Ministerul Educaţiei și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea de Stat ” Bogdan Petriceicu Hasdeu ” din orașul Cahul

Facultatea Drept și Administrație publică

Referat
Tema: MECANISMUL STATULUI

Realizat : Nistor Ana-Augustina

Grupa : AP 21.01
Coordonat: Bodlev Sergiu

Cahul 2021
 CUPRINS

1.Introducere 1
2.Noţiuni generale cu privire la stat 2
3.Mecanismul statului 4
4.Concluzii 7

Bibliografie 8

INTRODUCERE
Statul reprezintă o organizaţie supremă a comunităţii umane ce locuieşte pe un teritoriu distinct
chemată să disciplineze societatea, să adopte reguli generale de conduită umană, să organizeze
executarea lor şi să soluţioneze conflictele ce apar în societate. La analiza statului în calitatea lui de
organizaţie se foloseşte, de regulă, denumirea de aparat, mecanism, maşină de stat. Aparatul statului
reprezintă un sistem de organe, prin intermediul cărora se realizează puterea de stat. Aparatul
constituie un important element component al statului. Lui îi revin sarcinile de a exercita, practic,
întregul complex de funcţii interne şi externe proprii acestuia. El îşi concentrează eforturile asupra
organizării nemijlocite a activităţii de conducere a treburilor statului, asigurării bunei funcţionări a
tuturor sferelor, ramurilor şi complexelor din economia naţională ce revin statului, soluţionării
operative a problemelor care apar în diferitele sfere ale vieţii şi activităţii statului. Aparatul de stat
este un mijloc organizatoric extrem de important. El, practic, apare ca un “organ de lucru” al
statului. La baza organizării şi funcţionării aparatului de stat se află diferiţi factori de ordin obiectiv
şi subiectiv, care, în ultimă instanţă, determină structura lui internă, caracterul relaţiilor dintre
diferite elemente ale lui, formele şi metodele de activitate, atribuţiile fiecărei categorii de organe
statale. Toate acestea permit integrarea organelor statului într-un sistem unitar. Ca rezultat, aparatul
statului nu este o unire mecanică a organelor sale luate aparte, ci un sistem integral al lor, bine
organizat şi reglementat riguros
NOTIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA STAT

