Seminar 3 BAB FR

5.1. Definirea şi clasificarea operaţiunilor bancare active

Prin operaţiuni bancare se înţelege fonduri încredinţate de public, operaţiunile de credit pe care le gestionează
o bancă sau punerea la dispoziţia clientelei a mijloacelor de plată şi a altor servicii bancare.
În cadrul operaţiunilor bancare se includ două grupe mari:
1) operaţiuni bancare fundamentale ;
2) operaţiuni bancare accesorii.
Operaţiunile bancare fundamentale – sunt acelea prin care se realizează funcţionarea pro-prie a băncii, adică
funcţia de intermediar în operaţiunile de credit fie că se acţionează pentru a adu-na economiile, fie că se acţionează
pentru întrebuinţarea economiilor mobilizate. La rândul lor, operaţiunile fundamentale cuprind: operaţiuni pasive –
acelea la care banca participă calitate de debitor pentru că ea primeşte un credit, de exemplu în cazul unui depozit
bancar; operaţiuni active acelea la care banca participă în calitate de creditor, ea făcând în acest caz o creditare, de
exemplu când se acordă un credit.
Operaţiunile accesorii – sunt acelea în cursul cărora banca nu este nici debitoare nici creditoare, dar asigură o
prestare de servicii, ca de exemplu serviciul de depozit în păstrare de titluri de valori, serviciul încasări de titluri şi a
altor documente etc. În timp ce operaţiunile fundamentale sunt operaţiuni tipice ale activităţii bancare şi nu pot fi
efectuate în afara exerciţiului băncii, nu acelaşi lucru se poate spune despre operaţiunile auxiliare, chiar dacă, cel mai
adesea în practică sunt conexe exerciţiului activ al băncii.
Operaţiunile active ale băncilor comerciale sunt operaţiuni în care băncile îşi angajează resursele în vederea
îndepliniri funcţionalităţii lor statutare a obţinerii de profit. Activele şi pasivele băncii comerciale sunt strâns legate
între ele. Efectuând operaţiunile sale băncile permanent controlează stare a pasivelor sale, resurse libere, costul
capitalului atras şi a economiilor. Dacă fluxul mijloacelor băneşti se micşorează banca va fi obligată să modifice
politica sa în domeniul operaţiunilor active, să se dezică de propunerile rentabilităţii, să vândă o parte din subdiviziuni
din portofoliul său, etc.
La rândul său operaţiunile active se grupează în patru grupe mari:
a) operaţiuni de creditare, în urma cărora se formează portofoliul de credit al băncii;
b) de investiţii, ce constituie baza formării portofoliului de investiţii;
c) de decontare şi de casă, care reprezintă unul din serviciile oferite de bancă clienţilor săi;
d) alte operaţiuni.
Orice operaţiune desfăşurată de băncile comerciale presupune un risc potenţial. La nivelul băncilor comerciale
se desfăşoară trei mari tipuri de operaţiuni:
􀂾 operaţiuni pasive;
􀂾 operaţiuni active;
􀂾 operaţiuni desfăşurate în afara bilanţului.
Toate tipurile de operaţiuni bancare presupun fluxuri de fonduri şi deci, riscuri de nerambursare.
Operaţiunile active reprezintă pentru băncile comerciale operaţiunile de utilizare a resurselor mobilizate de
către instituţiile bancare sub forma atragerii de depozite, a contractării de împrumuturi sau din alte surse în vederea
îndeplinirii funcţiilor specifice.
Aşa cum se cunoaşte, o bancă are un volum de capital redus în raport cu totalul pasivelor sale, aşa încât
plasamentele efectuate vor fi corelate cu resursele pe termen scurt, mediu şi lung atrase.
Operaţiunile pasive sunt direct corelate cu cele active. Pe de o parte, din punct de vedere al maturităţilor, iar pe
de altă parte, din punct de vedere al dobânzilor.

5.2. Creditele bancare – pilonul fundamental al activităţii băncii

În economia de piaţă contemporană un rol important îl ocupă creditul bancar care poate fi definit ca
reprezentând operaţiunea prin care împrumutatul (debitorul) ia în stăpânire imediată resurse băneşti în schimbul unei
promisiuni/angajament de rambursare viitoare, însoţite de plata unei dobânzi ce remunerează banca. Prin urmare,
creditul bancar presupune acordarea de credite sub formă bănească, constând în punerea la dispoziţia unui debitor a
unui anumit capital pentru un timp delimitat, cu promisiunea acestuia de a restitui capitalul la expirarea termenului şi
de a plăti dobânda aferentă.
În Republica Moldova creditul este definit drept una din următoarele situaţii:
 orice angajament de a acorda bani ca împrumut, cu condiţia rambursării lor, a plăţii dobânzii şi a altor plăţi
aferente;
 orice prelungire a termenului de rambursare a datoriei;
 orice garanţie emisă, precum şi orice angajament de a achiziţiona o creanţă sau alte drepturi de a efectua o
plată

1
Creditul bancar joacă un rol esenţial în cadrul economiei, concretizat în figura 4.1:
mobilizează resursele băneşti disponibile la un moment dat în economie,
redistribuindu-le sporeşte puterea de acţiune productivă a capitalului, punând în
mişcare forţe economice latente şi contribuind la creşterea avuţiei reale a
societăţii;

diminuează iniţiativele nerentabile, păguboase;

asigură transformarea economiilor în investiţii, fiind un important factor al

creşterii economice;

promovează relaţiile economice internaţionale (comerţul exterior);

contribuie la stăvilirea fenomenului inflaţionist prin reglarea ratei dobânzii şi la

asigurarea stabilităţii preţurilor, reglând dimensiunile cererii şi ofertei de
mărfuri.
Figura 5.1. Rolul creditului în economie

Pentru evidenţierea principiilor creditării bancare, a funcţiilor şi caracteristicilor creditului, este necesară
prezentarea elementelor incluse în relaţiile de credit, dintre care enumerăm:
a) participanţii la raportul de credit;
b) promisiunea de rambursare;
c) scadenţa;
d) dobânda (preţul creditului).
Creditorul este unul din participanţii la relaţiile creditare, subiectul care acordă împrumutul. Debitorul, alt
participant la relaţiile creditare, subiectul căruia i se acordă împrumutul.
Analiza participanţilor la raportul de credite evidenţiază marea diversitate a acestora şi dimensiunile ample ale
creditării. Dacă se procedează la gruparea în trei categorii principale a creditorilor şi debitorilor, se disting: populaţia;
statul, agenţii economici.
Agenţii economici deţin o importantă poziţie în rândul creditorilor, în cazul în care obţin rezultate financiare
pozitive, pentru care caută cele mai eficiente modalităţi de plasare pe piaţa monetară sau de capital. Disponibilităţile
monetare degajate de întreprinderi se constituie în resurse de creditare a activităţilor unităţilor deficitare, fie în mod
direct, fie prin intermediul băncilor şi al altor instituţii financiare.
Potenţialul de economisire, implicit de creditare al întreprinderilor poate fi evidenţiat prin analiza
disponibilităţilor în depozite la termen şi ale portofoliilor de titluri deţinute ca participaţii la capitalul social al altor
agenţi economici şi ca subscriitori la titlurile emise de stat.
Populaţia participă la procesul de creditare în dublă calitate, de creditor şi debitor, remarcându-se prin rolul
important în asigurarea resurselor de creditare. Pentru anii 2006 - 2008, de exemplu, potenţialul de economisire al
populaţiei, reflectat în volumul depozitelor în lei şi valută, l-a depăşit pe cel al agenţilor economici. O asemenea
tendinţă este specifică şi ţărilor dezvoltate, unde aportul populaţiei la formarea resurselor de creditare este aproximativ
egal cu cel al întreprinderilor.
Participarea statului în calitate de creditor nu poate fi analizată decât în situaţia înregistrării de excedente
bugetare şi a disponibilizării în economie a unor importante sume, dirijate către sistemul asigurărilor şi protecţiei
sociale ori către alte destinaţii.
În schimb, calitatea de debitor a statului este bine definită în toate economiile contemporane, ca urmare a
înregistrării de deficite bugetare.
Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a rambursa, la scadenţă, valoarea
capitalului împrumutat, plus dobânda, ca preţ al creditului.
Datorită unei conjuncturi nefavorabile, interne sau externe, debitorul se poate afla în incapacitate de plată, sau
poate întârzia plata sumelor ajunse la scadenţă. Din acest motiv, este necesar, ca la nivelul creditorului să se adopte
măsurile necesare pentru prevenirea şi eliminarea riscului de nerambursare, printr-o analiză temeinică a solicitantului

