MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

Referat
Tema : Dreptul penal și de prcedură penală în RASSM

A elaborat : Raru Jana

Gr. 104
A verificat : Zinaida Lupașcu

Chișinău 2020
 Întroducere

În momentele de cotitură ale istoriei, în conjunctura de tranziţie de la un stat autoritar spre

un stat democratic, structura dreptului penal, care este în ultimă instanţă un domeniu
socioumanistic, e supusă unei metamorfoze inevitabile. Desigur, dreptul penal în ansamblul său
este dinamic, adică în schimbare. Dar, dacă în sfera Părţii generale ritmul schimbărilor este mai
lent, normele ce compun Partea specială a dreptului penal se caracterizează printr-un dinamism
mai accentuat .
Dreptul penal ca ramură de drept reprezintă o totalitate de norme juridice ,care stabilesc ce
fapte constituie infracţiuni ,condiţiile răspunderii penale ,pedepsele şi alte măsuri ce urmează a fi
aplicate sau luate de către instanţele judecătoreşti în cazul persoanelor care au săvîrşit infracţiuni
în scopul apărării celor mai importante valori sociale.
Dreptul penal are scopul de tragere la răspundere penală. Sunt categorii de persoane care nu
pot fi traşi la răspundere penală(minorii). În cazul femeilor şi minorilor nu poate fi aplicată
pedeapsa de detenţiune pe viaţă. Munca neremunerată nu se poate aplica la (invalizi, militari,
minori şi femei, pensionari).
În epoca prestatală relaţiile sociale ale geto-dacilor erau reglementate prin norme de conduită
fără caracter juridic, norme respectate de bunăvoie de către membrii societăţii. Informațiile care
ne-au rămas de la istoricii antichităţii se referă, fără strictă precizie, la tracii, sciţii sau celţii care
trăiau pe teritoriul țării noastre și care aveau obiceiuri comune. Unele dintre aceste obiceiuri au
supravieţuit, sub anumite aspecte, și în societatea feudală.
Astfel, Herodot arată că fiii puteau cere de la părinţii lor delimitarea părţii care li se cuvenea
din proprietatea comună, fapt ce ne demonstrează că, deși obștea gentilică era dominantă,
începuse să fie cunoscută și stăpânirea individuală, ca formă de tranziţie către proprietatea
privată. Un semn că instituţia proprietăţii private se afla în plin proces de formare era și acela că
furtul constituia o încălcare deosebit de gravă a normelor de convieţuire în societate.
Învoielile dintre părţi luau forma unui jurământ, însoţit de un anumit ceremonial: părţile
turnau vin într-o cupă în care amestecau câteva picături din sângele lor, iar după ce înmuiau în
acel amestec săgeţile, sabia și celelalte arme, beau conţinutul cupei. Vechii locuitori ai țării
noastre practicau și jurământul pe zeităţile palatului regal. Dacă regele suferea de o boală, se
considera că unul dintre supușii săi a jurat strâmb pe vetrele regale. În scopul aflării celui vinovat
erau chemaţi ghicitorii. Dacă cel indicat de cei trei ghicitori susţinea că nu este vinovat, era
chemat un număr îndoit de ghicitori, iar dacă răspunsul acestora se potrivea cu cel dat de primii
trei, cel găsit vinovat era ucis, iar bunurile intrau în stăpânirea celor dintâi ghicitori. În caz
contrar, erau chemaţi apoi alţi ghicitori și dacă se stabilea că primii ghicitori au dat un răspuns
greșit, plăteau cu capul greșeala lor.
În epoca respectivă, toate regulile de conduită erau respectate în mod firesc, și nu prin
constrângere, acestea fiind formulate în versuri, pe care le învăţau pe de rost, cântându-le, ca
semn de atașament, chiar de afecţiune faţă de ele.