Statul este principala instituţie politică a societăţii. Apărut cu aproape şase mii de ani în urmă în
Orientul Antic (Egipt, Babilon, China, India), Statul continuă să fie şi astăzi instrumentul conducerii
sociale, iar discuţiile privind natura, funcţiile, mecanismul şi formele sale continuă să polarizeze şi
astăzi atenţia unor cercuri largi de specialişti în domeniul politologiei, sociologiei, dreptului.
Diferite curente şi teorii filozofice explică de pe poziţii diferite importanţa sa, rolul său în apărarea
unor interese sociale de grup sau al societăţii în întregime. Ca şi în cazul dreptului, abordarea
analitică a locului şi rolului statului a scos la iveală natura istorică a statului, dependenţa formelor
sale de transformările social-istorice. Apariţia statului este determinată de schimbările petrecute în
orînduirea comunei primitive, schimbări care au făcut ca vechile forme de organizare şi conducere
(ginta, tribul) să nu mai fie suficiente impunîndu-se o formă nouă - cea politică, statală. Odată cu
apariţia statului relaţiile sociale se dezvoltă la adăpostul unei forţe speciale de constrîngere, pe care
o deţine şi o poate utiliza împotriva celor care i se opun. Statul apare astfel ca o modalitate (o
variantă) social - istorică de organizare socială prin care grupurile sociale i-au promovat interesele
comune şi în care şi-a găsit expresia concentrată întreaga societate. Cuvîntul "Stat" este de origine
modernă, în limbile greacă şi latină se găsesc mai multe expresii care indică o specie de organizaţie
politică, dar nu vom întîlni un termen şi nici o teorie adecvată a statului. O adevărată teorie a
statului cu sensul pe care-1 dăm azi termenului de stat este fundamentată de către Nicolo
Machiavelli, părintele ştiinţei politice modeme. Apariţia statului este rezultatul unor prefaceri
social-politice, organizarea statală a societăţii pe o anumită treaptă de dezvoltare a istoriei este o
necesitate. O caracteristică esenţială a statului constă în existenţa puterii publice, denumită şi putere
de stat sau putere de constrîngere (forţă coercitivă), în ultima sa esenţă statul înseamnă forţă.
Specificul oricărei puteri constă în posibilitatea de a-şi impune voinţa altora, de a determina
supunerea sau subordonarea altora. O asemenea caracteristică poate fi atribuită oricărei puteri,
oricărei autorităţi. O putere socială este necesară în orice colectivitate. Ea a existat şi în societatea
comunei primitive, cînd n-a existat statul. În orînduirea comunei primitive, puterea socială era
exercitată de organele gentilico-tribale, şi anume de adunarea poporului, de şeful ginţii sau tribului,
de organele uniunii tribale. Această autoritate nu avea, însă, un caracter politic ci moral, părintesc,
ea nu era exercitată de un grup de oameni separaţi de populaţie, ci de întreaga colectivitate, în
interesul colectivului. De aceea această putere nu se sprijinea pe constrîngere, ci pe convingerea
respectării hotărârilor luate de această autoritate. Puterea de stat care a înlocuit autoritatea ginţii din
societatea primitivă, este o putere politică, organizată şi întruchipată într-un aparat, într-un
mecanism format dintr-un grup special de oameni. Puterea de stat se deosebeşte, prin aceleaşi