2
de credite, din mai multe puncte de vedere: poziţia pe piaţa internă şi în cadrul ramurii, situaţia financiară, gradul de
îndatorare, forma juridică şi raportul cu ceilalţi participanţi pe piaţă.
Strâns legată, şi decurgând din promisiunea de rambursare apare garantarea creditului.
Garantarea creditelor constituie o caracteristică legată de rambursabilitatea acestora. În funcţie de natura
elementelor care constituie obiectul garanţiei, se poate face distincţie între garanţia reală şi garanţia personală.
Scadenţa sau termenul de rambursare stabilit în contract este diferit în funcţie de particularităţile sectorului de
activitate şi de nivelul eficienţei activităţii beneficiarilor de credite. Astfel, există o diversitate a termenelor scadente,
de la 24 ore (în cazul pieţei interbancare) până la durate medii şi lungi (20 sau 30 ani) în cazul împrumuturilor
obligatare.
Între scadenţă şi modul de rambursare al creditului se poate stabili o corelaţie, astfel: creditele pe termen scurt
sunt rambursabile integral la scadenţă, în timp ce creditele pe termen mijlociu şi lung implică rambursarea eşalonată.
Dobânda reprezintă o caracteristică a creditului şi constituie, după cum se desprinde din literatura de
specialitate, preţul capitalului utilizat, sau „chiria”, pe care o plăteşte debitorul pentru dreptul care i se acordă, cel de a
folosi capitalul împrumutat. În general, nivelul dobânzii se corelează cu rata profitului obţinută de întreprinzător.
Cuantificarea dobânzii se realizează prin utilizarea ratei dobânzii, care se constituie într-un instrument de influenţare a
cererii şi ofertei de credite.
Un nivel redus al ratei dobânzii antrenează o cerere sporită de credite, ceea ce determină efecte favorabile
asupra producţiei şi economiei, după cum un cost ridicat al creditelor, respectiv o rată a dobânzii ridicată, generează
diminuarea cererii de credite [8, p. 67 - 68].
Principiile fundamentale ale activităţii de creditare tradiţională, cât şi de promovare a produselor creditare noi,
în cadrul băncilor sunt:
1. Minimizarea riscurilor bancare – de nerambursare a creditului acordat şi de neplată a dobânzii (pe
întregul sistem de administrare a creditelor, inclusiv etapa de examinare a cererilor solicitanţilor, etapa de acordare şi
etapa de monitorizare);
2. Folosirea după destinaţie a creditelor – utilizarea în strictă corespundere cu destinaţia lor, conform
contractului de credit şi documentaţiei respective;
3. Garantarea creditului sub toate formele corespunzătoare, prevăzute de Legislaţia Republicii Moldova
(legea „Cu privire la gaj”, Codul Civil al Republicii Moldova, Regulamentul B.N.M. „Cu privire la activitatea de
creditare a băncilor care operează în Republica Moldova”);
4. Creditul se acordă contra unei plăţi, determinată de destinaţia, forma de garantare, durata termenului,
gradul de risc şi valoarea resurselor atrase;
5. Solvabilitatea beneficiarului de credit (se acordă credite doar solicitanţilor care pot să asigure rambursarea
lor în termenul stabilit şi să achite dobânzile cuvenite, şi ai căror indicatori de solvabilitate se menţin în limitele
normelor în vigoare). Deci, solvabilitatea se calculă în baza a câtorva formule elaborându-se un scoring. Apoi se
elaborează o concluzie privind acordarea creditului.
6. Exigibilitatea creditării. Este acordarea diverselor tipuri de credite, inclusiv, produse şi servicii de credit
moderne, şi optimizarea modului de abordare a minimizării maxime a riscurilor de credit şi altor categorii de riscuri
financiare [30, p. 45 - 47 ].

