Sunteți pe pagina 1din 44

1

Liter-Club
Revistă de cultură

Anul VI, nr. 4(23),


octombrie – decembrie
2021

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


2

PRO DOMO

Pinacoteca

Mirela BALAN
pictoriță (Huși-România/
Dozza-Italia)

Mirela Balan: Fântână la vie, Huși, 2021,


acuarelă pe hârtie Arches (cop. I). Artiștii:
Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu Birlic, Jean
Constantin, Toma Caragiu, Puiu Călinescu,
Nicu Constantin (Acrilic pe carton).

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


3

Literare. Culturale
Theodor CODREANU
(Huşi)

Lumina visului

Cu Vise pe Tabor,
Părintele Marcel Miron își
adaugă, la zestrea poetică,
cel de al șaptelea volum,
rotunjind prin număr,
ciclul creativității sale pe
modelul genezei biblice1. În
același timp, opera se împlinește între ceea ce
numim poezie religioasă și modernitatea
canonului laic. Teologul George Remete2
așeza poezia ca intermediar ontoestetic între
filosofie și teologie, evocând, transdisciplinar,
viziunea barbiană a întâlnirii, undeva în înalt,
a Poeziei cu Geometria și, implicit, a științei
filosofice. Înaltul, în cazul Părintelui Miron,
este lumina taborică sub semnul căreia se
nasc visele poeziei, la modul comuniunii
euharistice: „În străfunduri de ape/ adună/
pentru liturghia tăcerii/ sufletul iubirilor
înecate/ de dorul tău/ de dorul meu/ ne
salută dureros/ în visul tău/ în visul meu”,
căci atunci „Când nu vom mai visa/ nu vom
mai fi” (Biserica scufundată). Barbianismul de
fond răzbate tacit și-n simbolismul oului
dogmatic surdinizat în condamnarea poetului
de „a cloci” oul singurătății care e al cucului,
transfigurat de poet în „ou de lumină”
(Așteptare). Astfel, schimbarea la față a
Mântuitorului devine axis mundi a omului,
poetul transformând „globul cel de tină”
eminescian în lumea ca lumen, cum a numit-o
Părintele Stăniloae. Nu e o simplă reabilitare
a visului romantic, ci încărcarea lui cu
demnitate ontologică, fiindcă, într-adevăr,
lumina din vis rămâne un mister care scapă
raționalismului de factură iluministă, de unde
și nevoia poetului de a reîntâlni „steaua
înger/ singura care știe/ calea către izvorul
luminii” (Excursie cu seniori). Pe acest fond
existențial, poetul devine Constructorul care

1 Volumele anterioare: Versuri albastre şi aurii (Iaşi,


2015), Caiere de lumină (Alba Iulia, 2015), De la
Kogaion la Athos (Iaşi, 2016), Spre orizonturi albastre
(2017), Șarpele de pe balustradă (2018), Poeme din
anticamera vieții (2020).
2 Cf. George Remete, Cunoaşterea prin tăcere (2004-

2020, cinci ediţii, premiată de Academia Română în


2006).
Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021
4

să aducă firescul, transparența în cetatea lumii


„pentru râuri și păduri/ pentru nori/ și-i
împachetez în ziduri de sticlă/ să se vadă/ să
se dorească/ dar să nu se amestece” ca în
străvechiul Turn Babel (Constructor). Poezia
devine astfel visul exploziv „pentru un alt
început de lume”: „raiul tău/ constructorule/
în zid veșnic/ alături de Ana lui Manole/ și
fericit vei fi dacă un înger/ va veni să-ți
răcorească/ mortarul de foc”.
Poetul refuză și alt
turn, cel de Fildeș, căci
el, creatorul, este și
călător, păzitor al
mamei Gaia: „Nu singur
Doamne,/ nu singur:/
miliardele de fluturi
cât gămăliile de ac/
efemeride și plancton/
în atmosfera roșiatică/
a soarelui în agonie/
spre norul lăptos/ noua noastră casă/ o
superplacentă cosmică/ se înstrăina de
pământ./ Iar steiul de piatră/ înalt până la
nori/ părea o cruciuliță/ la gâtul mamei
Gaia.// Și cât ne-am zbuciumat/ Doamne/ la
zăgazul Golgotei noastre!” (Călătorie). Poeții,
fiindcă singuri își deschid raiul (Griji), sunt
„copacii vieții” care întind „covor de stele spre
rai”, „dincolo de grădina timpului”, pe când
preoții sunt „nori de tămâie/ spre tronul
etern”, care, „oricât ar călători/ nu vor ajunge
niciodată” la poarta veșniciei (Din cununa
lumii). Elogiul imnic se adresează, în schimb,
sfinților români: „Haideți la joc și cântați/
bateți din tobe!/ este hora care adună
mărgăritarele/ pentru cununile sfinților
români!” (Sfinți români).
Fundalul mundic pe care se petrec toate,
astăzi, este teribila pandemie coronavirus,
căreia Marcel Miron îi acordă un subciclu al
cărții. Maladia e nu doar biologică, ci și
sufletească, obstacol în calea comuniunii
euharistice: „N-am voie să te văd prietene/ cât
încă în aura ta/ molima dansează/ nevăzutele
spaime/ prezente în dricul morții” (Timp de
pandemie). Simbolic, poetul constructor și
preot deopotrivă înalță acum o biserică, în
maștere condiții ce amintesc de Meșterul din
baladă: „Mă agăț cu unghii moi de aluat/ de
zidul bisericii încă nezidit/ și pictez cu gândul
mortul înviat/ ce picură-n lume lacrimi de
argint//...// Întreita rană arde printre
veacuri/ cancere și ciume, valuri de covid/
Îngerul aduce scara de incendii/ să scăpăm de

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


5

focul timpului hibrid” (Șantier sacru în


pandemie). Nu întâmplător întâlnim în cartea
Părintelui Miron, și aici, poeme închinate
celor jertfiți pe altarul maladiei, cum sunt cele
dedicate lui Nicolae Dabija sau preotului
Dumitru Merticaru. Peste această nouă
Golgota urmează consistentul subciclu al
viselor de pe Tabor, vise „pe visul asfințitului
lumii”: „Pe Tabor/ călugărițele românce/ bat
toaca și frământă pâine.// Uneori îl găsesc pe
Hristos/ dormind în cuptorul fierbinte/ și
cântă/ și bâiguie/ și strigă:/ Scoală-Te
Doamne/ pregătește-Te/ iară și iar te vom
înjunghia/ ne este poftă de viață!” (Vis pe
Tabor). Înspre Tabor bat visele din poemele:
Visul mărului, Vise, Vise împietrite etc., toate
adunate în lumina nepieritoare: „Visele mele/
visele tale/ toate visele visate/ tremurate fie
de speranță/ trase de caii sălbatici/ pe ulița
mare a târgului/ precum pe Sfântul Ioan cel
Nou de la Cetatea Albă/ care surâde în biserici
din cutii de argint/ lumină pentru visătorii
veacurilor/ și inimilor pace în nopțile reci.//
Vise împietrite/ ca armata de teracotă a
tiranului chinez/ un munte de visători/
împietriți în nevisare/ sau poate că visele
reci/ i-au împietrit pe veci” (Vise împietrite).
Vise împietrite, ca într-o misterioasă
însemnare eminesciană, dar oricând gata să
renască biruitoare. O carte consistentă, una
dintre cele mai împlinite ale părintelui Marcel
Miron.

Teodor PRACSIU
(Vaslui)

Teatrul „Victor Ion


Popa” – Bârlad
Pădurea, de A.N.
Ostrovski (I)

Primul spectacol, în premieră, al stagiunii


2021-2022 a avut loc sâmbătă, 2 octombrie, la
Teatrul ”Victor Ion Popa” din Bârlad, cu
”Pădurea” de A.N. Ostrovski, în fața unui
public... distanțat fizic din cauza pandemiei.
Doi ”cerberi” feminini, politicoși, dar fermi, au
cerut fiecărui spectator, la intrare, certificatul
de vaccinat și, din câte mi-am putut da seama,
nimeni n-a scăpat de ochiul lor vigilent. În
foaierul elegant, directorul teatrului, Marcel
Anghel, cel mai longeviv manager din istoria
de 66 de ani a instituției, veghea asupra
tuturor cu un ochi atent, aidoma unui
majordom stilat din casele nobiliare de
Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021
6

altădată. O mică surpriză au reprezentat-o,


desigur, biletele de intrare: pe față erau toate
elementele necesare pentru un plasament
precis în sală al posesorilor; pe verso era
reprodusă o veche bancnotă rusească de 100
de ruble; stema din stânga indica fără îndoială
perioada țaristă, trimitere aluzivă la secolul
autorului piesei, A.N. Ostrovski (1823-1886).
În primele două decenii de existență ale
teatrului bârlădean (1955-1975), autorii ruși
clasici și moderni apar frecvent în repertoriu,
fapt explicabil dacă ne gândim la încorsetările
ideologico-estetice ale epocii, pe de o parte, și
la prestigiul inalterabil al unor nume, pe de
alta: L.N. Tolstoi (Puterea întunericului), N.V.
Gogol (Revizorul, Căsătoria), Al. Fadeev
(Tânăra gardă), Maxim Gorki (Bătrânul), A.
Afinoghenov (Mașenka), Victor Rozov (Într-
un ceas bun). Sursa mea documentară a fost
monografia teatrului (Pro scena, Editura
Sfera, Bârlad, 2005, 200 p.), elaborată în
tandem de Vasile Mălinescu, secretarul literar
al teatrului, și de semnatarul acestor rânduri.
Aceeași sursă ne edifică în privința lui A.N.
Ostrovski, prezent pe afiș cu Vinovat fără vină
în stagiunea 1965-1966 și cu Dragoste târzie
în stagiunea 1970-1971. Ambele montări au
avut același regizor (Tiberiu Penția) și același
scenograf (Al. Olian). Așadar Ostrovski
reapare acum pe afișul bârlădean după un
hiatus de... 50 de ani. Vorba românului: Mai
bine mai târziu decât niciodată.
Dorind o re-lectură a piesei, am apelat la o
bibliotecă publică și mi s-a oferit, în colecția
”Clasicii ruși”, volumul Teatru de A.N.
Ostrovski (Editura A.R.L.U.S. - Cartea rusă,
București, 1953, 320 p., traducere din limba
rusă de Valeria și Profira Sadoveanu, cu o
prefață a lui A. Golubențev, preluată dintr-o
ediție rusă din 1949). Am în mână așadar o
carte de acum peste 68 de ani, purtând patina
timpului, recondiționată fizic pentru a rezista
uzurii.
A.N. Ostrovski este un clasic al literaturii
ruse, axiologic omologat ca atare, un autor
realist important și prolific, evaluat de
Enciclopedia Britanică în acești termeni: ”a
creat aproape singur un repertoriu național
rus”. Pădurea este o comedie în 5 acte,
conform precizărilor autorului și în acord cu
o serie de canoane estetice ale epocii, deși,
dacă o citim în cheie adecvată, comicul este
aici nu o dată trist și amar. Am încercat să
decodific semantica metaforei pădure așa
cum rezultă din substanța piesei: obiect de

