat să bazeze această distincţie pe conceptul de
patrimoniu, susţinând că dreptul privat reglementează raporturile cu conţinut
patrimonial, în timp ce dreptul public are ca obiect interesele neeconomice. Dar
putem observa, contrar acestei distincţii, că nu lipsesc interesele patrimoniale din
anumite ramuri ale dreptului public (spre exemplu dreptul financiar), iar pe de altă
parte, în domeniul dreptului privat sau civil sunt incluse drepturi care nu privesc nici
o utilitate patrimonială (cum ar fi, spre exemplu, drepturile de familie, de persoană
etc.).
Jus privatum sub tutela juris latet spunea Bacon. În acest context trebuie să
reţinem că dreptul, ca imperativ de coordonare socială, are esenţial un caracter
public, care depăşeşte însăşi dispoziţiile de natură privată.
Se arată în doctrină8 că dreptul privat este o excrescenţă a dreptului public.

6
ULPIAN, Digestele, Cartea I, IV, De justitia et jure. Criteriul distincţiei este dat după cum interesul
normei priveşte pe un particular sau pe stat, după cum scopul urmărit de o dispoziţie legală este
aceea de a satisface o nevoie de stat sau una a particularilor, ne aflăm în faţa unei norme de drept
public sau privat.
7
DJUVARA M., op. cit., p. 105
8
Idem, p. 269-273

5
Astfel, ce s-ar înţelege din dreptul privat, ca de exemplu dreptul civil, dacă nu
ar exista legi pe care să se întemeieze? Legea este un produs al dreptului public,
pentru că este produsă de stat şi, prin urmare, dreptul privat nu ar avea sancţiune
dacă nu ar exista acelaşi stat care să-i asigure executarea.
Respectarea dreptului sub toate formele sale interesează, în primul rând,
societatea ca întreg, căci întreaga societate nu ar putea să existe, dacă dreptul nu
ar exista.9
Cu toate acestea, dacă în sens larg întregul drept este public, distincţia dintre
dreptul public şi dreptul privat poate fi menţinută într-un sens mai restrâns.
O altă teorie ia drept criteriu al distincţiei drept public / drept privat, subiectele
la care se referă normele. Desigur, nu numai statul şi instituţiile sale intră în sfera
dreptului public, ci şi indivizii particulari, întrucât şi ei participă, prin anumite puteri,
la exerciţiul suveranităţii.
Pe de altă parte, statul şi celelalte instituţii publice intră în raporturi de natură
privată, deopotrivă cu particularii.
Dreptul public priveşte constituirea statului şi a puterilor publice, raporturile
dintre stat şi particulari şi în general, toate actele persoanelor care lucrează în
vederea unui interes public.
Dreptul public este dominat de interesul general şi de aceea în raporturile
juridice de drept public prevalează voinţa statului. De aici rezultă scopul dreptului
public de a satisface interesele colective ale statului, organizând guvernul şi
gestionarea serviciilor publice, iar caracterul normelor acestuia, datorită scopului
său, au un caracter imperativ de la care cetăţenii nu pot deroga prin actele şi faptele
lor.
Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare,
fizice şi juridice şi raporturilor dintre ele, raporturi care pun în joc numai interesele
individuale.

9
Idem, p. 107

6
În acelaşi sens, T. Popescu s-a exprimat că instituţiile juridice de drept privat
sunt orientate spre interese private (as singulorum utilitatem pertinet) şi cuprind
reguli care guvernează raporturile dintre indivizi.
Linia de demarcaţie între acestea este dată de dieea că din moment ce
dreptul privat cuprinde reguli aplicabile subiectelor egale între ele, acestea nu se
pot aplica şi în raporturile de drept public, drept în care primează voinţa şi interesele
statului.

1.5. Legătura dintre dreptul civil şi dreptul internaţional privat.


Legătura dintre aceste două ramuri de drept este dată de natura obiectului
supus reglementării acestor ramuri de drept.
Drepturile şi obligaţiile civile luate în sens larg, adică cele reglementate de
Codul civil, Codul familiei, Codul comercial sunt recunoscute, în principiu, nu numai
cetăţenilor ci şi străinilor.
Dreptul civil, după opinia autorilor, este o ramură de drept care
reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoanele
fizice şi persoanele juridice, aflate pe poziţii de egalitate juridică.
Ca obiect de reglementare, dreptul internaţional privat se referă la aceleaşi
raporturi ca şi dreptul civil, cu deosebirea că le priveşte sub aspectul lor
internaţional, prin prisma existenţei de extraneitate (cetăţenia străină, naţionalitatea
străină, situarea în străinătate a unor bunuri, încheierea ori executarea în
străinătate a unui contract etc.).
Metoda de reglementare specifică a acestuia este aceea de indicare prin
„norma conflictuală” ori „de trimitere” a legii aplicabile unui raport cu element străin.
În ceea ce priveşte dreptul civil, el constituie dreptul privat comun10 (în sens
larg), în sensul că el este aplicabil tuturor raporturilor de drept privat, în afară de
acele raporturi care sunt guvernate de dispoziţii speciale.
Deci, în măsura în care, pentru anumite raporturi de drept privat nu există
dispoziţii speciale, se aplică dreptul civil.
10
POPESCU T., Drept civil – note de curs, Bucureşti, Ed. Hyperion, 1991, p. 4

7
În acelaşi sens, în doctrină se arată11, poziţia ori funcţia de drept comun a
dreptului civil, atunci când o altă ramură de drept nu conţine aceste norme proprii
care să reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic. În acest caz se
apelează la norma corespunzătoare de drept civil, plastic vorbind, dreptul civil
„împrumută” norme ale sale altor ramuri de drept, când acestea n-au norme proprii
pentru un caz sau aspect, sau invers, alte ramuri de drept „împrumută” norme de la
dreptul civil. Aceeaşi opinie este întâlnită şi la alţi autori.12

SECŢIUNEA a II-a
NATURA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT

2.1. Natura dreptului internaţional privat


Se pune problema, justificată după unii autori, a definirii acestei ramuri de
drept. Denumirea normelor care cârmuiesc raporturile juridice cu elemente de
extraneitate, a fost primită în sec. al XIX-lea, când potrivit doctrinei, ramurile
dreptului se împărţeau în „public” şi „privat”, iar dreptul public reglementa toate
relaţiile de drept privat cu element străin.
Dreptul conflictual a fost denumit ca „internaţional” datorită elementului străin
în raportul civil. Acest fapt a determinat scoaterea, într-o anumită măsură, de sub
sfera exclusivă a reglementărilor civile şi pune o problemă nouă, aceea a legii
aplicabile.13
Discuţiile în legătură cu locul dreptului internaţional privat în sistemul
dreptului sunt purtate în sensul în care această disciplină este de drept intern sau
internaţional, dacă este public sau privat.

11
BELEIU G., Drept civil, Bucureşti, 1993, p. 28
12
DJUVARA M., op. cit., p. 269-273
13
FILIPESCU I., JACOTĂ M., Drept internaţional privat, Bucureşti, 1968, p. 32

8
Ideea că dreptul internaţional pivat este un drept „internaţional” se
argumentează bazându-se pe obiectul dreptului internaţional privat, care ar avea un
caracter internaţional: relaţiile civile cu un element străin.
Cârmuind relaţiile cu un element „internaţional”, evident dreptul conflictual ar
fi drept internaţional. Se subliniază că există un nu,ăr mare de principii generale
unanim acceptate, un gen de cutume internaţionale, care ar putea constitui nucleul
unui drept conflictual comun sau un adevărat drept internaţional. In realitate,
suntem în faţa unei identităţi de fapt şi nu în faţa unor norme cutumiare unanim
admise cu conştiinţa obligativităţii, ştiut fiind faptul că fiecare stat îşi reglementează
cum crede de cuviinţă raporturile de drept privat, în general, şi raporturile cu
element de extraneitate, în mod deosebit.
Caracterul naţional14 al sistemului de soluţionare a conflictelor de legi nu
exclude respectarea voinţei altor state.
Astfel, conflictele de legi se pot ivi între două suveranităţi atunci când este
vorba de legile sau de interesele private ale naţionalităţilor lor.
Aplicarea legii străine nu înseamnă că aceasta face parte din legea forului.
Condia străinului prezintă o particularitate şi ţine seama de reglementarea
internaţională.
Izvoarele interne ale dreptului internaţional privat sunt preponderente faţă de
cele internaţionale. Dacă autorităţile aplică legea străină, aceasta nu se datorează
bunăvoinţei, concesiei graţioase din partea acelui stat, ci faptul că există o veritabilă
obligaţie internaţională pentru acest stat de a aplica legea străină, dacă nu se
opune instituţia ordinii publice.
Această obligaţie ar rezulta din principiile dreptului conflictual, care arată că
raportul respectiv este supus unei suveranităţi străine. Ansamblul principiilor şi
normelor de soluţionare a conflictului de legi face parte din dreptul intern al fiecărui
stat.15

14
FILIPESCU I., Drept internaţional privat, Bucureşti, 1993, p. 34
15
Asemănările între regulile conflictuale ale diferitelor state rezultă şi în funcţie de regula conflictuală:
lex sitae, actor segvitur forum rei, locus regit actum.

9
Aşadar, sistemul de soluţionare a conflictelor de legi are un caracter
naţional, iar condiţia juridică a străinului în conflictul de jurisdicţii are acelaşi
caracter. Se consideră deci, că dreptul internaţional privat este un drept intern prin
izvoarele sale şi un drept internaţional prin obiectul său.
Ansamblul distinct de norme juridice, legate organic între ele, care
reglementează relaţiile sociale ce au acelaşi specific – elementul de extraneitate –
sunt de natură publică şi / sau privată.

2.2. Condiţia străinului şi conflictul de jurisdicţii


Condiţia juridică a străinului şi conflictul de jurisdicţii aparţin dreptului public.
Dar condiţia juridică a străinului privită din prisma cetăţeniei interesează nu numai
dreptul public, ci în egală măsură şi dreptul privat (ex. dreptul familiei). Constituţia şi
legile conferă cetăţenilor toate drepturile (inclusiv cele politice), în timp ce
persoanele ce nu au această calitate nu se bucură decât de o parte din aceste
drepturi. Străinii şi persoanele fără cetăţenie nu beneficiază de drepturi politice,
deoarece numai cetăţenii exercită puterea şi astfel numai ei pot participa la
guvernarea societăţii din care fac parte şi de destinele căreia sunt legaţi.
Totodată, numai cetăţenilor le incumbă anumite obligaţii, cum ar fi, de
exemplu, obligaţia de fidelitate faţă de ţară, care se reflectă în apărarea patriei prin
satisfacerea serviciului militar.
Dar această disciplină nu examinează poziţia străinilor faţă de funcţiile
electorale ale statului sau alte raporturi juridice ale dreptului public; dreptul
internaţional privat studiază relaţiile sociale ce rezultă din raporturile juridice ale
unei persoane particulare aparţinând unui stat cu o altă persoane sau alte persoane
particulare care ţine de o altă suveranitate statală, din perspectiva calificării acestui
raport şi arată legile competente să judece litigiile ivite în cadrul dreptului civil, în
sens larg.

10
Astfel, în conţinutul dreptului internaţional privat se întâlnesc raporturi juridice
civile cu element de extraneitate ce alcătuiesc obiectul materiei, raporturi care au ca
subiecţi persoane aparţinând unor entităţi statale diferite.

2.3. Raportul dintre condiţia străinului şi dreptul conflictual


În raportul dintre condiţia străinului ca persoană fizică şi dreptul conflictual,
condiţia străinului este „prealabilă” dreptului conflictual. Această ordine „impusă de
logică”, în care se pun şi se rezolvă cele două probleme, este determinată de o
concepţie social-politică bine precizată. Astfel, condiţia străinului este „premisa”16
conflictului de legi în spaţiu.
Într-adevăr, condiţia străinului face parte din obiectul dreptului internaţional
privat, în sens larg. In sens restrâns, obiectul dreptului internaţional privat cuprinde
„normele conflictuale”, în timp de „normele directe” la care fac trimitere normele
conflictuale aparţin dreptului civil al ţărilor ale căror legislaţii vin în conflict. In sens
larg, obiectul dreptului internaţional privat cuprinde, pe lângă normele conflictuale şi
anume normele directe, materiale, substanţiale de drept civil, cum sunt cele care se
referă la capacitatea juridică civilă a străinului cu privire la drepturile recunoscute şi
obligaţiile ce pot fi asumate de acesta, condiţia străinului fiind însăşi premisa
conflictului de legi în spaţiu.
Concluzionând, dreptul internaţional privat face lumină în multitudinea
conflictelor de jurisdicţii, indicând norma conflictuală, aptă să cârmuiască aceste
situaţii şi instanţa competentă să soluţioneze cazul.

16
LIPOVANU I., Capacitatea de folosinţă în dreptul internaţional privat român cu specială
aplicare la condiţia străinului persoană fizică, în S.C.J. nr. 3/1968, p. 401

11
CAPITOLUL II
CAPACITATEA JURIDICĂ CIVILĂ A PERSOANEI FIZICE ÎN
DREPTUL CIVIL ŞI DREPTUL INTERNAŢIONAL
PRIVAT ROMÂN

Dreptul este complexul condiţiilor


prin care arbitrul fiecăruia poate să
coexiste cu arbitrul tuturor celorlalţi,
potrivit unei legi universale de
libertate.
KANT

SECŢIUNEA I
NOŢIUNI GENERALE

Dreptul civil, prin aplicabilitatea sa practică, poate fi o totalitate de fapte


juridice care să poată crea, să transmită sau să stingă un drept în favoarea unei
persoane. Aceste acţiuni pot fi produse prin voinţa omului sau voluntar.
Astfel, actul juridic este un act de voinţă, o acţiune săvârşită chiar cu intenţia
de a produce efecte juridice. Pentru ca aceste efecte juridice să se producă,
subiectele raportului juridic civil au nevoie de capacitate civilă, noţiune ce este în
primul rând o condiţie de fond, imprimând actului juridic validitate, dar şi o condiţie
pentru existenţa acestuia.

1.1. Aptitudinea de a fi subiect de drept


Aptitudine generală a persoanei fizice (sau juridice) de a avea drepturi şi
obligaţii recunoscute juridiceşte, de a fi subiect de drept, este expresia capacităţii

12
juridice. Conţinutul concret al capacităţii juridice este diferit în diferite ramuri ale
dreptului, motiv pentru care se vorbeşte despre caapcitatea de drept administrativ,
capacitate civilă, capacitate penală, capacitate comercială etc. şi chiar în diferite
instituţii ale aceleiaşi ramuri de drept, astfel, capacitatea de a contracta este diferită
de capacitatea de a răspunde delictual sau de capacitatea succesorală.
La baza reglementării capacităţii juridice stă principiul constituţional care
recunoaşte egalitatea în drepturi a cetăţenilor României, principiu preluat şi extins
de legea privind relaţiile de drept internaţional privat, proclamând egalitatea tuturor
persoanelor, cetăţeni şi străini, în drepturi civile.
Faptul că fiinţa umană este investită de ordine juridică cu personalitate
înseamnă că dispune de capacitate, adică de aptitudinea de a avea drepturi şi
obligaţii.17
Această capacitate nu trebuie identificată cu un anumit drept subiectiv sau cu
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor unei persoane la un moment dat, ci trebuie privită
ca premisa necesară, ca fiind condiţia prealabilă apropierii drepturilor subiective,
asumării obligaţiilor şi posesiunii drepturilor.
Astfel dacă capacitatea unei persoane este aptitudinea generală de a avea
drepturi şi obligaţii, capacitatea civilă este doar un „fascicol”18 al acesteia, adică
aptitudinea de a avea drepturi civile şi de a-şi asuma obligaţii civile.
Deci, capacitatea juridică civilă, în sens larg, exclude drepturile politice,
libertatea de exprimare, dar include drepturile şi obligaţiile civile, precum şi cele
izvorâte din dreptul familiei, din dreptul internaţional privat.

1.2. Aptitudinea de a avea capacitate juridică civilă


Aptitudinea generală a persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii de
natură civilă,, de a fi subiect de drept în raporturile juridice civile se prezintă sub

17
POENARU E., Introducere în dreptul civil. Teoria generală. Persoanele fizice, Ed. Europa
Nova, Bucureşti, 1996, p. 212; DOGARU I., Drept civil român, vol. I, Ed. Europa, Craiova, 1996, p.
377; LUPAN E., POPESCU A., Drept civil. Persoana fizică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 10
18
POENARU E., op. cit., p. 213

13
două aspecte distincte: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu,
recunoscute succesiv, din punct de vedere temporar, de legislaţia civilă.
Fiecărei fiinţe umane i se recunoaşte capacitatea încă din momentul naşterii,
în mod egal tuturor persoanelor. Astfel, sexul, naţionalitatea, religia, gradul de
cultură sau originea nu au nici o înrâurire asupra capacităţii civile. Dar, pentru a-şi
exercita drepturile şi obligaţiile are nevoie ca persoana să ajungă la un anumit
stadiu al dezvoltării sale, adică un anumit grad de discernământ.
Capacitatea juridică civilă a persoanei este indisolubil legată de fiinţa umană.
Aceasta apare odată cu naşterea şi dispare odată cu moartea persoanei fizice.
O consecinţă a acestei legături este şi interdicţia erga omnes de a îngrădi o
persoană în capacitatea de folosinţă şi de a o lipsi în tot sau în parte de capacitatea
de exerciţiu, excepţie făcând cazurile şi condiţiile stabilite de lege. In consecinţă,
nimeni nu poate renunţa în tot sau în parte la capacitatea de folosinţă sau la
capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea civilă constituie o capacitate de ramură, adică de drept civil.
Aceasta se întemeiază pe considerentul că fiecare ramură de drept presupune,
printre altele, şi existenţa capacităţii specifice ramurii respective. Dincolo de această
asemănare există şi deosebirea care diferenţiază capacitatea specifică fiecărei
ramuri de drept sub mai multe aspecte, şi anume: început, conţinut şi încetare.