5.4. Costurile aferente creditului bancar

Când o persoană doreşte să contracteze un credit, primul lucru la care se gândeşte este valoarea dobânzii
percepute de bancă. Însă, de cele mai multe ori comisioanele sunt cele care fac un credit ieftin sau scump.
În schimbul punerii la dispoziţie a creditului, banca percepe o remuneraţie, pe care părţile, în principiu, sunt
libere să o stabilească de comun acord, chiar dacă în practică ea este impusă de bancă. Remuneraţia băncii, care pentru
client reprezintă costul creditului, cuprinde două componente principale (comisionul si dobânda), la care se poate
adăugă penalizarea pentru rambursarea cu întârziere a creditului sau plata cu întârziere a dobânzilor.
Comisionul poate avea trei ipostaze, în funcţie de fundamentul său economic:
a) comisionul iniţial de angajament, perceput de bancă pentru punerea la dispoziţia clientului a fondurilor,
calculat procentual la valoarea creditului;
b) comisionul de neutilizare, totală sau parţială, a creditului acordat. Banca îşi rezervă prin contract dreptul de
a fi remunerată chiar dacă clientul nu a utilizat creditul, total sau parţial, întrucât, punând la dispoziţia acestuia suma
respectivă, banca a fost în imposibilitate de a o fructifica într-un alt mod. Comisionul de neutilizare a creditului se
exprimă fie într-un procent anual raportat la suma neutilizată (soldul creditului) şi la perioada de neutilizare, fie într-o
sumă forfetară;
c) comisionul de urmărire (gestionare) a respectării condiţiilor contractuale, perceput pentru operaţiunile
băncii în legătură cu utilizarea creditului, care cunoaşte, la rândul său, mai multe ipostaze: comisionul de mişcare
(calculat pe baza valorii totale a remiterilor) şi comisionul pentru cea mai ridicată descoperire lunară sau trimestrială
3
(în cazul contractului de deschidere de credit în cont curent); comisionul pentru încasarea titlurilor de credit scontate;
comisionul pentru serviciile de casierie pe care le implică utilizarea creditului etc..
Există mai multe tipuri de comisioane practicate de bănci ce ţin de derularea unui credit, acestea putându-se
structura în comisioane percepute la acordarea creditului şi comisioane de administrare a creditului.
Tabelul 5.1
Tipologia comisioanelor percepute de bănci de la beneficiarii de credite
Tipul comisionului Caracteristica comisionului
Comisioane la acordarea creditului
Comision de analiză dosar Poate fi un procent din suma acordată sau poate avea o valoare minimă. În cazul existenţei unei
sume fixe minime, acest lucru poate constitui un dezavantaj pentru clienţii care contractează un
credit de o valoare mică (un nivel procentual al acestui tip de comision ar fi fost mai avantajos
pentru creditele mici). Poate fi un procent din suma acordată sau poate avea o valoare minimă.
În cazul existenţei unei sume fixe minime, acest lucru poate constitui un dezavantaj pentru
clienţii care contractează un credit de o valoare mică (un nivel procentual al acestui tip de
comision ar fi fost mai avantajos pentru creditele mici).
Comision de deschidere cont Orice operaţiune a unui client prin intermediul băncii se derulează prin intermediul contului
curent. Astfel, pentru acordarea unui credit este necesara în prealabil deschiderea unui cont
curent. Pentru acest lucru, băncile percep un comision specific.
Comision consultare a Ca documentaţie a dosarului de credit, clienţii băncilor trebuie sa completeze acordurile de
Biroului de Credit consultare a bazelor de date ale Biroului de Credit.
Pentru interogarea acestor baze de date, banca percepe aceste comisioane de consultare, de
obicei stabilite în sumă fixă (flat).
Comision emitere card Beneficiarii de carduri de debit şi credit plătesc pentru eliberarea unei cârti de debit şi credit
acest tip de comision.
Comisioane de gestiune a creditului
Comision de administrare În general, acest tip de comision se plăteşte lunar, este inclus în rata lunară a creditului şi se
credit calculează ca procent din soldul curent al creditului.
Comision de administrare a Similar cu costul deschiderii contului curent, banca poate percepe şi un comision de
contului curent administrare a contului curent (lunar sau anual).
Comision de risc financiar Băncile încheie convenţii de asigurare a riscului de neplată pentru creditele acordate persoanelor
fizice. În baza acestor convenţii, banca plăteşte societăţii de asigurare o primă de asigurare
pentru creditele care fac obiectul contractului. Suma asigurată (baza de calcul a acestei prime)
este reprezentată de valoarea creditului (sau soldul creditului), şi poate include şi un anumit
număr de dobânzi din planul de rambursare. La suma asigurată se aplică procentul de primă,
stabilit în convenţiile de asigurare. În funcţie de modul de plată a acestei prime, se
reglementează prin normele interne ale băncii modul de percepere de la client a acestui comision
de risc financiar. Astfel, acesta poate fi încasat la acordarea creditului (ca procent din valoarea
creditului – plafonul acordat) sau poate fi inclus în rata lunară a împrumutului, ca procent din
soldul curent al creditului.
Prime de plata aferentă Primele de plată aferente asigurărilor solicitate de bancă pot fi aferente: asigurărilor de viaţa,
asigurărilor asigurării imobilului ipotecat, asigurării autovehiculului gajat în cazul persoanelor fizice.
Comision de neutilizare Pentru neutilizarea plafonului de credit, dincolo de perioada de angajare a creditului, băncile
percep comision de neutilizare, calculat ca procent din soldul neutilizat (înregistrat în
extrabilanţ).
Comision de rambursare În cazul în care se doreşte achitarea creditului în avans faţă de perioada din contractul de credit,
anticipată se percepe un comision de rambursare anticipată.
Comision de reeşalonare, Reeşalonarea, rescadenţarea, reactivarea reprezintă metode de restructurare a unui credit la care
rescadenţare, reactivare banca poate recurge atunci când clientul întâmpină dificultăţi în rambursarea debitelor scadente.
Pentru aceste facilităţi acordate de bancă se percep comisioane specifice.
Comision emitere SGB Costul emiterii unei scrisori de garanţie bancară constă în comisionul perceput de bancă pentru
emitere. Asociat acestui produs de creditare sunt şi comisioanele pentru modificarea scrisorii de
garanţie bancară.
Comision refacere grafic de În cazul în care clientul doreşte mutarea scadenţelor intermediare ale creditului în alte zile decât
rambursare cele stabilite în planul iniţial de rambursare, se reface scadenţarul, cu perceperea unui comision
pentru aceasta operaţiune.
Comision administrare cont Similar comisionului de administrare a contului curent este şi acest comision de administrare a
de card contului de card, pentru beneficiarii de cărţi de debit şi credit.
Comision retragere bani de Retragerile banilor de pe card reprezintă o alta sursă de venit pentru bănci. Astfel, la fiecare
pe card extragere este perceput un comision din suma retrasă. Daca banii sunt scoşi de la bancomatul
unei alte bănci, atunci comisionul perceput este mai mare.
Comision eliberare extras de La cererea clientului, pentru vizualizarea operaţiunilor efectuate într-o anumită perioadă prin
4
cont contul bancar, se poate elibera un extras de cont, pentru care se percepe comision.

Comisionul de analiză dosar nu are un impact prea mare asupra costului total al creditului, chiar şi atunci când
nivelul sau este ridicat. În schimb, comisioanele lunare, chiar dacă pot părea nesemnificative au impact mult mai mare.
În plus, baza de calcul la care se aplică are o foarte mare importanţă.
Aşa dar, nu trebuie ignorate nici comisioanele. Acestea au început să deţină o pondere tot mai importantă în
costul total al creditului, în special comisioanele lunare.
Exemplu: Să luam cazul unui credit de 50.000 euro pe 25 ani cu o rată a dobânzii de 8%. Plata unui comision
de 200 euro la acordare face ca DAE să urce la aproximativ 8,4%, fără alte costuri suplimentare. Acum să consideram
un credit care are doar un comision lunar de 0,2%, calculat la sold. DAE urcă în acest caz la 10,9%. Pe lângă costurile
clasice asociate unui credit, dobânzi şi comisioane, în relaţia de creditare intervin şi alte tipuri de costuri.
raportează ele) cu ratele creditului şi cursul de schimb valutar la care se face conversia fiecărei rate.
o importanţă deosebită o are corelarea veniturilor folosite pentru rambursarea ratelor (moneda la care se
semnificative ale ratelor şi datoriei totale la creditele în valută, prin raportare la moneda naţională. De aceea,
schimb valutar. Fluctuaţiile cursurilor de schimb EUR/MDL, USD/MDL pot provoca creşteri şi scăderi schimb valutar
În cazul creditelor în valuta care sunt utilizate şi rambursate în monedă naţională intervin aceste costuri de Costurile de

necorporale. Costurile de evaluare sunt suportate de beneficiarul creditului.

interne de evaluare ale băncii, privind evaluarea bunurilor de natura activelor imobilizate corporale şi imobiliare
Evaluarea garanţiilor se efectuează de către bancă, corespunzător prevederilor cuprinse în reglementările garanţiilor
evaluare a
Costuri de

de tipul cesiunilor de creanţă.

Onorariile notariale se plătesc de către clientul beneficiar de credit, a cărui garanţii sunt de tip imobiliar sau
Onorarii notar

Figura 5.2. Tipologia costurilor aferente creditului bancar

Pachetul de asigurări solicitat de bancă este un alt element de care trebuie minut cont. În timp ce asigurarea
imobilului este întotdeauna obligatorie, asigurarea de viaţă este impusă doar de unele bănci, în funcţie de politica
proprie de gestionare a riscurilor. Primele plătite pentru cele două poliţe se adăugă la costul total al creditului. Trebuie
semnalat ca există instituţii de credit care acorda gratuit fie una, fie ambele tipuri de asigurări.
Rata dobânzii este cel este cel mai important cost. În sens restrâns, dobânda reprezintă excedentul ce revine
proprietarului capitalului dat cu împrumut, din remuneraţia proprietarului capitalului împrumutat ca răsplată pentru
cedarea dreptului de folosinţă a numerarului pe un timp determinat. Dobânda este aşadar venitul adus creditorului,
încasat de la debitor şi plătit de acesta din urmă pentru utilizarea unei sume de bani pe o perioadă determinată.
Dobânda poate fi prevăzută în contract în una dintre următoarele variante:
a) rată fixă a dobânzii pentru întreaga perioadă de rambursare;
b) plafon maxim pentru întreaga perioadă de utilizare a creditului cu dobânda variabilă;
c) modificarea unilaterală a dobânzii de către bancă, în funcţie de anumiţi factori: costul sursei de creditare;
dobânda pieţei; rata inflaţiei; taxa de rescont a BNM etc.;
d) renegocierea dobânzii de către părţi, care poate fi realizată prin manifestări de voinţa exprese ale ambelor
părţi sau prin manifestarea de voinţă expresă a băncii, notificată clientului, care achiesează tăcut (spre exemplu, în
cazul în care banca aduce la cunoştinţa clientului noul nivel al dobânzii, se consideră că acesta a acceptat tăcut noua
dobândă dacă nu rambursează restul creditului şi dobânzile aferente într-un anumit termen, prevăzut în contract,
calculat de la data luării la cunoştinţă).
Mărimea ratei dobânzii diferă în funcţie de natura operaţiunilor de creditare, de durata împrumutului, de
aspectele cantitative şi calitative ale creditului.
Se disting astfel următoarele forme ale dobânzii la creditul bancar:

