Psihanaliză

CAMELIA SOPONARU
Unitatea de învăţare 1.
ACCEPŢIUNI ALE PSIHANALIZEI: DOMENIU, IZVOARE, SCURT ISTORIC
1. DEFINIŢIE ŞI DOMENIU
Psihanaliza este legată încă de la începuturile ei de numele fondatorului său Sigmund Freud.
Începuturile ei nu pot fi datate cu exactitate, ele cuprinzând o perioadă de mai mulţi ani în care au loc
mai multe momente importante ale conceperii psihanalizei. Totuşi, psihanaliştii consideră că în anul
1895, anul apariţiei lucrării „Studii asupra isteriei”, lucrare semnată împreună cu Josef Breuer, evoluţia
psihanalizei se afla în plină desfăşurare.
Creaţia lui Freud s-a dorit la originea ei o nouă metodă de investigare a vieţii psihice şi o nouă
metodă de tratament a bolilor mintale. Ulterior, prin dezvoltarea cercetărilor şi antrenarea unui număr
mare de colaboratori valoroşi, Freud extinde rezultatele psihanalizei dincolo de simpla şi exclusiva
investigare a bolilor psihice.
Iniţial psihanaliza se dorea un nou mod de a „vedea” şi de a „înţelege” viaţa sufletească. Treptat,
ea îşi extinde sfera de interese asupra omului cuprinzând toate domeniile umanului care sfârşesc prin a
transforma psihanaliza într-o veritabilă psiho-antropologie, integrată ştiinţelor umane.
Din acest moment se vor diferenţia două mari direcţii în interiorul psihanalizei:
 direcţie doctrinară, pur teoretică, de interpretare şi explicare a omului ca „fenomen uman” complex
sub multiplele sale aspecte: psihologic, social, moral, cultural, religios, familial, istoric, etc.
 direcţie medico-terapeutică, pur practică de formare a personalităţii umane, restaurare şi
psihoterapie specifică a bolilor psihice sub numeroase aspecte: medical, terapeutic, pedagogic,
psihopedagogic etc.
În primele două decenii ale secolului XX, psihanaliza era deja un domeniu ştiinţific constituit în
ceea ce priveşte fundamentele sale. Din acest moment, prin pătrunderea sa în toate domeniile ştiinţelor
umane, psihanaliza începe să se impună ca un model de gândire nou, original în ce priveşte modul de a
înţelege omul, faptele umane, lumea şi societatea sub multiplele lor aspecte (morală, religie, cultură,
arte, relaţii umane, familie etc.). Se poate afirma, fără a exagera că psihanaliza se transformă în raport
cu obiectivele sale iniţiale într-o veritabilă doctrină umanistă. Ea invită la reflexie dar şi la restructurare,
la o nouă evaluare a obiectului ştiinţelor umane, înfăţişându-se ca o formă de gândire cu virtuţi
metodologice noi şi originale.
Dincolo de aspectele doctrinare şi metodologice speculative din sfera ştiinţelor umane,
psihanaliza continuă să-şi consolideze poziţia de metodă specifică de tratament în cazul bolilor psihice.
Psihoterapia psihanalitică se impune ca o formă originală şi complexă de terapie, cu largă aplicabilitate
în bolile psihice şi psihosomatice, în psihologia medicală dar şi în toate celelalte domenii umane.
Această evoluţie a psihanalizei a favorizat nu numai impunerea ei ca un tip de mentalitate şi ca
metodă de investigare în sfera ştiinţelor umane dar şi declanşarea unor confruntări de opinii dintre cele
mai variate care au avut ca urmare desprinderea din trunchiul psihanalizei freudiene a unor curente
disidente reprezentând noile psihanalize neofreudiene, diferenţiate atât din punct de vedere doctrinar
dar ca şi orientare practică. Psihanaliza a influenţat şi evoluţia psihoterapie psihanalitice atât în planul
teoretic, al atitudinii terapeutice, al modului de a conceptualiza conflictul, echilibrul sau dezechilibrul
psihic, cât şi în planul practicii, al tehnicilor de tratament.
Ca şi psihiatria, psihologia si psihoterapia, psihanaliza are ca obiect de studiu psihicul uman. Din
punct de vedre istoric şi teoretic, psihologia este indisolubil legată de istoria psihanalizei.
În încercarea noastră de a defini psihanaliza vom porni chiar de la accepţiunile date de Freud în
1922:
 „proces de investigare a proceselor psihice care altminteri sunt greu accesibile”;
 „metodă de tratament al tulburărilor nevrotice care se bazează pe această investigare”;
554

INTRODUCERE ÎN PSIHANALIZĂ
 „serii de concepţii psihologice dobândite prin acest mijloc si care se contopesc progresiv într-o
disciplină ştiinţifică nouă”.
În continuare vom încerca să precizăm fiecare din termenii utilizaţi de Freud în definirea
psihanalizei din perspectiva lui R. Perron (2000).
