PLUMB

GEORGE BACOVIA

Simbolismul a aparut in Franta, in secolul XIX, ca o reactie impotriva

naturalismului, parnasianismului si romantismului. Parintele simbolismului este
considerat a fi Jean Moreas care publica in revista “Le figaro” un articol numit
“Le Symbolism” in care defineste acest curent literar. Cateva caracteristici ale
simbolismului sunt utilizarea simbolurilor, corespondentele, sinesteziile,
cromatica si instrumentele muzicale.
Tema poeziei este simbolistă şi exprimă condiţia de damnat a poetului într-o
societate închistată, sufocantă, superficială, dezinteresată de valoarea artei
adevărate, imagine construită prin simboluri exterioare care insinuează stări
interioare depresive. Ideea profilează starea de tristeţe, oboseală psihică, solitudine
ale poetului care se simte încătuşat, sugrumat spiritual în această lume care-l apasă,
în care sufletul este închis definitiv, fără a avea vreo soluţie de evadare.
Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă prin corespondenţa
elementelor din natură, ale căror caracteristici rezonează în stări interioare lirice,
viziune artistică specific simbolistă prin funcţia expresivă şi estetică a simbolurilor,
fonemelor şi culorilor. Lirismul subiectiv se defineşte prin mărcile lexico-
gramaticale ale eului liric, reprezentate de verbe şi pronume la persoana I singular:
„stam singur”, „am început”, „să strig”, „meu”, ceea ce atestă încadrarea poeziei în
categoria artelor poetice.
Titlul poeziei este simbolul „plumb”, cuvânt care are drept corespondent în
natură metalul, ale cărui trăsături specifice simbolizează stări sufleteşti, atitudini
poetice: greutatea metalului - sugerează apăsarea sufletească; culoarea cenuşie
(rezonează cu monotonia, angoasa, cenuşiul existenţial); maleabilitatea metalului
(simbolizează labilitate psihică, dezorientare); sonoritatea surdă a cuvântului
(inspiră închiderea definitivă a spaţiului existenţial, fără soluţii de ieşire, ceea ce
provoacă disperare, spaimă, dezolare).
Poezia este alcătuită din două catrene, fiind prezente două planuri ale
existenţei: unul exterior sugerat de cimitir, cavou, veşmintele funerare şi unul
interior sugerat de sentimentul de iubire care-i provoacă poetului tristeţea,
spleenul (dezgust faţă de orice), angoasa, oboseala psihică, disperarea, apăsarea
sufletească, nevroza, spaima, degradarea psihică, dezolarea. Incipitul este marcat
de imperfectul verbului „dormeau”, care simbolizează absenţa trăirilor interioare,
încremenirea psihică, precum şi acţiunile nefinalizate ale eului liric, întrucât
 „sicriele de plumb” sugerează imposibilitatea evadării dintr-un spaţiu asfixiant,
care înăbuşă existenţa.
Strofa întâi exprimă simbolic spaţiul închis, sufocant, apăsător în care trăieşte
eul liric, care poate semnifica societatea înăbuşitoare sau mediul dezolant, propriul
suflet, propria viaţă, destinul sau odaia. Oricare dintre aceste spaţii interioare este
sugerat de simboluri din câmpul semantic al elementelor funerare - „sicriele de
plumb”, „cavou”, „funerar vestmânt”, „coroanele de plumb” -, trimiţând, ca stare,
către iminenţa morţii: „Dormeau adânc sicriele de plumb / Şi flori de plumb şi
funerar vestmânt / Stam singur în cavou... şi era vânt... / Şi scârţâiau coroanele de
plumb”. Oximoronul „flori de plumb” are semnificaţii simboliste: florile constituie
elementul din natură ca imagine a vieţii, gingăşiei, frumuseţii, care, fiind „de
plumb”, corespund stărilor de apăsare existenţială, povară, impas sufletesc ale
eului liric. Solitudinea este exprimată sugestiv prin sintagma „stam singur”, care,
alături de celelalte simboluri, proiectează în simţirea poetică pustietate sufletească
printr-un fenomen al naturii - „era vânt”, precum şi nevroză, spleen, prin verbul
auditiv „scârţâiau”
Strofa a doua a poeziei ilustrează mai ales spaţiul poetic interior, prin
manifestarea sentimentului de iubire: „Dormea întors amorul meu de plumb / Pe
flori de plumb, şi-am început să-l strig / Stam singur lângă mort ... şi era frig ... /
Şi-i atârnau afipile de plumb”. Primul vers al strofei dezlănţuie o stare emoţională
intensă, verbul „dormea”, la imperfect, sugerează un sentiment de dragoste
încremenit, tern şi nefinalizat, iar epitetul „întors” semnifică „întoarcerea spre
apus”, cum ar spune Lucian Blaga, ceea ce echivalează cu moartea. O altă
interpretare simbolistă se referă la neputinţa răsfrângerii „amorului” asupra cuiva
drag, el fiind „întors” şi „de plumb”, profilând crispare psihică, deprimare. Eul liric
face eforturi să se salveze din ipostaza de prizonier al lumii „de plumb”, sugerând
disperarea, „strig”, provocată de vieţuirea într-o solitudine morbidă, „stam singur
lângă mort”, iubirea nefiind înălţătoare, ci dimpotrivă, rece, „era frig”, fără
perspective de împlinire, simbolizând degenerarea psihică. Ultimul vers al poeziei
suprimă orice speranţă, aripile, ca simbol al zborului, al înălţării, atârnă şi sunt „de
plumb”, ceea ce presupune „zborul în jos”, totala dezolare şi prăbuşire sufletească
a eului liric. Expresivitatea poeziei este susţinută de verbele aflate la imperfect,
care profilează acţiuni şi stări provizorii, nefinalizate, care permanentizează
nesiguranţa, deruta existenţială, senzaţia de încremenire şi confuzie psihică,
nevroză: „dormeau”, „stam”, „era”, „scârţâiau”, „atârnau”. Ca elemente de
compoziţie, relaţiile de simetrie sintactică de la începutul versurilor - „dormeau /
dormea”, „şi flori de plumb / pe flori de plumb”, sintagma „stam singur”- sunt
susţinute şi de prezenţa simbolului „plumb”, aşezat ca rimă.
Poezia „Plumb”, prin atmosfera ei, prin muzicalitatea interioară, prin cromatică,
prin simboluri şi sugestii aduce în lirica românească sentimentul tragic al spaimei,
al însingurării. Lumea bacoviană este închisă, Iară iluzia salvării; este o lume
monotonă, artificială, dezolantă. „Cât priveşte despre mine, am fost şi rămân un
poet al decadenţei”.