5

În funcţie de starea curentă a
reprezintă dobânda extrabilanţieră.
înregistrate în evidenţa extrabilanţieră. Dobânda calculată la soldul acestor credite
Dobânda restantă. Creditele neperformante sunt scoase din bilanţul băncii şi
neachitate.;
anumita perioadă reglementată intern) trecerii în conturile de restanţă a datoriilor

creditului
Această dobândă se percepe la soldul curent al creditului din momentul (sau după o
Dobânda majorată. Clientul înregistrează întârzieri la plata obligaţiilor scadente.
stabilit în contractul de credit;
rambursate la timp, nu există obligaţii restante. Dobânda se păstrează la nivelul iniţial
Dobânda curentă. Serviciul datoriei asociat creditului este zero, toate ratele sunt

eventualele dificultăţi.
În funcţie de modalitatea de Dobânda negociată de volumul plăţilor efectuate de acesta prin bancă, de

stabilire
ale fiecărei bănci;
Dobânda standard, reprezintă dobânda stabilită conform reglementarilor interne

aceasta se transformă într-una variabilă.

În funcţie de modificarea sau Dobânda mixtă. Rata dobânzii este fixă pentru o perioadă iniţială, iar ulterior

nu a nivelului acesteia pe
modelării bugetului propriu;
avantaj al dobânzii fixe este posibilitatea eşalonării plăţilor în timp şi a
parcursul perioadei de Dobânda fixă Rămâne neschimbată până la lichidarea creditului. Cel mai mare

rambursare a creditului
internaţionali şi de politica de pe piaţa bancară;
Dobânda variabilă. Se modifică în funcţie de indicii monetari interni şi

Figura 5.3. Tipologia dobânzii asociate creditului bancar

În cazul unei evoluţii descendente a dobânzilor pe piaţă, când clientul optează pentru o dobândă variabilă, pe
parcursul perioadei de rambursare poate beneficia de reducerea nivelului acesteia. Este însă posibil ca în intervalul de
creditare, dobânzile de pe piaţa bancară să crească, fapt pentru care clientul poate plăti mai mult.
Creditele cu dobândă fixă oferă clientului posibilitatea de a cunoaşte încă de la început toate costurile pe care
le are un credit pe toată durata sa de viaţă. La capitolul dezavantaje se înscrie menţinerea unor costuri ridicate în
condiţiile scăderii pe piaţă a dobânzilor. Singura soluţie pentru a-şi reduce costul împrumutului va fi refinanţarea.
De regulă, dobânda stabilită la începutul perioadei de creditare este situată sub media pieţei, însă ulterior este
posibil ca banca să-şi recupereze discountul oferit iniţial prin practicarea unor dobânzi mai ridicate după expirarea
perioadei în care dobânda este fixă.
Băncile din ţările membre UE sunt obligate potrivit legii să afişeze dobânda anuală efectivă (DAE) pentru
creditele acordate persoanelor fizice. Dobânda anuală efectivă exprimă în forma procentuală costul total al unui credit.
Acesta este un concept implementat pentru a permite consumatorilor să compare uşor costul creditelor. Pentru a
înţelege rolul DAE în compararea costurilor creditelor, vom analiza un caz concret.
Exemplu: Dacă întregul cost al creditului ar fi format doar din dobândă, atunci DAE ar fi egală cu rata
dobânzii. În realitate, băncile percep o serie întreagă de comisioane, care fac dificilă compararea creditelor. Dacă o
bancă acordă un credit, care are o rată a dobânzii de 10% şi un comision iniţial de 3%, în timp ce alta practică o
dobândă de 11%, cu un comision lunar de 0,1%, aplicat la soldul curent al creditului, costurile celor doua credite nu
sunt comparabile.
Rolul DAE este tocmai de a aduce la acelaşi numitor comun toate costurile unui credit. Mai precis, DAE
transformă şi comisioanele aferente unui împrumut sub forma unei dobânzi. Cu cat DAE este mai scăzută, cu atât
creditul este mai ieftin. Însă, pentru a utiliza corect DAE în compararea creditelor este extrem de important ca acest
indicator sa fie calculat pentru aceeaşi suma împrumutată şi termen de rambursare la nivelul tuturor ofertelor
comparate. Cea mai mare influenţă asupra DAE o are durata de rambursare. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât DAE
scade. Acest lucru se întâmplă în special în cazul creditelor cu comisioane mari percepute la acordare.
Suma împrumutată influenţează la rândul său valoarea DAE, însă impactul este relativ limitat. În acest caz,
DAE se modifică dacă banca percepe comisioane în sumă fixă, indiferent de valoarea creditului. Cele mai frecvente
costuri de acest gen sunt taxele de analiză a dosarelor de credit. Acestea au însă valori mici comparativ cu costul total
al creditului, astfel că impactul nu este la fel de mare ca în cazul duratei de rambursare.
Prin definiţie, dobânda este remuneraţia pentru capitalul pus la dispoziţie. Rata dobânzii este dobânda anuală
exprimată în procente, adică:

6
 D
i= x 100%, (5.1)
C
unde i - rata dobânzii; D – valoarea dobânzii (dobânda în valoare absolută); C - capitalul.
Prin aplicarea formulei următoare se determină dobânda simplă. Dacă se cunoaşte rata dobânzii, dobânda
cuvenită se calculează după formula:
C xi xt
D= x 100%, (5.2)
360 x 100

Neînţelegerile cu privire la preţurile produselor bancare, în special cu privire la ratele de dobândă la credite, au
fost rezultatul unei rupturi de comunicare între bănci şi clienţi. Stabilirea ratelor de dobândă la credite este un exerciţiu
complex în cadrul băncii, care, conform reglementărilor şi bunelor practici de prudenţă bancară, trebuie să ia în calcul
toate costurile: costul finanţării, costurile operaţionale, costul riscului etc. Clientul, în schimb, vede o singură rată de
dobândă fixă, sau o rată de referinţă plus o marjă; este datoria băncilor să explice clienţilor cum se calculează dobânda
şi care sunt costurile unui credit, precum şi opţiunile pecare aceştia le au.