Prin proces psihic se înţelege aproape tot ce se poate petrece în interiorul psihismului. Dar ce
este psihismul? Freud consideră că în fiecare fiinţa umană funcţionează un „aparat psihic”, adică un
sistem organizat care se supune anumitor legi de funcţionare şi serveşte un anumit număr de scopuri
considerate ca fiind „funcţiile” sale. Omul este un ansamblu complex de asemenea sisteme funcţionale
sau aparate dispuse într-o structură de ansamblu ea însăşi ierarhizată (exemplu: sistemul biochimic
celular, sistemul imunitar, sistemul circulator, sistemul psihic, etc.). Procesele psihice sunt tot ceea ce
poate surveni în interiorul aparatului psihic: senzaţii, imagini, amintiri, reprezentări, emoţii, raţionamente,
etc.
Freud precizează că demersul pe care îl desemnează ca fiind „psihanaliză” se referă la procese
„altminteri greu accesibile” pentru că (spre deosebire de alte abordări) el consideră că, în mare parte,
aceste procese sunt inconştiente, adică ele rămân necunoscute subiectului însuşi. Ideea fundamentală
pentru Freud si centrală în psihanaliză este aceea că există procese psihice inconştiente prin natura lor,
întrucât mecanisme forte active se opun conştientizării lor (expl. „doctorul a spus că soţul meu ar putea
mânca tot ce vreau eu” în loc de ce vrea el, act ratat ce pune în evidenţa opoziţie ei în cuplu. Dacă i se
atrage atenţia asupra acest act ratat este forte posibil ca să nege energic această interpretare:
observăm prezenţa unor mecanisme care se opun în mod activ acceptării unui sens care trebuie să
rămână ascuns). Freud consideră că metodele propuse de psihanaliză permit cunoaşterea acestor
procese psihice „altminteri greu accesibile”.
Psihanaliza este „metodă de tratament al tulburărilor nevrotice care se bazează pe această
investigare”. Termenul de nevroză este moştenit de la psihiatria secolului al XIX când se credea că
aceste tulburări de la nivelul dispoziţiei, conduitei sau gândirii erau datorate unor „inflamaţii a nervilor”.
Această concepţie naivă a fost abandonată, dar termenul a rămas pentru a desemna tulburări ale
aparatului psihic, termen prin care Freud (1922) desemnează în principal ceea ce el numeşte
psihonevrozele (isterie, obsesii, fobii) şi „nevrozele actuale” (nevroze dezvoltate sub impactul unui
traumatisme violent, al unei privări sexuale insuportabile, etc.). Analiza acestor cazuri l-au condus pe
Freud la crearea psihanalizei.
Psihanaliza înseamnă şi „o serie de concepţii psihologice dobândite prin acest mijloc si care se
contopesc progresiv într-o disciplină ştiinţifică nouă”. Ea este un corp de cunoştinţe, elaborate în scopul
de a explica unele fenomene observabile (procese psihice) asigurându-le o bună coerenţă internă prin
demersuri raţionale. Contrar obiectivelor sale, psihanaliza a fost acuzată de iraţionalitate (alţii l-au
acuzat pe Freud de a fi prea „raţionalist” în sensul raţionalismului de la începutul sec. XX). Iraţionalitatea
psihanalizei este legată de faptul că aceşti critici au confundat metoda cu obiectul: psihanaliza se
străduieşte să trateze în mod raţional procesele psihice care în bună parte sunt iraţionale (pentru că ele
sunt inconştiente, grevate de conflicte, afecte, emoţii, etc.).
Psihanaliza a dus la apariţia unor teorii care se bazează pe observaţii şi care încearcă să
ordoneze şi să explice datele obţinute. Ceea ce numim teorie psihanalitică este un sistem de ipoteze
referitoare la funcţionarea şi evoluţia psihicului uman. Psihanaliza este o parte a psihologiei generale şi
după părerea multor autori ea cuprinde cele mai semnificative contribuţii la explicarea modului în care
funcţionează psihicul uman.
Termenul de psihanaliză desemnează în acelaşi timp un demers de cunoaştere a funcţionării
psihice, o terapie şi o teorie. Teoria psihanalitică se ocupă atât de funcţionarea psihicului uman normal
cât şi de patologia acestuia. Practica psihanalitică s-a centrat mai mult pe tratamentul indivizilor bolnavi
psihic sau a celor care prezintă tulburări psihice, dar teoria psihanalitică abordează atât normalul cât şi
patologicul deşi majoritatea observaţiilor s-au făcut pe subiecţi care prezentau tulburări. Teoria
psihanalitică este un sistem de ipoteze referitoare la funcţionarea şi evoluţia psihicului uman.