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


7

tranzacții financiare diverse ale moșieresei


Raisa Pavlovna Gurmâjskaia, spațiu al
spiritelor necizelate, necivilizate, topos al
fatalității destinului, hățiș labirintic al vieții.
Raisa este o cincuagenară energică,
autoritară, cu umori schimbătoare și cu o
doză suficientă de ipocrizie, care
intenționează s-o mărite pe Axinia (Axiușa),
nepoata ei, cu tânărul Alexei Sergheevici
Bulanov, fiul unei bune prietene din tinerețe,
băiat sărac și cu liceul neterminat, mânată
probabil de nobile intenții creștin-
filantropice. Băiatului nu-i displace Axinia și
chiar încearcă o mică hârjoană erotică, dar
fata îl respinge fiindcă iubește pe Piotr
(Petea), fiul lui Ivan Petrovici Vosmibratov,
negustor de păduri, care a cumpărat de altfel
o bucată de pădure de la moșiereasă. Bulanov
se gândește deja la posibila zestre pe care
Raisa ar dărui-o tinerilor însurăței. La rândul
lui, Vosmibratov vine în pețit la Raisa, cerând-
o pe Axinia pentru fiul lui, care este - zice tatăl
- ”prost ca oaia”, ”bleg și tontălău”. În realitate,
Piotr nu-i chiar atât de jos, dar are
complexul... sărăciei și este dependent de
banii și de capriciile tatălui. ”Fata e logodită!”
- supralicitează mincinos Raisa, care adaugă
mistificând: va avea un ”mire nobil”.
Negocierile dintre Raisa și Ivan Petrovici
merg greu, fiecare vrând să câștige în
defavoarea celuilalt. Oferta Raisei către Axinia
este perfidă și marcată de o judecată
depreciativă: ”Ai fost o haimana!”, adăugând
critic: ”Ți-o fi mire, dar poama-i încă crudă!”
Fata, evident, refuză oferta. Moșiereasa pune
pe Ulita, chelărița, s-o spioneze pe Axinia, iar
slujnica îi sugerează insinuant stăpânei că
gândul lui Bulanov este la altă femeie...
Intră în scenă cei doi actori ambulanți,
rupți de oboseală, îmbrăcați ponosit și
înfometați, echivalând cu ”bufonii regelui” din
teatrul european medieval. Ei au nume
artistice antinomice, dar compatibile, cu
intenționalitate comică dacă ne ghidăm după
rigorile limbii ruse: Gehnadi Demianâci
Nesciastlivțev și Arcadi (Arcașca) Sciastlivțev.
Au făcut drumul pe jos, unul de la Vologda la
Cherci, celălalt de la... Cherci la Vologda. Ei cad
de acord că astăzi comicii sunt măscărici și
doar tragedienii sunt... oameni și artiști. Aflăm
treptat tribulațiile existențiale ale actorilor
ambulanți în Rusia secolului al XIX-lea:
sărăcie, disprețul celorlalți, viață în crâșme,
promiscuitate, violență. Opinia publică
socotește că un actor își vinde suftelul

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


8

diavolului. Cu o notă de fanfaronadă, Ghenadi


se laudă cu jocul său teatral și mai târziu ne
convingem că nu este departe de adevăr. La
un moment dat Arcadi se gândea să se
spânzure... Le-ar prinde bine acum să
găsească o actriță tânără de dramă, pentru a
închega o echipă artistică redutabilă.
Amândoi merg spre localitatea Buturugi, la
moșia Raisei Gurmâjskaia. Din când în când,
moșiereasa își amintea nostalgic de nepotul
ei, pe care nu l-a văzut de 15 ani, iar în forul
lăuntric ar dori să mai lipsească 15. Cei doi
actori nu-și declină identitatea reală. Ghenadi
Damianâci este chiar nepotul Gurmâjskăi, dar
se dă drept maior sau căpitan în retragere, iar
Arcadi devine de nevoie valetul său. Ostrovski
valorifică inteligent resursele comicului de
limbaj, aidoma contemporanului său român la
fel de ilustru, I.L. Caragiale. Contând pe jocul
de cuvinte, în dialog cu lacheul moșieresei,
Carp, Arcadi îl numește succesiv: Carp
Savelici, Crap Savelici, Caras Savelici, Biban
Savelici, Șalău Savelici, Nisetru Savelici. Carp
trăiește după principiul ”dolce farniente”: ”Ne
închinăm la soare și ne-ntindem la răcoare”
(p. 120). Tot el conchide lucid că nu suntem
civilizați, ”suntem de la pădure!” Fiecare
personaj important al piesei are câte o
aspirație, mai mult sau mai puțin secretă:
Bulanov visează la mii de deseatine de
pământ ori măcar la... 400.000 de ruble.
Ghenadi Devianâci ar dori să limpezească
litigiul dintre Raisa și Vosmibratov, acesta din
urmă dându-i moșieresei 2.000 de ruble în loc
de 3.000. Axinia nu se poate mărita cu Piotr
fără câteva mii de ruble. Vosmibratov nu-și
însoară băiatul dacă nu primește 3.000 de
ruble. Actorii ambulanți visează cu ochii
deschiși la banii care le-ar permite relansarea
în carieră. Generosul perdant Ghenadi
Demianâci este astfel evaluat de camaradul
său, Arcadi: ”Ah, tragedienii ăștia! Un car de
noblețe și niciun dram de minte!” (p. 134).
Ambiguitățile relației Raisa - Bulanov se
risipesc treptat; tânărul primește bani pentru
a-și înnoi garderoba.
Arcadi divulgă Ulitei statutul său real și al
camaradului: doi actori ambulanți famelici,
călători cu pasul, colindând Rusia de 10 ani,
cunoscând umilințe, suferințe, sărăcie.
Nepotul, Ghenadi Demianâci, n-a venit până
acum la mătușa lui de rușine. Axinia (Axiușa),
este sora sa, o fire neliniștită, care simte
adesea un gol existențial și i se năzare apă -
impuls inconștient suicidar.

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


9

O carte – douã oglinzi critice

Victoria Fonari,
Atingeri de aripi
(Bacău, Editura
Ateneul Scriitorilor,
2018)

Lina CODREANU

Lumina şi tăcerea în lirica


Victoriei Fonari

Interesaţi de mişcarea
literaturii contemporane,
cititorii cunosc universul
intelectual al Victoriei
Fonari ilustrat prin
monografia Factorii
intelectual şi sentimental în opera lui Aureliu
Busuioc (2003) sau exersat în mitanaliza
Proiecţii ale mitului în creaţia lui Victor
Teleucă, Leo Butnaru şi Arcadie Suceveanu
(2013), dacă ne referim la ediţiile de autor.
Semnalată în ultimele două decenii ca o
prezenţă activă în revistele de specialitate,
prin studii şi articole, scriitoarea a păşit ferm
şi pe linia delicată a liricii încă din anul 2000,
fapt uşor de argumentat prin titlurile cărţilor:
Zbor în antiteză (2000), Sarea pasiunii (2005),
Aleile de corali (2012), Umbra fulgului (2013),
La marginea absolutului (2016).
Una din recentele cărţi – Atingeri de aripi
(Bacău, Editura Ateneul Scriitorilor, 2018) –
poartă în titlu o încărcătură metaforică cu larg
potenţial liric. Pe aceeaşi dimensiune sunt şi
titlurile celor trei cicluri din substanţa cărţii:
Sculpturi de lacrimi, Căutări în retrovizor şi Ne
ascultă tăcerea. În cuvântul de iniţiere –
Printre elicele verbelor –, Valeria Manta
Tăicuţu avertizează cititorul tocmai asupra
dualităţii aparenţă - ascundere ori dincoace -
dincolo, din structura poeziei Victoriei Fonari,
ceea ce conduce cumva către vizionarismul
liric blagian.
Direcţia tematică parentală a primei părţi,
Sculpturi de lacrimi, se subsumează
dedicaţiei: „În memoria părinţilor mei: doi
îngeri, Eugenia şi Serafim”. Ciclul e un vibrant
omagiu filial adus celor doi plecaţi „în lumea
Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021
10

celor drepţi”, ţinându-se de mână „la aceeaşi


vârstă de 75 de ani”. În absenţa lor, neliniştea
se afundă în spaima de singurătate: „Uşor a
zburat/ sufletul mămulicăi/ greu s-a
smuncit/ sufletul tatei/ Mi-e frică/ de-o clipă”
(Mi-e frică).
În balansarea viaţă-moarte (motiv liric
generos, prezent pe parcursul întregului
volum), predominante rămân „semnele”
mamei atotştiutoare: „dulcii ochi ai mamei”,
„durerea mamei”, „inima mamei”, „ochii
mamei sunt blânzi până-n adâncuri”. Cu
„bucuria de a o şti pe mama alături”, de la ea
copilul învaţă „Puterea de a fi OM”, cu tot
arsenalul, adică „Puterea de a creşte, de a fi
sănătos,/ de a ceda şi de a insista,/ de a
învinge, de a cădea,/ de a păşi, de a se ridica,
de a zbura” (Puterea de a trăi […]).
Amplitudinea stărilor de durere / bucurie,
de speranţă / înstrăinare se îngemănează cu
elemente din universuri exterioare: vegetal,
(„lanuri de grâu”, „cactuşi/ sau nuferi/ tei sau
lilieci/ trandafiri sau ghiocei/, „foşnetele
frunzelor”), cosmic (norii, „soarele
somnoros”), al fenomenelor naturii
(„asfinţitul răsărit”, vântul, ploaia). Centrul
lumii rămâne universul familial: mama, tata,
fratele, fiica şi casa, strada, casa, camera,
cărţile de rugăciuni… Toate trăirile sunt
pagini de învăţătura din cartea vieţii, iar
sentimentul pierderii fiinţelor dragi nu
dezarmează fiinţa poetică. Aşa, Victoria
Fonari încheie ciclul întâi cu triumful asupra
morţii: „Să trăim!”
Căutări prin retrovizor – noul ciclu poetic
transgresează interesul liric spre
dimensiunea temporală a vieţii. Clipa îşi
pierde substanţialitatea în afundul
amintirilor, oglinda retrovizoare oferind
libertate deplină privirii îndărăt: „Noi nu ne
vedem spatele/ Dar ne putem desena aripi”.
Mişcarea către un necunoscut „mâine”
generează o uşoară stare de incertitudine:
„…noi confundăm/ Limita cu moartea/ Viaţa
din alt hotar/ Aşteaptă” (Libertate stăpânită).
Crăciunul, Noul An, sunt jalonări
temporale, eternizate-n fotografii, care, însă,
pot semnala punctul de pornire şi desfacere al
altei lumi: „Dar respiraţia noastră/ Are altă
valoare/ Ea simte conotaţii primordiale”.
În mod simbolic, iarna e anotimpul
îngheţurilor, al înstrăinării pe care, în anii
bolşevismului, au simţit-o din plin poeta din
Basarabia şi semenii ei: „Fugim în căutarea
armoniei/ rămânem singuri/ Nu mai