1.3. Capacitatea persoanei fizice


Persoana fizica în calitate de titular de drepturi şi obligaţii de natură civilă,
este studiată sub cele două aspecte ale capacităţii civile: capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu.
Astfel, capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi
şi obligaţii (art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954), iar calitatea de exerciţiu a
persoanei fizice, ca parte a capacităţii civile a omului, constă în aptitudinea acesteia

14
de a dobândi drepturi civile şi de a asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea
de acte juridice.19

1.4. Corelaţia capacităţii civile cu capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu


În materie civilă, capacitatea juridică civilă constituie genul proxim al
instituţiei capacităţii la care se raportează părţile acesteia – capacitatea de folosinţă
şi capacitatea de exerciţiu, corelaţie privită de la întreg spre parte.
Astfel, capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu constituie
componente (elemente ale capacităţii civile. Altfel spus, corelaţia dintre acestea
constă în faptul că primele două sunt cuprinse în cea de-a treia.20
Începutul capacităţii civile coincide cu începutul capacităţii de folosinţă,
capacitate care este o premisă necesară şi obligatorie a capacităţii de exerciţiu, prin
urmare, persoana fizică nu poate avea capacitatea de exerciţiu fără a avea 21, în
prealabil, capacitatea de folosinţă sau, cu alte cuvinte22, capacitatea de exerciţiu
este condiţionată de capacitatea de folosinţă, dar pentru a se bucura de exerciţiul
tuturor drepturilor civile recunoscute unei persoane fizice este necesar ca aceasta
să fi dobândit capacitatea de exerciţiu deplină, întregindu-se astfel capacitatea
juridică civilă.

1.5. Capacitatea de folosinţă şi aptitudinea de a avea drepturi şi


obligaţii
Corelaţia dintre capacitatea de folosinţă şi aptitudinea de a avea drepturi şi
obligaţii se realizează în sensul că orice subiect de drept are capacitate de
folosinţă.

19
BELEIU G., Drept civil român. Teoria generală. Subiectele dreptului civil, Ed. Şansa,
Bucureşti, 1993, p. 281; DOGARU I., op. cit., p. 378; LUPAN E., POPESCU A., op. cit., p. 24
20
IONAŞCU Tr., op. cit., p. 17; DOGARU I., op. cit., p. 380; LUPAN E., POPESCU A., op. cit., p.
30
21
BELEIU G., op. cit., p. 254
22
IONAŞCU Tr., op. cit., p. 78

15
Dar, aceasta din urmă constituie doar un aspect, element sau parte a noţiunii
„subiect de drept” (individual sau colectiv) în orice ramură juridică, indiferent dacă
ţin sau nu de dreptul civil, în sens larg.

1.6. Diferenţierea capacităţii de folosinţă de cea de exerciţiu


Diferenţa esenţială dintre capacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu este
dată de data la care persoana dobândeşte fiecare din părţile capacităţii civile.
Aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii este obţinută de aceasta
din momentul naşterii sau din momentul conceperii, pe când capacitatea de
exerciţiu şi odată cu aceasta întregirea capacităţii juridice civile este condiţionată în
primul rând de existenţa capacităţii de folosinţă, apoi de existenţa discernământului,
adică posibilitatea omului de a-şi repreznta corect consecinţele juridice civile ale
manifestării sale de voinţă.
Prima condiţie are caracter de universalitate, deci este acodată tuturor
persoanelor. În schimb, a doua premisă se înfăţişează diferenţiat, în funcţie, în
principal, de vârsta omului (trei etape distincte în dezvoltarea persoanei).
Într-o primă perioadă, determinată de frăgezimea vârstei, nu există
discernământ, apoi în perioada imediat următoare, discernământul începe să se
formeze, să se consolideze şi să se dezvolte, ajungând astfel la majorat când
persoana este prezumată capabilă din punct de vedere juridic.
În afara vârstei, capacitatea de exerciţiu este condiţionată şi de sănătatea
minţii.
Punctând aceste trei etape ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice, se
arată că sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu minorii sub 14 ani şi alienaţii ori debilii
mintali puşi sub interdicţie judecătorească.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă aparţine minorului între 14 şi 18 ani, iar de
capacitatea de exerciţiu deplină beneficiază majorii şi femeia minoră căsătorită.

16
1.7. Capacitatea persoanei şi dreptul subiectiv
Capacitatea persoanei nu este un drept subiectiv, ci este o condiţie
prealabilă, premisa necesară pentru naşterea unor asemenea drepturi.
Dreptul subiectiv constă în realizarea concretă a capacităţii abstracte, prin
aceea că titularul său are posibilitatea, garantată de lege, de a avea el însuşi sau
de a obţine de la alţii o anumită conduită determinată.23
Din cele două componente ale dreptului subiectiv (interes şi voinţă)
interesează separat cele două instituţii ale capacităţii juridice civile. Astfel, pentru
capacitatea de folosinţă predomină interesul, în sensul că legiuitorul recunoaşte
existenţa persoanei lipsită de capacitatea de exerciţiu în raportul civil numai în ceea
ce priveşte drepturile sale, iar asumarea obligaţiilor în nume propriu este posibilă
odată cu dobândirea capacităţii de exerciţiu, în cadrul căreia primează voinţa
individului.
Altfel spus, măsura de conduită posibilă garantată de lege unei anumite
persoane concrete se numeşte drept subiectiv.
În schimb, prin dreptul obiectiv se recunoaşte persoanei capacitatea juridică
civilă, independent dacă este sau nu capabilă s-o realizeze prin acţiunile sale, adică
prin acte de voinţă şi independent de faptul că într-un moment dat dispune sau nu
de condiţiile necesare pentru a deveni subiectul tuturor drepturilor al căror titular el
poate fi în temeiul legii.
Concluzionând, putem spune că dreptul obiectiv este recunoscut tuturor
persoanelor de la un moment iniţial legal, după caz naştere sau concepere,
suprapunându-se capacităţii juridice civile a persoanei fizice de ceea priveşte
capacitatea de folosinţă a acesteia, urmând ca tot legea să recunoască capacitatea
juridică civilă realizându-se astfel unul din scopurile dreptului: satisfacerea
intereselor individului.

23
GHIMPU S., GROSSU S., Capacitatea de reprezentare a persoanei fizice în dreptul R.P.R.,
Ed. Stiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 11-13

17
1.8. Caractele juridice ale capacităţii civile
Legalitatea capacităţii juridice civile a persoanei fizice constă în însuşirea
acesteia de a nu putea fi reglementată decât prin lege sub toate aspectele sale:
început, conţinut, încetare. Per a contrario, capacitatea nu poate aparţine
domeniului voinţei individuale.
1.8.1. Generalitatea
Generalitatea acesteia constă în faptul că, capacitatea persoanei este
aptitudinea generală şi abstractă a omului de a avea drepturi şi obligaţii civile, pe
de-o parte, iar pe de alta, în aptitudinea aceleiaşi persoane de a dobândi şi exercita
drepturi civile şi de a-şi asuma obligaţii civile prin încheierea oricăror acte juridice
civile.
1.8.2. Inalienabilitate
Prin caracterul inalienabil se înţelege însuşirea capacităţii de a nu putea
forma obiectul unei renunţări, în tot sau în parte, şi nici un obiect de înstrăinare.
Astfel, acest caracter este consacrat expres în art. 6 alin. 2 din Decretul nr. 31 /
1954 „nimeni nu poate renunţa nici în tot nici în parte la capacitatea de folosinţă sau
la capacitatea de exerciţiu”.
Nu trebuie confundată renunţarea la un anumit drept subiectiv24 concret sau
înstrăinarea unui astfel de drept, operaţii pe deplin posibile, cu renunţarea la însuşi
aptitudinea generală de a dobândi acel drept sau de a-şi asuma o obligaţie, aceasta
din urmă renunţare fiind de natură a aduce atingere însăşi calităţii de subiect de
drept, fiind, deci, interzisă prin lege.
Astfel, art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 enunţă posibilitatea de a îngrădi
o persoană în capacitatea sa civilă numai în cazurile şi condiţiile stabilite de lege.
1.8.3. Intangibilitate
Intangibilitatea capacităţii, privită în ansamblu, arată aptitudinea acesteia de
a nu i se putea aduce limitări sau îngrădiri decât prin texte exprese de lege.
Respectarea acestei însuşiri este asigurată prin mijloace de drept civil şi de drept
penal.
24
STĂTESCU C., Drept civil, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 30

18
Un principiu fundamental al dreptului civil român este acela al egalităţii în faţa
legii civile a tuturor persoanelor. Consacrarea acestui principiu îşi găseşte
reglementarea în art. 4 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, astfel încât sexul, rasa,
naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire asupra
capacităţii. Cu caracter general, acest principiu este consacrat în art. 4 (2) şi art. 16
din Constituţia României.
Acest principiu, îşi găseşte sorgintea în textele de lege mai sus menţionate
şi, este extins şi asupra străinilor, care sunt asimilaţi cu cetăţenii români în drepturi
civile în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor legale cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat.
1.8.4. Universabilitate
Caracterul universal al capacităţii juridice izvorăşte din art. 4 alin. 1 al
Decretului nr. 31/1954, care arată că se bucură de recunoaşterea capacităţii juridice
civile toate presoanele, iar Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
dispune că „orice om are dreptul de a i se recunoaşte pretutindeni personalitatea
juridică”.

1.9. Capacitatea persoanei în dreptul internaţional privat


Capacitatea juridică civilă, studiată din prisma dreptului internaţional privat
este şi aici examinată fragmentat – capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu – după cum capacitatea de folosinţă interesează „condiţia străinului” în
materia drepturilor şi obligaţiilor acestuia, iar conflictul de legi în spaţiu, în sensul
dreptului conflictual, interesează exerciţiul drepturilor civile arătate şi recunoscute
străinului de instituţia „condiţiei juridice a străinului”.

1.10. Raporturile juridice civile ale străinilor

19
Raporturile juridice la care participă străinii, persoane fizice, cad deopotrivă
sub incidenţa „dreptului conflictual” (sau „conflictul de legi”) cât şi dispoziţiilor care în
ansamblul lor alcătuiesc „regimul străinilor” (sau „condiţia străinilor”).
Astfel, cele două instituţii ale dreptului internaţional privat stabilesc drepturile
care pot aparţine şi obligaţiile care incumbă străinilor, ridicându-se astfel întrebarea:
aceste instituţii au obiect de reglementare distinct?
Delimitarea25 prezintă deopotrivă un interes teoretic, pentru a preciza
domeniile pe care le reglementează aceste două instituţii ale dreptului internaţional
privat, cât şi practic. Regimul străinilor implică întotdeauna aplicarea legislaţiei
forului, iar dreptul conflictual poate supune raportul cu element de extraneitate fie
legislaţiei proprii, fie unui sistem de drept străin.
Condiţia juridică a străinului interesează capacitatea de folosinţă a acestuia,
pe când conflictul de legi interesează capacitatea de exerciţiu a străinului26, în cazul
condiţiei juridice a străinului se pune următoarea problemă: străinul poate fi titularul
unui drept sau unei obligaţii?
Conflictul de legi se naşte cu prilejul executării dreptului şi asumării
obligaţiilor, punându-se problema de a şti după care lege se exercită dreptul ori se
asumă obligaţia.
Există însă o legătură între condiţia juridică a străinului şi conflictul de legi,
care constă în aceea că nu ai măsură în care se recunoaşte străinului un anumit
drept se pune problema conflictului de legi; în cazul în care străinului nu i se
recunoaşte un anumit drept nu se pune problema conflictului de legi, deoarece nu
poate exercita dreptul pe care nu îl poate avea în calitate de străin.
Astfel, în ceea ce priveşte prioritatea, condiţia juridică a străinului se ridică
întotdeauna înaintea conflictului de legi. Intr-adevăr, numai dacă se recunoaşte
străinului un anumit drept se pune problema determinării legii în conformitate cu
care aceasta se va exercita.
25
CĂPĂŢÂNĂ A., Delimitarea dintre regimul străinilor şi dreptul conflictual din punct de
vedere al obiectului de reglementare, în S.C.J. nr. 3/1967, p. 343
26
FILIPESCU I., JACOTĂ M., Drept internaţional privat, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1968, p. 100

20
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice poate fi privită din punctul de
vedere al ţăprii căreia aparţine, după caz, prin cetăţenie sau domiciliu şi din punctul
de vedere al ţării unde se găseşte în calitate de străin.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a străinului de stabileşte de statul pe
teritoriul căruia el se găseşte, iar nu de statul căruia el aparţine. Acest drept al
fiecărui stat de a stabili regimul juridic al străinilor aflaţi pe teritoriul său rezultă din
principiul suveranităţii de stat.
Obiectul regimului străinilor nu se mărgineşte exclusiv la capacitatea de
folosinţă. Această instituţie cuprinde de asemenea referiri la capacitatea de
exerciţiu a persoanei fizice.
Pentru susţinerea acestei afirmaţii se dă ca exemplu legislaţii 27 care obligă
străinii la introducerea unei cereri în justiţie, să prezinte o garanţie reală personală
sau reală, ori să depună o anumită sumă de bani. Este aşa-numita conditio
judicatum solvi. Art. 16 C. civ. francez prevede că „în orice materie, străinul care va
introduce o acţiune principală sau o cerere de intervenţie, va fi ţinut să dea cauţiune
pentru plata cheltuielilor şi daunelor judiciare, afară numai dacă posedă în Franţa
bunuri imobile de o valoare îndestulătoare pentru a asigura această plată”.
Cauţiunea despre care se face discuţie priveşte exerciţiul dreptului de a
sesiza o instanţă de judecată , iar nu folosinţa capacităţii procesuale. Într-adevăr,
numai după ce se recunoaşte străinului calitatea de a figura ca reclamant în
instanţă se pune problema folosirii acestui drept.
Astfel, capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu cad sub incidenţa
atât a regimului străinilor, cât şi a dreptului conflictual28.
Indiferent de legea competentă să judece capacitatea juridică civilă, cu
ocazia aplicării raportului juridic internaţional privat, va fi examinată în conformitate
cu art. 11 din Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat,
care se referă la „capacitate” fără a face distincţia între cele două elemente ale sale,

27
CĂPĂŢÂNĂ O., op. cit., p. 353
28
Începutul şi sfârşitul capacităţii de folosinţă.

21
atât sub aspectul „capacităţii de folosinţă” în sensul dreptului conflictual29, cât şi sub
aspectul capacităţii de exerciţiu30.

1.11. Caracterele juridice ale capacităţii civile, izvorâte din dreptul


internaţional privat
Reglementarea condiţiei străinului are un caracter unilateral. Fiecare stat are
regimul său juridic propriu cu privire la reglementarea drepturilor şi obligaţiilor
străinului.
1.11.1. Legalitatea
Legalitatea capacităţii juridice derivă din caracterul suveran al statului,
deoarece această capacitate este creaţia legiuitorului. În ceea ce priveşte dreptul
conflictual, capacitatea persoanei poate fi aleasă şi de aceasta prin stabilirea sa pe
teritoriul unui anumit stat, dar numai în ceea ce priveşte capacitatea juridică
specială, specifică unei anumite instituţii, legislaţie care în acel domeniu poate fi mai
permisivă, în ceea ce priveşte acel drept, comparativ cu aceeaşi instituţie juridică a
altui stat.
Cu titlu de exemplu amintim incapacitatea succesorală specială a medicilor,
farmaciştilor31, tutorelui, care au legătură directă cu persoana în cauză, cât şi
posibilitatea străinilor de a deţine terenuri în proprietate.
Chiar dacă această „calificare” poate fi influenţată de alegerea persoanei,
aceasta rămâne totuşi sub imperiul legalităţii, deoarece această facultate este
oferită tot prin voinţa legiuitorului.
1.11.2. Generalitatea
Generalitatea capacităţii juridice civile în dreptul internaţional privat se
exprimă prin aceea că suntem în prezenţa unei aptitudini generale şi abstracte a
oricărei persoane participante la raporturile de drept civil cu element de

29
Majoritate, minoritate, protecţia incapabililor.
30
A se vedea art. 810 C. civ. român, art. 909 C. civ. francez
31
A se vedea art. 809 C. civ.