8.1. Definirea şi structura veniturilor bancare

Veniturile bancare reprezintă valorile sau sumele încasate sau care urmează a fi încasate din dobînzile
aferente creditelor acordate şi altor investiţii, livrările de bunuri, executările de lucrări, prestările de servicii şi din
avantajele pe care banca a consimţit să le primească, executarea unei obligaţii legale sau contractuale din partea
tertilor, sumele sub forma veniturilor excepţionale şi a altor sume, obţinerea cărora reprezintă scopul activităţii băncii.
Procesul de creare a veniturilor băncilor constă din patru etape deosebit de importante şi anume crearea,
facturarea, încasarea şi incorporarea.
Crearea veniturilor este momentul în care se constituie rezultatul ca produs al activităţii consumative de
resurse, cum ar fi: stabilirea dobânzilor de încasat de la debitori sau hotărârea de a vinde active.
Facturarea constă în transferarea dreptului de proprietate de la unitatea bancară către client, de exemplu,
momentul acordării creditului.
Încasarea constituie o etapă în care rezultatul vândut se transformă în bani, de exemplu, încasarea efectivă a
dobînzii pentru creditul acordat, sau încasarea activului vândut.
Incorporarea este o etapă strict contabilă prin care veniturile sunt înglobate în rezultatele necesare absorbirii
cheltuielilor corespondente.
După natura lor, veniturile bancare se divizează în următoarele categorii de venituri:
1. Venituri din dobânzi – se acumulează din activitatea de bază a băncii, mai sunt numite şi venituri din activitatea
operaţională sau venituri procentuale. Aceste venituri includ:
 veniturile aferente dobînzii de la creditele acordate bancilor, persoanelor fizice şi juridice, guvernului;
 veniturile aferente dobînzii de la contul NOSTRO în BNM;
 veniturile de la plasările la termen în alte bănci;
 veniturile de la plasările OVERNIGHT;
 venituri în urma încasării dobînzilor aferente investiţiilor în valori mobiliare de stat şi corporative;
 veniturile aferente operaţiunilor de factoring, leasing financiar, cambii bancare, etc. Aceste venituri se
reflectă în evidenţa contabilă a băncii conform principiului specializării exerciţiului, adică în momentul calculării lor,
fără a lua în consideraţie momentul achitării efective a acestora.
2. Venituri neaferente dobânzii – sunt veniturile formate în rezultatul desfăşurării activitaţii neoperationale a băncii,
din această cauză mai sunt numite şi venituri neoperaţionale sau venituri neprocentuale. Aceste venituri includ
veniturile formate în urma încasării comisioanelor de la următoarele tipuri de activităţi şi servicii prestate:
 operaţiunile de creditare;
 investiţiile în valori mobiliare;
 operaţiuni cu valutele străine etc.
3. Venituri extraordinare – sunt veniturile care apar foarte rar în activitatea bancară, ele includ veniturile de la creditele
care au fost anulate înainte şi la moment achitate. Ele mai încorporează sumele primite de la organele de stat,
companiile de asigurari sub formă de recuperare a pierderilor din calamităţi, perturbări politice, accidente şi alte
evenimente excepţionale.
Indicatorii de analiză a veniturilor bancare
Randamentul economic, exprimat ca raport între cheltuielile totale şi veniturile totale, calculate conform
modelului de profitabilitate al băncii:

7
 Cheltuieli totale
×100
Randamentul economic = Venituri totale
Se consideră că eficienţa centrului de profit este mai ridicată în situaţia în care indicatorul înregistrează valori
reduse, un factor de influenţă reprezentându-l cheltuielile, altele decât cele bonificate la resursele atrase, care trebuie
permanent diminuate în scopul îmbunătăţirii performanţelor bancare.
Ponderea veniturilor din dobânzi în total active:
Venituri din dobânzi
×100
Total active
Ponderea veniturilor din alte surse decât dobânzile în total active:
Venituri din alte surse decât dobânzile
×100
Total active
1. Venit aferent dobînzilor/Active generatoare de dobîndă - arată rata medie a dobînzii la activele generatoare
de dobîndă. Cu cît valoarea indicatorului este mai înaltă, cu atît este mai bine pentru perspectiva financiară a băncii.
Totodată, valoarea indicatorului, trebuie comparată cu rata medie înregistrată de grupul respectiv de active pentru a
determina poziţia băncii privind dobînda;
2. Venit neaferent dobînzilor/Active totale - ajută la înţelegerea şi analiza surselor de venituri ale băncii;
3. Venituri aferente dobînzilor la valorile mobiliare investiţionale/Total valori mobiliare investiţionale - este
recomandat a fi folosit la determinarea şi analiza ratei dobînzii la aceste active;
4. Venituri aferente dobînzilor la valorile mobiliare cumpărate pentru vînzare/Total valori mobiliare
cumpărate pentru vînzare este recomandat a fi folosit la determinarea şi analiza ratei dobînzii la aceste active;
5. Venituri aferente dobînzilor la credite/Total credite generatoare de dobîndă este recomandat a fi folosit la
determinarea şi analiza ratei dobînzii la aceste active.
Rata profitului se calculează şi în domeniul bancar ca expresie a raportului procentual dintre profitul net şi
veniturile totale, cu relaţia:
Pr ofit net
Rata profitului = Venituri totale
Acest indicator reflectă eficienţa cheltuielilor făcute de managementul băncii, cheltuieli aferente gestionării
resurselor şi plasamentelor, a riscurilor şi asigurării funcţionării băncii. Mărimea acestui indicator depinde, în primul
rînd, de raportul între veniturile şi cheltuielile bancare şi în al doilea rînd de structura veniturilor şi costurilor bancare.
Rata utilizării activelor reflectă capacitatea managementului de a investi în active care aduc cîştig. Mărimea
acestui indicator depinde de mărimea dobînzii pe piaţă şi de structura activelor bancare. Maximizarea indicatorului se
realizează pentru un anumit nivel dat al ratei dobînzii pe piaţă prin creşterea ponderii activelor care aduc cele mai mari
venituri (cele mai rentabile). Aceste active sunt, însă, şi cele mai riscante, creşterea nu poate fi nelimitată pentru că şi
posturile de active nevalorificate sunt necesare pentru desfăşurarea normală a activităţii bancare.
Venituri totale
Rata utilizării activelor = Active totale
Gradul de acoperire a cheltuielilor de funcţionare (generale şi administrative) din comisioane– reflectă măsura
în care veniturile obţinute din operaţiunile efectuate în numele clienţilor acoperă cheltuielile proprii cu funcţionarea
băncii:
Venituri din comisioane
Gradul de acoperire a cheltuielilor de funcţionare din comisioane = Cheltuieli cu functionarea x100
Interpretarea economică - dimensionarea cheltuielilor cu funcţionarea băncii se efectuează în strictă corelare
cu volumul de activitate, numărul optim de personal şi gradul de funcţionalitate şi utilizare a spaţiului în care se
desfăşoară activitatea bancară.
Cheltuielile cu funcţionarea băncii trebuie să asigure operativitatea serviciilor bancare prestate în condiţii
moderne şi ergonomice pentru personalul angajat. O rată înaltă a acestui criteriu reflectă o bună organizare a activităţii
şi a fluxurilor bancare precum şi o poziţie importantă deţinută în sistemul concurenţial bancar ca urmare a calităţii şi
diversităţii serviciilor oferite clienţilor.
Gradul de acoperire a cheltuielilor cu salariile din comisioane– reflectă eficienţa utilizării timpului de lucru de
către personalul angajat al băncii, ca urmare a operaţiunilor efectuate atît pentru clienţii săi, cît şi pentru activitatea
proprie:

8
 Venituri din comisioane
Gradul de acoperire a cheltuielilor cu salariile din comisioane= Cheltuieli cu salariile
x100
Interpretarea economică - având în vedere că operaţiunile ce se comisionează sunt producătoare de venituri
pentru bancă, iar cele efectuate în nume propriu nu produc venituri, dar sunt necesare în activitatea bancară, prin
informatizarea băncii se creează premisele pentru reducerea celei de-a doua categorii, cu efect direct asupra evaluării
reale a aportului angajaţilor băncii la obţinerea profitului şi determinării gradului în care personalul este corect
dimensionat.