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


11

discutăm/ Poate azi vom recunoaşte/ Vom


înţelege fiecare lege…/ cum se leagă/ să
dezlege” (Căutări prin retrovizor). De aceea,
poeta converteşte drama existenţei neamului
şi propria stare angoasantă în cuvânt / în
poezie ca soluţie a libertăţii: „Razele nu
ascund melancolie/ În spaţiul naturii seci/
Fără zăpadă/ Se luptă iarba să răsară/
Oftează greu/ Şi frigul se destramă/ Dar se
şifonează totu-n amintire/ Şi timpul găseşte
forţa să reînvie” (Timpul se opreşte-n poezie).
Pare modalitatea de a împietri adevărul în
clipă şi a de trăi plenar „atingerile de aripi” în
zborul ideilor pe cerul dezmărginit: „Aripile
îmi desfac eul/ Foaia pulsează proiecţii/
Timpul mă ia din cuvinte” (Vântul îmi întoarce
pagina).
Calităţile artistice ale creaţiilor nu constau
în ambientul stilistic, nici în construcţii
prozodice clasice, fiindcă focalizarea se face
prin mesajul poetic. Poeta îşi construieşte
ciclurile pe principii tematice, să zicem, în
care timpul-destin este axul liric. Sentimentul
trecerii îi constrânge voluptatea emoţională
tot atât de mult cât îi îngăduie şi libertatea
zborului de gândire. Luate în totul lor, poeziile
generează conotaţii neaşteptate, uneori
paradoxale, alteori aflate în relaţii de
dualitate. Între acestea, construcţiile
oximoronice din titluri (Apusul răsărit, Viaţa
din patul morţii, Întunec euri cu lumină) şi din
sintagme polivalente („zăpada neagră”
„rădăcinile noastre îmbrăţişează
pământul”…).
O intuiţie delicată a liniştii, a
„necuvintelor”, cum a spus-o Nichita
Stănescu, este coordonata celui de-al treilea
ciclu – Ne ascultă tăcerea. Abilitatea de a
„abstractiza realităţi” creează tabloul unui
univers pe care fiinţa poetică îl stăpâneşte
prin materializare: durerea „taie pereţii şi
camera”, „visele zburdă-n nămeţi”, „timpul se
distrează”, „plânge clipa” etc.
Cum libertatea exprimării adevărului
fusese sechestrată (românilor din stânga
Prutului, subînţelegem), sub tutela tăcerii au
crescut gândul şi fapta, dorinţa nespusă, taina
fericirii, anotimpurile vieţii, fiindcă „inima nu
se zideşte!/ Cugetul nu se opreşte!”. Într-o
astfel de circumstanţă în care „Ne sufocăm în
disperare/ Plângem/ Lăcrimăm” (Libertate
stăpânită), cuvântul şi chiar pauza dintre
cuvintele rostite devin primejdioase: „Dincolo
de cuvânt/ e labirintul înţelesului/ zidit cu
esenţe suprapuse/ trasate pe linia timpului/

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


12

în eu” (Voluptate). Incongruenţa cu mediul şi


vremurile contemporane conduce la
evadarea eului liric şi al semenului din „tubul
de timp” pe calea revoltei lirice: „Dormi?/
Strigă totul în mine/ […]/ Cronologia se
desprinde/ şi noi nu mai suntem creaţi din
cifre/ Suntem doar aripi/ Şi planăm/ De tot ce
ne înconjoară/ ne desprindem” (Atingeri de
aripi). În urmă-le, tronează tăcerea
materializată în fumul hornului, dangătul
clopotului, umbra nopţii, zborul icaric al
ideilor ş.a.
Putem închide demersul interpretativ,
observând că în vol. Aripi de înger, în fiecare
denominaţie lirică (fie de volum, fie de ciclu)
se află o împletitură indestructibilă de emoţie
meditativă. Luciditatea şi sensibilitatea aduc
la un loc materialitatea şi inefabilul lumii,
esenţa şi nuanţa drept contrarii duale. Totul
conduce către cele două dimensiuni ale
personalităţii poetice: una devoalează lumina
şi alta devoră tăcerea. În mişcare graduală, se
percepe demersul liric, începând de la
ziguratul zbor („în antiteză”), trecând prin
îngustimile zdrenţuite („aleile”) dintre corali,
pe la „marginea” ilimitabilului absolut, până la
(deocamdată!) abia tangibila „tăcere”
labirintică. În viziunea poetei Victoria Fonari,
lumina este atributul zborului („aripei”), în
timp ce tăcerea învăluie adâncul sufletesc.

Petruș ANDREI

Poeta Victoria Fonari –


Cercul
inimii, al poeziei și al
universului

Universitara Victoria Fonari ne-a oferit, cu


generozitate, volumul de poezii Atingeri de
aripi (Editura Ateneul scriitorilor, Bacău,
România, 2018). Grafica îi aparține tot
autoarei. Prefața, succintă și pertinentă
(Printre elicele verbelor) este semnată de
reputata Valeria Manta Tăicuțu (poet,
romancier, critic literar, factotum al revistei
„Spații culturale” – Râmnicu Sărat).
Prefațatorul face o primă afirmație
obiectivă și cuprinzătoare: „Victoria Fonari
reușește să scrie bine, curat și sincer, altfel
decât mulți compatrioți, de-ai săi, poate mai
cunoscuți și mai premiați, dar nu neapărat
mai valoroși” (op. cit., p. 6).
Cărțile venite de peste Prut sunt citite cu o
mai vie curiozitate și un plus de emoție.
Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021
13

Scriitorilor din acest spațiu românesc le


datorăm atât de mult că au fost pavăză în fața
crivățului siberian și a ursului Ivan, mult mai
periculos decât ursul Arthur.
Cartea, dedicată părinților ei, tatălui
Serafim și mamei Eugenia, desigur heruvim,
cuprinde trei cicluri: Sculpturi din lacrimi,
Căutări în retrovizor și Ne ascultă tăcerea.
Dintre cele cinci simțuri, mai poetice sunt
văzul și auzul iar dintre părinți mai poetică e
mama, cântată atât de duios de Eminescu, de
Labiș, de Esenin și de Grigore Vieru.
Chiar în poezia Părinți, ați plecat la 75 de
ani, imaginea mamei strălucește cu o mai
mare intensitate: „prin icoana ce o țineau
mâinile tale reci. / Prin fotografii, cărți de
filosofie,/ Sublinieri de ziare, decupări și/
Cărți de rugăciuni/ Știai să împletești
conceptele în favoarea/ vieții; de aceea i se
cuvin mulțumiri și aduceri aminte. Tatălui
Serafim îi dedică poezia Eternul de smirnă: În
timp ce clopotele tac, „Moartea ne vorbește/
Clepsidra timpului s-a întors/ Pentru
cronotopul de care nu știm nimic/ Să tăcem
pentru a auzi/ Lacrimile lumânărilor” (p. 33).
Laitmotivul însă îl constituie Ochii dulci ai
mamei care i-au luminat copilăria și i-au prins
pe umeri aripi. Poezia înseamnă și durere și
Durerea arde, În bucuria de a ști pe mama
alături, Durerea din fiecare zi poate fi
suportată și învinsă.
Nu putem trece peste simbolul aripilor
prezent încă din titlu. „Aripile, conform
Dicţionarului de simboluri (Editura Artemis,
Bucureşti, 1994) sunt, în primul rând, simbol
al avântului, adică al despovărării, al
dematerializării, al eliberării – sufletului sau
spiritului – de trecere la corpul subtil”.
Dedalus și Icarus, primii oameni păsări, sunt
simboluri ale spiritualității. Îngerii,
porumbelul alb ca semn al împăcării,
simbolizează la rândul lor elevația spre
sublim, elanul pentru a depăși condiția
umană, divinitatea, inspirația, fericit fiind acel
Zbor în iubire.
Cu privire la Sonet de Crăciun sunt prea
multe abateri de la statut pentru a-l considera
drept sonet.
Creația artistică este pentru Victoria
Fonari un „Modus vivendi” iar iubirea, cu
toată gama ei, pare a fi tema dominantă:
dragostea față de părinți, de care am făcut
vorbire, dar și dragostea față de cuvânt și
poezie, prin care poeta încearcă Îmblânzirea
timpului (poezia de la p. 57).

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


14

Poezia mai poate fi Așteptare, Voluptate,


Atingere de aripi sau Priveliște din avion. De
aceea Victoria Fonari trăiește O viață de
poezie pentru că prin ea Culegem texte de
iubire și Ne dezvelim de moarte.
Pentru asta, poeta rămâne în inima ta,
cititorule, cu toată memoria.

P o e s i s (1)
Victoria FONARI
(Chișinău)

Din volumele publicate


(poezie, critică literară):
• Olimp & Hades;
• Atingeri de aripi;
• Fericirea din clepsidră;
• Umbra fulgului;
• Zbor în antiteză.
• Şcoala steluţelor;
• Literatura comparată;
• Hermeneutica literară;.
• [studii critice despre scriitorii basarabeni]

Prin poezie

Ziua fericirii
anunță cum peștii dezgheață
râurile iernii
Ziua poeziei
anunță primăvară
Poate e rebelă
prea nesățioasă
prea…
Și totuși metafora rămâne
cu acte în regulă de valabilitate
În pandemie
să rezistăm prin poezie

Vreau să rămân în primăvară

Foşnesc frunzele amar


În decolteu sentimental
Vreau să revin în primăvară
Prin ploaia rece devastată
Prin străzi din curcubeie înnodate
Vreau să trăiesc în primăvară
În muguri de cireşi zglobii
În care se ascund poezii
Şi fie frigul de afară
Să alunge tot ce e duios
Iar scârțâitul de metal
Să nimicească sunetul melodios
Iar eu rămân în primăvară

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


15

Închid în gânduri toamna


Îngheț şi scriu pe frunze:
„Trăiesc în primăvară!”

Litera din cuvânt

Uneori apăsăm pe litere


Şi mi se pare că
Nici cuvinte
Nu vedem
Este o grabă de mesaje
Vreau să desenez o literă
Aceasta să prindă glas
Şi să-mi vorbească
Povestea ei
De a fi uşă
Din lumea gândurilor
În lumea rostirii
Miracolul zidirii în cuvânt
Cuvânt şi gând
O esenţă dintr-un început sfânt.

Andrei ȚURCANU
(Chișinău)

Prietene...
Pentru Theodor Codreanu

O oboseală crâncenă ne-apasă...


Prietene, în vara pe sfârșite
Parcă-o lumină rece ca o coasă,
Parcă-o mireasă ne caută, grăbite.

Parcă o sete, parcă un abur de adio


Parcă-un tangou, parcă-o logodnă, parcă-o
spovadă
Ne poartă ca pe scame. Un du-te-vino
Ne-adună într-o părere, într-o baladă.

Prieten drag, în vara pe sfârșite


De pretutindeni peste noi se-ndeasă
O frumusețe tainică. Un asfințit ne-nghite,
Un nour violet ne ia, pe rând, de-acasă.

O frumusețe tainică ne fură,


O frumusețe tainică rămâne:
O goană veșnică, la mijloc o cezură –
Cocori plecând
și-un prunc cu coatele-mpingând printre
țărâne.
Scrisoare însoțitoare:
Dragă Theodor,
Am scris această poezie cu gândul la dumneata,
la noi și, mai ales, cu o mare durere pentru

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


16
idealul nostru, care, din cauza unor orgolii mărunte
și interese meschine, rămâne (deocamdată) doar un
vis.
SĂNĂTATE multă!
Andrei Turcanu
Sâmbătă, 4 septembrie 2021

Mihaela ALBU
(Craiova)

Netimp

Prin timp
Pe lângă timp
Fără de timp …

Cu haine țesute din soare și zădărnicii!

Înfășurați în tăceri
sărim peste zile albe
cu seninătate pură;
ne împiedicăm de cele negre …

Ne oprim uneori în loc,


tragem în piept
gustul dimineții.

Căutăm cu sete apa vie!

Începem cutezător urcușul …

Resturi de amintiri întârzie drumul.


Piedică – zgura tristeților.
Între miezul de zi și miezul de noapte
grăunți cu viață –
verzi și galbeni,
necopți, în bătaia rece a încercărilor
spulberați în cele patru vânturi …

În aerul străveziu
zboară inimi vesele
ce cred
cu tărie
în albastru;

zboară inimi albastre


ce nu mai cred
în nimic
nici măcar în încăpâțânarea soarelui
de a se scula
tenace
în fiecare dimineață.

Un vis revine
mereu:
roșul aprins de flacăra
jucăușă …

Clocot veșnic tânăr!


Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021
17

Calendar
„Timpul rămâne-n strecurătoare”
(Ion Caraion)

Un ceas, o zi, încă un pas


Un minut cu regretul unui bun-rămas

O carte, un om, o frântură din cerul aprins


O creangă pierdută în neantul prescris

Un loc pe pământul neutru mereu


O mână de frate întinsă la greu

O fereastră deschisă-închisă
Un drum cu lecția promisă
*
O stradă, o cale fără întors
O lumină întoarsă pe dos

Timp nemilos cu gură de lup


înghite hulpav nemestecat
Calendarul neterminat
ce-și mânâncă singur din trup...

Timpul nostru nestrecurat!

Marcel MIRON
(Huși)

Vise pe Tabor

Capul tău
jumătatea soarelui
spre cărarea luminii.

Către noi curg stele!

Dincolo de tine
pacea vieții.

Conturul tău
pe visul asfințitului lumii!

Când mă apropii
nu mai exist.

Pe Tabor
călugărițele românce
bat toaca și frământă pâine.

Uneori îl găsesc pe Hristos


dormind în cuptorul fierbinte
și cântă
și bâiguie
și strigă:
scoală-Te Doamne
Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021
18

pregătește-Te
iară și iar te vom înjunghia
ne este poftă de Viață!

Vise

Morții sunt sfioși; ca florile.

Ei ne privesc permanent.

Uneori îi surprindem
că ne priveghează
în vis;
îndată dispar.

În taină
pe furiș
sfielnic
spre iubirile lor.

Eliberați de patimi
predestinați să facă numai bine.

Bolovanii

Bolovanii astrali
călătoresc și ard
ei anunță renașterea lumii
în stâncile cavernoase
leagăne pentru săracii pământului
și temple pentru prinții astronomi.

Coborâm în inima pietrei


să vedem
unde a dormit lumina.

Sărutul lui Dumnezeu


înflorește pustiul.

Martin CATA
(Huşi)

Clipiri din Septentrion

87) Femeii grea privire de gânduri e izvor!


Poţi spune o poveste când timpul stă în vis?
Abis trudeşte cerul în zborul de cocor!
Destinu-ţi înţelege-l, pe frunte-ţi este scris!

88) Un deget, doar un deget, te răscoleşte-n


crezuri.
O inimă albastră nu e sihastră sieşi!
Doar două dungi sunt apte pentru un club
de viezuri.
Fiinţa e fiindul ce-adulmecă în fie-şi!

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


19

89) O scuturată floare spre gând ascuns te-


ndeamnă.
Când răscoleşti izvorul tulburi tot râu-n
vale!
Cearşaf în răvăşire somn spulberat
înseamnă.
Ochiul viclean n-aşteaptă în suflet să-ţi pui
zale!

90) Doar mâl rămâne-n râul ce-alungă des


izvoare.
Paharul plin e lacom ori spune de-
abundenţă?
Grea câinelui dilemă ce stă întins la soare!
Câte uitări de sine spre aprigă prudenţă!

92) S-a poticnit zăludul un zeu voind să fie!


Râsul cuiva ţi-arată un fals, ori bună stare?
Sublimă nerozie să vrei ce piatra ştie!
În timp, el, lupul alfa e-o simplă arătare.

93) Oare celeste hăuri ascund în timp


cuvântul?
O vagă răsucire de trup stârneşte gândul!
Ce amintiri ascunse-n fior aduce vântul!
Ispita se-mplineşte doar când îţi vine
rândul.

94) O fi zis Noe-n sine că ploaia este bună?


Stiloul te încântă doar când începi a scrie.
Arena o vezi altfel din centru sau tribună!
Ce mândru-i jucătorul când gol sublim
înscrie!

95) Superb e să fi unic şi să te doară-n bască!


Ape când norii scutur' vorbeşti de-amor şi
bani.
Deşert mereu în ochii din inimă de iască.
Să-nvii răpuse timpuri în fluier de ciobani!

96) Râsul e-o armă bună cui ştie a pricepe!


O bere cu tradiţii despre esenţe spune.
Ziua aleasă-n sensuri cu-n zâmbet plin
începe.
Şirul de seci orgolii gândul cel bun răpune!

98) De fluturi umezi aripi, plăcute noi


renaşteri.
El, leul alfa spune de tragice destine.
Interogaţii simple răsuflă vii cunoaşteri!
Fereşte-te în versuri când proştii vin spre
tine!

99) Culoarea e faţadă, doar spectrul e-


adevărul.
Ce agresiv e omul şi prin a lui absenţă!?
O dulce ispitire chiar şi acum e mărul!

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


20

Zâmbeşte-n ritmuri ploaia cu picuri în


cadenţă.

100) În simple combinaţii se scaldă minţi


perverse!
Unealtă este omul ori sieşi e unealtă?
Romantic este cerul când plouă în averse.
Ai nume, chip şi număr spre cugetare-naltă!

117) Un unicorn alege doar mintea


înţeleaptă.
Chipul îmbie feţe ce vor destin ales.
Rugul aprins vorbeşte de-o cale ce e
dreaptă.
Citeşti, asculţi cuvinte dorind un înţeles!

Elina COJOCARU
(Galaţi)

Așterne, Doamnă dragă,


strat de nea

Așterne, Doamnă dragă, strat de nea,


în pântece apasă din greu
o planetă,
acum doarme rotund
prinzând puteri
pentru zborul neprihănit.

În lumină astrală
roti-se-va ea
și va-ntârzia, va-ntârzia
aliniată-n ursa vieții,
până va-ncărunți,
pân'se va-ncenușa…

Așterne, Doamnă dragă, strat de nea.

Vreme pandemică

Din geana zorilor și până-n miez de noapte


tot despre covid și moarte…

Sinistre gropi în cimitir


cu guri lăcomind la cadavre
înghit visările toate.
Unul lângă altul, sicriele
închid în veșnicie
aripile răposaților
gătiți cu hainele neîmbrăcate.

Gem în jurnale
însemnări peste însemnări
despre incertitudinile astei lumi.

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


21

Ce trist că ne-am obișnuit


cu grozăviile molimei și
ritualul de-o zi
al înmormântărilor!

Nimeni nu tace de-adevăratelea.


Pe la parastase,
morții vor vorbi
despre vina lor, a altora
și-a nimănui.
Cinici și fragili,
ne întărim cu gândul
că oricum, ne topim
sub mânia libertății sparte.

Mai devreme ori mai târziu.

Petruș ANDREI
(Puieşti, Bârlad)

Iubito

Iubito, te aștept încă din


vară
Să vii înveșmântându-te cu neaua,
S-aduci la geamuri îngerii cu steaua
Și să-mi mai torni cerneală-n călimară.

Metehnelor să le mai strâng cureaua


Să pot preface clipa solitară
În colier sublim de piatră rară,
Altarului să-i întăresc argeaua.

Te-am așteptat tot timpul cu răbdare


Să vii cât mai curând din depărtare
Că în cămară eu am strâns tot rodul.

Te văd intrând semeață în ogradă


Cum îți aduni nămeții de zăpadă,
Să nu mai văd mizeria și glodul.

Poetul, rupt de lume

Poetul rupt de lume-ntruna scrie


Ce-i trece lui prin suflet și visează
Iar mintea lui, fiind de-a pururi trează,
Se oglindește-n sacra poezie.

În marmură sonetul și-l sculptează


Iar viersu-l doare ca o rană vie
Și inima îi e tot mai pustie
Că-ntr-însa doar ecoul mai vibrează.

În casa-i cu ferestre luminate


Rămâne trecătorului s-arate
În noaptea-ntunecată calea dreaptă.

Și el, tot un drumeț până la urmă,


Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021
22

Ca un păstor ce s-a pierdut de turmă,


Înspre Olimp mai urcă înc-o treaptă.

Însemnãri cu staif
Theodor CODREANU
(Huşi)

Numere în labirint
[2004]

11 436. 11 martie. O
copie, de astă dată în
spaţiul feroviar, a lui 11
septembrie american, se produce la Madrid.
În jur de 200 de morţi şi vreo 1400 de răniţi,
între care 80 de români. Guvernul spaniol dă
vina pe organizaţia teroristă a bascilor, dar
sunt semne care merg spre Al-Qaida, Spania
plătind, astfel, pentru susţinerea coaliţiei
antiirakiene. Doliu, lamentări, durere,
hotărâre de a lupta contra terorismului. Cert
e că acest flagel, în care plătesc inocenţii, nu
se va stârpi până nu se va găsi o soluţie
combinată de rezolvare a crizei sacrificiale –
între justiţie şi religie. Declaraţiile guvernelor
europene şi americane că vor duce mai
departe războiul contra teroriştilor nu
înseamnă altceva decât perpetuarea
răzbunărilor reciproce. În istorie sunt
zadarnice toate cărţile înţelepţilor şi toate
religiile care pretind a fi umanitariste, dacă
lumea se conduce mai departe nu raţional, ci
stihial, politicienii având însă iluzia că au
introdus raţionalul în istorie, ignorând însă
sacrul. Unul dintre înţelepţii care au smuls
măştile de pe chipul făcătorilor de istorie este
René Girard, în cărţi precum Violenţa şi sacrul,
dar nu-l poate auzi nimeni, în primul rând
beneficiarii occidentali: politicienii şi
Biserica. Astfel, lumea rămâne o veşnică
barbarie căzută în stadiul de semibarbarie
(Eminescu). Astăzi, centrul malefic al
răzbunării perpetue se găseşte în Orientul
Mijlociu, emanat fiind de conflictul dintre
palestinieni şi israelieni, care creşte pe tot
globul, confirmând ceea ce se numeşte
„efectul fluturelui”.
11 437. Aud că poetul Mihai Ursachi a
murit pe data de 10 martie 2004.
Televiziunile au tăcut mâlc, semn că poetul n-
a fost pe placul ideologiei oficiale political
correctness.
11 438. În Spania, numărul românilor
morţi a fost stabilit, în cele din urmă, la 11.
Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021
23

Beneficiarii politici în alegerile parlamentare


au fost socialiştii, deşi sondajele preliminare
îi arătau câştigători pe cei din Partidul
Popular.
11 439. Cercetătorii confirmă existenţa
celei de a zecea planete în sistemul nostru
solar, pe care s-au grăbit s-o boteze, cu totul
neinspirat, 2003 UB313. Americanii au
fotografiat-o încă din 2003, dar abia acum au
certitudinea existenţei sale. Ar fi una gigant,
cu un diametru de 3000 de km (mai mic decât
al Pământului, 12 742 km), toată fiind numai
gheaţă (30%) şi piatră (70%). S-ar afla la 15
miliarde de km de Pământ, distanţă de 97 de
ori mai mare decât cea de la noi la Soare.
Acolo, temperatura este minus 240 de grade.
Dar deja se pune întrebarea: sunt cu adevărat
planete Pluto şi 2003 UB313?
11 440. 15 martie. În Rusia, Vladimir Putin
a triumfat din nou la alegerile prezidenţiale
de ieri. Se tot caută o explicaţie: mână forte,
naţionalist etc. Desigur, dar un gigant ca Rusia
nici n-ar putea fi ţinut în frâu fără o dictatură.
Problema e dacă această dictatură se exercită
numai în cadrul Federaţiei Ruse sau pune în
primejdie şi statele vecine.
11 441. Contrajurnalul de la Bereşti al lui
Ion Trif Pleşa e scris cu vervă şi cu destul
umor. E şi un soi de istorie literară
neconvenţională a zonei gălăţene, cu
difuziune şi-n judeţele limitrofe. Îi va aduce
necazuri autorului.
11 442. O veche uimire: în decursul
istoriei, străinii, venind în ţările româneşti,
aduceau cu ei virusul corupţiei,
subordonându-şi interesele publice. După
1989, străinii vin şi ne acuză de corupţie
generalizată, dovadă că fanariotismul a fost
asumat integral de autohtoni, nemaifiind
nevoie să vină străinii să prade ţara, fiindcă
acum o pradă ei. Poporul român a rezistat,
milenii, prin moralitate şi ordinea legilor
nescrise ale satului. Acum, pare a fi definitiv
condamnat la dispariţie de către propriile
„elite”.
11 443. 18 martie. În calitate de şef de cerc
pedagogic, am înlocuit convenţionalele
activităţi didactice cu o întâlnire a
profesorilor de limbă şi literatură română din
oraş şi din împrejurimi cu scriitorii D.R.
Popescu, Mircea Radu Iacoban, Dan Mănucă,
Emilian Marcu, Cassian Maria Spiridon, Ion
Gh. Pricop, Teodor Pracsiu, avându-l ca invitat
de onoare şi pe Părintele Mina Dobzeu.
Acţiunea are loc în sala de festivităţi a