22
extraneitate, ea nefiind niciodată concretizată numai în aptitudinea unei persoane
determinate.
Coroborând prevederile dreptului civil32 cu cele de drept internaţional privat33,
rezultă imposibilitatea renunţării în tot sau în parte la capacitatea juridică civilă
neputând constitui obiect al unui act juridic civil cu element străin.
1.11.3. Inalienabilitatea
Inalienabilitatea capacităţii juridice civile nu înseamnă, desigur, că o
persoană nu poate renuţa la un drept subiectiv civil concret recunoscut de lege
pentru străinul ce se află în ţara noastră, capacitatea neconfundându-se cu
drepturile şi obligaţiile subiective concrete.
1.11.4. Intangibilitatea
Intangibilitatea capacităţii juridice civile exprimă ideea că nici un străin nu
poate fi lipsit sau îngrădit de această capacitate, decât în cazurile şi condiţiile
stabilite de lege.
Principiul de drept internaţional privat care definesc unicitatea şi
indivizibilitatea statutului personal se reflectă în calitatea unei persoane de a fi
capabilă juridiceşte, de a fi căsătorită sau divorţată34, de a avea o filiaţie
determinată, nu poate varia, după cum problema se discută într-o ţară sau alta.
Permanenţa şi indivizibilitatea pot fi realizate, dacă legile care cârmuiesc starea şi
capacitatea urmăresc persoana oriunde s-ar afla35.
Despre această lege se poate spune, pe drept cuvânt, că însoţesc persoana
ca propria ei umbră, ca o cicatrice: personam sequuntur sicut umbra, sicut cicatrix
in corpore.

32
A se vedea art. 6 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954.
33
A se vedea art. 13 din Legea nr. 105/1992.
34
NISTOR I., CĂPĂŢÂNĂ O., Legea aplicabilă statutului personal al străinilor potrivit dreptului
internaţional privat, în R.P.D. nr. 9/1967, p. 35
35
Principiul este reflectat şi în legislaţia română. Astfel, legea competentă să cârmuiască „starea,
capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei sunt cârmuite de legea sa naţională”, legea ţării al
cărei cetăţean este.

23
1.11.5. Starea civilă a străinilor
Aplicând străinilor din România, în materia stării civile şi capacităţii legea lor
naţională, se asigură, astfel, invariabilitatea statutului personal fiindcă sunt menţinuţi
sub imperiul legii care i-ar fi cârmuit în propria patrie.
Pentru reglementarea capacităţii juridice civile a persoanei fizice, se cunosc
mai multe sisteme36:
a. Capacitatea se determină potrivit legii naţionale (lex patriae) a persoanei
respective. Acest sistem este cunoscut de Codul civil francez din 1804,
Codul civil german din 1900, Codul civil italian din 1942.
b. Capacitatea se determină potrivit domiciliului (lex domicilii) persoanei în
cauză, adică după legea ţării unde acesta îşi are domiciliul. Cunosc acest
sistem Marea Britanie, S.U.A., Danemarca, Argentina etc. Totuşi,
sistemul suferă unele îngrădiri în unele ţări în privinţa capacităţii de a se
obliga. Astfel, în S.U.A., capacitatea de exerciţiu când nu este vorba de
imobile se determină după lex loci contractus (legea locului încheierii
contractului), iar când este vorba de capacitatea de exerciţiu privind
imobilele, după lex rei sitae (legea situării bunului). Potrivit legii engleze,
îngrădirile aduce capacităţii de către legea personală, care nu sunt
cunoscute de instanţa forului, nu se iau în considerare. Legea naţională şi
legea domiciliului constituie cele două aspecte ale legii personale, care
cârmuieşte starea şi capacitatea persoanei fizice.
c. Capacitatea persoanei nu se determină după legea sa personală (lex
patriae sau lex domicilii), ci după legea locului unde se găsesc. Cunosc
acest sistem Codul civil mexican din 1928, Codul civil al Venezuelei din
1916, Codul civil din Chile etc.
Potrivit legii personale, fie legea naţională, fie legea domiciliului, ar trebui să
rezulte următoarele consecinţe37:

36
FILIPESCU I., JACOTĂ M., op. cit., p. 132
37
PRESCURE T., Drept internaţional privat – Note de curs, Universitatea Europeană Lugoj,
Facultatea de drept, 1995-1996, p. 72

24
• dacă o persoană va fi considerată capabilă după legea sa
personală, ea va fi considerată capabilă în orice ţată s-ar duce
• dacă o persoană este incapabilă potrivit legii sale personale, ea
va fi considerată astfel în orice ţară s-ar duce
În practică, şi în legislaţia unor state numai prima consecinţă îşi găseşte
aplicarea consecventă. Situaţia nu este aceeaşi în ceea ce priveşte cealaltă
consecinţă, a persoanei incapabile după legea sa naţională. Se ajunge la această
soluţie în cadrul teoriei interesului naţional, care, deci, constituie o limitare a legii
personale.

1.12. Capacitatea juridică a străinilor în dreptul conflictual şi regimul


juridic al străinilor
Conţinutul capacităţii juridice civile care atât sub incidenţa dreptului
conflictual, cât şi a regimului străinilor. Dreptul conflictual, prin lex causae,
recunoaşte subiectului de drept o capacitate de folosinţă şi o capacitate de exerciţiu
cu un anumit conţinutm regimul străinilor îl poate restrânge, amputându-l de unele
din facultăţi ori supunându-l îndeplinirii anumitor condiţii.
Pentru a exprima dificultăţile pe care le întâmpină coordonarea intereselor 38
în prezenţa cerinţelor unei securităţi juridice, pe plan internaţional s-a elaborat teoria
numită „a interesului naţional”, creaţie a jurisprudenţei, ca o excepţie la competenţa
normală a legii naţionale în privinţa capacităţii persoanei.
În virtutea normei conflictuale exprimată prin formula lex patriae, actele pe
care le face în România un străin incapabil după legea sa naţională trebuie
declarate nule. Cu toate acestea, jurisprudenţa franceză, fără nici un temei de text,
a declarat valabil un act care (încheiat de un incapabil) atunci când el lezează, în
mod nejust, interese ale cetăţenilor proprii.
Această excepţie la competenţa normală a legii aplicabile este restrânsă prin
următoarele condiţii:

38
POPESCU T.R., Drept internaţional privat, Bucureşti, 1994, p. 163

25
• contractul să fie încheiat în ţara forului
• contractantul local să fi fost de bună credinţă şi victima unei
erori scuzabile
• actul încheiat de cetăţeanul local să fie un act obişnuit şi curent
al profesiei sale, pentru care nu sunt necesare verificări speciale
• actul să fi produs în mod injust un prejudiciu
S-ar putea justifica această soluţie ca un aspect normal al ordinii publice cu
dublul său efect:
• negativ - de înlăturare a legii străine
• pozitiv – de intervenţie a legii locale
În dreptul românesc, problema în discuţie a fost rezolvată pe terenul
efectelor unei bune credinţe. Astfel, se prevede că persoana care, potrivit legii sale
personale (legea naţională sau legea domiciliului) este lipsită de capacitatea sau cu
capacitatea de exerciţiu restrânsă, nu poate să opună această cauză de
nevaliditate celui care, cu bună-credinţă l-a socotit ca fiind capabil, în conformitate
cu legea locului unde actul este întocmit39.
După cum se vede în lumina legii române, actul nu este socotit nul sau
anulabil, ci este numai inopozabil, măsură suficientă pentru apărarea intereselor
securităţii juridice a tranzacţiilor.

39
Idem, p. 164

26
SECŢIUNEA a II-a
ÎNCEPUTUL CAPACITĂŢII

Capacitatea juridică civilă fiind catalogată ca o aptitudine, de la început se


poate deduce că există şi persoane care nu beneficiază de această aptitudine de a
avea drepturi şi obligaţii civile (capacitatea de folosinţă specială) sau de a-şi
exercita aceste drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice.
Aşadar există şi persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau fără
capacitate de exerciţiu şi persoane cu capacităţi speciale ca excepţie de la regulă –
deplina capacitate.
Momentul în care o fiinţă umană dobândeşte capacitatea este cel al naşterii.
Dar se preia o condiţie, stabilită încă din dreptul roman, care a dăinuit în decursul
timpului, copilul să se nască viu.
Situaţia îmbrăţişată de mai multe legislaţii este aceea a dublei condiţii: copilul
să se nască „viu şi viabil”40 pentru a putea dobândi capacitatea civilă.
Excepţie de la această regulă fac prevederile art. 4 alin. 2 din Decretul nr.
31/1954, care prevede că „drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune,
însă dacă el se naşte viu”.
Excepţia dobândirii capacităţii de folosinţă anticipată era cunoscută şi de
dreptul roman, fiind exprimată în adagiul infans conceptus pro nato habetur quoties
de commodis ejus agitur41. Pentru aplicarea excepţiei este nevoie de întrunirea
cumulativă a două condiţii: să fie vorba de drepturile copilului (iar nu de obligaţiile
acestuia) şi copilul să se nască viu.
Această situaţia îşi găseşte aplicarea în materie succesorală unde copilul
conceput poate veni la moştenire chiar dacă s-a născut după moartea celui a cărui
succesiune se împarte42.

40
Art. 725 C. civ. francez
41
Copilul conceput se socoteşte născut atunci când este vorba de drepturile sale.
42
Art. 654 C. civ. arată: „Pentru a succede, trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în
momentul deschiderii succesiunii. Copilul conceput este considerat că există. Copilul născut mort
este considerat că nu există”.

27
Această soluţie este întemeiată pe faptul că copilul dobândeşte dreptul, nu
obligaţia, de a moşteni, iar pe de altă parte acceptarea moştenirii cuvenite unui
minor, indiferent de vârstă, va fi socotită ca acceptată totdeauna sub beneficiu de
inventar.
Aceasta prezintă avantajul, printre altele, excluderii răspunderii pentru
pasivul succesoral dincolo de valoarea activului. De asemenea, el poate fi
beneficiarul unei donaţii, chiar dacă în momentul constituirii donaţiei era doar
conceput. Această excepţie izvorăşte din art. 808 C. civ.
Dincolo de aceste două excepţii, copilul conceput poate fi recunoscut de tată
său natural, poate beneficia de pensie de urmaş, precum şi să dobândească o
nouă naţionalitate43.
Această capacitate dobândită în perioada de concepere este aplicabilă
numai în ceea ce priveşte drepturile pe care le poate dobândi, persoana fiind
inexistentă în materia asumării obligaţiilor.
Această capacitate anticipativă este afectată de o modalitate rezolutorie -
aceea ca copilul „să se nască viu”.
Termenul în interiorul căruia un copil este capabil să dobândească
capacitate anticipativă este prevăzut de art. 61 C. fam., unde se arată faptul că
„timpul cuprins între a treisuta şi a osutăoptzecea zi înaintea naşterii copilului este
timpul legal al concepţiunii”.
În legătură cu cealaltă latură a capacităţii juridice civile, aceea a capacităţii
de exerciţiu, aceasta suferă unele modificări, raportată la prima, în sensul
fragmentării în trei noţiuni distincte, corespunzătoare etapelor de dezvoltare psihică
a persoanei, privind reprezentarea faptelor juridice proprii.
Astfel, se vorbeşte de persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu în art. 11
alin. 1 din Decretul nr. 31/1954. Nu au capacitate de exerciţiu:
• minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani

43
POENARU E., op. cit., p. 214

28
• persoana pusă sub interdicţie printr-o hotărâre judecătorească rămasă
definitivă
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, arată art. 9 din Decretul nr. 31/1954,
are capacitate de exerciţiu restrânsă. Această capacitate restrânsă aparţine numai
minorului de 14-18 ani şi se caracterizează prin aptitudinea acestuia de a dobândi şi
exercita drepturi civile şi de a-şi asuma obligaţii civile prin încheierea personal, a
anumitor acte juridice civile.
Deşi încheierea actelor juridice se face personal, aceasta nu înseamnă că
minorul le încheie singur, ci cu anumite încuviinţări prealabile, ceea ce face ca
anumite acte juridice civile permise persoanelor fizice cu deplină capacitate de
exerciţiu să-i fie oprite spre încheiere minorului între 14 şi 18 ani.
Pentru dobândirea acestei capacităţi de exerciţiu restrânsă este necesară
împlinirea vârstei de 14 ani. Dar excepţie de la această regulă fac minorii puşi sub
interdicţie44. Astfel, dacă minorul a fost pus sub interdicţie, iar aceasta se ridică
înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, dar după împlinirea a 14 ani, capacitatea de
exerciţiu restrânsă va începe de la data ridicării interdicţiei45.
Corolarul capacităţii juridice civile este atins prin dobândirea capacităţii de
exerciţiu depline (art. 8 din Decretul nr. 31/1954), când persoana devine majoră.
Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani, dar cu condiţia ca
această persoană să nu fi fost pusă sub interdicţie.
Minorul care se căsătoreşte dobândeşte prin aceasta capacitatea de
exerciţiu deplină.
Această excepţie este aplicabilă numai femeilor care s-au căsătorit înainte
de împlinirea majoratului. Aceasta rezultă din coroborarea art. 8 din Decretul nr.
31/1954 cu art. 4 C. fam. potrivit căruia: „... femeia se poate căsători numai dacă a
împlinit vârsta de 16 ani”. Cu toate acestea, pentru cazuri temeinice se poate
acorda o dispensă de vârstă femeii care a împlinit 15 ani pentru încheierea
căsătoriei.
44
Art. 142 alin. 2 C. fam. arată că „pot fi puşi sub interdicţie şi minorii”.
45
BELEIU G., op. cit., p. 287

29
În legătură cu terminologia Decretului nr. 31/1954 se observă că pentru
individualizarea subiecţilor de drept ai raporturilor juridice civile nu se soloseşte
termenul „cetăţean” care ar restrânge prevederile acestuia numai asupra
naţionalilor. Ştiut este faptul că la un moment dat, populaţia ţării este formată nu
numai din cetăţeni, ci şi din străini (persoane cu cetăţenia altei ţări) şi apatrizi (fără
nici o cetăţenie).
Acest act normativ uzitează termenul „persoană”, ceea ce înseamnă că
legea civilă se aplică cetăţenilor proprii, dar în aceeaşi măsură şi străinilor atunci
când există puncte de legătură specifice dreptului internaţional privat46.

SECŢIUNEA a III-a
CONŢINUTUL CAPACITĂŢII CIVILE

Capacitatea juridică civilă recunoscută de lege persoanelor fizice este largă,


dar ca orice instituţie juridică are impuse anumite limite legale, limite care intervin
atunci când se aduce atingere libertăţii şi/sau capacităţii altei persoane.
Astfel, legiuitorul pentru a ocroti un interes legitim, aduce o restrângere
capacităţii juridice civile, prin îngrădirea capacităţii de folosinţă, lipsind o persoană
sau o categorie de persoane fizice de unul sau unele din drepturile civile, rezultând
o incapacitate specială.
Orice îngrădire adusă capacităţii de folosinţă atrage de drept incapacitatea
de exerciţiu corespunzătoare, „căci nimeni nu poate exercita un drept pentru sine,
fără a fi titularul unor drepturi”47.
Pe lângă faptul că este excepţională, incapacitatea de folosinţă este
întotdeauna specială, adică relativă numai la anumite drepturi; nu există incapacităţi
generale de folosinţă, deoarece ele ar echivala cu lipsa personalităţii.

46
IONAŞCU Tr., Persoana fizică în dreptul R.P.R., Ed. Academiei, Bucureşti, 1960, p. 16
47
HAMANGIU C., ROSETTI-BĂLĂNESCU I., BĂICOIANU Al., Tratat de drept civil român, Ed. All,
1996, p. 89

30
Incapacităţile speciale lipsesc pe incapabil atât de folosinţa, cât şi de
exerciţiul dreptului la care se referă.
Scopul îngrădirii izvorăşte dintr-un interes legitim public sau privat, din
interes patrimonial sau nepatrimonial, în interesul persoanei incapabile sau în
interesul altei persoane, obiectul îngrădirii fiind ocrotirea acestor interese.
Principalele incapacităţi de folosinţă. Capacitatea de a exercita anumite
drepturi se dobândeşte numai la împlinirea unei anumite vârste. Aceasta
corespunde cu starea unei persoane, care este presupusă a nu fi ajuns însă la o
stare de dezvoltare intelectuală, care să-i îngăduie efectuarea unor acte, referitoare
la drepturile sale, cu discernământul unei persoane mature.
Perioada minorităţii este deci însoţită în tot cursul ei de o prezumţie de
incapacitate, întemeiată pe lipsa unei experienţe a individului, încă incomplet
dezvoltat şi care nu a ajuns la o maturitate deplină a minţii pentru a putea să
îndeplinească singur acte juridice referitoare la persoană şi la patrimoniu.
Incapacitatea se întâlneşte, însă, şi la alte categorii de persoane, chiar dacă
au atins vârsta majoratului. Aceste persoane sunt interzişii, a căror incapacitate
este bazată pe tulburarea facultăţilor mintale.
Condamnarea penală pentru anumite fapte, atrage pentru persoana
condamnată incapacitatea de folosinţă a anumitor drepturi civile.
Deşi, în principiu, străinul aflat în România se bucură de aceleaşi drepturi
civile de care se bucură şi românii, totuşi ei nu pot folosi anumite drepturi civile,
rezultate din incapacitatea specială dată de condiţia sa de străin.
Incapacităţile speciale de exerciţiu sunt mai numeroase şi sunt rezultatul
anumitor calităţi ale persoanei a cărei capacitate este pusă în discuţie.
Astfel, cu titlu de exemplu, amintim art. 655 C. civ., care îndepărtează de la
succesiune pe moştenitorul nedemn; art. 703 C. civ. ridică moştenitorului tăinuitor
dreptul de a lua o parte din obiectele tăinuite; art. 810 C. civ. îndepărtează pe
medici şi preoţi de la succesiunea persoanei pe care au tratat-o sau asistat-o în

31
ultima ei boală; art. 946 C. civ. interzice unor persoane numite interpuse de a primi
cu titlu gratuit etc.