trăsături, şi de puterea sau autoritatea exercitată de organizaţiile nestatale, cum ar fi autoritatea
bisericii, a partidelor politice şi a diferitor mişcări sociale. Deşi aceste organizaţii exercită
autoritatea în interesul unui grup de oameni şi nu a întregii activităţi, ele nu se pot confunda cu
statul. Natura puterii lor diferă de natura puterii de stat. Puterea publică, autoritatea ei, este singura
care deţine monopolul constrângerii fizice şi dispune de mijloace necesare în vederea exercitării
unei asemenea coerciţiuni. Măsurile sancţionatorii aplicate de gintă faţă de unii indivizi care s-au
făcut vinovaţi de încălcarea regulilor ei seculare, nu au gravitatea sancţiunilor statale. La dispoziţia
statului se află unităţile armate, poliţia, jandarmeria, justiţia ş. a. m. d., care deţin monopolul
constrângerii de stat. Puterea de stat şi aparatul de stat constituie fenomene indisolubile legate, care
împreună ne oferă conceptul statului. Puterea publică, întruchipată în aparatul de stat, este unică şi
suverană. Ea nu poate fi difuzată în mai multe puteri de sine stătătoare. Ca instrument de organizare
şi conducere socială scopul statului, a puterii publice este apărarea interesului general sau
menţinerea statului este (sau ar trebui să fie) fericirea cetăţenilor. "Căci, - după cum scria Hegel, -
dacă cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, dacă ei nu găsesc că
mijlocirea acestei satisfaceri constituie statul însuşi, ca atare, atunci statul stă pe picioare slabe".
Kant considera că statul legitim (statul de drept) este cel care are ca scop apărarea drepturilor
inalienabile ale omului şi în care politica este subordonată moralei. 1. Spre deosebire de organizarea
socială, prestatală, în care domina criteriul legăturilor de sînge, statul adoptă un alt criteriu -
teritorial, exercitarea puterii publice pe an anumit teritoriu locuit de o anumită populaţie organizată
într-o comunitate umană determinată. Spre deosebire de organizaţiile gentilico-tribale, în care
criteriul apartenenţei la o gintă sau la un trib era legătura de sînge, statul se caracterizează prin
împărţirea supuşilor după teritoriu, singurul criteriu de exercitare a autorităţii puterii publice şi de
apartenenţă la un stat fiind domiciliul, faptul de a locui pe un anumit teritoriu "asupra căruia statul
îşi extinde autoritatea şi puterea". Între stat şi cei care locuiesc pe teritoriul statului se creează o
legătură distinctă, specifică, care defineşte calitatea specială de apartenenţă la statul respectiv,
calitatea de supuşenie sau de cetăţenie. În acelaşi timp, apare şi o unitate teritorială a statului, iar
mecanismul de exercitare a puterii de stat se organizează şi divizează în funcţie de teritoriu, de
unitatea şi împărţirea lui. Astfel se creează organele centrale şi organele teritoriale ale autorităţii
puterii publice. În doctrina politico-juridică unii autori confundă noţiunea de stat şi ţară. Conceptul
de stat este un concept politic, în timp ce conceptul de ţară este, în primul rând, un concept social-
geografic, în care accentul se pune, înainte de toate, pe teritoriul şi comunitatea umană ce-l
locuieşte, şi apoi, pe existenţa unei autorităţi publice.