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


24

Primăriei. Cu acest prilej, se lansează şi trei


cărţi: o monografie a colegei Mirela Marin (de
la Liceul „Cuza Vodă”) despre proza lui D.R.
Popescu, Atlet moldav, cartea de poeme a lui
Emilian Marcu, şi broşura despre Ştiinţă şi
religie a părintelui Mina Dobzeu. Ca
moderator, pot spune că a fost un adevărat
eveniment cultural de prestanţă naţională, cu
un dialog viu între dascăli şi scriitori.
11 444. 23 martie. Astăzi, primesc o
scrisoare cu totul neobişnuită de la Părintele
Mina Dobzeu, foarte nemulţumit că n-am
acordat principala atenţie prezentării cărţii
sale, deşi el însuşi a vorbit suficient, la
încheierea dezbaterilor. Crede, nici mai mult,
nici mai puţin, că am fost „şantajat” de „ateul”
D.R. Popescu, despre care ştie doar că a fost
preşedintele comunist al Uniunii Scriitorilor,
şantaj prin care a acaparat majoritatea
timpului din cele două ore ale întâlnirii din 18
martie. În finalul nefericitei scrisori semnează
„cel mai mic dintre muritori”. Mă tem însă că,
de astă dată, „cel mai mic dintre muritori” a
riscat un orgoliu supradimensionat, pe care
nu i-l bănuiam deloc. Necitindu-i opera, nu
ştiu de unde e convins ilustrul părinte că D.R.
Popescu este un „ateu”, când realitatea e cu
totul alta, chiar pentru anii când a dus pe
umeri ingrata misiune a preşedinţiei
scriitorilor români. Ca mare scriitor, D.R.
Popescu trebuia să stea în centrul dialogului
scriitorilor cu profesorii de română. Acest
„ateu” a surprins numai în ciclul romanesc „F”
toată grozăvia consecinţelor produse de
regimul comunist asupra fiinţei româneşti
cutremurate de frică şi moarte. Mă
îngrijorează această izbucnire a acestui
minunat duhovnic. A pus să-i scrie scrisoarea
pe cineva care mai comite şi năstruşnice
greşeli de exprimare şi gramaticale. Îi
răspund, încercând să mă disculp, asigurându-
l de toată preţuirea mea, dovedită de-a lungul
anilor. Încerc să-i demonstrez şi cine este D.R.
Popescu. Sper ca pacea şi iertarea să vină de
la mult pătimitul Părinte.
11 445. Trebuie să fii nemăsurat de
ambiţios ca să te expui judecăţii publice, fără
bucuria anonimatului.

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


25

Epos
Elena NETCU
(Tulcea)

Din volumele publicate


(poezie, proză):
Amforă în necuprins,
2005;
Ritual, 2007;
Lenka, 2010;
Puiul Moţ, București, 2010, 2017;
Cavalerul cuvintelor, 2011;
Vânzător de amintiri, 2016;
Legenda emirului Nogai, 2017;
Exilaţii, 2019;
La margine de lume, 2020;
Sarî Saltuk Baba, 2020;
Insula singurătății, 2021;
Din Caucaz în cele patru vânturi, 2021.

Întâlnirea cu Mainahur

Prinţul o porni şovăitor spre sala de


oaspeţi. Se aşeză confortabil pe un scaun,
aşteptând-o pe Mainahur. Avea un uşor
tremur ce nu şi-l putea stăpâni. Luă o cană de
lut plină cu apă, dar în acel moment intră pe
uşă frumoasa tătăroaică. Puse cana înapoi cu
un gest repezit şi se ridică în picioare. În faţa
lui se afla o părere de fată, cu părul drept, de
un negru lucios, ce-i acoperea jumărate din
trupu-i firav. Era înfăşurată într-un voal
vineţiu de culoarea cerului la asfinţit. Ochii îi
scăpărau pe faţa-i măslinie. Avu o tresărire,
căci se adeverise ceea ce spusese bătrâna
Kadrie. Mainahur era nepământeană! Făcu un
pas către el, dar i se părea că se mişcă în
spatele ei umbrele înserării, învăluind
încăperea în răcoarea plopului fremătând.
Aducea cu sine foşnetul frunzelor, fâlfâitul
păsărilor bălţii, unduirea apelor şi vuietul
adâncului.
- Prinţul meu muritor, de ce mă priveşti
înmărmurit? Îţi aminteşti colierul acesta?
Este singurul obiect de preţ de care îmi aduc
aminte când aveam cinci ani. Te-ai uitat la
mine, m-ai luat în braţe şi mi-ai dăruit acest
colier. Mi l-ai făcut din scoarţă de copac
şlefuită. Este argintiu precum coaja de
mesteacăn. Ai scrijelat cu un cuţit fâşii, unele
ascuţite, altele rotunjite. Le-ai colorat cu
şofran. Uite, au culoarea lunii în scădere.
Mainahur se apropie de tânărul Nogai şi
ceru să i-l scoată de la gât. Acesta îi eliberă

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


26

umerii de bogăţia de păr negru, îi dezveli gâtul


subţire şi delicat pe care fata i-l întinse uşor,
coborând privirea. Scoase colierul cu reflexe
galben-argintii, îl ridică deasupra capului
fetei şi spuse:
- Dacă n-aş recunoaşte acest colier, aş
spune că nu eşti tu ghemotocul acela de fetiţă
care umbla desculţă prin pădure cu genunchii
scrijeliţi, îmbrăţişând copacii. Şi erai cât un
dop! Cât de frumoasă te-ai făcut, Mainahur! Îţi
ofer acest scaun lângă mine să ospătăm
împreună.
- În seara asta, prinţul meu, vreau să
mergem pe malul apei să primesc botezul
Nistrului. Aici eu voi fi stăpână, când tu vei
pleca la război. Te voi duce apoi în pădurea
mea să-mi cunoşti împărăţia, să ne legăm cu
sufletul de tot ce înseamnă veşnicie, căci tot ce
mişcă în cer şi pe pământ mi se supune mie!
- Frumoasa mea, ai veni într-un moment
nepotrivit. Sunt comandant de oaste,
Mainahur. Sunt războinic tătar. M–am
depărtat de credinţa tribului meu, am alt
destin . Mă vrei aşa? Mă aştepţi să vin din
expediţiile mele?
- Rău ai făcut, Nogai! Nu eşti tu acela
pentru care am străbătut atâta cale ca să
împlinesc un soroc! Oare părintele meu nu
ştia unde mă aduce?
- Părintele tău a respectat un jurământ!
Dar eu nu mai aparţin tribului, Mainahur! Eu
duc mai departe o misiune divină!
- Tu duci neamul acesta la pieire! Steaua
ta, Nogai va apune odată cu neamul tău! Vor fi
doar pâlpâiri aşa cum după apusul soarelui
rămân văpăi, apoi dâre vineţii, după care
coboară umbrele înserării. Aşa începe uitarea,
Nogai!
- Taci, frumoaso! Spui toate astea ca să
ascult de tine şi să renunţ la ceea ce mi-am
dorit în viaţă: faimă militară!
Au rămas în camera de oaspeţi până când
simţiră vântul serii aducând cu sine răcoarea
unei toamne timpurii. Bătrâna Kadrie nu
îndrăzni să intre, dar era din ce în ce mai
neliniştită, căci ştia că prinţului nu-i este în
fire să stea toată seara până târziu, înţepenit
pe un scaun, aşteptând ca frumoasa tătăroaică
să se înfrupte din toate bunătăţile din
bucătăria tătărească, mai ales plăcinte de tot
felul: katlama, şuberek, platouri de kobete şi
ulkum, toate făcute din făină de secară, carne
de batal, brânză şi mirodenii aduse de
negustorii care veneau special pentru a-i
aduce prinţului Nogai tot felul de bunătăţi.

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


27

- Eşti ca fata din vis. Te-am visat,


Mainahur, înainte de a veni. N-am vrut să-ţi
spun, dar eşti aceeaşi. Nici nu ştiu cum să
interpretez visul ăsta. Mă veghează vreun
înger?
- Nu era vis de noapte, prinţul meu! Eu
chiar am fost în visul tău! Am vrut să ştiu dacă
pot bate drumul până la tine. Acum nu-mi
pare rău. Mă simt aici de când lumea, mă simt
stăpâna acestor locuri. Sufletul meu va
rămâne aici, oriunde te-ai duce.
- Prinţesa mea, trebuie să te anunţ că într-
o săptămână sunt nevoit să plec spre Sarai.
Mă cheamă unchiul meu Berche.
- Ştiu şi asta. Dar vreau să împiedic
plecarea ta! Locul nostru este aici. Astă seară
vreau să hoinărim. N-ai voie să mi te opui!
- Mă las furat de tine, Mainahur! Va fi
prima noastră amintire!
- Să nu fie şi ultima, prinţul meu!
Nogai se lăsă pe spate şi zâmbi. Simţea o
toropeală neobişnuită. Se gândi pentru o clipă
că a mâncat prea mult. Apoi se uită la carafa
pe care i-o întinse fata şi mai sorbi puţin.
Licoarea avea un miros de ambrozie şi îşi
aminti că nu băuse până acum aşa ceva.
Bătrâna Kadrie îi aducea mereu o licoare
întâritoare cu lapte şi sânge. Era băutura pe
care o primeau oştenii lui aproape în fiecare
zi. Fu mirat că nu şi-a dat seama de la început
de această băutură neobişnuită. Mintea i se
înceţoşă şi se lăsă prins în ghearele unui somn
profund. Mainahur ştia că acea licoare îl va
aduce pe Nogai în braţele ei sau nu. Îi mângâie
fruntea uşor şi aşteptă ca licoarea să-şi facă
efectul....
...se făcea o întindere mărginită de apă şi
cer. Bărbatul privea cerul, ultima văpaie a
soarelui la apus. La orizont doar o dungă
vineţie mai rămase din flacăra apusului. Cerul
violet se estompa treptat, iar toată acea boltă
albastră se umplu foarte repede de stele mici
scânteietoare. Luna abia se întrezărea alburie.
În mijloc, doar nişte umbre sidefii. „Unde sunt?
se întrebă prinţul, încercând să desluşească
ceva. Asta nu e casa mea, nu e locul meu, nu e
cerul meu”.
Întinse mâna şi se lovi de scoarţa unui
copac. O zări pe Mainahur aruncându-se în
apă. „De unde a mai apărut şi apa asta?” se
întrebă plin de uimire. Fata îi făcea cu mâna.
Era aproape goală. Aşa i se părea lui, dar, când
se apropie de ea, atinse uşor trupu-i diafan
înfăşurat într-un voal de culoarea untului. La
gât purta colierul dăruit de el. Pletele ude de