3.1. Capacitatea necesară pentru încheierea căsătoriei


Capacitatea de a încheia căsătoria este determinată de vârsta minimă
matrimonială legală. Astfel, bărbatul se poate căsători numai după împlinirea vârstei
de 18 ani, iar femeia după împlinirea vârstei de 16 ani48.
Tot potrivit art. 4 alin. 2 C. fam. se admite o excepţie pentru vârsta
matrimonială minimă a femeii. Aceasta poate încheia valabil căsătoria, pentru
motive temeinice, la împlinirea vârstei de 15 ani.
Principalul efect al căsătoriei femeii minore este dobândirea capacităţii de
exerciţiu depline.
În dreptul internaţional privat, capacitatea juridică civilă este cârmuită de
legea naţională a soţilor, care poate fi legea ţării a cărei cetăţenie o au soţii, în cazul
soţilor cetăţeni ai aceluiaşi stat, legea naţională a fiecăruia dintre soţi sau legea
domiciliului comun al soţilor în cazul în care aceştia sunt apatrizi.
Femeia devenită posesoare a capacităţii de exerciţiu deplină prin căsătorie
nu o poate pierde în urma desfacerii acesteia. Ca argument se invocă faptul că
dobândirea capacităţii de exerciţiu deplină prin căsătorie se face necondiţionat şi că
în conformitate cu prevederile art. 6 din Decretul nr. 31/1954 „nimeni nu poate fi
îngrădit” în capacitatea de exerciţiu. Nu există vreo prevedere legală în sensul49 că
prin desfacerea căsătoriei femeia să piardă capacitatea de exerciţiu.
deosebită este, însă, situaţia în care căsătoria este anulată, ştiut fiind că
anularea sau nulitatea căsătoriei o desfiinţează retroactiv, adică afectează nu doar
efectele viitoare, ci şi pe cele trecute. În această situaţie, capacitatea de exerciţiu va
fi pierdută dacă a fost de rea-credinţă la încheierea căsătoriei sau o poate păstra
dacă a fost de bună credinţă.

48
Art. 4 C. fam.
49
POENARU E., Introducere în dreptul civil. Teoria generală. Persoanele, Ed. Europa Nova,
Bucureşti, 1996, p. 219

32
Capacitatea de a cere desfacerea căsătoriei prin divorţ este cârmuită de
legea competentă să cârmuiască efectele căsătoriei a cărei desfiinţare se cere.

3.2. Adopţia
Legislaţia română50 în materia adopţiei reglementează capacitatea de a fi
tutore, care aparţine numai persoanelor majore, rezultă, deci, că pot fi adoptatori
numai persoanele cu capacitatea de exerciţiu deplină.
Pentru a fi adoptat este necesar ca adoptatul să fie minor, pentru a se ajunge
la finalitatea instituţiei adopţiei, deci cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu
aceasta restrânsă.
Excepţie de la această instituţie face adopţia majorilor, cu condiţia ca aceştia
să fi fost ocrotiţi în timpul minorităţii de către adoptator.
Potrivit art. 30 din Legea nr. 105/1992 condiţiile de fond cerute pentru a
încheia adopţia sunt stabilite de legea naţională a adoptatorului şi a celui adoptat.
Condiţiile juridice cerute pentru adoptator, referitor la capacitate, sunt cerute
şi pentru curator.
Îngrădirea capacităţii de folosinţă - ca sancţiune penală - poate să rezulte
dintr-o pedeapsă complementară a interzicerii unor drepturi (drepturile părinteşti şi
de a fi tutore sau curator - capacitate care este pierdută ca efect al hotărârii
judecătoreşti), precum şi dintr-o pedeapsă accesorie, privind aceste drepturi
(condamnarea la pedeapsa închisorii atrage de drept această incapacitate).
Dintr-o altă categorie de îngrădiri (cu titlu de pedeapsă civilă) face parte şi
decăderea din drepturile părinteşti, concretizată în pierderea capacităţii de a educa
şi de a administra bunurile copilului.
În materia stabilirii paternităţii prin hotărâre judecătorească, dreptul la acţiune
în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în
numele său de către mamă (art. 59 C. fam.). Astfel, pentru minorul sub 14 ani
acţiunea va fi pornită de mama sa chiar dacă este minoră, fără nici o încuviinţare,

50
A se vedea art. 68 alin. 1 C. fam.

33
iar minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate introduce acţiunea singur, fără
încuviinţare, deoarece aceasta are un caracter personal.

3.3. Actele civile


Actele civile se încheie pe baza principiului manifestării de voinţă a părţilor
contractante. Contractanţii, la rândul lor, trebuie să prezinte o capacitate juridică
civilă deplină pentru ca actul respectiv să fie valid.
Se numeşte capacitate51, aptitudinea de a face un act juridic sau de a
interveni la el, adică de a dobândi şi exercita drepturi.
Pentru actele juridice ca element de extraneitate distingem diferite norme
conflictuale a capacităţii încheierii acestora.
Astfel, capacitatea de a încheia un act juridic unilateral (art. 69 alin. 1) este
cârmuită, fie de legea aleasă de autorul său, fie de legea cu care actul juridic
prezintă legăturile cele mai strânse, când autorul actului nu a ales o lege, sau fie de
legea locului unde actul unilateral este întocmit (art. 69 alin. 2), în cazul în care nici
una din primele două nu se pot determina.
Capacitatea necesară pentru un act accesoriu este cârmuită de legea care
de aplică fondului actului juridic principal (art. 70), în lipsa unei manifestări de voinţă
diferită.
Legea aplicabilă fondului actului juridic poate fi (art. 71):
• locus regit actum
• legea naţională sau a domiciliului persoanei care l-a consimţit
• legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al autorităţii care
examinează validitatea actului juridic
Art. 15 din Legea nr. 105/1992 reglementează conflictul mobil de legi în
materia capacităţii, în sensul că schimbarea legii naţionale nu aduce atingere
majoratului dobândit potrivit legii anterior aplicabile. În situaţia inversă, când

51
HAMANGIU C., ROSETTI-BĂLĂNESCU I., BĂICOIANU Al., Tratat de drept civil, vol. I, Ed. All,
Bucureşti, 1996, p. 89

34
persoana a fost incapabilă după legea aplicabilă anterior, dar este capabilă după
legea nouă, se va considera capabilă.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă ori lipsa capacităţii de exerciţiu,
determinate de legea naţională, nu pot fi opuse ca o cauză de nevaliditate de către
persoana respectivă, celui care a socotit-o de bună-credinţă, ca fiind deplin capabilă
în conformitate cu legea locului unde actul juridic a fost încheiat52.
Aplicarea textului de mai sus presupune următoarele condiţii:
• persoana este lipsită de capacitatea de exerciţiu ori are capacitatea de
exerciţiu restrânsă după legea sa naţională, dar este considerată, de
cealaltă parte, cu bună-credinţă, ca fiind după legea locului unde s-a
încheiat actul
• să nu fie vorba de acte juridice referitoare la femilie, moştenire sau
transmiterea imobilelor

3.4. Contractele
Încheierea contractelor nu poate fi despărţită de elementele ce şin de
validitatea acestora: capacitate, consimţământ, obiect şi cauză. Astfel, contractul va
fi valabil în cazul capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu depline (regulă).
În funcţie de valoarea şi importanţa bunului - obiect al contractului - există
derogări de la această regulă. Astfel, o persoană fără capacitate de exerciţiu sau
cu capacitate restrânsă poate fi parte într-un contract de vânzare-cumpărare al
cărui obiect are o importanţă redusă. Aceasta este dată de diferenţa dintre
cumpărăturile obişnuite şi vânzarea-cumpărarea imobilelor.
Pentru dobândirea unui imobil, partea contractantă poate fi şi minorul sub 14
ani sau cel între 16-18 ani, cu condiţia ca acesta să fie reprezentat sau asistat de
ocrotitorul său legal.
Limitele în cadrul cărora se poate exercita capacitatea sunt evidenţiate şi
prin intermediul incapacităţii speciale de exerciţiu a soţului de a înstrăina un bun

52
A se vedea art. 17 din Legea nr. 105/1992.

35
imobil comun fără consimţământul expres sau tacit al celuilalt soţ (art. 35 alin. 2 C.
fam.).
Legea care cârmuiaşte capacitatea de a contracta nu se confundă cu legea
contractului. Prima este strâns legată de persoana omului şi este expresia
capacităţii juridice a persoanei fizice, legea competentă să cârmuiască statutul
persoanei, pe când secunda este chemată să cârmuiască efectele contractului.
Din punctul de vedere al succesiunii lor, legea personală este prealabilă legii
contractului, deoarece în funcţie de legea personală persoana poate sau nu să fie
subiect de drept în cadrul raportului juridic civil, deci să-şi exercite drepturile şi să-şi
asume obligaţiile. Legea care cârmuieşte efectele contractului poate fi determinată
numai în urma dobândirii capacităţii de exerciţiu deplină a persoanei, ocazie cu care
poate încheia acte juridice şi odată cu acestea să aleagă legea acestora.
Dar legea personală poate fi aceeaşi cu legea chemată să cârmuiască
efectele contractului, în condiţiile în care subiectul de drept consideră că aceasta îi
ocroteşte cel mai bine interesele patrimoniale şi/sau nepatrimoniale izvorâte din
convenţie.
Legea personală poate fi, după caz, lex patriae sau lex domicilii, pe când
legea contractuală poate fi identică cu aceasta sau poate fi o alta.
În raporturile juridice cu element de extraneitate, unde elementul de
extraneitate este dat, în primul rând, de legea personală a fiecărei părţi şi apoi de
efectele privind începutul, conţinutul şi stingerea obligaţiilor reciproce ale
co-contractanţilor, legea părţilor (a contractului) poate fi identică cu legea părţilor (a
contractanţilor) sua poate fi un hibrid al acestora. Aceasta izvorând din principiul
autonomiei de voinţă în materie contractuală. Contractul fiind legea părţilor, acestea
pot alege legea unei suveranităţi sau au posibilitatea să-şi facă singure „legea”.
Această autonomie de voinţă este, însă, restrânsă prin înlăturarea acesteia prin
excepţia de „ordine publică” sau pe motiv de fraudare a legii.

3.5. Dreptul de proprietate

36
Titularul unui drept de proprietate, datorită efectelor dreptului său, are
capacitatea să realizeze acte de administrare, conservare şi dispoziţie.
Sublinierile de mai sus sunt valabile şi în acest caz, în sensul că majorul are
plenitudinea drepturilor la aceste acte, iar persoana de până la 18 ani le poate
efectua numai asistat sau reprezntat.

3.6. Faptele juridice


Alături de actele juridice civile şi faptele juridice civile sunt guvernate de
principiul după care capacitatea părţilor este o condiţie esenţială a validităţii.
Astfel, în materia gestiunii de afaceri (art. 987 - 991 C. civ.), gerantul trebuie
să aibă capacitate de exerciţiu deplină (capacitatea de a contracta), dar geratul nu
trebuie să îndeplinească nici o condiţie de capacitate, putând fi o persoană deplin
capabilă, cu capacitatea restrânsă sau lipsită de capacitatea de exerciţiu. Aceasta
deoarece gerantul acţionează fără ştirea geratului, dar pentru administrarea
intereselor acestuia.
Soluţia dată de Legea privind raporturile de drept internaţional privat (art.
106) este aceea de a supune gestiunea de afaceri, în ceea ce priveşte capacitatea
de a fi gerant, locului unde persoana care îndeplineşte actele curente de gestiune
exercită această activitate.

3.7. Succesiunile
Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea unei53 persoane de a fi
subiect al drepturilor şi obligaţiilor pe care le implică calitatea de succesor.
Capacitatea succesorală nu trebuie confundată cu capacitatea juridică civilă,
ea având sens specific: se referă la existenţa în viaţă în momentul deschiderii
succesiunii a persoanelor chemate la moştenirea celui care a decedat.
Nu au capacitate de a dispune prin testament de bunurile sale minorul mai
mic de 16 ani, iar minorul de peste această vârstă poate dispune numai de o
jumătate din bunurile pe care după lege poate dispune majorul.
53
MACOVEI D., Drept civil - succesiuni, Ed. Chemarea, Iaşi, 1993, p. 30

37
În categoria persoanelor care au capacitate succesorală se cuprind:
• persoanele născute anterior decesului celui despre a cărui moştenire este
vorba şi care se află în viaţă la data deschiderii succesiunii
• persoanele nenăscute, dar concepute la data deschiderii succesiunii, cu
condiţia de a se naşte viu; nu se cere ca copilul să fie şi viabil, condiţie
valabilă în alte legislaţii
Capacitate succesorală, potrivit art. 654 C. civ., au numai persoanele care
„există” la data deschiderii succesiunii. Rezultă de aici că nu au capacitate
succesorală persoanele fizice care nu mai sunt în viaţă la acea dată (copilul născut
mort, predecedaţii şi comorienţii).
Există şi incapacităţi speciale în a culege o succesiune prin testament:
• tutorele nu poate primi de la minorul de 16 ani aflat sub ocrotirea lui (art.
809 C. civ.) şi de minorul ajuns la majorat, dacă socotelile definitive ale
tutelei n-au fost prealabil date şi primite
• medicii şi farmaciştii care au tratat „o persoană în boală de moarte” (art.
810 C. civ.) şi preoţii, excepţie făcând cazurile când aceştia sunt rude cu
defunctul
Capacitatea succesorală este supusă, potrivit art. 66 din Legea nr. 105/1992,
legii naţionale pe care persoana decedată o avea la data morţii pentru bunurile
mobile şi lex rei sitae pentru nemişcătoare.

3.8. Capacitatea procesuală


În procesul civil, un rol important îl are calitate procesuală, dar aplicarea pe
plan procesual a capacităţii civile este realizată prin capacitatea procesuală.
Capacitatea procesuală de folosinţă constă în aptitudinea de a avea drepturi
şi obligaţii pe plan procesual. Referitor la început şi încetare se aplică regulile
generale ale capacităţii juridice civile.
Capacitatea procesuală de exerciţiu constă în aptitudinea unei persoane de
a-şi valorifica singură drepturile procesuale şi de a-şi îndeplini singură obligaţiile

38
procesuale, deci de a sta în proces. Şi în acest caz sunt valabile prevederile legale
cu referire la începutul şi încetarea acestei capacităţi, dar se accentuează instituţia
reprezentării (minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie), asistării (minorii
între 14-18 ani) şi autorizării (efectuarea actelor procedurale de dispoziţie).

3.9. Capacitatea juridică specială a investitorilor străini în România


Potrivit dreptului românesc, pentru a dobândi capacitatea de a fi comerciant,
se cer două condiţii îndeplinite cumulativ. În temeiul Codului comercial şi al
Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice „o persoană are
capacitatea de a fi comerciant, dacă are capacitatea de exerciţiu deplină” 54. A doua
condiţie impune ca persoana fizică să facă „fapte de comerţ având comerţul ca
profesie obişnuită” (art. 7 C. com.).
Comerciantul, persoană fizică, pentru a fi subiect de drept comercial
internaţional, pe lângă condiţiile cerute de legea sa naţională pentru a deveni
comerciant, se cere ca acesta să săvârşească „acte juridice de comerţ
internaţional”55.
Calitatea de comerciant este determinată de legea statului unde persoana
fizică a obţinut autorizaţia de desfăşurare a activităţii economice. În lipsa autorizaţiei
de înmatriculare sau dacă persoana a obţinut mai multe autorizaţii în mai multe
state, se aplică legea statului unde îşi desfăşoară activitatea principală (art. 48 din
Legea nr. 105/1992).
În înţelesul Legii nr. 105/1992 raporturile de drept internaţional privat sunt
„raporturi civile, comerciale, de muncă ...” (art. 1 lit. „b”), iar străinii sunt asimilaţi, în
condiţiile legii, în drepturi civile cu cetăţenii români (art. 2).
De aici rezultă că numai legea civilă, în sens restrâns, face obiectul egalităţii
între cetăţeni şi necetăţeni, iar în celelalte domenii reglementate de dreptul
internaţional privat libertăţile străinului sunt îngrădite de factorul politic în vederea

54
CĂRPENERU St. D., Drept comercial român, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 70
55
NAGHELESCU V., Contracte comerciale internaţionale, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980, p. 68

39
protejării cetăţenilor, prin instituirea capacităţilor speciale atrase de calitate de
străin.
În conformitate cu Legea nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor străine,
persoanele fizice şi cele juridice pot efectua investiţii în România, bucurându-se de
drepturile recunoscute de lege, precum şi de anumite facilităţi, asemenea prevăzute
de lege.
Pot beneficia de statutul de „investitor străin” persoanele fizice cu domiciliul
în străinătate.
Astfel, atât cetăţenii români şi străini, cât şi apatrizii care au domiciliul în
străinătate şi participă cu capital în scopul efectuării operaţiunilor prevăzute de lege
sunt investitori străini.
Pentru aducerea la îndeplinire a întreprinderii sale, persoana fizică trebuie să
beneficieze de statutul de comerciant. Aceasta implică recunoaşterea
extrateritorială a capacităţii sale juridice de comerciant şi totodată recunoaşterea şi
stabilirea drepturilor şi obligaţiilor acestora.
Investitorul român, indiferent de cetăţenia acestuia, beneficiază de tratament
egal cu investitorii români, regim juridic stabilit prin Legea nr. 35/1991. Dacă
comercianţilor străini le sunt impuse anumite „bariere” în comerţul lor pentru
protejarea pieţei interne, comercianţii - investitori străini se bucură de tratament
egal, în ceea ce priveşte întreprinderea lor şi tot ceea ce decurge din aceasta, cu
comercianţii români.
Deoarece Legea nr. 35/1991 nu prevede condiţiile privind începutul,
conţinutul şi încetarea capacităţii necesare pentru a deveni investitor străin, vom
analiza această instituţie conform dreptului comun în materie.
Comerciant poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile impuse
de legea sa naţională, de a se obliga în nume propriu în ceea ce priveşte
efectuarea unui comerţ. Astfel, nu se bucură de calitatea de comerciant „persoana
care are condiţia juridică de minor”56 şi persoana pusă sub interdicţie.