În condiţiile existenţei unui stat democratic, dreptul penal, alături de celelalte ramuri de
drept, este chemat să asigure cadrul juridic corespunzător unei dezvoltări normale a societăţii, în
contextul respectării drepturilor omului și a celorlalte valori ce se constituie în scara de valori
sociale apărare prin norme juridice. De regulă, în primele lor articole, codurile penale
menţionează care sunt scopurile legii penale, ce adeveresc, de fapt, politica penală pe care o
stabilește și o desfășoară statul respectiv. În acest sens, dispoziţiile art. 2 din CP al RM
evidenţiază două scopuri de bază ale legii penale: scopul de apărare juridico-penală și scopul
prevenirii săvârșirii de noi infracţiuni.
Scopul principal al legii penale, care s-a constituit pe parcursul evoluţiei istorice,
independent de structura politică a statului și de particularităţile economiei, este apărarea
juridico-penală. Protecţia oferită de legea penală constă în apărarea împotriva infracţiunilor a
persoanei, a drepturilor și libertăţilor acesteia, a proprietăţii, a mediului înconjurător, a orânduirii
constituţionale, a suveranităţii, independenţei și integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, a
păcii și securităţii omenirii, precum și a întregii ordini de drept (alin. (1) al art. 2 din CP al RM).
Această enumerare limitativă urmărește să fixeze un cadru general al valorilor sociale apărate
prin normele penale, constituind o specificare a celor mai importante domenii ale sistemului de
relaţii sociale care constituie obiectul protecţiei juridico-penale.
 1. Noţiunea și caracteristicile dreptului penal
Omenirea, în decursul istoriei sale, a parcurs etape interesante prin prisma evoluţiei
fenomenului criminalităţii, dar și a măsurilor de apărare socială pe care le-a adoptat pentru a
bloca, diminua și preveni unul dintre acele flageluri care, în decursul veacurilor, au produs
însemnate pagube umane, morale și materiale.
Secolul XX și începutul secolului XXI, cu progrese remarcabile pe plan tehnico-știinţific și
sub raportul nivelului de dezvoltare al civilizaţiei umane, reprezintă, din păcate, și un record în
evoluţia fenomenului criminalităţii. De la an la an infracţionalitatea a cunoscut creșteri
alarmante. Mergând de la infracţiuni cu un pericol social redus și până la infracţiuni săvârșite de
grupuri organizate, premeditate și cu urmări deosebit de grave, uneori afectând înseși structurile
de bază ale societăţii, criminalitatea s-a aflat într-o permanentă ofensivă, societatea reușind să
facă destul de puţin pentru a asigura o apărare socială eficientă împotriva acestui devastator
flagel. Totodată, s-a cunoscut o extindere din ce în ce mai mare a crimei organizate, s-a mărit
numărul faptelor de corupţie, cu importante reverberaţii pe plan politic, economic, social și
juridic. Astfel perioada pe care o parcurgem se caracterizează printr-o permanentă escaladare a
criminalităţii, care implică efecte negative pentru stabilitatea societăţii noastre și, nu în ultimul
rând, pentru fiecare persoană în parte.
Legile, numai prin conţinutul și sancţiunile pe care le prevăd, reprezintă mult prea puţin
pentru a contracara fenomenul infracţional. Organizarea unui aparat de poliţie și judecătoresc de
mare eficienţă, bine pregătit profesional și dotat potrivit ultimelor realizări în domeniul luptei
antiinfracţionale, constituie, de asemenea, doar o soluţie parţială.
Combaterea și diminuarea criminalităţii pot fi realizate doar în condiţiile în care sunt
întreprinse cumulativ iniţiative legislative și măsuri de ordin social, economic, juridic care să
permită contracararea cauzelor și condiţiilor care determină sau favorizează infracţionalitatea și
să asigure intervenţia operativă a organelor specializate, cu atribuţii antiinfracţionale.
În lupta împotriva criminalităţii un loc aparte îl ocupă normele juridice penale, care, în
totalitatea lor, formează o ramură distinctă în cadrul sistemului de drept, și anume dreptul penal.
Dreptul penal reprezintă instrumentul prin care se apără valorile sociale împotriva faptelor
periculoase.