3. Mecanismul statului
Statul este o organizaţie politică. Pentru realizarea funcţiilor sale, statul îşi organizează un sistem
de instituţii, de organe, care dau expresie concretă puterilor publice. Atunci cînd statul este analizat
ca o organizaţie, se foloseşte de regulă denumirea de "mecanism" sau "aparat", şi nu întâmplător
fiindcă această definiţie ne arată că statul este o organizaţie complexă alcătuită, ca orice maşină,
dintr-un mecanism cu organe, pîrghii, curele de transmisie etc. Mecanismul statului constă din acele
instituţii sau organe care î n ansamblul lor realizează sarcinile şi funcţiile puterii de stat. Modul lor
de funcţionare, repartizarea componenţelor, atribuirea unor prerogative specifice sînt conţinute în
legi, în Constituţie, în legile organice. Statul n-ar putea exista fără acest mecanism, fără aparatul
său. El este uneori definit ca fiind unitatea puterii şi mecanismului său. "Instituţiile, -scria Hegel, -
alcătuiesc orînduirea statului şi de aceea ele sînt baza solidă a statului coloanele care susţin
libertatea politică".
Elementul de baza al mecanismului îl constituie organul de stat. O importanţă deosebită o are pentru
teoria statului definirea organului de stat şi a trăsăturilor sale caracteristice, ca şi problema
clasificării organelor ce alcătuiesc mecanismul de stat. În dreptul public (dreptul constituţional,
dreptul administrativ) îşi găseşte o largă dezvoltare teoria organului de stat. în esenţă, organul de
stat este acea parte componentă a aparatului de stat, investită cu competenţă şi putere şi care se
caracterizează prin aceea că cei care o compun au o calitate specifică - deputaţi, funcţionari de stat
sau magistraţi. Organele de stat au o organizare sau structură proprie şi se găsesc între ele în
anumite raporturi, formând un tot unitar, un sistem propriu. Ca o parte componentă a aparatului de
stat, fiecare organ urmăreşte într-o formă specifică realizarea sarcinilor şi funcţiilor statului. Uneori
organul de stat constă dintr-o instituţie, în componenţa căreia intră o singură persoană, de exemplu,
instituţia Preşedintelui republicii. Fiecare organ îşi are competenţa sa, exprimată în totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor cu care este investit în vederea îndeplinirii atribuţiilor sale. Aceste drepturi
şi obligaţii, înscrise în legi, alcătuiesc statutul juridic respectiv. Activitatea organelor de stat se
efectuează în mare măsură prin elaborarea de acte juridice care au un caracter oficial, fiind
obligatorii. Actele juridice pot conţine norme generale obligatorii, în principiu, pentru cetăţeni şi
funcţionarii de stat, sau pot conţine dispoziţii concrete unor anumiţi cetăţeni, funcţionari de stat,
organe de stat sau obşteşti. În actele organelor de stat se concretizează voinţa statului. Ca atare,
obligativitatea lor este apărată la nevoie prin forţa coercitivă a unor instituţii speciale. Tocmai de
aceea se spune ca organele de stat sînt investite cu 4 putere, întreţinerea organelor de stat este
asigurată prin contribuţia populaţiei, în principiu, sub forma impozitelor. Deci, în forma cea mai
generală organul de stat ar putea fi definit ca o parte componentă a mecanismului de stat, dotată cu
o anumită competentă şi investită cu putere a cărei membri au o calitate distinctă (deputaţi,
funcţionari de stat, magistrali), prin activitatea căreia se realizează sarcinile şi funcţiile statului
Totalitatea organelor de stat legate între ele, în cadrul unui sistem, cu o structură proprie, formează
mecanismul sau aparatul de stat, Potrivit criteriilor ce stau la baza separaţiei puterilor, se poate vorbi
despre: - organe de stat legislative; - organe de stat executive; - organe de stat judecătoreşti. Fiecare
categorie de organe aduce la îndeplinire o anumită formă de activitate în temeiul competenţii ce-i
este rezervat prin lege. Actele acestor organe pot fi realizate în caz de nevoie prin constrîngere.
Luînd în consideraţie clasificarea sus numită a organelor de stat, activitatea lor cea mai generală se
manifestă sub următoarele aspecte: a) organele de stat legislative - activitatea de legiferare şi în
general de conducere supremă, în cadrul căreia sînt elaborate cele mai importante acte de stat, cum
sînt legile, în care este concretizată politica internă şi externă a statului; b) organele de stat
executive - activitatea executiv-dispozitivă sau administrativă, care organizează traducerea în viaţă
în mod nemijlocit a sarcinilor statului pe baza legilor; c)organele de stat judecătoreşti - activitatea
jurisdicţională, care are menirea de a aplica legile în forma judecăţii în cazul încălcării lor sau a
existenţei unui litigiu. Trebuie de menţionat că această clasificare nu este absolută. Formele de
activitate a statului în manifestarea lor, ca şi delimitarea organelor statului cunosc multiple trăsături
distincte de la un tip de stat la altul, iar în cadrul aceluiaşi tip, de la o formă de stat la alta. Aşa, de
exemplu, în anumite state aceleaşi organe realizează două sau chiar mai multe forme de activităţi
(cazul monarhiei, care în unele state a avut atît atribuţii legislative cît şi executive, iar uneori şi
jurisdicţionale).
Principiile organizării şi funcţionării mecanismului de stat