56
CĂRPENARU St. D., op. cit., p. 70

40
Încetarea acestei capacităţi are loc prin încetarea activităţii economice, deci
renunţarea la profesia de comerciant, punerea acesteia sub interdicţie
judecătorească şi prin aceasta nu mai poate fi comerciant şi nici nu mai are
posibilitatea de a-şi continua comerţul, precum şi prin moartea persoanei.

SECŢIUNEA a IV-a
ÎNCETAREA CAPACITĂŢII JURIDICE CIVILE
A PERSOANEI FIZICE

Textul legal care reglementează începutul şi sfârşitul capacităţii de folosinţă


a persoanei fizice, art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, stabileşte că aceasta
încetează „odată cu moartea acesteia”.
Este de la sine înţeles că odată cu moartea persoanei încetează şi calitatea
sa de subiect de drept şi, implicit, se sfârşeşte capacitatea de folosinţă, care atrage
de drept stingerea capacităţii de exerciţiu a acesteia, calitatea de subiect de drept
nu poate supravieţui suportului său uman57.
Personalitate se sfârşeşte odată cu viaţa. Cel care a murit încetează de a
mai putea dobândi drepturi sau a contracta obligaţii, întreg patrimoniul său, privit ca
o universalitate de drepturi şi obligaţii, trece la succesorii săi58.
Prin urmare, modul obişnuit de încetare a capacităţii persoanei este moartea.
Sunt însă situaţii când se recurge la declararea judecătorească a morţii,
instituţie de drept civil reglementată în art. 18 din Decretul nr. 31/1954, care are
efecte identice în cazul morţii fizic constatate.
Începutul şi încetarea personalităţii sunt determinate de legea naţională a
fiecărei persoane, lege care poate fi legea statului a cărui cetăţean este străinul sau
legea statului unde apatridul şi străinul cu mai multe cetăţenii îşi au domiciliul.

57
LUPAN E., POPESCU D.A., Drept civil - persoana fizică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 46
58
HAMANGIU C., op. cit., p. 137

41
CAPITOLUL III
DOMICILIUL PERSOANEI FIZICE

Fiecare om este liber să facă ceea


ce vrea, numai să nu ofenseze
libertatea egală a niciunui alt om.
SPENCER

42
SECŢIUNEA I
CONSIDERAŢII GENERALE

1.1. Noţiune
Identificarea persoanei fizice este o instituţie juridică complexă. Această
individualizare nu se realizează numai în raporturile juridice civile, ci în toate
raporturile juridice la care participă.
Identificarea persoanei fizice este o necesitate generală şi permanentă59.
Este o necesitate generală pentru că individualizarea omului se realizează în toate
raporturile juridice în care apare ca titular de drepturi şi obligaţii. Este o necesitate
permanentă pentru că omul de la naştere şi până la moarte participă încontinuu la
cele mai diverse raporturi juridice.
În dreptul civil român, principalele mojloace de identificare a persoanei fizice
sunt: numele, domiciliul şi starea civilă. Obiectul preocupărilor în acest capitol îl
constituie domiciliul persoanei fizice ca mijloc de identificare a acesteia, studiat sub
aspectul de locuinţa stabilă (domiciliul - cu accepţiunile acestuia) şi locuinţa
temporară (reşedinţa).
Prin domiciliu60 se înţelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care
o individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această semnificaţie
juridică. În consecinţă, reşedinţa61 este acel atribut de identificare a persoanei fizice,
prin indicarea locului vremelnic ori temporar în care se prezumă că ar putea fi
găsită.

1.2. Reglementarea instituţiei


Reglementarea instituţiei este alcătuită din norme cuprinse în Decretul nr.
31/1954, Codul familiei, Legea 105/1992, Legea 105/1996 şi alte acte normative

59
BELEIU G., op. cit., p. 314
60
Idem, p. 327
61
Idem, p. 327

43
interne, precum şi în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi
Declaraţia universală a drepturilor omului ca izvoare internaţionale ale acestei
instituţii.

1.3. Definiţia domiciliului


Termenul de domiciliu provine de la expresia latină domum colere, adică,
casa pe care o locuieşte cineva.
Pentru deosebirea locuinţei statornice de cea temporară se folosesc noţiunile
de „domiciliu” (locuinţa statornică) şi „reşedinţă” (locuinţă vremelnică).
De lege data „domiciliul persoanei fizice este la adresa din localitatea unde
acesta îşi are locuinţa statornică”62, iar „reşedinţa este locuinţa la care persoanele
locuiesc temporar, alta decât domiciliul”63.
O altă definiţie64 arată că domiciliul este locul în care persoana fizică îşi are,
în mod obişnuit locuinţa statornică, fiind luat ca atare în evidenţa organelor
administrative ale statului, şi la care se prezumă că această persoană poate fi
întotdeauna găsită. Iar reşedinţa65 este denumirea dată aceleia dintre locuinţele
unei persoane fizice, care are caracter vremelnic şi nu îndeplineşte cerinţele legale
necesare pentru a putea fi considerat drept domiciliu al acesteia.
În ipoteza în care o persoană fizică deţine mai multe locuinţe îşi poate stabili
domiciliul sau reşedinţa în oricare dintre ele.

SECŢIUNEA a II-a
NECESITATEA INSTITUŢIEI

62
Art. 25 alin. 1 din Legea privind evidenţa populaţiei şi cartea de dientitate, publicată în Monotorul
Oficial nr. 237/30.09.1996
63
Art. 26 L. 105/1996
64
Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 193
65
Idem, p. 461

44
Domiciliul persoanei fizice prezintă importanţă în toate ramurile de drept. Un
aspect aparte al acestei importanţe este acela al dreptului civil şi al dreptului
internaţional privat, pe care îl am aici în vedere.
În dreptul civil român, dreptul internaţional privat precum şi în alte texte
speciale se face vorbire despre „domiciliu”.
Astfel, potrivit art. 1104 C. civ. , domiciliul debitorului este locul unde se face
plata, în măsura în care locul plăţii nu este prevăzut în convenţie şi nu se aplică
regula plăţii „în locul în care se găseşte obiectul obligaţiei”, nefiind vorba de un lucru
cert şi determinat. Conform prevederilor art. 1115 pct. 6 C. civ. ofertele de plată
pentru a fi valabile trebuie să fie făcute la locul ce s-a stabilit plata, şi dacă locul
pentru plată nu s-a determinat printr-o convenţie specială, să fie făcute sau
creditorului în persoană, sau la domiciliul său, sau la domiciliul ales pentru
executarea obligaţiei.
Legea notarilor publici şi activităţilor notariale nr. 36/1995 precum şi art. 14
C. pr. civ. prevăd că succesiunea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului, fapt
ce determină instanţa notarială competentă pentru derularea procedurii succesorale
şi. în caz de litigiu, instanţa de judecată competentă să judece litigiul în cauză. Tot
acolo continuă executarea începută înainte de moarte contra bunurilor defunctului66.
În funcţie de domiciliul pârâtului, dar uneori domiciliul reclamantului67 – dacă
pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliu cunoscut – se determină
competenţa instanţelor de judecată. Art. 90 alin. 1 C. pr. civ. statorniceşte ca
înmânarea citaţiei şi tuturor actelor de procedură se face la domiciliul sau reşedinţa
celui citat.
Legea fondului funciar nr. 18/1991 nu acorda capacitatea juridică de a
dobândi terenuri în România persoanelor fizice care nu au cetăţenia română şi nu
domiciliază în România.

66
A se vedea art. 397 C. pr. civ.
67
A se vedea art. 5 C. pr. civ.

45
În cazul ocrotirii celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate de exerciţiu
şi a celor puşi sub curatelă, se prevede că competenţa aparţine instanţei tutelare de
la domiciliul persoanei ocrotite.
De asemenea, încuviinţarea adopţiei este de competenţa autorităţii tutelare
de la domiciliul celui care adoptă.
Legea cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat din
1992 califică legea competentă să cârmuiască relaţiile personale şi patrimoniale,
dintre soţi, legea naţională comună, iar în cazul în care au cetăţenii deosebite,
aceste relaţii sunt supuse legii domiciliului comun, iar în lipsă de domiciliu sau
cetăţenie comună, sunt guvernate de legea statului pe teritoriul căruia au avut
reşedinţa comună sau cu care întreţin cele mai strânse legături68.
Instituţia domiciliului îşi relevă importanţa şi în cazul răspunderii părinţilor
pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori. Această răspundere delictuală se
întemeiază pe prevederile art. 1000 alin. 2 C. civ.
Pentru obligarea părinţilor la repararea prejudiciului cauzat de copilul lor
minor, pe lângă îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale (prejudiciul, fapta
ilicită a minorului, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia)
trebuie întrunite cumulativ încă două condiţii specifice: copilul să fie minor (astfel ar
fi răspunzător) şi să aibă locuinţa la părinţii săi.
Locuinţa copilului minor coincide de cele mai multe ori cu domiciliul său legal.
Domiciliul legal al minorului este la părinţii săi sau la acel părinte la care locuieşte
statornic.
Condiţia privind comunitatea de locuinţă a minorului cu cea a părinţilor
decurge din prevederea expresă a art. 1.000 alin. 2 conform căreia părinţii răspund
pentru copii minori „ce locuiesc cu dânşii”.
În literatura de specialitate69 s-a atras atenţia că ceea ce interesează este
locuinţa minorului care în covârşitoarea majoritate a cazurilor coincide cu domiciliul

68
A se vedea art. 20 din Legea nr. 105/1996
69
STĂTESCU C., BÂRSAN C., Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All, Bucureşti, 1994, p. 192-212;
POP L., Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Chemarea, Iaşi, 1994, p. 230-248

46
lui legal. Coincidenţa între domiciliul şi locuinţa minorului rezultă şi din prevederile
art. 1000 alin. 1 C. fam. , potrivit cu care „copilul minor locuieşte la părinţii săi”, care
este corelat cu art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, conform căruia „domiciliul
minorului este la părinţii săi, sau la acela dintre părinţi la care locuieşte în mod
statornic”.
Astfel, părinţii răspund pentru faptul ilicit al copilului minor în următoarele
situaţii:
• când copilul are locuinţa legală la părinţii săi, dar temporar se
află în altă parte, cu consimţământul sau ştirea părinţilor
• atunci când copilul minor nu mai locuieşte în fapt cu părinţii săi,
împotriva voinţei acestora
• minorul săvârşeşte o faptă ilicită şi prejudiciabilă fiind fugit dintr-
o şcoală sau centru de reeducare unde a fost internat prin hotărâre
judecătorească
• minorul săvârşeşte o faptă ilicită cât are o altă locuinţă în
scopul desăvârşirii învăţăturii, pregătirii profesionale ori determinată de
faptul încadrării în muncă
• copilul săvârşeşte fapta ilicită şi prejudiciabilă fiind încredinţat
unuia dintre părinţi
Delictul civil poate cuprinde elemente de extraneitate. Astfel, potrivit art. 107
din Legea nr. 105/1992, legea statului unde are loc un fapt juridic stabileşte dacă
aceasta constituie un fapt ilicit şi îl cârmuieşte, îndeosebi în ceea ce priveşte
capacitatea delictuală70, condiţiile întinderii răspunderii, cauzele de înlăturare sau de
exonerare de răspundere şi de împărţire a răspunderii între autori şi victime.
În cazul în care toate sau o parte din consecinţele păgubitoare ale actului
ilicit se produc într-un alt stat decât cel unde a avut loc se aplică repartiţiei
corelative legea acelui stat (art. 108).

70
PRESCURE T., op. cit., p. 69

47
SECŢIUNEA a III-a
CARACTERELE JURIDICE ALE LOCUINŢEI

Drepturile personale reprezintă drepturile indisolubil legate de persoana


titularului lor. Astfel, drepturile personale sunt, totodată, spre deosebire de drepturile
patrimoniale, lipsite de conţinut economic, deci nepatrimoniale, într-o terminologie
precisă ele sunt denumite drepturi personale nepatrimoniale71.
Fiind un drept personal nepatrimonial, dreptul la locuinţă este însoţit de
caracterele juridice ale unui asemenea drept: opozabilitate erga omnes,
inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate şi universalitate.

3.1. Opozabilitate
Caracteristica acestei opozabilităţi este dată de faptul că este cunoscut
numai subiectul activ - titularul său. Rezultă că, în raport cu subiectul activ al
dreptului, toate celelalte persoane sunt subiecte pasive nedeterminate. Acest drept

este exercitat de titularul său, celorlalte subiecte revenindu-le obligaţia generală şi


negativă de a nu face nimic de natură a-l stânjeni în exerciţiul său.

3.2. Inalienabilitate
Inalienabilitatea domiciliului este reglementată de art. 27 alin. 1 din
Constituţia României şi recunoscut de Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice - art. 12 (1) şi Declaraţia universală a drepturilor omului - art. 13 (1).

3.3. Personalitate
Drepturile personale nepatrimoniale sunt drepturi legate de persoana omului,
„prin care se garantează şi se ocroteşte personalitatea omului, adică calitatea lui de
71
IONAŞCU A., Drept civil, partea generală, curs litografiat, Cluj, 1953-1954, p. 138

48
a fi subiect de drepturi în existenţa sa corporală, ca şi în diferitele sale manifestări
morale şi intelectuale”72.

3.4. Universalitate
Dreptul la domiciliu este recunoscut tuturor cetăţenilor şi este ridicat la rangul
de principiu constituţional în art. 25 alin. 2 din Constituţie României, sub titlul
marginal „Libera circulaţie” şi arată că „fiecărui cetăţean îi este recunoscut dreptul
de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară”.
Acest drept este garantat prin declararea domiciliului sau reşedinţei ca
inviolabile (art. 27 (1) din Constituţie, art. 12 din Declaraţia universală a drepturilor
omului, art. 17 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice), cu
excepţia unor derogări strict prevăzute de lege73.

3.5. Caracterele specifice


Alături de caracterele generale comune ale drepturilor personale
nepatrimoniale, trebuie analizate şi caracterele specifice şi anume: stabilitate,
unicitate şi obligativitate.

3.6. Stabilitate
Domiciliul este stabil în sensul că rămâne neschimbat, indiferent de
deplasarea persoanei, cât timp nu s-a constituit un altul care să întrunească
cerinţele legale. Art. 13 şi 14 din Decretul nr. 31/1954 desemnează acest caracter
juridic specific domiciliului prin formula „locuinţă statornică”, formulă adoptată şi de
art. 25 alin. 1 din Legea nr. 105/1996. Spre deosebire de domiciliu, reşedinţa este

72
IONAŞCU Tr., Numele şi domiciliul persoanei fizice în lumina recentei legislaţii a R.P.R., în
Analele Universităţii Bucureşti, seria Ştiinţe sociale, Ştiinţe juridice, 1956, p. 215
73
Art. 72 alin. 2 Constituţia României din 1991

49
caracterizată ca temporară, deoarece autorizaţia administrativă, eliberată în cazul
stabilirii acesteia, este dată pe o perioadă determinată de timp.
Deci este stabil domiciliul atât al celui dispărut care nu are, cât şi al celui care
are curator. De asemenea, rămâne neschimbat domiciliul persoanei care ispăşeşte
o pedeapsă privativă de libertate74 şi chiar în cazul în care s-a pierdut dreptul la
suprafaţa locativă75.
De reţinut că stabilitatea domiciliului nu reprezintă o piedică în calea
schimbului lui, în condiţiile legii.

3.7. Obligativitatea
Obligativitatea domiciliului este caracterul ce decurge din funcţia social-
juridică a acestei noţiuni, de a fi mijloc de individualizare în spaţiu a persoanei, în
care este interesată şi societatea, nu numai individul. Deci, orice persoană trebuie
să aibă un domiciliu, chiar dacă acesta este greu de determinat. Reşedinţa, în
schimb, se bucură de caracter facultativ.
În cazul în care determinarea domiciliului nu este cu putinţă, se recurge şi la
noţiuni ca „ultimul domiciliu” sau „domiciliu de origine”, acesta fiind domiciliul pe
care o persoană l-a avut în momentul naşterii şi pe care se presupune că îl are în
continuare, atâta timp cât nu poate fi stabilit altfel.
În această situaţie se află nomazii şi vagabonzii, situaţie de excepţie care
confirmă regula obligativităţii domiciliului.
În practica judiciară, nomazii se socotesc ca domiciliind în locul unde au avut
vreodată domiciliul; iar dacă nu l-au avut niciodată, acesta se consideră ca fiind la
locul unde erau domiciliaţi părinţii. Dacă nici aceştia nu au avut un domiciliu,
nomazii, pentru că de obicei nu au nici o simplă reşedinţă, vor fi căutaţi la locul
unde li s-a declarat naşterea76.