8.2. Esenţa şi clasificarea cheltuielilor bancare

Cheltuielile bancare reprezintă sumele sau valorile plătite sau de plătit pentru resursele împrumutate sau
atrase, servicii primite şi lucrări prestate de terţi da care beneficiază banca, materialele consumate, remunerarea
salariaţilor, executarea unor obligaţiuni legale sau contractuale, cheltuieli excepţionale.
În funcţie de sursele de intrare, cheltuielile bancare se clasifică în:
Cheltuieli aferente dobânzilor;
Cheltuieli neaferente dobânzilor.
Cheltuielile se determină ţinîndu-se cont de patru aspecte esenţiale în activitatea băncii: angajarea, consumul,
plata ţi imputarea.
Angajarea are loc în momentul în care se contractează obligaţia bănească generatoare de plăţi sau
consumatoare de resurse. În cazul contractării unui depozit, angajarea cheltuielilor intervine în momentul în care s-a
creat obligaţia bănească de a rambursa depozitul, inclusiv dobînda aferentă.
Consumul este specific utilizării efective sau „sacrificării” resurselor în scopul satisfacerii cerinţelor activităţii
bancare. De exemplu, utilizarea depozitelor primite în scopul plasării sub formă de credite în economie.
Plata constă în achitarea unei sume de bani ca echivalent în cadrul relaţiilor financiare. Achitarea obligaţiei
băncii faţă de creditor reprezintă o plată ca echivalent. În schimb, plata mpozitului pe profit reprezintă un transfer fără
echivalent.
Imputarea reprezintă momentul cînd cheltuielile sunt decontate sau repartizate asupra rezultatelor obţinute.
Contabilitatea cheltuielilor bancare se ţine pe feluri de cheltuieli, după natura lor:
•Cheltuieli aferente dobînzilor;
•Cheltuieli neaferente dobînzilor;
•Alte cheltuieli.
La cheltuielile aferente dobînzilor se referă:
 sume de bani plătite clienţilor sub formă de dobînzi fixate sau variabile;
 plasamentele bancare;
 dobînzi achitate la certificatele de depozit etc.
La cheltuielile neaferente dobînzii, se referă:
☺cheltuieli privind remunerarea muncii;
☺cheltuieli legate de prime;
☺cheltuieli legate de achitarea impozitelor şi taxelor;
☺cheltuieli privind plata serviciilor de consulting şi auditing etc.
Alte cheltuieli:
☻amenzi, penalităţi, sancţiuni plătite de bancă;
☻cheltuieli extraordinare;
☻plata impozitelor şi taxelor;
☻pierderi din vînzarea valorilor mobiliare, a activelor fixe şi a altor materiale etc.
Rata cheltuielilor cu dobânzile faţă de total active
Cheltuieli cu dobinda
Total active
Indicatorii cheltuielilor sunt folosiţi pentru determinarea eficienţei folosirii resurselor de către bancă, precum
şi costului acestor resurse. Menţionăm următorii indicatori:
1. Cheltuieli aferente dobînzilor/Total obligaţiuni pe care se plătesc dobînzi - este aplicabil la determinarea şi
analiza ratei dobînzii la toate obligaţiunile pe care se plătesc dobînzi. Cu cît este mai joasă rata dobînzii, cu atît este
mai bine pentru perspectiva financiară a băncii. Totodată, valoarea indicatorului trebuie comparată cu rata dobînzii la
venitul aferent dobînzilor. Dacă este mult mai mare decît ratele de pe piaţă, urmează să fie identificată cauza. Dacă
este mult mai joasă decît ratele de pe piaţă, banca se confruntă cu riscul ca depozitele să fie posibil transferate la o altă
bancă, care oferă o rată a dobînzii mai avantajoasă;
9
 2. Cheltuielile neaferente dobînzilor/Total active - este folosit pentru determinarea nivelului acestor cheltuieli
şi compararea lor cu alte bănci. La determinarea acestui indicator sînt considerate salariile şi primele funcţionarilor,
cheltuielile privind mijloacele fixe şi alte cheltuieli neaferente dobînzilor raportate la Total active;
3. Cheltuieli aferente dobînzilor la mijloace băneşti datorate băncilor/Total mijloace băneşti cu dobîndă
datorate băncilor - este folosit pentru a determina cheltuielile băncii pentru acest tip de finanţare;
4. Cheltuieli aferente dobînzilor la depozite/Total depozite cu dobîndă - este folosit pentru a indica cheltuielile
băncii pentru acest tip de depozite;
5. Cheltuielile aferente dobînzilor la împrumuturi/Total împrumuturi. Scopul calculării indicatorului: este
folosit pentru a indica costul pentru bancă a împrumuturilor acordate.
6. Cheltuieli aferente funcţionarilor/Total active. - este folosit pentru a analiza cheltuielile aferente
funcţionarilor în relaţie cu venitul, alte cheltuieli şi media înregistrată pe sectorul bancar. La determinarea acestui
indicator este considerată suma cheltuielilor pentru remunerarea muncii, primelor, defalcărilor privind fondul de
pensii, asigurarea socială, alte plăţi raportate la Total active.
7. Cheltuieli privind mijloace fixe/Total active. Aceste cheltuieli sînt cele asociate cu clădirile şi alte cheltuieli
similare. Scopul calculării indicatorului: este folosit pentru a indica costul suportat de bancă la utilizarea oficiilor ei.
8. Alte cheltuieli operaţionale/Total active – se utilizează pentru a obţine o înţelegere mai reuşită a
cheltuielilor suportate de bancă şi a eficienţei gestiunii cheltuielilor respective;
9. Total cheltuieli operaţionale/Total active.
La determinarea acestui indicator este considerată suma cheltuielilor aferente funcţionarilor, mijloacelor fixe,
şi alte cheltuieli operaţionale (impozite şi taxe, plata serviciilor de consulting şi auditing şi alte cheltuieli neaferente
dobînzilor) raportată la total active. Dacă suma cheltuielilor generale pare să fie mare, trebuie efectuate analize mai
detaliate pentru a determina cauzele specifice. Salariile şi primele excesive şi cheltuielile mari aferente mijloacelor
fixe, cauzate de procurarea sau construcţia unei clădiri bancare, sînt exemple de tipuri de costuri, care pot conduce la
un nivel neobişnuit de înalt al cheltuielilor generale.
10. Cheltuieli de funcţionare pe salariat – sînt o componentă a cheltuielilor totale ale băncii, determinându-se
astfel:
Cheltuieli generale si ad min istrative
Nr . mediu de personal (2.3.5)
Interpretarea economică: dacă cheltuielile cu operaţiunile bancare depind de politica de atragere a clienţilor cu
bune performanţe economico-financiare prin nivelul de comisioane şi dobânzi practicate, cheltuielile cu funcţionarea
băncii au caracter normativ atât pentru cele de interes general, cît şi pentru cele administrativ-gospodăreşti.
Cheltuielile cu funcţionarea băncii depind, pe de o parte, de dimensionarea corespunzătoare a personalului în funcţie
de volumul de activitate, şi de dimensionarea şi funcţionalitatea spaţiului în care se desfăşoară activitatea bancară.
Cheltuieli cu dobinda
x100
Rdp= Total resurse atrase %
incasari din dobinda
x 100 %
rdAc= active profitabile
8.3. Caracterizarea indicatorilor de performanţă bancară
Profitul constituie obiectivul fundamental al oricărei entităţi economice, inclusiv al societăţilor bancare, întrucât
reprezintă sursa câştigurilor de capital prin prisma majorării capitalurilor şi fondurilor băncii şi implicit a valorii
acţiunilor deţinute şi a câştigurilor imediate acordate acţionarilor sub forma dividendelor. De asemenea, profitul
reprezintă principala sursă din care băncile îşi constituie fonduri de rezervă, contribuind astfel la îmbunătăţirea
capitalizării băncii, protejându-le faţă de eventualele pierderi înregistrate in unele exerciţii financiare.
Băncile sunt interesate să furnizeze produse si servicii bancare care să corespundă cât mai mult cerinţelor
clienţilor atât din punct de vedere al conţinutului cât şi din punct de vedere al calităţii, precum şi să creeze noi
oportunităţi de afaceri pentru aceştia, cu condiţia păstrării avantajului bilateral, profitul reprezentând rezultatul final
care reflectă efectele nete ale politicilor şi activităţilor unei bănci într-un exerciţiu financiar.
Profitul este în final scopul esenţial al întreprinzătorului bancar pe care acesta îl urmăreşte de-a lungul întregii
sale activităţi de management, cumpănind cu grijă angajările pe linia procurării surselor şi utilizarea acestora prin
acordarea de credite şi ţinând seama de riscurile posibile. Pentru a se evidenţia interdependenţele în evoluţia
performanţelor bancare şi pentru a evidenţia principalele modalităţi de acţiune pentru îmbunătăţirea acestora, profitul,
ca sumă în expresie absolută, trebuie raportat la principalele lui determinante, rezultând astfel un set de indicatori