Denumirea de “drept penal” este folosită în două accepţiuni: a) de ramură specifică a
dreptului, care reunește sistemul normelor juridice penale, și b) de știinţă, de ramură distinctă a
știinţelor juridice care studiază aceste norme.
A reproduce toate definiţiile date dreptului penal de către diverși penaliști și criminologi ar
însemna să umplem pagini întregi cu un material aproape inutil.
Sarcina este cu atât mai dificilă când avem a defini dreptul penal care a evoluat și a
înregistrat schimbări spectaculoase de la o epocă la alta, de la o societate la alta. În raport cu
această evoluţie și limitele dreptului penal au suferit schimbări, iar definiţiile date s-au modificat
în consecinţă. Dacă, cu decenii în urmă, penalistul francez H. Donnedieu de Vabres definea
dreptul penal ca “ansamblul de legi care reglementează într-o ţară exercitarea represiunii de către
stat”, astăzi această definiţie nu mai corespunde realităţii, formând o viziune prea îngustă asupra
dreptului penal.
De aceea considerăm că, în etapa actuală, dreptul penal, ca ramură de drept, reprezintă o
totalitate de norme juridice, legiferate de puterea legislativă, care stabilesc ce fapte constituie
infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, pedepsele și alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau
luate de către instanţele judecătorești în cazul persoanelor care au săvârșit infracţiuni, în scopul
apărării celor mai importante valori sociale.
Din analiza definiţiei dreptului penal putem desprinde următoarele caracteristici ale acestei
ramuri de drept:
1) dreptul penal este o ramură de drept distinctă, care face parte din sistemul dreptului
Republicii Moldova alături de alte ramuri de drept;
2) dreptul penal este autonom în raport cu celelalte ramuri de drept întrucât reglementează un
domeniu distinct de relaţii sociale, la fel are obiect și metodă de reglementare proprii;
3) dreptul penal are o structură unitară, deoarece este alcătuit din partea generală și cea specială,
care sunt interdependente și se completează în mod reciproc;
4) ca orice altă ramură de drept, dreptul penal este format dintr-o totalitate de norme juridice;
5) normele dreptului penal stabilesc faptele considerate infracţiuni, condiţiile de tragere la
răspundere penală a persoanelor ce le săvârșesc, precum și pedepsele ce trebuie aplicate sau
măsurile ce trebuie luate în cazul încălcării lor;
6) normele juridice penale se aplică în scopul ocrotirii statului și a ordinii de drept din Republica
Moldova împotriva faptelor socialmente periculoase.
Toate aceste trăsături atribuie dreptului penal un rol aparte în contextul celorlalte ramuri de
drept.

2. Obiectul dreptului penal

Cunoașterea obiectului dreptului penal este importantă, deoarece de el depinde gruparea

normelor de drept penal într-o ramură aparte de drept și, apoi, de caracterul și de felul obiectului
depinde caracterul normelor care formează conţinutul lui.
Obiectul dreptului penal îl constituie o categorie aparte de relaţii sociale, numite relaţii
juridice penale. Aceste relaţii iau naștere între membrii societăţii și stat prin intermediul
organelor judiciare din necesitatea apărării valorilor esenţiale ale societăţii și a dezvoltării lor în
deplină securitate.
Analizând și explicând obiectul dreptului penal, în literatura juridică s-au conturat câteva
opinii referitoare la momentul apariției relațiilor juridice penale.
Pe de o parte, s-a afirmat punctul de vedere al acelor autori care susţin că obiectul dreptului
penal îl constituie relaţiile sociale care apar între societate și membrii săi din momentul intrării în
vigoare a normelor penale .
După părerea acestora, normele dreptului penal au o eficienţă activă din însuși momentul
intrării lor în vigoare, deoarece deja din acest moment societatea poate pretinde de la membrii săi
o anumită conduită de conformare cu normele dreptului penal, iar membrii societăţii sunt
obligaţi să le respecte.