74
Persoanele care au suferit o pedeapsă privativă de libertate nu îşi au domiciliul la locul de detenţie,
ci la ultimul său domiciliu, împrejurare ce nu are influenţă asupra posibilităţii de înmânare a citaţiilor
şi a tuturor actelor de procedură (art. 90 C. pr. civ.), care nu trebuie făcută neapărat la domiciliu.
75
IONAŞCU Tr., Persoana fizică în dreptul R.P.R., Bucureşti, 1963, Ed. Academiei, p. 198
76
Idem, p. 148

50
3.8. Unicitatea
Persoana fizică are un singur domiciliu. Dacă o persoană fizică are în acelaşi
timp mai multe locuinţe statornice, doar una având valoarea juridică a domiciliului
(art. 13, Decretul nr. 31/1954), iar art. 24 alin. 2, Legea nr. 105&1996 arată că
persoana fizică nu poate avea în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură
reşedinţă, din economia acestui text rezultă că şi reşedinţa este asemănată cu
domiciliul din punctul de vedere al caracterului unic.
În cazul în care persoanele fizice deţin mai multe locuinţe, acestea îşi pot
stabili domiciliul (locuinţa statornică – art. 25) sau reşedinţa (locuinţa temporară –
art. 26) în oricare din ele.
De altfel, scopul căruia îi corespunde domiciliul este acela ca în interesul
securităţii şi al stabilităţii relaţiilor juridice, persoana să poată fi presupusă prezentă
într-un anumit loc, ceea ce se opune ideii că ea poate fi prezentă în mai multe locuri
odată77.
Unicitatea domiciliului nu exclude coexistenţa domiciliului de drept comun cu
cel convenţional, după cum nu exclude ni o eventuală schimbare a domiciliului78.
Acestui principiu nu i se aduce atingere prin reglementarea specială
referitoare la cei chemaţi la moştenire în condiţiile art. 15 alin. 2, Decretul 31/1954 şi
pe cei dispăruţi (art. 15 alin. 1, D. 31/1954).
Pentru aceste persoane dispărute, domiciliul legal se află la curator numai „în
măsura în care acesta este îndreptăţit să-i reprezinte”. Cu alte cuvinte, nu există
raporturi în care actele juridice ar putea fi săvârşite în două locuri, ci în funcţie de
natura raportului, actele juridice pot fi săvârşite fie într-un loc, fie în altul.

SECŢIUNEA a IV-a
LOCUINŢA PERSOANEI FIZICE

77
Idem, p. 150
78
BELEIU G., op. cit., 1993, p. 328

51
Literatura juridică românească a realizat o serie de clasificări a locuinţei, în
funcţie de mai multe criterii.
Locuinţa persoanei fizice poate fi: locuinţă stabilă (domiciliul) şi locuinţa
temporară (reşedinţa). Această distincţie este făcută de legiuitor în Legea privind
evidenţa populaţiei şi cartea de identitate nr. 105/1996, distincţie realizată în funcţie
de durata de timp în care persoana locuineşte efectiv în această locuinţă.

SECŢIUNEA a V-a
FELURILE LOCUINŢEI

5.1. Categorii de locuinţe


Dacă domiciliul este calificat ca locuinţa statornică (art. 25 Legea nr.
105/1996, prin deducţie, reşedinţa este locuinţa în care persoana locuieşte
temporar (art. 26).
Persoana care locuieşte temporar mai mult de 45 de zile la altă adresă decât
cea de domiciliu este obligată să se prezinte la formaţiunile de evidenţa populaţiei
pentru înscrierea menţiunii de stabilire a reşedinţei în cartea de identitate (art. 29
alin. 1 Legea nr. 105/1996). Această menţiune se realizează pentru persoana
solicitantă dar pe o perioadă nu mai mare de un an (art. 29 alin. 2). Menţiunea de
stabilire a reşedinţei se va putea reînnoi prin înscrierea altei menţiuni la solicitatea
persoanei interesate.

5.2. Categorii de domiciliu


Astfel, după modul de stabilire a domiciliului (principala clasificare) se
întâlnesc:
• domiciliul de drept comun (numit şi „voluntar”), determinat prin
libera alegere a celui în cauză
• domiciliul legal, stabilit de lege
• domiciliul convenţional, numit şi „ales”79
79
IONAŞCU Tr., op. cit., p. 141

52
După succesiunea lor, putem vorbi de vechiul (fostul) domiciliu şi actualul
domiciliu al persoanei fizice.
Din punct de vedere matrimonial se disting: domiciliul conjugal comun –
regula şi domiciliul separat – excepţia.
În funcţie de teritoriul pe care se află domiciliul, deosebim: domiciliul în ţară şi
domiciliul în străinătate, distincţie importantă în dreptul internaţional privat şi dreptul
procesual civil (mai ales în materia calificării legii competente).

SECŢIUNEA a VI-a
DOMICILIUL DE DREPT COMUN (VOLUNTAR)

Ţinând seama de art. 13 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 25 din Legea nr.
105/1996, domiciliul voluntar se defineşte ca fiind dreptul persoanei fizice de a se
identifica în spaţiu prin locuinţa sa statornică.
O ipoteză specială a domiciliului de drept comun este cea reglementată de
art. 102 C. fam. „autoritatea tutelară poate da încuviinţare copilului, la cererea
acestuia după împlinirea vârstei de 14 ani să-şi schimbe felul învăţăturii ori pregătirii
profesionale stabilite de părinţi sau să aibă locuinţa pe care o cere desăvârşirea
învăţăturii ori pregătirii profesionale”.
Din cele de mai sus se deduce că, în principiu80, domiciliul de drept comun
are ca titular are ca titular persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu, dar
prin excepţie poate avea ca titular şi pe minorul de peste 14 ani.

6.1. Schimbarea domiciliului de drept comun

80
BELEIU G., op. cit., p. 329; LUPAN E.I., op. cit., p. 125; POENARU E., op. cit., p. 232

53
Comnform art. 25 (2) din Constituţie, „fiecărui cetăţean ăi este asigurat
dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice lor din ţară, de a emigra,
precum şi de a reveni în ţară”.
Capitolul III din Legea nr. 105/1996 intitulat „Stabilirea şi schimbarea
domiciliului şi reşedinţei cetăţenilor români cu domiciliul în România” stabileşte
procedura schimbării pe cale administrativă.
Persoana care îşi schimbă domiciliul este obligată ca în termen de 15 zile de
la data mutării la noua adresă să se prezinte la formaţiunea de evidenţa populaţiei
pentru eliberarea unei noi cărţi de identitate (art. 28 din Legea nr. 105/1996).
Legea nu prevede motivele schimbării domiciliului, ceea ce înseamnă că
principiul este acela al libertăţii schimbării (în conformitate cu interesele persoanei).
Deci, schimbarea domiciliului nu este obligatorie, dar pentru armonizarea
finalităţii Legii fondului funciar nr. 18/1991, schimbarea acestuia este avută în
vederea dobândirii / pierderii proprietăţii terenurilor agricole.
Astfel, embrilor cooperatori activi (art. 18 alin. 1 Legea nr. 18/1991) sau care
au adus în cooperativă suprafeţe de teren prevăzute sau au lucrat în ultimii ani ca
angajaţi în cooperativă sau asociaţii cooperative, familiilor fără pământ sau cu
pământ puţin în alte localităţi (art. 20 alin. 2 Legea nr. 18/1991), familiilor tinere de
ţărani care provin din mediul agromontan (art. 39 alin. 1 Legea nr. 18/1996) şi
cetăţenilor români cu domiciliul în străinătate sau foştilor cetăţeni români care au
redobândit cetăţenia română li se poate atribui în proprietate o suprafaţă de pământ
echivalent arabil, cu condiţia de a-şi stabili domiciliul în localitatea în care se atribuie
terenul.
Art. 43 din Legea nr. 18/1991 prevede că „persoanele cărora li s-au
constituitdreptul de proprietate asupra terenului agricol sunt obligate să respecte
întocmai condiţiile prevăzute la art. 18, 20 şi 39 din prezenta lege, în legătură cu
stabilirea domiciliului şi întemeierea unei noi gospodării.
Nerespectarea acestor condiţii atrage pierderea dreptului de proprietate
asupra terenului şi a construcţiilor de orice fel, realizate pe acestea. Pentru teren se

54
vor acorda despăgubiri, iar pentru construcţii proprietarul va primi o despăgubire
egală cu valoarea reală a acestora”.

6.2. Dovada domiciliului de drept comun


Potrivit art. 10 din Legea nr. 105/1996, dovada identităţii şi a domiciliului se
face cu cartea de identitate, eliberată cetăţenilor români cu domiciliul în România,
care au împlinit 14 ani. Tot cu aceasta se face şi dovada cetăţeniei române.
Dovada identităţii, cetăţeniei şi a domiciliului minorului sub 14 ani se face cu
certificatul de naştere al acestuia şi cu cartea de identitate a părintelui sau
reprezentantului său legal.

SECŢIUNEA a VII-a
DOMICILIUL LEGAL

7.1. Noţiune
Domiciliul legal este acela pe în mod imperativ legea ăl statorniceşte
anumitor persoane, de cele mai multe ori datorită faptului că se află sub ocrotirea
altei persoane. Astfel, legea stabileşte domicilii legale minorului, interzisului şi celui
dispărut. Spre deosebire de domiciliul instituit minorului şi interzisului, care sunt
domicilii legale generale, domiciliul celui dispărut este un domiciliu legal special.

7.2. Caracteristicile domiciliului legal


Caracteristicile domiciliului legal sunt următoarele:
a. este un domiciliu stabilit de lege
b. are semnificaţia unei măsuri de ocrotire a anumitor persoane fizice
c. coincide cu domiciliul de drept comun al persoanei care exercită
ocrotirea
7.2.1. Determinarea domiciliului legal

55
Dispoziţiile art. 25 din L. 105/1996 şi art. 14 din Decretul nr. 31/1954
„domiciliul minorului este la părinţii săi”, iar potrivit art. 25 alin. 3 din Legea nr.
105/1996 domiciliul lui rămâne la părinţii săi, chiar şi atunci când este încredinţat de
instanţa de judecată unei a treia persoane.
Dacă părinţii copilului nu locuiesc împreună (art. 25 alin. 2), domiciliul
minorului este la acela dintre părinţi care locuieşte statornic, adică la acela dintre
părinţi la care i s-a fixat domiciliul prin libera înţelegere a acestora (art. 100 alin. 2
C. fam) sau în lipsa acestei înţelegeri – prin hotărârea instanţei judecătoreşti (art.
100 alin. 3).
Dacă unul dintre părinţi este mort, decăzut din drepturile părinteşti, pus sub
interdicţie sau din orice împrejurare se află în neputinţa de a-şi afirma voinţa (art. 98
alin. 2 C. fam.), domiciliul copilului este la domiciliul celuilalt părinte (art. 14 alin. 3
din Decretul nr. 31/1954 şi art. 25 Legea nr. 105/1996), acesta singur
reprezentându-l pe minor.
La domiciliul tutorelui se află domiciliul legal al minorului în ipotezele
prevăzute de art. 13 C. fam.81 şi art. 85 C. fam.82, după cum tot la domiciliul tutorelui
se află şi domiciliul legal al interzisului (art. 14 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 şi art.
25 alin. 5 din Legea nr. 105/1996).
Pentru domiciliul adoptatului, Codul familiei nu conţine prevederi exprese,
ceea ce înseamnă că în această privinţă se vor aplica regulile de drept comun
referitoare la domiciliu. Astfel, dacă adoptatul este major, domiciliul său va fi acolo
unde el ăşi are locuinţa statornică, în schimb, dacă adoptatul este minor, domiciliul
său va fi la adoptatori sau după caz la adoptator, conform ipotezelor examinate mai
sus.
Domiciliul legal special este la domiciliul curatorului. Astfel, cel dispărut
căruia i s-a instituit o curatelă asupra bunurilor sale îşi are domiciliul la curator în
măsura în care acesta este îndreptăţit să-l reprezinte. Dacă asupra unor bunuri
81
În cazul în care minorul are ambii părinţi morţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile părinteşti, puşi
sub interdicţie, dispăruţi ori declaraţi morţi.
82
Când ulterior desfacerii înfierii, instanţa de judecată, în interesul minorului hotărăşte instituirea unei
tutele.

56
succesorale a fost numit un custode sau curator, cel chemat la moştenire are,
potrivit art. 15 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, domiciliul la custode sau curator,
tocmai datorită caracterului special al domiciliului legal, numai dacă custodele sau
curatorul este îndreptăţit să reprezinte pe cel chemat la moştenire.
În toate cazurile, determinarea domiciliului legal al celui ocrotit se realizează
în funcţie de domiciliul ocrotitorului şi nu de faptul că cel ocrotit locuieşte în alt loc.
Astfel, apărarea intereselor celui ocrotit se face în condiţii mult mai bune
dacă comunicările actelor de procedură se fac la domiciliul legal al ocrotitului,
identic cu cel al ocrotitorului, decât dacă aceleaşi acte de procedură ar fi
comunicate într-un loc către care ocrotitorul ar trebui să se deplaseze.

7.3. Dovada domiciliului legal


Dovedirea domiciliului legal trebuie făcută prin administrarea dublei dovezi83
a situaţiei de persoană, pentru care legea prevede un domiciliu legal, precum şi a
domiciliului voluntar al celui care ocroteşte persoana respectivă.
Situaţia de persoană căreia i s-a stabilit prin lege domiciliul se dovedeşte prin
mijloace de probă specifice situaţiei juridice respective (acte de stare civilă, hotărâri)
spre a dovedi filiaţia, vârsta, situaţia de interzis etc.
Mai trebuie menţionat că minorul de peste 14 ani îşi dovedeşte domiciliul cu
actul de identitate / cartea de identitate, reglementată de art. 10 din Legea nr.
105/1996.

7.4. Încetarea domiciliului legal


Domiciliul legal al minorului încetează la data majoratului civil, al interzisului
în momentul ridicării interdicţiei, al dispărutului în momentul curmării stării de
incertitudine decurgând din dispariţie, al celui chemat la moştenire în condiţiile art.
15 din Decretul nr. 31/1954, la momentul încetării custodiei sau curatelei, când se
transformă în domiciliu voluntar.
83
IONAŞCU Tr., op. cit., 1963, p. 145; DOGARU I., op. cit., p. 445; POENARU E., op. cit., p. 230

57
Există o opinie contrară exprimată în sensul că „domiciliul legal al minorului
încetează la data împlinirii vârstei de 14 ani”84.
Această afirmaţie se sprijină în primul rând pe un argument tras din
finalitatea incapacităţii: în dreptul nostru instituţia incapacităţii este, în general, astfel
organizată, încât să răspundă scopului de a atenua în timp ocrotirea la care minorul
este supus. De aceea chiar condiţia juridică suferă la 14 ani o însemnată
transformare, care-l face să treacă de sub ocrotirea reprezentantului său legal sub
aceea complet diferită a celui care se mărgineşte numai să-i încuviinţeze actele.
Ori, pare puţin indicat ca această tendinţă de neîndoielnică descătuşare a
capacităţii minorului să nu se reflecte şi în problema domiciliului, care în lumina
punctului de vedere contrar, se menţine neschimbat.
Acest punct de vedere se sprijină şi pe un argument de text, tras din
redactarea art. 14 alin. 3 din Decretul nr. 31/1996, care prevede: „domiciliul
minorului, în cazul în care numai unul dintre părinţii săi îl reprezintă, ori în cazul în
care se află sub tutelă, precum şi domiciliul persoanei puse sub interdicţie, este
reprezentantul său legal”.
Folosirea termenului de „reprezentant legal”, termen care nu se poate referi
decât la minorul până la 14 ani, pare a impune concluzia că noţiunea de domiciliu
legal este legată numai de aceea a incapacităţii depline, nu şi de aceea a capacităţii
restrânse.
Dacă, cel care a avut domiciliul legal continuă să locuiască în acelaşi loc,
domiciliul său va continua să rămână acelaşi, însă suferind o transformare. Acest
domiciliu devine voluntar (art. 13 din Decretul 31/1954).
Pe de altă parte, cel care - în condiţiile art. 102, 104 şi 122 C. fam. - a locuit
în alt loc decât cel al domiciliului său legal, va dobândi domiciliul voluntar acolo
unde continuă să locuiască după ce fostul său domiciliu legal încetează să existe.

84
IONAŞCU Tr., op. cit., p. 147

58
SECŢIUNEA a VIII-a
DOMICILIUL CONVENŢIONAL

Domiciliul ales85 este denumirea dată adresei la care persoana cere instanţei
de judecată, în anumite cazuri prevăzute de lege, să se considere că domiciliază o
perioadă de timp determinată sau într-un scop determinat (ex. comunicarea unor
acte procedurale).
Acesta mai bine definit86 ca locuinţa (adresa) stabilită prin acordul de voinţă
al părţilor actului în vederea executării sale, în acel loc sau pentru soluţionarea
litigiului şi comunicarea actelor de procedură.