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


28

culoarea întunericului cu reflexe lucioase, se


lipeau de trupul ei firav până aproape de
mijloc. „Ce frumoasă e!” O pierdea mereu din
ochi. Ba era, ba nu era! Strigă cu disperare:
„Prinţesa mea, nu te juca cu mine!” Fata râdea
ademenindu-l: „Hai, vino!” strigă fata,
întinzându-i mâna. Bărbatul se lăsă uşor în
apă, încercând cu disperare s-o prindă pe
Mainahur de mână. O vedea depărtându-se şi
mai mult. Creştea distanţa între ei până când
fata se făcu o pată neagră deasupra apei. „O s-
o chem cu gândul. O să-i transmit căldura
inimii mele. Parcă ar fugi de mine.” Deodată n-
o mai văzu. Se răsuci pe spate. Simţi în ceafă o
suflare caldă: Îţi este frică de apă, Kara-Nogai?
Mai poţi fi acum războinic? Uite cât ai ajuns de
mic în faţa acestui puhoi de apă! Într-o clipă nu
mai eşti, dacă vreau eu! Unde-ţi este puterea?
Simţea cum apa îl înfăşoară într-un cuib ca
un vârtej. „Allah, Alah, mă duc la fund!” Întinse
braţele şi strigă: „Nu-mi încerc puterile cu tine,
Mainahur! Eu îţi dau inima mea şi voi fi
stăpânul tău pe veci! „Poţi să-mi promiţi orice,
prinţul meu: marea cu sarea, luna de pe cer, că
mă faci împărăteasa lumii. Cine te crede? În
acest moment eşti atât de neputincios în faţa
acestei năvalnice ape!”
„Mainahur, mă predau! Scoate-mă de aici!
Mi-e frică de apă! N-ai să-i vezi niciodată pe
tătari luptând pe apă. Este o forţă de neînvins
şi nimeni pe lumea asta n–a reuşit să învingă
apele!”
„Asta ca să înţelegi Kara Nogai, cât suntem
de mici şi neputincioşi în faţa universului”.
„Ce vrei să fac acum, Mainahur? Să dezertez
din armată? Să-mi las cele câteva tumene pe
care mi le-a lăsat moştenire Batu-han? Eu am
o misiune de îndeplinit. Dezertarea este egală
cu pieirea mea. Să nu-mi ceri asta!”
„Ai fi mult mai fericit, Kara Nogai, dacă ai
duce o viaţă în mijlocul naturii şi te-ai bucura
de toate darurile ei! Umbli după victorii? Vei
pieri ca un om de rând, Nogai! Ambiţiile tale,
orgoliile de care vei fi stăpânit toată viaţa,
toate acestea te vor duce pe un drum fără
întoarcere şi-ţi vor aduce sfârşitul!”
„De unde ştii, tu, vrăjitoareo, ce voi face eu
în viaţă?”
În acel moment o prinse în braţe, o strânse
la piept, lipind-o de el ca pe un dar preţios, îi
frânse mijlocul şi o sărută prelung lăsându-se
purtaţi de cursul apei într-o legănare
ameţitoare.
(Fragm. din romanul Legenda emirului Nogai)

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


29

Ana OPRAN

Casa din vis

Ne oprim în fața casei.


Cocoțată în vărul pantei, ne
privea cu un aer familiar.
Ferestrele, ușile și prispa
din lemn, vopsite într-un
bleu decolorat de timp, ploi și zăpezi îmi erau
cunoscute și parcă ne chemau. Nic e alături de
mine. E bine. Ne-am pomenit petrecând
noaptea pe patul din prima cameră. Era atâta
liniște! Dar...
Târziu, spre dimineață, am auzit un foșnet,
chiar șoapte confuze venind din celelalte
camere. Am coborât ușor de pe pat
apropiindu-mă de ușă. Era deschisă. Am dat s-
o închid, dar ea se deschidea mereu. Vocile au
devenit mai puternice.
- Ce vor face dacă ne găsesc aici, dormind
în casa lor?” – aud șoapta îngrijorată a lui Nic.
Mă lipesc de canatul ușii. Nic dispăruse
deja. În locul lui o altă pereche se odihnea sub
plapuma moale. Bărbatul, o namilă pe
jumătate dezgolită își expunea un umăr
tatuat. Femeia ridică spre mine un cap plin de
cârlionți, cu niște ochi negri strălucitori și
veseli. Nu părea deloc mirată să mă vadă
acolo.
- Am trăit cândva aici, spun eu. Aproape
nimic nu s-a schimbat. Alături sunt două
camere cu mobilă de lemn, fotolii de pluș,
covor oriental și perdele de catifea...
Femeia îmi deschide ușa. O încăpere, goală
cu ziduri gri, aflate în lucru.
- Am cumpărat-o de la foștii proprietari.
Vrem să schimbăm totul. Pe „el” l-au luat cu
ei... Ajunsese o epavă din cauza băuturii. Era
în pragul morții.
Un băiat brunet, apărut brusc în locul
femeii, se învârtea în jurul meu, dornic să-mi
dea lămuriri :
- Bea atât de mult, că făcea pe el, cățelul îi
lingea turul pantalonilor, iar el îl săruta apoi
pe bot...
Eu o rechem în mintea mea pe femeie.
- De ce au acoperit cu plasă fântâna?
Ea îmi aruncă o privire complice, fără să-
mi răspundă. Ocolim casă spre stânga. O
cărare duce spre grădina acum sălbăticită,
plină de troscot, pelin și pir. În față și spre
gardul vecinei, printre buruieni amestecate
răsare o superbă lalea roz, bătută.
- Ce minunății de lalele aveam aici!-
murmur eu.
Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021
30

- Au mai rămas câteva!...


Mă trezesc brusc din somn cu un
sentiment confuz de mulțumire: „N-a fost
deloc rău!"

Filigranãri
Lina CODREANU
(Huşi: linacod@yahoo.com)

Un sunet de vioară

Plăsmuit în chip de
om, dintr-un vis aurit,
prins într-o scânteiere de
har de tinerii părinţi
cuibăriţi pe Valea
Macului, copilul blond ca
soarele, în deceniul
copilăriei, a fost adesea vitregit de prezenţa
tatălui, luat în concentrări, pe front ori în dus
lagăre de concentrare. În absenţa tatălui,
tătăica Dumitru Boca (fost primar şi bunic
prin alianţă) şi nanu Gheorghe Cojocaru
(unchi şi învăţător) i-au fost tutorii de la care
a sorbit învăţămintele de bază şi multe din
tainele vieţii. E vorba despre Gheorghe Ionică
(6 oct. 1940 - 11 august 2004), profesorul de
română din Mândrești - Galați.
La Cudalbi, a urmat şcoala gimnazială,
apoi Şcoala Pedagogică bârlădeană, pe care a
absolvit-o ca şef de promoţie în 1959. Mare
izbândă pentru un copil „de la ţară”, pe a cărui
tânără mamă colegii o considerau sora lui!
Stagiul militar nu l-a atras nicicum, însă i-a
plăcut să-şi depăşească statutul de învăţător.
Pentru aceea a urmat cursurile Facultăţii de
Filologie (specializarea română-italiană) la
Universitatea din Bucureşti, alături de
prietenul-prozator Apostol Gurău din Galaţi.
Rădăcinile adânc înfipte în fiinţa
Mândreştiului nu i-au dat libertatea să
meargă pe căi înguste, fie de carieră, fie de
dragoste, ci pe potecile nevăzute dintre
neamuri, pe uliţele urcânde ale satului ori
prin pădurile ozonate dimprejurul satului.
Chiar dacă l-au sâcâit itinerarii încâlcite în
prădalnice visuri de junețe, toate ieşirile-i se
întorcea bumerang înspre obârșie, familie şi
învăţăcei. Gândurile i-au ars incandescent şi
constant pentru vatra strămoşească a satului,
unde s-a întors să lumineze viitorimea
comunității de baștină şi unde a rămas toată
viaţa.

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


31

Rostul omului pe pământ e să lase şi dovezi


concrete ale trecerii sale prin lume: o casă, o
podişte, o fântână, nişte pomi… Din urma
fratelui Gheorghe au rămas, în plan material
și spiritual, însemnele vieţuirii: o casă „la
șosea”, o şcoală în Mândreşti, o troiţă, o strană
în biserică, o frumoasă familie cu urmaşi, zeci
de generații de elevi pe care i-a educat și
instruit cu har și dăruire profesorală…
Îi datorez mult fratelui mai mare cu zece
ani decât mine, fiindcă a lăsat semne în
formarea și orientarea mea către literatură și
cariera didactică. Mi-a fost frate, prieten,
diriguitor, confesor, magistru...
Înţelesesem asta din copilărie când, într-o
sfântă linişte, împietrea orice murmur şi
mişcare casnică, fiindcă se înălţa subţire şi
sublim firul baladei lui Ciprian Porumbescu
ori al rapsodiei enesciene, interpretate la
vioară de fratele nostru mai mare. Îmi țineam
respirația, în timp ce ochii mamei lăcrimau de
bucurie.
Unul din semnele încrustate în suflet
constă în iniţierea în taina basmelor, armonia
poeziei ori logica teoriei literare. Avea darul
narației, fie moștenit de la unchiul învățător
(nanu Gheorghe) ori de la tata Panaite, fie
dobândit în practica didactico-pedagogică.
Povestind, lungea vocalele, înălţa tonul sau îi
dădea gravitatea cerută de situaţia naraţiei,
îmi încorda aşteptarea pentru punctul
culminant, încât „vedeam” cu ochii minții
toate întâmplările neimaginabile. Îi plăcea să
asculte și să înregistreze variante lingvistice
specifice graiului local, întreprindere
migăloasă care l-a ajutat în elaborarea lucrării
de gradul I în învățământ. Cerceta faptele
vechi impresionante și variantele legendare
despre zonă păstrate în memoria colectivă a
bătrânilor. Era pasionat de electrotehnică și
nu era străin de nicio născocire tehnologică
de utilitate casnică.
Însă moştenirea strălucitului dascăl –
profesorul Gheorghe Ionică din Mândrești –
care se vede cu ochiul interior şi nu dispare
curând, s-a înrădăcinat ca învăţătură
fundamentală transmisă în mintea
învăţăceilor vreme de peste patruzeci de ani.
Tot omenetul care a trecut prin şcoala satului
s-a înfruptat din ştiinţa sa de carte, din
poveţele, din umorul și chiar din ironiile sale
de deşteptare şi îndreptare, din preţuirea
tradiţiilor locale şi, de multe ori, din morala
fermecătoarelor născociri proprii… Insistând
asupra importanței obiceiurilor și tradițiilor,

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


32

le mărturisise elevilor că ar dori ca pe ultimul


său drum să fie dus într-un car cu boi, ca pe
vremuri...
Nici nu ştiu ce uimire să încerc mai întâi.
Oricum, e o mare mâhnire că o boală
necruţătoare i-a curmat viaţa, sfârşindu-i
arderea la nici 64 de ani. Mai avea multe de
dăruit.
Poate că acestea se vor pierde în uitare,
însă, în mod cert, va rămâne lumina din
volumul care-şi reazemă razele în istoria
satului: Comuna Valea Mărului. Studiu
monografic complex – Puţeni şi Mândreşti
(Editura Eurodidact, Cluj-Napoca, 2003), co-
realizat de Nicolae Edroiu (coordonator),
Mariana Pintilie, Dorin Pintilie, Gheorghe P.
Ionică). În cercetarea monografică,
informațiile ce țin de partea etnografică și
folclorică, în special, precum și de
evenimentele și istoria „vie” a Mândreștiului
lui îi aparțin.
În amintirea mea au rămas vibrația
delicată a sunetului de vioară, vocea caldă,
culoarea schimbătoarea a ochilor lui bătând
în albastru în zile însorite și în verde când
ploaia împăinjenea cerul. Și altele, și altele...
În centrul satului Mândreşti, pe o plăcuţă
de stradă în culoarea peticului de cer, pâlpâie
ca o steluţă călăuzitoare un nume: Gheorghe
Ionică. Întreba-se-vor urmaşii satului cine va
fi fost purtătorul acestui nume?