În condiţiile în care norma de drept este respectată, avem a face cu un raport juridic de
conformare. Atunci însă când se săvârșește o infracţiune, încălcându-se dispoziţiile imperative
ale legii, se naște un nou raport juridic, numit de conflict, care apare între societate și infractor.
În baza acestui raport statul are dreptul de a trage la răspundere și de a-l sancţiona pe
infractor, iar acesta din urmă are obligaţia de a răspunde pentru fapta săvârșită și de a suporta
sancţiunea prevăzută de norma penală. Astfel, alt grup de autori consideră că obiectul dreptului
penal îl formează relaţiile sociale care apar ca urmare a săvârșirii infracţiunii, relaţii de conflict
care iau naștere numai în urma săvârșirii și numai din momentul săvârșirii infracţiunii, fapt care,
în ultimă instanţă, provoacă tragerea la răspundere penală și pedepsirea infractorului .
Potrivit celei de a treia opinii existente, relaţiile juridice penale se nasc numai în momentul
tragerii făptuitorului la răspundere penală în calitate de învinuit . Dacă făptuitorul nu este
descoperit și nu este tras la răspundere penală în calitate de învinuit, nu poate fi vorba despre o
relaţie juridică penală.
Și cea din urmă părere este că relaţiile juridice penale apar din momentul intrării în vigoare a
sentinţei pronunţate de instanţa de judecată , pentru că existenţa unor cazuri generale (spre
exemplu, amnistia, prescripţia tragerii la răspundere penală ș.a.) sau speciale (spre exemplu,
darea de mită, alin. (3) al art. 334; trădarea de patrie, alin. (2) al art. 337; circulaţia ilegală a
substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor, alin. (4) al art. 217, care înlătură
răspunderea penală, exclude apariţia relaţiilor juridice penale.
Respectivii autori însă nu menţionează despre ce fel de sentinţă pronunţată de instanţa de
judecată este vorba. Care ar fi situaţia în cazul pronunţării unei sentinţe de achitare?
Divergenţele de opinii existente la acest subiect ne demonstrează, că întrebarea privind
conţinutul și momentul nașterii relaţiilor juridice penale ţine de cele discutabile din punct de
vedere teoretic.
De la apariţia statului și dreptului, relaţiile de apărare socială, care pot fi atât de conformare,
cât și de conflict, au constituit și continuă să fie obiect de reglementare pentru dreptul penal, care
prevede prin normele sale faptele interzise ca infracţiuni și pedepsele ce urmează a fi aplicate
celor care le săvârșesc. Prin această reglementare relaţiile de apărare socială, care au existenţă
obiectivă și anterioară oricărei reglementări, devin raporturi juridice penale.
Mai mult decât atât, această opinie este susţinută pe deplin și de legislaţia penală în vigoare
(art. 2 din CP al RM).
Deci, obiectul de reglementare al dreptului penal este format din relaţiile de apărare socială,
care au o existenţă obiectivă, anterioară oricărei încălcări, fiind vorba de relaţiile de conformare,
ce apar din momentul intrării în vigoare a normei de drept penal, precum și relaţiile de conflict,
care apar din momentul săvârșirii infracţiunii.

3. DREPTUL PENAL ÎN PERIOADA CONTEMPORANĂ

După unirea Basarabiei cu România (1918), frontiera dintre România și Statele Sovietice (din
1922 – Uniunea Sovietică) trecea pe Nistru.
La 29 iulie 1924, Biroul Politic al C.C. al P.C.(b)R. a decis formarea în stânga Nistrului a
R.A.S.S.M. în componenţa R.S.S.Ucrainene.
 În R.A.S.S.M. se aplica legislaţia penală unională și ucraineană. Până în 1927, în R.A.S.S.M.
s-a aplicat Codul penal al Ucrainei din 1922, iar din 1927 – un alt Cod penal al Ucrainei, alcătuit
în deplină concordanţă cu Bazele legis laţiei penale a U.R.S.S. și a republicilor unionale din
1924, care evidenţiau două feluri de infracţiuni:
1) îndreptate împotriva orânduirii sovietice, ca cele mai grave, pentru care se fixa o limită de
jos, care nu putea fi micșorată de judecată;
2) toate celelalte, pentru care se stabilea doar limita de sus.