8.1. Reglementare
Acest domiciliu îşi găseşte reglementarea în Codul civil şi Codul de
procedură civilă.
Astfel, potrivit art. 19 C. pt. civ. „părţile pot conveni prin înscris sau prin
declaraţie verbală în faţa instanţei, ca principiile privitoare la competenţa teritorială”,
afară de cazurile prevăzute de lege. Această prorogare de competenţă, rezultă
implicit, din competenţa altei instanţe judecătoreşti decât cea care a fost
competentă potrivit regulilor de drept comun.
În aceste cazuri, alegerea de domiciliu se analizează, aşadar ca o convenţie
tacită de prorogare a competenţei instalţei, bazată pe interpretarea voinţei părţilor,
manifestată în cadrul alegerii domiciliului.
Art. 644 C. pr. civ. face vorbire despre alegerea de domiciliu, săvârşită de
către partea interesată în vânzarea solită a mişcătoarelor unei moşteniri, iar art.
1781 C. civ. despre alegerea de domiciliu, dar de această dată, în mod obligatoriu
de către creditorul cu inscripţie ipotecară.

8.2. Natura juridică

85
Dicţionar de drept civil, p. 193
86
BELEIU G., op. cit., p. 333

59
Doctrina califică domiciliul convenţional87 ca o conveţie accesorie, care are
ca efect prorogarea de competenţă teritorială.
Din această calificare decurg următoarele consecinţe:
a. fiind o convenţie accesorie, acest domiciliu este supus principiului de
drept - accesorium sequitur principale
b. fiind, în esenţă, rezultatul unei convenţii, este supus cerinţelor legale
privind condiţiile şi efectele actelor juridice bilaterale

SECŢIUNEA a IX-a
REŞEDINŢA

9.1. Atribut de identificare


Reşedinţa88 este acel atribut de identificare în spaţiu a persoanei fizice prin
indicarea locuinţei vremelnice ori temporare la care aceasta este presupusă a fi
găsită în interiorul unei anumite perioade de timp prevăzute expres de lege.
În viaţa juridică a persoanei, reşedinţa are un rol mai redus decât domiciliul.
Printre activităţile producătoare de efecte juridice, expres prevăzute de lege, care
pot fi efectuate nu numai la domiciliu ci şi la reşedinţa persoanei, figurează:
• posibilitatea încheierii căsătoriei; de aici rezultând competenţa teritorială a
delegatului de stare civilă
• posibilitatea comunicării unei citaţii

9.2. Caracterele juridice

87
Idem, p. 333
88
POENARU I., op. cit., p. 234; DOGARU I., op. cit., p. 132; BELEIU G., op. cit., p. 334

60
Caracterele juridice de care se bucură reşedinţa persoanei fizice sunt:
unicitatea, vremelnicitatea şi facultativitatea.
Unicitatea rezultă din art. 25 (2) al Legii nr. 105/1996, unde se arată că o
persoană fizică nu poate avea în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură
reşedinţă. Tot în acelaşi text de lege se prevede posibilitatea persoanei fizice, în
cazul în care deţine mai multe locuinţe, de a-şi alege în care dintre acestea îşi
stabileşte domiciliul sau reşedinţa.
Temporalitatea acesteia este dată de faptul că este locuinţa la care persoana
fizică locuiaşte în interiorul unei perioade cuprinse între 45 de zile şi 1 an, cu
posibilitatea prelungirii acestui termen.

SECŢIUNEA a X-a
INSTITUŢIA DOMICILIULUI ÎN
DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

10.1. Norma conflictuală - lex personalis


Scopul legilor care cârmuiesc statutul personal nu poate fi atins decât dacă
această lege se bucură de caracterul permanenţei. Astfel, ar fi suficient ca o
persoană să treacă în alt stat pentru a-şi putea schimba regimul juridic al statutului
său personal.
Lex personalis este concepută în mod diferit, în diverse sisteme legislative.
Astfel, în unele sisteme de drept este adoptată la lege personală legea ţării a
cărui cetăţean este (lex patriae), iar în alte sisteme legea competentă să califice
statutul personal al persoanei fizice este legea ţării în care acesta îşi are domiciliul
(lex domicilii).
Pentru justificarea adoptării unuia sau altuia din criteriile amintite, pentru
stabilirea statutului personal, se aduc unele argumente în sprijinul fiecăruia.

61
Legislaţia contemporană în domeniul dreptului internaţional privat se
caracterizează printr-o diversitate referitoare la calificarea legilor competente să
cârmuiască statutul persoanei. Acesta poate fi supus unei norme conflictuale, în
conformitate cu o anumită legislaţie, sau altei norme conflictuale în raport cu
legislaţia diferită.
Astfel, legea care cârmuieşte statutul persoanei poate fi lex domicilii sau lex
patriae, în funcţie de sistemul de drept căruia îi aparţine persoana.
În sprijinul acestor calificări se aduc o serie de argumente bazate pe factorii
socio-umani ai realităţii societăţii respective.
Deci, domiciliul este în drept să cârmuiască statutul personal al persoanei
fizice, deoarece este calificat ca centrul vieţii juridice a unui individ. Astfel, pare
firesc ca persoana respectivă să fie supusă, în mod permanent, legii ţării unde îşi
are domiciliul.
Dar, se arată că cetăţenia, este o legătură politică între individ şi stat, legată
fiind de funcţia suveranităţii, este în drept să fixeze şi să organizeze condiţia juridică
a cetăţenilor săi.
Astfel, pentru ocrotirea persoanei, statul se implică cu mijloacele necesare
pentru apărarea intereselor cetăţenilor săi, ori, dacă aceştia sunt supuşi legii
domiciliului ar ieşi de sub posibilitatea de ocrotire a statului ai cărui cetăţeni sunt.
Domiciliul este considerat ca punct de legătură în dreptul internaţional privat
care favorizează asimilarea străinilor şi emigranţilor şi evită intervenţia statului ai
cărui cetăţeni sunt sub formă de jurisdicţie graţioasă, totodată exclude diferenţa
dintre naţionali şi străini din punctul de vedere al ocrotirii lor.
Fixarea domiciliului într-o anumită ţară implică şi supunerea voluntară la
legile acelei ţări89, iar dobândirea unei noi cetăţenii indică şi acceptarea unui nou
regim juridic al statutului personal.
Unitatea statutului personal este o consecinţă a unităţii naţionale, iar
domiciliul se impuse în cadrul acelor state care în cadrul teritoriului lor au mai multe
sisteme juridice; în ţările de imigrare spre a supune pe străini legilor locale - lex
89
POPESCU Tr., Drept internaţional privat, Bucureşti, 1994, p. 159

62
domicilii, în timp ce ţările de emigrare pledează pentru menţinerea cetăţeniei ca
punct de legătură pentru statutul personal.
Unicitatea domiciliului este preferabilă cetăţeniei în condiţiile dreptului
modern care permite dubla cetăţenie. Tot astfel unicitatea domiciliului într-o familie
se realizează mai uşor decât în cazul cetăţeniei. Dar se ridică un contraargument ca
o excepţie, conform căreia domiciliul este la fel de greu de stabilit ca şi cetăţenia şi,
deci, tot atât de greu de cunoscut deoarece elementele care îl compun şi îl
condiţionează diferă de la un sistem de drept la altul.
Astfel, una şi aceeaşi persoană poate în raport cu o lege să aibă domiciliul
într-o ţară şi în raport cu criteriile altei legislaţii să fie domiciliat în altă ţară 90. Proba
cetăţeniei se face cu documente publice a căror forţă probantă este indiscutabilă.

10.2. Elemente
Elementele esenţiale şi specifice ale unei norme conflictuale sunt
următoarele: conţinutulm legătura cu un sistem de drept şi legea aplicabilă,
determinată prin stabilirea unui punct de legătură cu acest sistem de drept.
Teritoriul se poate analiza ca punct de legătură sub aspectul domiciliului şi a
săvârşirii unui act sau fapt juridic.
Domiciliul exprimă legătura unei persoane fizice cu un anumit stat,
concretizată prin stabilirea acelei persoane pe teritoriul statului respectiv. Acesta
serveşte ca punct de legătură în raporturile privitoare la starea şi capacitatea
persoanei fizice, ca şi cetăţenia, deoarece legea personală a unei persoane fizice
se exprimă fie sub forma legii naţionale (lex patriae), fie sub forma lex domicilii.
Adeseori, când domiciliul este gru de determinat sau când nu există, această
funcţie o îndeplineşte reşedinţa. Acest punct de legătură este un criteriu subsidiar,
luat în considerare doar în lipsa domiciliului.

10.3. Determinarea domiciliului

90
POPESCU T., Curs de drept internaţional privat, Universitatea din Bucureşti, 1977, p. 193

63
Determinar ea noţiunii de domiciliu în dreptul internaţional privat se
realizează conform art. 5 din Legea nr. 25/1969, cu modificările ulterioare, care
dispune că prevederile legale stabilite pentru cetăţenii români cu privire la domiciliu
şi reşedinţă se aplică în mod corespunzător şi străinilor.
În aceeaşi ordine de idei, art. 5 din Decretul-Lege nr. 2/1989 prevede că
stabilirea domiciliului pe teritoriul României se aprobă sau se revocă, după caz; se
revocă de către Preşedintele României, iar cererea pentru stabilirea domiciliului se
depune în străinătate, la misiunile diplomatice şi oficiile consulare române, iar în
ţară la inspectoratele judeţene sau al municipiului Bucureşti ale Ministerului
Administraţiei şi Internelor. Astfel, prin coroborarea celor două texte se configurează
noţiunea de domiciliu în dreptul internaţional privat.
Pentru stabilirea domiciliului unui străin în România sunt necesare două
condiţii:
• aprobarea Preşedintelui, aprobare pentru stabilirea acestuia pe teritoriul
ţării
• stabilirea domiciliului se face, după aceea, în condiţiile arătate de art. 25
din Legea nr. 105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cărţii de identitate,
adică domiciliul este acolo unde persoana îşi are locuinţa statornică

10.4. Norme conflictuale


Codul internaţional privat român91 (legea nr. 105/1992) prevede principalele
norme conflictuale, adică acele dispoziţii care indică instanţelor judecătoreşti şi altor
autorităţi competente din România ce lege trebuie să aplice unui raport juridic cu
elemente de extraneitate, susceptibil de a fi reglementat fie de legea română, fie de
legea unui stat străin.
Acelaşi act normativ califică domiciliul ca punct de legătură între persoana
fizică şi legea competentă să judece statutul personal al acesteia, în situaţia ivirii
unui conflict de jurisdicţie cu element de extraneitate.
91
BĂCANU I., CĂPĂŢÂNĂ O., ZIBERSTEIN S., Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat, în revista Dreptul nr. 12/1992, p. 31

64
Dreptul românesc este guvernat pe principiul libertăţii alegerii domiciliului şi
reşedinţei. Pentru cetăţenii străini sau persoanele fără cetăţenie, acest principiu se
aplică în mod corespunzător (art. 5 din Legea nr. 25/1969).
Odată stabilit domiciliul în România, străinul - cetăţean străin sau apatrid -
se supune legislaţiei României, supunere prezumată ca fiind voluntară, fapt ce
rezultă din manifestarea de voinţă a persoanei fizice de a-şi stabili aici locuinţa sa
statornică.
Dreptul internaţional privat fiind un drept conflictual, determină prin calificare
legea competentă să judece statutul personal al persoanei fizice.
În cazul persoanei fără cetăţenie, legea competentă să judece statutul
personal al acesteia este legea domiciliului sau în lisa acestuia, se aplică legea ţării
unde aceasta şi-a stabilit reşedinţa (art. 12 alin. ultim din Legea nr. 105/1992).
Acesta rezultă din principiul libertăţii alegerii aşezării - şi necesităţii calificării
unei legi ca fiind competentă să cârmuiască statutul personal al unei persona în
lipsa lex patriae, principiu care se materializează prin faptul de a avea locuinţă
statornică pe teritoriul unui anumit stat (factum) şi intenţia acestei persoane fără
cetăţenie, de a avea într-un anumit loc statornica sa aşezare (animus).
Astfel, stabilindu-se într-o anumită ţară, apatridul, se presupune că acceptă
voluntar supunerea la legile statului respectiv.
În situaţia în care o persoană are mai multe cetăţenii, se ridică problema
determinării legii personale a acesteia. Art. 12 alin. 3 din Legea nr. 195/1992 arată
că legea domiciliului este legea competentă să cârmuiască această persoană în
viaţa ei juridică, iar în lipsa domiciliului - legea ţării unde îşi are reşedinţa.
În toate cazurile, determinarea legii competente se realizează de instanţa în
faţa căreia urmează să se judece litigiul ivit, după legea forului, care poate fi legea
statului respectiv sau legea altui stat.
Din cele examinate mai sus rezultă că lex domicilii este un criteriu subsidiar
de determinare a legii personale, operaţional numai în cazul în care persoana nu
aparţine vreunei suveranităţi statale.

65
Iar dacă aparţine mai multor state, deci are mai multe cetăţenii, este
aplicabilă tot legea locului unde aceasta locuieşte, deoarece se presupune să
înţelege să se supună legilor statului unde s-a stabilit (statornic sau temporar).
În ceea ce priveşte norma conflictuală din domeniul raporturilor de femilie,
lex domicilii se apkică condiţiilor de fond cerute încheierii cîsîtoriei în cazul
apatrizilor, deci persoanelor fără cetăţenie, în lipsa legii naţionale; iar în lipsa
domiciliului se va aplica legea ţării unde îşi are reşedinţa (art. 18 alin. 1).
Tot din această categorie specială de persoane fac parte şi persoanele cu
mai multe cetăţenii, cărora li se aplică legea unde îşi au domiciliul.

10.5. Legea aplicabilă căsătoriei


Potrivit dreptului comparat92, pentru legea aplicabilă condiţiilor de fond ale
căsătoriei, se cunosc mai multe sisteme:
• legea naţională a viitorilor soţi
• legea domiciliului viitorilor soţi
• legea locului încheierii căsătoriei
• legea naţională pentru cetăţenii proprii care se căsătoresc în străinătate
sau legea domiciliului pentru străinii care se căsătoresc în ţară
Legea plicabilă efectelor căsătoriei, cu referire la relaţiile personale şi
patrimoniale dintre soţi este legea domiciliului lor comun în cazurile prevăzute de
art. 20.
Astfel, când soţii au cetăţenii diferite, aceste raporturi sunt supuse legii
româneşti în cazul în care unul dintre soţi este cetăţean român, iar celălalt este
cetăţean străin şi domiciliul lor este în România; în caz contrar, se va aplica legea
ţării străine în care au domiciliul comun.
92
FILIPESCU I., Legea aplicabilă căsătoriei şi divorţului potrivit dreptului internaţional privat,
în revista Dreptul nr. 10-11/1994, p. 44

66
Raporturile personale şi patrimoniale dintre doi soţi cu cetăţenii diferite (nici
una română) dar cu domiciliul în România, sunt supuse legii române.
În ambele cazuri, criteriul delimitării legii competente îl constituie domiciliul
comun, în sensul dreptului internaţional privat, astfel încât se aplică legea ţării unde
aceştia îşi au domiciliul, indiferent dacă locuiesc împreună sau separat.
Dacă soţii nu au cetăţenie comună şi nici domicilii comune, raporturile
personale şi patrimoniale sunt supuse fie legii statului pe teritoriul căruia au ori au
avut reşedinţă comună, fie legii statului cu care întreţin în comun cele mai strânse
legături (art. 20 alin. 3).
Acest text de lege a primit interpretări diferite. Astfel, legile menţionate se pot
aplica în ordinea enumerată şi anume: legea reşedinţei comune, în lipsa acesteia
legea ţării unde au avut reşedinţa comună, şi în lipsa acesteia, legea ţării cu care
soţii întreţin cele mai strânse legături.
Legile se pot aplica fără strictă respectare a ordinii enumerării lor, legea care
se va aplica fiind determinată de instanţa competentă.
Dacă soţii nu au cetăţenie comună, iar un soţ este cetăţean român şi celălalt
apatrid, sau ambii sunt apatrizi, se aplică legea domiciliului comun, iar în lipsa
acestuia se va aplica una din legile arătate mai sus.

10.6. Obligaţiile soţilor


Legea naţională a fiecăruia dintre soţi cârmuieşte şi celelalte raporturi dintre
soţi, precum şi dintre aceştia şi terţi.
Legea efectelor căsătoriei reglementează regimul şi efectele convenţiei
matrimoniale în timpul căsătoriei.
Obligaţia de întreţinere dintre soţi este supusă legii efectelor căsătoriei,
deoarece constituie un raport patrimonial (art. 20). De altfel, art. 34 lit. b din Legea
105/1992 prevede expres că obligaţia de întreţinere dintre soţi este supusă legii
care reglementează efectele căsătoriei.