A. Principiul separaţiei şi colaborării puterilor

Teoria separaţiei puterilor a apărut în Anglia, fiind formulată iniţial de John Locke (1632- 1704), iar
mai apoi a fost dezvoltată în forma ei cea mai desăvîrşită de către Charles Louis Montesquiou
(1689-1755) în Franţa. Teoria separaţiei puterilor a fost considerată ca una dintre cele mai avansate
şi potrivite concepţii de organizare a puterii de stat. În condiţiile regimului totalitar comunist acest
principiu nu a fost recunoscut. S-au făcut încercări de a dovedi că poate fi vorba nu de o separaţie a
puterilor, ci de o diviziune a muncii în exercitarea unei puteri unice. Vorbind despre separaţia
puterilor în stat nu se are în vedere o izolare absolută a lor. Dimpotrivă, e necesară şi se impune o
conlucrare, o colaborare a 5 lor. lată de ce Constituţia Republicii Moldova proclamînd acest
principiu subliniază şi necesitatea colaborării puterilor: “în Republica Moldova puterea legislativă,
executivă şi judecătorească sînt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin,
potrivit prevederilor Constituţiei” (articolul 6).

B. Principiul democratismului

Acest principiu presupune “guvernarea poporului prin popor şi pentru popor” găsindu-şi reflectare
în următoarele prevederi constituţionale: suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii
Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative. Nici o persoană
particulară, nici o parte din popor, nici un partid politic sau o altă formaţiune obştească nu poate
exercita puterea de stat în nume propriu. Uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă crimă
împotriva poporului; 2. asigurarea participării poporului în soluţionarea celor mai importante
probleme ale societăţii şi ale statului prin referendum; 3. asigurarea participării poporului la
formarea directă a unor autorităţi publice prin alegeri libere, care au loc în mod periodic prin
sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber exprimat; 4. descentralizarea administrativă; 5.
participarea poporului în procesul legiferării; 6. obligaţiunea autorităţilor publice să asigure, potrivit
competenţelor ce le revin, informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice.

C. Principiul legalităţii

Acesta presupune înfăptuirea tuturor funcţiilor proprii organelor de stat şi persoanelor oficiale în
strictă conformitate cu legile şi actele subordonate legii în vigoare, conform competenţei prevăzute
pe cale legislativă. înseamnă, de asemenea, asigurarea aplicării stricte şi neabătute de către
organele, organizaţiile şi instituţiile care le sînt subordonate, a actelor normativ-juridice în vigoare,
a combaterii tuturor încălcărilor de drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor. Baza legalităţii o constituie
Constituţia, legea supremă a statului. Conform Constituţiei Republicii Moldova “nici o lege şi nici
un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are puterea juridică” (articolul 7).

D. Principiul ştiinţific

Funcţionarea cu succes a aparatului de stat e de neconceput fără o abordare ştiinţifică-a soluţionări

problemelor concrete, fără o organizare eficientă a muncii lucrătorilor aparatului de stat, fără o
structură argumentată din punct de vedere ştiinţific. Principiul dat cere îmbinarea momentului
ştiinţific cu cel administrativ în conducere.

4. Concluzii
Noţiunea de aparat de stat este destul de complexă. Din aceste considerente este inadmisibilă
identificarea ei cu alte noţiuni, strîns legate de ea, dar care nu sînt identice după conţinutul lor. O
problemă aparte e cea ce ţine de coraportul aparatului de stat şi mecanismul statului. Unii autori
identifică aceste categorii, considerîndu-le egale după volum şi avînd acelaşi conţinut. Alţii însă
consideră că între aceste noţiuni există şi o diferenţiere. În timp ce aparatul de stat se reduce doar la
sistemul organelor de stat, mecanismul de stat mai include în sine diverse organizaţii şi instituţii
statale, cum ar fi armata, poliţia, securitatea, serviciul diplomatic, administraţia întreprinderilor,
organizaţiilor, instituţiilor etc. Indiferent de sensul atribuit noţiunii şi conţinutului aparatului de stat,
drept părţi de primă importanţă a lui se prezintă organele de stat. Din aceste considerente o
importanţă majoră o are definirea organului de stat şi a trăsăturilor sale caracteristice.
Caracteristicile specifice prin care organele de stat se disting de organele şi organizaţiile nestatale
sînt
: • formarea lor prin voinţa statului şi exercitarea de către ele a funcţiilor lor în numele statului;
• înfăptuirea de către fiecare organ de stat a unor tipuri şi forme de activitate strict determinate,
stabilite pe cale legislativă;
• prezenţa în cadrul fiecărui organ de stat a unei structuri organizaţionale, a scării teritoriale de
activitate, a unui statut special, care determină locul şi rolul lui în aparatul de stat, precum şi
sistemul de relaţii cu alte organe şi organizaţii de stat, — consfinţite toate pe cale juridică;
• învestirea organelor de stat cu atribuţii avînd caracter de putere de stat.
BIBLIOGRAFIE
1. Constitiuţia Republicii Moldova din 1994 cu modificările ulterioare.
2. Avornic Gheorghe, Teoria generală a dreptului. Cartier, 2004.
3. Baltag Dumitru, Teoria generală a dreptului, Chişinău, 2002
4. Negru Boris, Teoria generala a dreptului şi statului, Chişinău, 1999.
5. Sofia Popescu. Statul de drept în discuţii contemporane. Bucureşti 1998