Bazele admiteau analogia legii, permiţând judecătorilor să sancţioneze acţiuni care nu erau
indicate în lege, dar se asemănau cu unele dintre cele in-dicate în lege. Ca pedepse erau aplicate:
pedeapsa cu moartea, declararea drept dușman al poporului și expulzarea din U.R.S.S.,
privaţiunea de libertate ș.a.
În această perioadă au fost adoptate legi unionale cu caracter penal, care s-au aplicat și în
R.A.S.S.M. Spre exemplu, în 1929 a fost adoptată o lege conform căreia, dacă un cetățean al
U.R.S.S., aflat peste hotarele ţării, trecea “de partea dușmanilor clasei muncitoare”, acesta era
declarat în afara legii și urma să fie executat în 24 de ore. Legea respectivă avea putere
retroactivă, ceea ce nu se practica în dreptul penal. Politica penală se înăsprise într-atât, încât
pentru unele infracţiuni mai puţin grave (de ex., încălcarea regulilor privind operaţiile valutare,
falsificarea banilor, spionajul economic) pedeapsa putea fi cea capitală. Or, așa-zisa “Lege a
celor cinci spice” din 7 august 1932 prevedea pedeapsa capitală pentru infractorii învinuiți de
sustrageri din averea întreprinderilor de stat, a colhozurilor și a cooperaţiei de consum.
Proprietatea socialistă a fost declarată că stă la baza orânduirii sovietice, fiind ocrotită cu
sancţiuni grave, de aceea nu se lua în consideraţie volumul celor sustrase. În cazul când existau
circumstanţe atenuante, pedeapsa capitală se înlocuia cu confiscarea averii și 10 ani privaţiune de
libertate. Deoarece în 1932 a fost foamete, sub incidenţa acestei legi cădeau și persoanele care
luau un buzunar de boabe de pe un câmp colhoznic, ca să-și poată hrăni copiii cât de cât. Până la
sfârșitul anului 1932 au fost condamnaţi pe baza acestei legi 55 de mii de oameni.
Acestea și alte legi au servit drept motivare juridică pentru represiunile dezlănţuite pe tot
teritoriul U.R.S.S.
La 28 iunie 1940, împotriva principiilor și a normelor de drept internaţional, prin
ameninţarea cu forţa Armata Roșie ocupă Basarabia, Bucovina de Nord și ţinutul Herţa,
anexându-le la U.R.S.S., impunând, totodată, aici și regimul comunist. La 2 august 1940, la
sesiunea Sovietului Suprem al U.R.S.S. a fost adoptată Legea cu privire la formarea R.S.S.M. și
includerea în componenţa Ucrainei a Bucovinei de Nord, a judeţelor Hotin, Akkerman și Ismail.
În R.S.S.M. se aplicau codurile penal, civil, de procedură penală și procedură civilă, cel al
muncii, familiei ale R.S.S.Ucrainene. Această aplicare temporară a durat până la adoptarea
codurilor R.S.S.M. În 1957 republicilor unionale li s-a permis adoptarea propriilor coduri, care
să fie alcătuite pornindu-se de la Bazele legislaţiei unionale și a republicilor unionale. În 1958,
Sovietul Suprem al U.R.S.S. a adoptat Bazele legislaţiei penale unionale și a republicilor
unionale. În conformitate cu ele a fost elaborat Codul penal al R.S.S.M. votat de Sovietul
Suprem al R.S.S.M. la 24 martie 1961 și pus în aplicare la 1 iulie 1961. Codul penal se întemeia
pe principiul responsabilităţii doar pentru comiterea cu vinovăţie a faptei. Acest cod excludea
analogia. În 1958, în legislaţia penală sovietică s-a stabilit pentru prima dată principiul legalităţii,
exprimat prin formula “nullum crimen sine lege”.