Însemnări
Adina DARAWSHA
(Israel)

Sărbătoarea de Cristal

În copilărie am prins
ierni în care, după prima
ninsoare, îngheţa și mi se înfundau urechile
de liniște. Strălucea ca într-un castel de
cleștar: ţurţurii de la streașina caselor,
cișmelele cu firul apei încremenit pe ţeavă și
cu trene groase de gheaţă revărsându-se din
uluc, copacii aplecaţi sub podoaba zăpezii și
uliţa pe care, uneori, mi se pierdeau picioarele
până mai sus de genunchi.
Poposeam cu droaia pe poteci și pe strada
mare. Panglica imaculată se însufleţea de
ploduri cu sănii și răsuna de chiote; unii legau
„vagoane”, alţii urcau câte patru, mulţi se
risipeau prin șanţuri, iar cei mai iscusiţi

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


33

ajungeau la capăt, unde era un pod. Sub el, un


pârâu curgea liniștit și ai fi putut face baie
prin surprindere, dacă nu știai să stăpânești
micul armăsar cu tălpici de oţel. În toată
această hărmălaie a fericirii, prin aer, fumul
des al hornurilor se împletea cu bucuria pură.
Sărbătorile mă găseau la bunici, în pace
căminului lor. În dimineţile cu frig crâncen, pe
la cinci, în zori, auzeam inconfundabilul
trosnet al lemnelor din sobă, în timp ce
moţăiam sub căldura plapumei. Plăcuta
adiere de vreascuri muiate in gaz, mă anunţa
că în curând se va face căldură. Adormeam iar
și dacă era Crăciun, mă trezeam în forfota
sarmalelor, în timp ce, pe plita încinsă
sfârâiau aburii. Motanul aducea de afară
miros de ger și de proaspăt. Se cuibărea lângă
urechea mea, începea să toarcă și mă îmbia la
leneveală de parcă aș fi înghiţit un alt
somnifer. În fine, după repetate aţipeli, când
mă ridicam, masa era gata, iar în prag, copii
mai mărișori, ţinând în mâini o stea de lemn
împodobită, urau din toată bunăvoinţa lor
„Sărbători fericite!”
La Anul Nou, cercul galben auriu al lunii
strălucea pe cărările urătorilor care, cu mic cu
mare, intrau în curţi, se opreau de o parte și
de alta a ferestrelor și începeau, după obicei,
să colinde sau să menească în versuri belșug
și un an mai bun. Zăpada le scârţâia sub pași
în timp ce ecourile pluteau apoi se ridicau
peste sat ca niște fantasme binefăcătoare.
Aș fi vrut ca lumea să se oprească atunci!
Aș fi vrut ca roţile timpului să se
împotmolească în peisajul acela feeric, în
basmul iernii din copilăria mea. Mi-aș fi dorit
ca magia de cristal a sărbătorilor să rămână
veșnică.

Livia ANDREI
(Puiești, Bârlad)

Toamna bacoviană

Debut „călduros” (la


propriu și la figurat) al
Festivalului „Toamna bacoviană”, căruia i-am
simțit lipsa anul trecut.
În grădina Casei memoriale „George
Bacovia” din Bacău sub auspiciile unui soare
generos, deși era mijlocul primei luni de
toamnă, au început să se adune scriitorii, dar
și iubitorii de literatură, de Bacovia, de
frumosul artistic. Din toate colțurile țării, ba
chiar și din România de dincolo de Prut
Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021
34

(Victoria Fonari – Chișinău) au poposit aici


pentru câteva ore de neuitat sau cum au spus
organizatorii pentru „întâlniri memorabile”.
O slujbă de pomenire, după ritualul
obișnuit, la 140 de ani de la nașterea poetului
băcăuan, a dat startul „Toamnei bacoviene”,
festival aflat la a 50-a ediție, chiar dacă i s-a
mai schimbat, uneori denumirea.
S-au citit poezii, s-au lansat cărți și s-au
decernat premiile Uniunii Scriitorilor din
România, Filiala Bacău. Președintele Filialei,
Dumitru Brăneanu era efectiv emoționat și
plin de griji cu privire la cele ce se vor
întâmpla. S-au remarcat scriitorii Cristina

Ștefan, Lucian Strochi, Cornel Paiu, Valeriu și


Mariana Stancu, Petruș Andrei, Viorel
Dinescu, Grigore Codrescu, Valeria Manta
Tăicuțu și Nicolai Tăicuțu și cu scuze dacă nu
i-am menționat pe toți.
Cina s-a prelungit la hotelul „Dumbrava”
care s-a dovedit o gazdă primitoare în cele trai
zile petrecute acolo.
A doua zi, 17 septembrie, a fost din nou o
zi plină. În sala Consiliului Județean s-au
prezentat cărți și reviste. Nu a lipsit nici
prezentarea revistei noastre „Liter-Club”.
La „Ateneu” a fost un colocviu „Bacovia,
talent sau geniu”, vernisaje, o piesă de teatru
și decernarea premiilor „Bacovia”.
După două zile pline de soare, a treia zi s-a
încheiat manifestarea sub o ploaie bacoviană,
așa cum era și firesc, la statuia poetului.
A fost o ediție de excepție. Lume multă,
lume bună, prieteni, cunoștințe, schimb de

impresii, dar mai ales multă poezie.


Sperăm ca această „întâmplare” să se
repete în fiecare an, chiar dacă unii sunt
sceptici.
Bacovia merită, Bacăul merită, scriitorii
merită.

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


35

Vasile ERNU

Satul care moare cu zâmbetul pe buze

Am fost ieri cu un amic din Bârlad în satul


copilăriei lui3: Sârbi, undeva spre Colinele
Tutovei, aproape de valea Bârladului.
Un tipic sat de
şes cu un 450 de
locuitori. Pe aici
toate satele au
mitologia cu
Ştefan cel Mare, că
sunt de răzeşi,
întemeiate de
Ştefan etc. Ştiţi
poveştile.
Treci de la
şosea peste lacul
secat Râioasa şi
ajungi în sat. E tot
mai greu să
înţelegem cum
trăiesc oamenii pe aici. Cum de mai trăiesc.
Între timp 30% din case sunt părăsite din ce-
mi spune un bătrân.
Am făcut tot satul la picior şi am oprit pe la
diverşi oameni să povestim: întâmplător sau
rude.
Prietenul meu a păstrat camerele bunicilor
intacte. Cu toate acareturile de secol XIX: de la
război de ţesut la fus şi covoare. Totul e bine
păstrat. Puţini au mai păstrat casele aşa. Dar
mai sunt case vechi. Înjurătura preferată a
unei bunici de aici era: o să-ţi frec gâlcile.
Tot satul e plin de salcâmi, au şi stupi mulţi
şi curţile pline de păsări. Foarte multe: gâşte
prin heleşteuri, multe curci, raţe şi fireşte
găini. Am înţeles că e o tradiţie. Nu am mai
văzut atât de multe curci din copilărie: noi am
avut - mă pricep la curci. Şi multe oi.
În cimitir oamenii începeau curăţenia că
vine marţi hramul. În curtea bisericii se
construia o Casă mortuară. Părintele e un fost
rocker de anii 90 care mai trece pe germană
când se supără pe enoriaşi.
O bătrână (68 de ani) - o doamnă în vârstă
ducea o roabă cu 4 saci de ştiuleţi de porumb,
coceni, pentru foc. Aici femeile muncesc
enorm. Ea susţine că nu e bine să se facă
această casă. Poate e mai practic, vă mai
scuteşte de muncile din jurul mortului, zic eu

3
Prietenul autorului este pictorul Nicolae Suciu, de
loc din Sârbi de Bârlad, profesor universitar stabilit
la Baia-Mare.
Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021
36

ca să pornesc discuţia. Mi-a tăiat-o scurt:


muncesc o viaţă, îmi fac gospodărie ca să mor
în casa mea. De ce am mai făcut-o dacă nu pot
muri aici. Acolo o să fiu singură. Să trecem noi
iarna asta...
Cam are dreptate: moartea e singurul
lucru care ne mai ţine vii împreună. Moarte e
singura care ne mai uneşte.
Bătrânul de 84 de ani, fostul director al
şcolii, tăia lemne: toţi pleacă, zice el. Prietenul
meu spune că ne întoarcem noi la bătrâneţe.
A zâmbit. E târziu. Bătrânii înţeleg cel mai
bine acest „târziu". Ei ştiu că e prea târziu.
Şcoala a fost proaspăt renovată - arată
foarte bine. Păcat că nu prea mai sunt copii.

Nişte mătuşi ne-au chemat în ogradă: şi-au


scos pozele de familie repede când a auzit că
domnul e scriitor de la Bucureşti. Pe mine mă
face să râd acest gen de titulatură. Le spun că-
s basarabean de la ţară: ca am multe păcate ca
să scap de situaţii din astea. Am văzut pozele
a câtorva generaţii cu poveştile lor intense.
Tulburelul se face. Totul aici e de o
melancolie şi tristeţe copleşitoare. Satele
noastre au îmbătrânit mult. Prea mult. Şi e un
sentiment că procesul e ireversibil. Partea
frumoasă în zonă e că moldovenii mereu sunt
puşi pe voie bună şi umor. Vorbesc despre
moarte râzând. Acesta e farmecul lor
inegalabil: mor cu zâmbetul pe buze. Aşa e
frumos.
Poate ne mutăm la bătrâneţe aici. Cât nu e
prea târziu.
PS. Două ore mai târziu aflu că tatăl şi
bunicii prietenului meu Arthur Suciu sunt din
acest sat. Iar eu am fost in vizită la alde Suciu
de aici. Adică la rudele prietenului meu. Dar
nu am ştiut Moldova – mereu ironică.

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


37

P o e s i s (2)
Cătălin AFRĂSINEI
(Vaslui)

uneori mă iau după michelangelo

mă asemui tuturor acelora


care au fost prin viața mea
și aș fi vrut să nu fie
era întuneric
dar ce fel de întuneric
în orașul plin de umbre
devenisem singurul drum alb
în orașul de sub nori
generos
precum pasărea phoenix
ei voiau să mor
ei voiau să existe
doar ei
ducându-se la păscut cu gâștele
de pe zidurile romei
ei voiau ca fiecare
să devină personificare
în poemul cu gâște cenușii
un cenușiu de nedescris
printre oameni & umbre alungite
de care mi-era indiferent
am implorat căldura dătătoare de viață a
sfinților
cei mai credincioși oameni din țară
îmi făcuseră monument din marmură de
carrara
i se va fi supus michelangelo
mai puțin eu
mai puțin ultimul om cu conștiință de sine
(în zilele la care fac referire
oamenii din wuhan
nu mai au conștiință de sine
precum femeile desperecheate
& fără vreun curaj
de a se adresa tribunalului drepturilor
omului
din haga / europa
pentru nefericirea generală
preferând să conducă o mașină stângace &
fără mână )
(în ultima lună dinspre aprilie înspre mai
am întâlnit numai femei fără mâna dreaptă)
[de ce]
mureau
fără să mărturisească
de ce nu mai aveau mâna dreaptă
& fără să se spovedească
dacă soțul le-a fost îngropat după religia
Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021
38

-n care s-au fi fost născut zâmbitor


dacă i-au pomenit în pomelnice scrijelite de
scribi
după josua
de cumplită durere & aspra înțelepciune a
trecerii dincolo
ne va fi incendiat trupul
doar sufletul ne va fi fost dat în această lume