10
asemănători cu cei utilizaţi şi în alte sfere de activitate, dar cărora specificul activităţii bancare le imprimă o
individualitate proprie.
Profitul realizat de o societate bancară are două forme de exprimare, respectiv profitul brut şi profitul net, care se
calculează astfel:
PROFITUL BRUT = VENITURI TOTALE – CHELTUIELI TOTALE
PROFITUL NET = PROFITUL BRUT – IMPOZITUL PE PROFIT

Un sistem al indicatorilor de eficienţă aplicabil unităţilor bancare cuprinde:

1. Rentabilitatea activelor la nivelul unităţilor, furnizează o informaţie globală asupra profitabilităţii
acestora.. Indicatorul se calculează ca raport între profitul calculat şi activele producătoare de venit (definite ca fiind
plasamentele băncii în credite la care se adaugă excedentul de resurse considerat plasament interbancar şi cota
rezervei minime obligatorii). Rentabilitatea activelor reprezintă cea mai bună măsură a eficienţei bancare. Tendinţa
descrescătoare a acestui indicator arată că centrul de profit are dificultăţi în realizarea veniturilor. O rată de creştere
reflectă un efect pozitiv ca urmare a creşterii veniturilor din alte servicii decât cele de efectuare a plasamentelor (care
implică un grad de risc mai mare).
2. Rentabilitatea resurselor atrase comensurează rentabilitatea globală. Indicatorul furnizează informaţii
privind profitul calculat raportat la resursele atrase (inclusiv valoarea deficitului de resurse). O rată ridicată a
indicatorului arată că resursele atrase de centrul de profit sunt mici, ceea ce limitează posibilitatea acesteia de a acorda
credite în continuare.
3. Randamentul economic reprezintă raportul dintre cheltuielile totale şi veniturile totale calculate conform
modelului de profitabilitate al băncii. Cu cât indicatorul înregistrează valori mai reduse, cu atât eficienţa activităţii
centrului de profit este mai ridicată. Un factor de influenţă asupra acestui indicator îl reprezintă cheltuielile, altele
decât cele bonificate la resursele atrase şi care trebuie în mod riguros diminuate, astfel încât performanţele activităţii
centrului de profit să se îmbunătăţească de la o perioadă la alta.
4. Gradul de acoperire a plasamentelor cu resurse proprii reflectă măsura în care plasamentele în activele
producătoare de venituri, în special plasamentele în credite se realizează pe seama resurselor atrase sub formă de
depozite la nivelul centrului de profit. Indicatorul are o latură cantitativă fiind un raport între resurse proprii şi
plasamente, dar şi una cantitativă care constă în principal în structura elementelor de activ şi de pasiv ce influenţează
nivelurile veniturilor şi respectiv cheltuielilor aferente acestora, analiza calitativă reliefând efortul făcut de centrul de
profit pentru atragerea resurselor necesare acoperirii plasamentelor în credite.
5. Creditele restante în total credite reflectă gradul de rambursare a creditelor acordate în perioada de timp
analizată. Analiza nivelului şi tendinţelor ratei acestui indicator conduce la identificarea riscului potenţial al
portofoliului de împrumuturi al centrului de profit astfel încât o rată înaltă reflectă un risc ridicat. De asemenea, o rată
înaltă indică creşterea nivelului provizioanelor constituite de centrele de profit ca urmare a deteriorării serviciului
datoriei în relaţia bancă client, cu consecinţe directe asupra cheltuielilor şi profitului calculat. Indicatorul se determină
ca raport între creditele restante şi totalul creditelor acordate de centrul de profit.
6. Gradul de încasare a dobânzii caracterizează capacitatea clienţilor băncii de a achita dobânzile aferente
împrumuturilor contractate cu banca, în funcţie de fluxul de lichidităţi (cash-flow) care reflectă situaţia intrărilor de
lichidităţi (încasări) şi a ieşirilor de lichidităţi (cheltuieli) în perioada raportată. Totodată indicatorul reflectă modul în
care sunt utilizate resursele existente la dispoziţia centrelor de profit pentru care banca bonifică dobânzile
corespunzătoare, dar nu încasează veniturile cuvenite la împrumuturile acordate. O consecinţă directă a înregistrării de
către centrul de profit a unei rate situate sub 100% o reprezintă constituirea de provizioane pentru dobânzile
neîncasate, cu afectarea cheltuielilor şi respectiv diminuarea profitului. Indicatorul se calculează ca raport între
veniturile din dobânzi minus veniturile neîncasate, pe de o parte, şi respectiv veniturile din dobânzi, pe de altă parte.
7. Profitul pe salariat caracterizează volumul şi eficienţa activităţii centrului de profit, dimensionarea
personalului în funcţie de activitatea şi complexitatea serviciilor oferite clienţilor, precum şi capacitatea managerială
de utilizare a personalului în funcţie de gradul de dotare şi informatizare al băncii. Valoarea indicatorului este cu atât
mai mare, cu cât volumul de operaţiuni şi calitatea acestora sunt efectuate în numele clienţilor băncii, astfel încât
veniturile obţinute să fie maxime în raport cu gradul de utilizare al timpului de lucru de către salariaţii băncii.
Menţinerea unui număr de personal supradimensionat în raport cu volumul de activitate are un efect negativ pe termen
mediu şi lung, prin efectuarea unor cheltuieli suplimentare, nejustificate în raport cu veniturile realizate şi cu
consecinţe directe asupra profitului realizat. Indicatorul se calculează ca raport între profitul calculat şi numărul mediu
de personal angajat în cadrul centrului de profit la data analizei.
8. Volumul resurselor pe salariat reflectă calitatea şi siguranţa serviciilor oferite de bancă astfel încât
clienţii, persoane fizice şi juridice, să devină interesaţi în derularea operaţiunilor prin bancă. Prin îmbunătăţirea
continuă a relaţiei bancă-client, apropierea îndeosebi faţă de clienţii mari care realizează atât activitate internă cât şi de
export, precum şi ca urmare a diversificării produselor bancare oferite întreprinderilor mici şi mijlocii se creează
11
posibilitatea atragerii de resurse acoperitoare pentru plasamentele efectuate de centrul de profit. De asemenea,
utilizarea eficientă a timpului de lucru creează posibilitatea atragerii de resurse cu dimensionarea corespunzătoare a
personalului. Indicatorul reflectă, în plus, poziţia băncii în mediul concurenţial în funcţie de zona de interes economic
ca şi operativitatea prestării serviciilor şi siguranţa resurselor atrase de la clienţii băncii. Indicatorul se calculează ca
raport între volumul resurselor atrase de centrul de profit şi numărul mediu de personal.
9. Rata profitului reflectă valoarea veniturilor obţinute pentru realizarea unei unităţi de profit şi prezintă
gradul în care centrul de profit realizează dezideratul maximizării veniturilor în condiţiile minimizării cheltuielilor.
Indicatorul se calculează ca raport între veniturile totale şi profitul calculat.
10. Rata rentabilităţii reprezintă indicatorul care măsoară rezultatele managementului bancar, de optimizare a
fluxurilor elementelor de activ în corelare cu volumul şi structura resurselor atrase. Optimizarea raportului între
venituri şi costuri reprezintă o latură esenţială a managementului bancar, fiind sursa principală a creşterii pe criterii
calitative a profitului. Orientarea actuală a centrelor de profit se manifestă în tendinţa de reducere a cheltuielilor, în
special a celor cu funcţionarea băncii (salarii şi cheltuieli aferente acestora, impozite şi taxe, amortizări de mijloace
fixe, cheltuieli materiale, cu energia, combustibilii, apa, cheltuieli de birou, cheltuieli cu prelucrarea electronică a
informaţilor, cheltuieli cu paza şi protecţia băncii etc.). Indicatorul se determină ca raport între profitul brut şi valoarea
cheltuielilor înregistrate de bancă pe o anumită perioadă. Valoarea indicatorului este cu atât mai mare, cu cât o unitate
de profit se obţine cu un volum minim de cheltuieli.
11. Gradul de acoperire a cheltuielilor de funcţionare din comisioane şi taxe reflectă măsura în care veniturile
obţinute din operaţiunile efectuate de bancă în numele clienţilor acoperă cheltuielile proprii ale centrului de profit cu
funcţionarea băncii (ce includ cheltuieli generale şi cheltuieli administrativ-gospodăreşti). Dimensionarea cheltuielilor
cu funcţionarea băncii se efectuează în strictă corelare cu volumul de activitate, cu numărul optim de personal şi
gradul de funcţionalitate şi utilizare a spaţiului în care se desfăşoară activitatea bancară. Indicatorul se determină ca
raport între comisioanele şi taxele de servicii încasate şi cheltuielile cu funcţionarea băncii. O rată înaltă a gradului de
acoperire a cheltuielilor de funcţionare din comisioane şi taxe încasate indică o bună organizare a activităţii şi
fluxurilor bancare precum şi o poziţie importantă deţinută în sistemul concurenţial bancar ca urmare a calităţii şi
diversităţii serviciilor oferite clienţilor băncii.