 Astfel era considerată infracţiune doar fapta prevăzută de legea penală. Legea penală nu avea
putere retroactivă decât în cazul când noua legea prevedea o pedeapsă mai mică sau excludea
pedeapsa. Codul penal includea partea generală și partea specială. Partea generală, alcătuită din 5
titluri și 60 de articole, cuprindea prevederi generale referitoare la temeiul răspunderii penale,
noţiunea de infracţiune, formele vinovăţiei (intenţie și imprudenţă), complicitate, etapele
activităţii infracţionale, pedeapsa penală, răspunderea penală ș.a.
Partea specială, alcătuită din 12 capitole și 210 de articole, cuprindea componenţele concrete
ale infracţiunilor, clasificate în capitole după obiectul de atentare (contra statului, contra vieţii, a
sănătăţii, libertăţii, demnităţii persoanei, contra proprietăţii socialiste ș.a.).
Întrucât Bazele legislaţiei penale a U.R.S.S. și a republicilor unionale au păstrat pedeapsa cu
moartea, Codul penal al R.S.S.M. de asemenea a prevăzut pedeapsa cu moartea pentru
infracţiuni ca trădarea de patrie, spionaj, diversiune, acte de teroare, banditism, omor cu
circumstanţe agravante, falsificarea monedei, încălcarea regulilor cu privire la operaţiile valutare.
N-a fost prevăzută însă privarea de drepturi electorale, care se aplicase până atunci. Sustragerea
în proporţii deosebit de mari din avutul de stat sau obștesc putea fi sancţionată și cu moartea,
ceea ce ne demonstrează că proprietatea socialistă era strict ocrotită de lege, comparativ cu
proprietatea personală, pentru a cărei sustragere se prevedeau diferite termene de privaţiune de
libertate. Dat fiind faptul că economia R.S.S.M., ca și cea a U.R.S.S., era o economie rigid
centralizată, dirijată nu de legile economice, ci prin dictat administrativ, Codul penal conţinea un
capitol special – “Infracţiuni economice” –, în care, prin sancţiuni penale, se făceau eforturi de
menţinere a economiei “socialiste”.
Deoarece a fost în vigoare circa 40 de ani, ani în care în ţara noastră s-au produs nenumărate
schimbări de ordin social, economic și politic, Codul penal din 1961 a suportat și el modificări în
conformitate cu relaţiile nou-apărute.
Una dintre cele mai serioase modificări ale Bazelor și, respectiv, ale codurilor penale ale
republicilor unionale s-a produs în anii ’70, când în acestea au fost incluse norme privind
noţiunile de “infracţiune gravă” și “recidivist deosebit de periculos”. Alte modificări în acest
sens au fost legate de adoptarea Constituţiei U.R.S.S. din 1977. Astfel, Codul penal a fost
completat cu noi instituţii ca: amânarea executării sentinţei, eliberarea condiţionată din locurile
de deţinere cu atragerea obligatorie a condamnatului la muncă, eliberarea condiţionată înainte de
termen de pedeapsă și înlocuirea pedepsei prin alta mai blândă ș.a.
Începând cu 1985, în societatea socialistă a început o profundă restructurare economică,
administrativă și juridică. A fost declarată tendinţa de formare a unui stat de drept și de adoptare
a unor noi baze ale legislaţiei penale a U.R.S.S. și a unor noi coduri penale ale republicilor
unionale.
Din iniţiativa penaliștilor sovietici, în 1987 este elaborat un nou Cod penal-model. Acest
Cod-model a fost discutat în instituţiile de învăţământ superior de profil și în cele știinţifice. El a
și format proiectul noilor Baze ale legislaţiei penale unionale. În decembrie 1988, textul oficial al
proiectului Bazelor legislaţiei penale a U.R.S.S. și a republicilor unionale a fost publicat în presă,
pentru a fi discutat de popor. Pe parcursul a doi ani proiectul a fost prelucrat și completat,
ţinându-se cont de propunerile și observaţiile făcute. Acest act însă nu a ajuns să fie pus în
aplicare.