Elena NETCU
(Tulcea)

Te rotunjesc în doru-
nmuguririi

Culege-mă ca pe un fruct tremurător și


efemer,
Așa cum ard pe muchia de dor fără de cer…
Privind cu sfială în ochii-ți rugători,
Atât de vii și neîndurători,
Cât sunt încă firavă și fără de alint,
Voi lăcrima pe trupu-ți de argint!
Să tremur, Doamne, de dor dumnezeind,
Să plângă chiar și piatra așteptând…
Sunt poate o fărâmă din măcinarea clipei!
Doar tu să-mi fii suflare de aripă!
Urca-voi neîndurată într-un tumult de dor,
În timp ce ochii-mi vor lăcrima-n fior!
Tu să adormi în clipă ca un drumeț flămând,
În timp ce beau năucă dintr-un Graal
plângând!
Ai vrea să se termine acest învolburat alint
Îngenunchind altarul în neistovitu-ți jind
Femeia ta smerită e fară de inel
Ascunsă-i printre spini într-un sărman castel,
Năvală dau clipele să muște din cuvânt
Cu urme încrustate, cu sângele arzând
De ce mă-mpiedec în urcuș, de ce nu te
ajung?
Sunt oare-ncătușată, ori sufletul mi-e în jug?
Când mă culegi târziu, pământul meu tresare
Mă pregătesc din nou pentru însămânțare

Alexandru CAZACU
(Bucureşti)

Ore centripete

Nopți brazdate de securea


lunii
prin ore centripete
când vrem să punem
Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021
39

între paranteze puțin câte puțin


microistoria
şi să inventariem tot ce poate da un sens
acestei brume de linişte și voluptate
ea însăși mai singură decât
vom putea noi crede vreodată
speriată de apa mării ca un ser transparent
lângă baraca de la capătul digului
și pâlpâitul farului genovez
unde eram altădată siguri că putem zări
toate minunile sfârșitului de sezon

Târziu în Decembrie

Dimineață străvezie printre casele tip vagon


ale acestui mic oraș dunărean
cu luminile stinse
precum un cuirasat plutind in derivă
prin care treci și ți pare tot mai mult
că este o farsă și că nu tu ești acolo ci
altcineva
care îți vrea tot binele din lume
si se interpune între tăcerea de aici și acel
du-te-vino
al personajelor dintr-o piesă de Cehov

Stolul unor grauri deasupra


pumnului ridicat al statuii din centru
anunță sosirea zăpezii
prin parcul vechi plin de buruieni
al caror verde rezistă până târziu în
Decembrie
și printre notele unui partituri de Rameau
auzită la difuzorul gării
îți pare că nimeni nu pleacă definitiv de aici
ci nici unul dintre noi nu mai este în stare să-
l găsească

Apodictice
Ștefan MÎRZAC
(Iași)

Maxime în mozaic
(II)

• De obicei se discută deschis în spatele


ușilor închise.
• Paradoxal, drumul spre noi înșine este cel
mai lung și nici nu are nevoie de ghid.
• De cele mai multe ori drumul fără frecare
este un drum fără întoarcere.
• Dulcegăria este o dulceață care a întrecut
măsura.

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


40

• Unele dușmănii în miez sunt prietenii în


coajă.
• La cel ce roade mult la ciolane îi pot crește
în loc dinți de aur.
• Deseori un dialog dă roade dacă se
desfășoară în trei, dar pe rând.
• Paradoxal, dreptatea are deseori cel mai
strâmb traseu.
• De unii apropierea ne depărtează, iar de
alții, depărtarea ne apropie.
• Pe unii îi unesc deosebirile, iar pe alții îi
despart asemănările.
• La unii deștepți îngustimea le oferă șansa
de a fi prost crescuți.
• Doar dacă muncești în ocna cuvintelor poți
spune vorbe de aur.
• De multe ori cuvintele dure au fost inițial
mai moi, dar nu au fost înțelese
• Deseori frumosul din mască este binele
răului.
• Relaxarea și meditația sunt aperitive
pentru o masă spirituală.
• Un aforist trebuie să devină un Brâncuși al
cuvântului.

C o n e x i u n i. A l b u m
• Chișinău, 30 aug.-1 sept. 2021 – Centrul
Academic Internațional „M. Eminescu” și
Academia de Științe a Moldovei: Congresul
Mondial al Eminescologilor. Moderator: acad.
Mihai Cimpoi; participanți – scriitori din
Europa. Theodor Codreanu a susținut o
comunicare despre eminescologia exilului.

• Iași, 7 septembrie 2021, Casa de Cultură


„Mihai Ursachi” – Festivalul Internațional
„Poezia la Iași", ediția a VII-a. Recital de poezie
în Parcul Copou. Recită: Mihaela Grădinariu,
Daniela Oatu (în foto), Aurora Ștef, Doina
Guriță, Indira Spătaru, Caliopia Tocală.

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


41

• Bacău, 16-17 septembrie 2021 –


Festivalul „Toamna bacoviană”, aflat la a 50-a
ediție. Decernarea premiilor Uniunii
Scriitorilor din România, Filiala Bacău, lansări
de carte, dezbateri la Casa memorială „George
Bacovia”, sala Consiliului Județean din Bacău.

Între participanți, Livia și Andrei Petruș.


• Stâna Costești, 30 septembrie 2021 –
întrunirea membrilor „Liter-Club”: Lina și
Theodor Codreanu, Livia și Petruș Andrei,
Dana Oatu și Teodor Pracsiu. Agapă cu
dezbateri, lansarea nr. 3 (22) al revistei
„Liter-Club”, proiecte.

• „Focșani, octombrie 2021 – Festivalul


Internațional de
Creație „Vrancea
Literară”, director
Culiță Ioan Ușurelu:
pentru vol. Dăinuirea
prin cuvânt, scriitorul
Petruș Andrei a
primit Premiul întâi la
secțiunea critică
literară.

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


42

Cuprins
Pinacoteca ........................................................ 2
Mirela BALAN ................................................................ 2
Literare. Culturale ........................................... 3
Theodor CODREANU .................................................. 3
Lumina visului ............................................................... 3
Teodor PRACSIU........................................................... 5
Teatrul „Victor Ion Popa” – Bârlad ....................... 5
Pădurea, de A.N. Ostrovski (I) ................................ 5
O carte – douã oglinzi critice .......................... 9
Lina CODREANU ........................................................... 9
Lumina şi tăcerea în lirica ........................................ 9
Victoriei Fonari ............................................................. 9
Petruș ANDREI ........................................................... 12
Poeta Victoria Fonari – Cercul ............................ 12
inimii, al poeziei și al universului ...................... 12
P o e s i s (1) ................................................... 14
Victoria FONARI ........................................................ 14
Prin poezie ................................................................... 14
Vreau să rămân în primăvară .............................. 14
Litera din cuvânt ....................................................... 15
Andrei ȚURCANU ...................................................... 15
Prietene... ...................................................................... 15
Mihaela ALBU ............................................................. 16
Netimp ........................................................................... 16
Calendar ........................................................................ 17
Marcel MIRON ............................................................ 17
Vise pe Tabor .............................................................. 17
Vise .................................................................................. 18
Bolovanii ....................................................................... 18
Martin CATA ................................................................ 18
Clipiri din Septentrion ............................................ 18
Elina COJOCARU ........................................................ 20
Așterne, Doamnă dragă, strat de nea ............... 20
Vreme pandemică ..................................................... 20
Petruș ANDREI ........................................................... 21
Iubito .............................................................................. 21
Poetul, rupt de lume ................................................ 21
Însemnãri cu staif ......................................... 22
Theodor CODREANU ............................................... 22
Numere în labirint .................................................... 22
Epos ............................................................... 25
Elena NETCU ............................................................... 25
Întâlnirea cu Mainahur ........................................... 25
Ana OPRAN .................................................................. 29
Casa din vis .................................................................. 29
Filigranãri ...................................................... 30
Lina CODREANU ........................................................ 30
Un sunet de vioară .................................................... 30
Însemnări ....................................................... 32
Adina DARAWSHA .................................................... 32
Sărbătoarea de Cristal ............................................ 32
Livia ANDREI .............................................................. 33
Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021
43
Toamna bacoviană.................................................... 33
Vasile ERNU ................................................................. 35
Satul care moare cu zâmbetul pe buze ............ 35
P o e s i s (2) .................................................. 37
Cătălin AFRĂSINEI ................................................... 37
uneori mă iau după michelangelo ..................... 37
Elena NETCU ............................................................... 38
Te rotunjesc în doru-nmuguririi ........................ 38
Alexandru CAZACU .................................................. 38
Ore centripete ............................................................ 38
Târziu în Decembrie ................................................ 39
Apodictice ...................................................... 39
Ștefan MÎRZAC ........................................................... 39
Maxime în mozaic (II) ............................................. 39
C o n e x i u n i. A l b u m ............................. 40

Ecouri... Ecouri... Ecouri...


Valeria Manta Tăicuțu, „Spații culturale”, nr. 78
(13), [octombrie] 2021:
„Liter-Club, Anul VI, nr. 3 (22), iulie-septembrie
2021. În biblioraft au fost puse cărțile: Vremea de
sub gene de Lina Codreanu, Dăinuirea prin cuvânt
(lecturi empatice) de Petruș Andrei și
Fragmentarium filosofico-teologic de Theodor
Codreanu. Eseurile și comentariile sunt realizate
de Theodor Codreanu, Din mișcarea literară a
Vasluiului (II) și Numere în labirint (2004), Teodor
Pracsiu, Teatrul „Victor Ion Popa” Bârlad – Slugă
la doi stăpâni de Carlo Goldoni (II), Lina Codreanu,
Ferestre albastre, Livia Andrei, Gânduri de vară,
Petruș Andrei, Elena Fluturel, Romanul unor mari
iubiri, Dan Anghelescu, Mircea Anghelescu sau
viața ca o carte (II), Vicu Merlan, Maladia
ideologiei și terapia Adevărului. Aforismele
acestei ediții a revistei aparțin lui Ștefan Mîrzac,
poezia este semnată de Martin Cata, Elina
Cojocaru, Marcel Miron, Daniela Oatu, Cornelius
Drăgan, Valeria Donose și proza, de Ana Opran”.
Ionel Necula (Tecuci):
„N-am înțeles, cine editează această minunată
revistă pentru care am numai cuvinte de prețuire.
Apare de șase ani? Dar n-am auzit despre ea.
Felicitări sincere!”
(e-mail, 27 aug. 2021)

Nota redacţiei: Revista „Liter-Club” apare cu


sprijinul financiar al colaboratorilor

Liter-Club
Revistă de cultură
Fondatori: Lina şi Theodor Codreanu, Livia şi
Petruş Andrei, Daniela Oatu şi Teodor Pracsiu,

Elena şi

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021


44

„Un popor care


nu îşi cunoaşte istoria
este ca un copil care nu îşi
cunoaşte părintii.”

Nicolae Iorga

Liter-Club
Revistă de cultură
Director: Lina Codreanu
Redactor-şef: Livia Andrei

Colegiul redacţional
Theodor Codreanu
Petruş Andrei
Daniela Oatu
Teodor Pracsiu
Email: linacod@yahoo.com

ISSN 2501-2525
ISSN-L 2501-2525

În atenţia colaboratorilor:

• Materialele trimise vor avea 1-2 pagini A4,


Times New Roman, cu literă de 12 la un rând
sau până la 1500 de cuvinte.
• Manuscrisele primite nu se returnează
• Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică
pentru conţinutul articolelor revine exclusiv
semnatarilor acestora ca persoane individuale.

Liter-Club Anul VI, nr. 4(23), oct.-dec. 2021

S-ar putea să vă placă și