Analiza indicatorilor de profitabilitate specifici activităţii bancare

În cadrul strategiilor şi politicilor bancare, profitabilitatea este factorul determinant care condiţionează
evoluţia viitoare, dezvoltarea şi consolidarea poziţiei băncii în cadrul sistemului bancar. Profitul brut este indicatorul
ce reflectă eficienţa întregii activităţi, sintetizând influenţa tuturor factorilor cantitativi şi calitativi care acţionează
direct sau indirect asupra veniturilor şi cheltuielilor.
În cazul băncilor indicatorul este denumit ROE (Return Of Equity), care este indicatorul randamentului
capitalului sau a fondurilor proprii şi se exprimă prin:
Profit net
ROE= ×100
Fonduri proprii totale
Calculat ca procent, acest indicator măsoară randamentul procentual al fiecărei unităţi monetare de fonduri
proprii. Maximizarea ROE-ului este consecinţa utilizării eficiente a tuturor resurselor băncii (proprii şi atrase) prin
realizarea unor investiţii de calitate.
Spre deosebire de întreprinderi, băncile nu fac investiţii mari în active fixe, iar factorul de producţie principal
este constituit cu precădere din resursele atrase şi o parte din capitalul acţionarilor, cash şi alte fonduri.
ROA (Return Of Assets) - indicatorul randamentului activelor se exprimă prin:
profit net
ROA= ×100
Active totale
Acest indicator măsoară venitul net generat de fiecare unitate monetară de active.
Dacă aceşti indicatori sunt mai mari decât cei ai unor bănci similare, banca respectivă este o bancă
performantă.
Randamentul fondurilor proprii este legat de randamentul activelor prin multiplicatorul fondurilor proprii (EM
– Equity Multiplier)
Active totale
EM= ×100
Total fonduri proprii
Multiplicatorul fondurilor EM compară activele cu fondurile proprii astfel că o valoare mare a acestui
indicator arată un grad mare de îndatorare financiară. El reprezintă atât o măsură a profitului, cât şi a riscului [10, 198].
Analiza eficienţei şi deci şi a rentabilităţii presupune evaluarea performanţelor actuale ale băncii, constituind
primul pas necesar în planificarea pe termen scurt, mediu şi lung.
12
 Sistemul de indicatori de profitabilitate bancară include, în principal:
1. rata veniturilor din dobânzi;
2. rata profitului net;
3. rata utilizării activelor;
4. rata rentabilităţii economice;
5. rata rentabilităţii financiare;
6. efectul de pârghie etc [15, p.359].
1. Rata rentabilităţii financiare (RRf) sau profitul la capital, este cea mai semnificativă expresie a profitului,
care măsoară rezultatele managementului bancar, în ansamblul său, şi, arată pentru acţionari efectul angajării lor în
activitatea bancară.
Profit net
RRf= ×100
Capital propriu
Capital propriu = Capitalul social + Fondul de rezervă + Alte fonduri + Profit nerepartizat
Rata rentabilităţii financiare informează conducerea administrativă a băncii despre suma care a fost câştigată
pe unitate de valoare contabilă a investiţiei acţionarilor în bancă. Această măsură reflectă de asemenea gradul de
generare a profitului, eficienţa operaţională, gradul de îndatorare financiară sau previziunea obligaţiilor fiscale. Astfel,
rentabilitatea financiară a unei bănci rezultă din rentabilitatea economică şi efectul de levier (sau multiplicatorul
capitalului), conform următoarei relaţii matematice:
Rata rentabilităţii activelor x Multiplicatorul capitalului = Rata rentabilităţii capitalului
sau
Profit net Active Profit net
× =
Active Capital Capital
2. Rata rentabilităţii economice (RRe) sau profitul la active, reflectă efortul capacităţii manageriale de a
utiliza resursele financiare ale băncii pentru a genera profit. Se apreciază că rata rentabilităţii economice este cea mai
bună măsură a eficienţei bancare, întrucât exprimă direct rezultatul, în funcţie de managementul specific intermedierii
bancare, de optimizare a operaţiunilor active, în funcţie de un volum de resurse date.
Profit net
RRe= ×100
Active totale
3. Efectul de pârghie (Ep) sau multiplicatorul capitalului, acţionează atunci când angajarea unor resurse noi
este avantajoasă, respectiv când costul resurselor este mai mic sau cel puţin egal cu rentabilitatea economică şi arată
gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare serveşte creşterii rentabilităţii capitalului propriu (al rentabilităţii
financiare).
Active totale
Ep=
Capital
Acest indicator variază proporţional cu ponderea capitalului în total pasive bancare. Cu cât ponderea
capitalului este mai mare, cu atât riscul bancar este mai mic şi efectul de pârghie de asemenea.
Pentru creşterea valorii acestui indicator se vor lua măsuri ca:
 campanie de publicitate puternică pentru atragerea unui număr mare de clienţi;
 mărirea numărului de sucursale.
4. Rata profitului (Rpr). Mărimea acestui indicator depinde în primul rând de raportul dintre veniturile şi
cheltuielile bancare şi în al doilea rând de structura veniturilor şi costurilor bancare. Acesta reprezintă principalul
indicator de analiză, în cazul în care se urmăreşte reducerea costurilor bancare.
Profit net
Rpr= ×100
Venituri totale
5. Gradul de utilizare al activelor (GUA). Mărimea acestui indicator depinde de mărimea ratei dobânzii pe
piaţă şi de structura activelor bancare. Maximizarea indicatorului se realizează pentru un nivel dat al dobânzii pe piaţă
prin creşterea ponderii activelor ce aduc cele mai mari venituri (cele mai rentabile). Aceste active sunt şi cele mai
riscante: creşterea ponderii lor implică şi o creştere a nivelului de risc bancar.
Venituri totale
GUA= ×100
Active totale
După cum se observă, rentabilitatea economică a unei bănci exprimă rentabilitatea utilizării activelor, după
cum rezultă şi din relaţia matematică [6, 289]:
Gradul de utilizare al activelor x Rata profitului = Rata rentabilităţii activelor

13
sau
Profit net Venituri Profit net
× =
Venituri Active totale Active totale
1. Rata veniturilor din dobânzi exprimă raportul dintre venitul net din dobânzi şi activele valorificate. Activele
valorificate reprezintă activele băncii care aduc venit.
O valoare mare a acestui indicator, adică un venit net din dobânzi cât mai mare la acelaşi nivel al activelor,
exprimă o activitate profitabilă, dar o marjă netă de dobânzi ridicată poate fi obţinută pe seama angajării în activităţi
riscante. Un nivel redus al marjei poate reflecta cheltuielile mari ale dobânzilor. Formula de calcul al acestui indicator
este următoarea:
Db−Dp
x 100
Rvd= Av

14