67
Conflictele mobile de legi intervenite în timpul căsătoriei, prin schimbarea
legii naţionale comune a soţilor sau legii domiciliului comun al acestora, determină
noua lege personală a soţilor care va fi, după caz, noua lege naţională sau noua
lege a domiciliului comun (art. 20 alin. 1).
Aceeaşi soluţie rezultă din art. 20 alin. 2 din Legea nr. 105/1992 care
dispune că legea naţională comună sau legea domiciliului comun al soţilor continuă
să reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care unul din soţi îşi schimbă
cetăţenia sau domiciliul.
Textul prevede deci, că dacă numai unul dintre soţi îşi schimbă cetăţenia sau
domiciliul şi nu mai există o lege comună, legea competentă să judece aceste
raporturi este fosta lege comună a soţilor care cârmuia efectele căsătoriei.
Dacă ambii soţi îşi schimbă domiciliul comun sau cetăţenia nu există nici un
motiv pentru aplicarea legii anterioare, deoarece se aplică noua lege comună, dar
aceasta numai pentru viitor.
Dacă noua lege care cârmuiaşte efectele căsătoriei permite modificarea
convenţiei matrimoniale (art. 21 alin. ultim din Legea nr. 105/1992), în timpul
căsătoriei aceasta nu poate aduce prejudicii terţilor pentru care se va aplica legea
anterioară.
În ceea ce priveşte divorţul, acesta este cârmuit de legea domiciliului comun
sau legea naţională comună (art. 22). În cazul în care la data introducerii acţiunii de
divorţ soţii nu mai au cetăţenie sau domiciliu comun, art. 20 alin. 2 din Legea
105/1992 se aplică prin asemănare.
Potrivit secţiunii a III-a din Legea nr. 19’05/1992, stabilirea filiaţiei copilului
este cârmuită de legea comună a soţilor, lege care este competentă şi în cazul
naşterii copilului după încetarea sau desfacerea căsătoriei.
Referitor la adopţie, condiţiile de fond cerute pentru încheierea acesteia sunt
stabilite de legea naţională a adoptatorului.

10.7. Domeniul contractual

68
În materia contractuală, Codul de drept internaţional privat conferă părţilor
deplină libertate de a-şi alege legea aplicabilă.
Dacă părţile nu şi-au ales legea aplicabilă raporturilor lor, contractul este
supus legii statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse. Art. 77 consideră că
există astfel de legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei are la data
încheierii contractului domiciliul său, iar în lipsă, reşedinţa sau fondul de comerţ sau
sediul statutar.
S-a părăsit regula jurisprudenţială potrivit căreia contractul este supus de
cele mai multe ori legii locului încheierii lui, loc care poate fi intâmplător şi deci
nesemnificativ.

10.8. Răspunderea delictuală


Regula de drept intern actor sequitur forum rei, se aplică şi în dreptul
internaţional privat, unde domiciliul serveşte ca punct de legătură pentru a desemna
jurisdicţia competentă - ţara unde debitorul îşi are domiciliul.

10.9. Succesiuni
În materie succesorală, domiciliul este de multe ori punctul de legătură
pentru a determina legea competentă, iar instituţia privind bunurile mobile este
guvernată de principiul mobilia sequitur personam, caz în care competenţa aparţine
legii ţării unde de cujus şi-a avut ultimul domiciliu.

10.10. Competenţa jurisdicţională


Domiciliul sau reşedinţa pârâtului în acţiunile personale dtermină competenţa
instanţei chemată să judece litigiul (art. 149).
Astfel, instanţele judecătoreşti române sunt competente în cazul în care
pârâtul sau unul din pârâţi au domiciliul, reşedinţa sau fondul de comerţ în
România.

69
Dacă pârâtul din străinătate nu are domiciliul cunoscut, cererea se introduce
la instanţa de la domiciliul sau reşedinţa reclamantului din ţară.
Tot la instanţa de la domiciliul reclamantului se depune şi cererea pentru
pensia de întreţinere; iar ultimul domiciliu al defunctului determină competenţa
teritorială a instanţelor.

CONCLUZII
Non habemus major sobre nos en el
temporal.
Alfons al X-lea regele Castiliei

În plină contemporaneitate, Nicolae Iorga afirma că „dreptul nu este o ficţiune


metafizică, ci o necesitate a lucrurilor, fără care stabilitatea în legăturile dintre
oameni nu se poate atinge”, astfel încât destinul omului şi al omenirii este
indiscutabil legat de destinele dreptului.
Lucrarea de faţă, creată printr-o îmbinare a dreptului civil cu dreptul
internaţional privat, se doreşte a scoate în evidenţă din punct de vedere teoretic,
două din instituţiile fundamentale ale dreptului în general: capacitatea şi domiciliul.

70
Capacitatea este privită ca aptitudinea unui subiect de drept de a avea
drepturi şi obligaţii în cadrul raportului civil dar şi cadrul raporturilor cu element de
extraneitate reglementate de dreptul internaţional privat.
Domiciliul este analizat ca modalitate de identificare a persoanei fizice
române, dar şi ca un punct de legătură între persoana fizică, cu cetăţenie străină
sau apatrid, şi sistemul legislativ român. Stabilirea şi aplicarea legii competente este
realizată de instituţiile dreptului internaţional privat.
Întrucât instituţia investitorilor străini a fost de curând reglementată în
legislaţia românească, am abordat capacitatea acestora de a beneficia de acest
statut şi posibilitatea acestora de a efectua un comerţ, ca activitate de bază a
acestora, deşi literatura de specialitate este săracă în acest domeniu.
Acesta este şi unul din argumentele care m-au condus la la alegerea acestei
teme: noutatea implicaţiilor.
Lucrarea constituie o detaşare din tiparele limitate ale acestor instituţii,
cărora le-am descoperit puncte comune dar şi deosebiri care pun în evidenţă
analiza profundă a marilor autori în aceste domenii, opinii care au constituit punctul
de plecare.
Faptul că mi-am propus o abordare pur teoretică a acestor instituţii, nu
înseamnă că aspectul practic este mai puţin important. Cu toate acestea, domeniul
practic în această direcţie este foarte sărac şi datorită noutăţii, chiar dacă legea
reglementează raporturile de drept internaţional privat datează din 1992.
La analiza temei au fost folosite lucrări, atât anterioare anului 1992, cât şi
posterioare sau s-a trecut la adaptarea celor depăşite din punctul de vedere al
legislaţiei în vigoare.
Dar cel mai important impuls a fost acela de a demonstra că prin orice
itinerar ne-am apropia de universul dreptului, măreţia şi rostul său ni se impun.
Uneori garantarea sa este ascunsă, tăcută, pierdută în cotidian, dar nu mai
puţin adevărată şi necesară vieţii sociale.

71
Şi pentru că viitorul este dorit a fi unul caracterizat de dreptate, merită să ne
amintim cuvintele celui care a fost Nicolae Titulescu: „Numai în ziua în care dreptul
va străluci ca un răsărit de soare în sufletele tuturor oamenilor, ca o directivă
strălucitoare, ca un imperativ categoric care se impune ca o autosupunere care se
confundă cu libertatea organizată, numai atunci omenirea va fi salvată, pentru că în
pacea care o crează ordinea publică, omul îşi va putea indeplini destinul său potrivit
comandamentului idealului creator”.
Unul din principiile fundamentale ale dreptului civil este acela al egalităţii în
faţa legii civile.
Acest principiu este consacrat pentru persoanele fizice în art. 4 alin 2 din
Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, astfel încât sexul, rasa şi
naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau origine nu au nici o înrâurire asupra
capacităţii.
În schimb, pentru persoanele juridice acest principiu trebuie înţeles astfel:
toate persoanele juridice dintr-o anumită categorie se supun în mod egal legii civile
pentru reglementarea acelei categorii de subiecte de drept civil.
Acest principiu este reglementat şi în art. 16 din Constituţie, text care este o
aplicaţie specifică a principiului enunţat la art. 4 din Constituţie: egalitatea dintre
cetăţeni, articol care la rândul său dă expresie, în plan particular, enunţului solemn
al art. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: „Toate fiinţele umane se
nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi”.
Din punct de vedere juridic, anumite drepturi pot aparţine numai cetăţenilor
români care, prin cetăţenie sunt atraşi destinelor statului român.
Străinii şi apatrizii, în calitatea lor de oameni, au anumite drepturi naturale,
inalienabile şi imprescriptibile.
În afara drepturilor naturale există şi alte drepturi subiective a căror
dobândire şi exercitare nu sunt condiţionate de calitatea de cetăţean.

72
Astfel, art. 18 din Constituţie93 oferă protecţie generală apatrizilor şi străinilor
(inclusiv averilor lor) care locuiesc în România, dispoziţie necesară ştiut fiind faptul
că populaţia unui stat cuprinde în afara cetăţenilor săi şi străini şi apatrizi. Această
protecţie este largă şi substanţială, deoarece ei se bucură, practic, de toate
drepturile şi libertăţile civile garantate, împreună cu obligaţiile corespunzătoare.
Aceste dispoziţii sunt prezente şi în Pactul privind drepturile civile şi politice
ale omului (ratificat şi de România). Astfel, art. 26 prevede că „toate persoanele
sunt egale în faţa legii şi au fără discriminare dreptul la ocrotire egală din partea
legii”. Aici se enunţă egalitatea tuturor „persoanelor”, fără a se face distincţie între
cetăţeni şi necetăţeni, astfel încât Înaltele Părţi Contractante care au semnat acest
Pact sunt obligate să elimine orice discriminare în ceea ce priveşte drepturile civile
ale persoanelor care se află în puterea lor.
Prin punerea lor în practică, statul român asigură respectarea acestor
prevederi prin mijloace civile şi penale.
Mai mult, Legea cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat nr. 105/1992, în art. 2 asimilează străinii în drepturi civile cu cetăţenii români
în tot ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor acestei legi.
Un element special şi specific al unei norme conflictuale este legătura dintre
un sistem de drept şi legea aplicabilă unei persoane, cu referire directă la
capacitatea juridică civilă şi domiciliu.
Această legătură trebuie să fie „localizată” în spaţiul juridic al autorităţii unei
legi în sens larg - legislaţia sau sistemul de drept al unei ţări - în speţă legea
română, iar pentru a efectua această localizare, deci a determina legea competentă
să cârmuiască o anumită materie, norma conflictuală trebuie să utilizeze un anumit
criteriu cu care să delimiteze câmpul de aplicare în spaţiu a legilor şi să arate care
dintre acestea se va aplica domeniului respectiv.

93
Textul constituţional valorifică şi regulile cuprinse în Declaraţia asupra drepturilor omului pentru
persoanele care nu posedă naţionalitatea ţării în care domiciliază, adoptată de O.N.U. la 13
decembrie 1985.

73
Acest criteriu va trebui căutat printre elementele raportului juridic pentru a
cuprinde nu numai elementele componente, ci şi alte circumstanţe relevante pentru
a arăta legătura acestora cu un anumit sistem de drept.
Legătura dintre străini şi apatrizi cu sistemul român de drept se poate
determina în funcţie de elamentele raporturilor juridice ce se perfectează în timpul
existenţei juridică a unei persoane.
Astfel, teritoriul sau locul unde se săvârşeşte un act sau fapt juridic constituie
punctul de legătură în privinţa raporturilor juridice din domeniul dreptului
internaţional privat, precum legătura unei persoane fizice cu statul nostru,
concretizată prin stabilirea domiciliului acestei persoane pe teritoriul statului,
exprimând astfel supunerea voluntară a respectivei persoane (străin sau apatrid) la
sistemul de drept român.
Acesta realizează legătura în raporturile privitoare la starea civilă şi
capacitatea persoanei fizice, deoarece legea personală a unei persoane fizice (lex
personalis) se exprimă sub formă de lege naţională sau de lege a ţării unde
persoana fizică îşi are domiciliul.
Dacă domiciliul este greu de determinat sau lipseşte, aceeaşi funcţie o
îndeplineşte reşedinţa. Acest criteriu care este reşedinţa are un rol subsidiar şi se
aplică doar în lipsa domiciliului.
În materie succesorală, ultimul domiciliu al defunctului determină legea
competentă a soluţiona devoluţiunea moştenirii, în special pentru bunurile mobile.
Legea ţării unde s-a efectuat un act juridic este competentă să cârmuiască
condiţiile de formă ale acestuia. Locus regit actum poate fi un criteriu subsidiar
atunci când părţile nu au aleg o lege competentă să califice raporturile lor
contractuale.
Locul executării unei obligaţii contractuale poate fi un criteriu de stabilire a
legii competente, dat fiindcă la încheierea unui contract părţile au în vedere în
primul rând executarea acestuia.

74
În ceea ce priveşte voinţa părţilor, cu referire la obligaţiile contractuale,
aceasta poate desemna legătura cu sistemul nostru de drept.
Pentru a determina legea competentă în privinţa acestor obligaţii se ia în
considerare voinţa părţilor exprimată de obicei în însuşi actul pe care îl încheie.
Aceleaşi reguli de drept caracterizate prin legalitate se aplică şi în domeniul
capacităţii de folosinţă.
Referitor la capacitate s-au analizat atât cele două componente ale sale
(capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu), cât şi incapacităţile generale şi
speciale, din punct de vedere teoretic în legislaţia română în vigoare.
Un rol important i-a fost acordat dreptului internaţional privat prin prisma
căruia s-au expus diferite posibilităţi cu referire la legile competente şi jurisdicţia
aplicabilă în situaţiile caracterizate de prezenţa elementului de extraneitate.

BIBLIOGRAFIE

I. Lucrări de referinţă
1. ANGHELESCU, Virgiliu - Contracte comerciale internaţionale, Editura
Academiei, Bucureşti, 1980

2. BELEIU, Gheorghe - Drept civil, teoria generală, persoanele, Casa de


Editură şi Presă „Şansa”, Bucureşti, 1993

3. CĂRPENARU, Stanciu D. - Drept comercial român, Editura All, Bucureşti,


1996

4. COSTIN, Mircea; MUREŞAN M. - Dicţionar de drept civil, Editura Ştiinţifică

75
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980

5. DELEANU, Ion - Drept constituţional şi instituţii publice, Editura Fundaţiei


„Chemarea”, Iaşi, 1996

6. DJUVARA, Mircea - Teoria generală a dreptului (Ediţie enciclopedică), vol.


I, Bucureşti, 1930

7. DOGARU, Ion - Drept civil român, vol. I, Editura Europa, Craiova, 1996

8. FILIPESCU, Ion - Drept internaţional privat, Editura Proarcadia, Bucureşti,


1993

9. FILIPESCU, Ion; JACOTĂ, Mihai - Drept internaţional privat, Editura


Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968

10. GHIMPU, Sanda; GROSU, S. - Capacitatea şi reprezentarea persoanei


fizice în dreptul R.P.R., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960

11. HAMANGIU, C.; ROSETTI-BĂLĂNESCU, I.; BĂICOIANU, Al. - Tratat de


drept civil român, Editura All, Bucureşti, 1996

12. IONAŞCU, Aurelian - Drept civil. Partea generală, Editura Dacia, Cluj
Napoca, 1953

13. IONAŞCU, Traian - Numele şi domiciliul persoanei fizice în lumina


recentei legislaţii a R.P.R., în Analele Universităţii Bucureşti, Seria Ştiinţe
Sociale, Ştiinţe Juridice, 1956

14. IONESCU, Cristian - Drept constituţional şi instituţii politice,


Universitatea Europa Ecor, Bucureşti, 1993

15. LUPAN, Ernest; POPESCU D.A. - Drept civil - persoana fizică, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1993

16. MACOVEI, Dumitru - Drept civil - succesiuni, Editura Fundaţiei


„Chemarea”, Iaşi, 1993

17. POENARU, Emil - Introducere în dreptul civil. Teoria generală.


Persoanele, Editura Europa Nova, 1996

18. POP, Liviu - Teoria generală a obligaţiilor, Editura Fundaţiei „Chemarea”,

76
Iaşi, 1994

19. POPESCU, Tudor R. - Curs de drept internaţional privat, Universitatea


Bucureşti, 1977

20. POPESCU, Tudor r. - Drept civil. Note de curs, Editura Hyperion,


Bucureşti, 1991

21. PRESCURE, Titus - Drept internaţional privat - Note de curs,


Universitatea Europeană Lugoj, Facultatea de drept, 1995 - 1995

22. ZILBERSTEIN, Savelly - Procesul internaţional civil. Normele de


procedură din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1994

II. Studii, articole


1. BĂCANU, Ion; CĂPĂŢÂNĂ, Octavian; ZILBERSTEIN, Savelly - Legea nr.
105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat, în revista „Dreptul” nr. 12/1992

2. CĂPĂŢÂNĂ, Octavian - Delimitarea dintre regimul străinilor şi dreptul


conflictual din punct de vedere al obiectului de reglementare, în Studii şi
Cercetări Juridice nr. 3/1967

3. FILIPESCU, Ion - Legea aplicabilă căsătoriei şi divorţului potrivit


dreptului internaţional privat, în revista „Dreptul” nr. 10-11/1994

4. LIPOVANU, Ion - Capacitatea de folosinţă în dreptul internaţional privat


român cu specială aplicare la condiţia străinului persoană fizică, în
Studii şi Cercetări Juridice nr. 3/1968

5. NISTOR, Ioan; CĂPĂŢÂNĂ, Octavian - Legea aplicabilă statutului


personal al străinilor potrivit dreptului internaţional privat, în Revista
Română de Drept nr. 9/1967

77