La 23 iunie 1990, Parlamentul R.S.S.M. a adoptat Declaraţia de suveranitate a R.S.S.M. La
23 mai 1991 este adoptată noua denumire a ţării – Republica Moldova –, care la 27 august 1991
își proclamă independenţa statală.
 Pe fondul acestor schimbări politice de o importanţă crucială, nu mai puţin hotărâtoare
pentru destinul întregii naţiuni par a fi schimbările din domeniul legislaţiei. Sistemul și corelaţia
valorilor semnificative socialmente nu sunt imuabile, ele modificându-se odată cu schimbarea
condiţiilor istorice. Ansamblul valorilor respective, caracterizarea fiecăreia dintre acestea,
interdependenţa lor etc. se modifică în istoria fiecărei naţiuni în concordanţă cu schimbarea
conjuncturii sociale, politice, economice, culturale. De asemenea, intervin schimbări ale
priorităţilor în sistemul axiologic al apărării sociale.
În acest fel, a apărut imperial necesitatea unei reforme fundamentale a legislaţiei, inclusiv a
celei penale, din Republica Moldova. Principalul motiv a constat în faptul că multe dispoziţii ale
legislaţiei penale nu mai ţineau pasul cu imperativele economice, sociale și politice ale societăţii
contemporane, mai mult decât atât, nu ţineau pasul cu normele dreptului internaţional, al cărui
primat în Republica Moldova a fost declarat prin Constituţia din 29 iulie 1994.
În această conjunctură a apărut ideea de concepere a Proiectului unui nou Cod penal, care a
fost elaborat de către un grup de lucru, format prin Hotărârea nr. 779 a Guvernului RM din 14
august 1997, în conformitate cu concepţia reformei judiciare și de drept și cu Programul de
activitate al Guvernului RM.
În tot acest timp, cât s-a lucrat la Proiectul noului Cod penal, cel în vigoare (din 1961) a
continuat să se modifice neîncetat.
Noul Cod penal al Republicii Moldova a fost adoptat prin Legea nr. 985-XV din 18 aprilie
2002 și a intrat in vigoare la 12 iunie 2003.
El reflectă schimbările produse în societatea contemporană, evoluţia sistemului de politică
penală din ţara noastră, relaţiile acestuia cu normele de drept penal internaţional și cu tratatele
internaţionale ratificate de statul nostru.
Noul Cod penal are o formă și o structură modificate esenţial în raport cu codul din 1961.
Partea sa generală cuprinde 13 capitole și 134 de articole, iar Partea specială – 18 capitole și 258
de articole. În el au fost introduse un șir de noi instituţii absolut nereglementate de normele
Codului penal din 1961. Spre exemplu: principiile dreptului penal, extrădarea, clasificarea
infracţiunilor, persoana juridică în calitate de subiect al răspunderii penale, formele participaţiei,
infracţiunea unică, pluralitatea de infracţiuni, un șir de cauze noi care înlătură caracterul penal al
faptei (reţinerea infractorului, constrângerea fizică sau psihică, riscul întemeiat) și multe altele. O
serie de norme și instituţii au fost păstrate însă, cu modificări substanţiale; spre exemplu,
participaţia penală, sistemul pedepselor penale, aplicarea pedepsei penale ș.a. Au fost incluse un
șir de noi componenţe ale infracţiunilor (de exemplu, genocidul, ecocidul, clonarea, tratamentele
inumane ș.a.), iar celelalte au suferit numeroase modificări, în conformitate cu necesităţile
practicii judiciare.
Despre părțile bune sau lacunele actualului Cod penal ne va vorbi practica de aplicare, care
a preconizat deja modificarea acestuia prin Legea nr. 211-XV din 29 mai 2003, Legea nr. 305-
XV din 11 iulie 2003, Legea nr. 353-XV din 31 iulie 2003 și Legea nr. 158-XV din 20 mai 2004
ș.a.