555
CAMELIA SOPONARU
Din multitudinea de ipoteze ale teoriei psihanalizei privind psihicul uman două sunt considerate
fundamentale:
a. principiul determinismului psihic sau principiul cauzalităţii;
Din perspectiva acestei ipoteze orice manifestare psihică este determinată de toate manifestările
psihice anterioare ceea ce face ca în viaţa psihică să nu existe discontinuitate. Altfel spus, în domeniul
psihicului uman, similar dinamicii fenomenului natural, nimic nu este întâmplător. Înţelegerea şi
aplicarea acestui principiu este strict necesară unei atitudini corecte în cadrul studiului psihicului uman,
atât în ce priveşte aspectele sale de normalitate cât şi în privinţa celor patologice. Din această
perspectivă nici o manifestare nu este fără sens sau întâmplătoare, iar la întrebările de genul: „cine l-a
cauzat? de ce se manifestă astfel?” chiar dacă nu găsim un răspuns sau nu avem certitudinea unui
răspuns apropiat realităţii, important este că acest răspuns există (există o cauză a acelei manifestări).
EXEMPLU
Actele ratate sau visul sunt urmarea unor manifestări psihice, fiecare aflându-se într-o relaţie logică şi
coerentă cu întreaga viaţă psihică a protagonistului. Şi în cazul manifestărilor psihopatologice, orice
simptom nevrotic, indiferent de natura sa, este determinat de alte procese psihice chiar dacă deseori
pacientul crede că simptomul este străin fiinţei sale, neavând nici o legătură cu viaţa psihică.
b. ipoteza conform căreia conştiinţa este, preponderent, un atribut de excepţie şi nu unul de

normalitate în cadrul proceselor psihice.
Din aceasta perspectivă, procesele psihice inconştiente au o importantă şi o frecvenţă extrem de
mare atât în funcţionarea normală a psihicului cât şi în cea patologică.
Există o strânsă legătură între aceste două ipoteze încât nu se poate discuta despre una fără a
ne folosi şi de cealaltă. Aparenta discontinuitate a vieţii noastre psihice este determinată de faptul că
cele mai multe manifestări psihice ale psihicului nostru sunt fenomene inconştiente (expl. fredonăm o
melodie. Acest fapt aparent nu are nici o legătură cu activitatea noastră prezentă. Dar cineva poate să
ne spună că acum 5 min am trecut pe lângă o terasă unde se cânta tocmai acest cântec).
Există o metodă generală pentru punerea în evidenţă a proceselor psihice inconştiente? Aceste
procese pot fi direct observate? Cum a descoperit Freud frecvenţa şi importanţa acestor procese în
viaţa psihică?
Până în prezent nu dispunem de nici o metodă care să permită observarea directă a proceselor
psihice inconştiente, toate metodele folosite în cercetarea acestor fenomene sunt indirecte. Aceste
metode indirecte ne permit deducerea existenţei unor asemenea fenomene şi deseori chiar şi
determinarea naturii şi semnificaţiei lor în viaţa psihică a individului. Cea mai sigură şi folositoare
metodă de studiu a proceselor psihice inconştiente de care dispunem în prezent este tehnica pe care a
dezvoltat-o Freud numită tehnica psihanalizei. Cu ajutorul ei, Freud a pus în evidenţă importanţa şi rolul
proceselor psihice inconştiente.
Până la Freud psihologia a identificat viaţa psihică cu viaţa conştiinţei, considerându-se în sensul
acesta că „orice fenomen psihic se însoţeşte de conştiinţa pe care o are despre el” (J.P. Charrier).
Putem desprinde două direcţii de gândire referitoare la viaţa psihică:
Viaţa psihică apreciată ca manifestare exterioară pură şi exclusivă; această concepţie a fost
vehiculată în sec. XIX şi XX de teoriile gestaltiste, behavioriste, nervismul pavlovian şi neuropsihologie.
Viaţa psihică privită ca experienţă a „vieţii interioare”, idei care ne vin de la Platon şi care sunt
continuate până la Freud.
Aceste două puncte de vedere care s-au confruntat permanent în decursul istoriei ştiinţelor
umane şi a psihologiei, departe de a clarifica domeniul şi obiectul psihologiei, sfârşesc prin a-l face şi
mai imprecis, mai contradictoriu. Două direcţii principale se desprind în sensul acesta:
 direcţie care consideră psihologia şi psihiatria ca „ştiinţe pozitive”, înscrisă în seria ştiinţelor
biologice;
556

 alta în care, atât psihologia cât şi psihiatria sunt considerate ca fiind „ştiinţe umane”, întrucât prin
natura obiectului lor, ele studiază un aspect fundamental al fiinţei umane, acela „de a fi” şi „de a se
înfăţişa”, adică dimensiunea ontologică a persoanei.
Încercând să depăşească această dilemă a naturii vieţii psihice, Freud îşi pune următoarele
întrebări: Viaţa psihică este manifestarea unui organ somatic, respectiv manifestarea creierului? Viaţa
psihică este mai întâi o manifestare pură a vieţii conştiinţei, a actelor acesteia? Răspunsul său desprins
din teoriile sale este că „viaţa psihică” reprezintă expresia funcţiunii unui aparat căruia îi atribuim o
extensie spaţială pe care o presupunem formată din mai multe părţi sau instanţe, care cuprinde creierul
dar pe care concomitent, prin natura lor îl depăşeşte.
ÎNTREBARE
Ce motive credeţi că l-au determinat pe Freud să considere că demersul pe care îl desemnează ca fiind
„psihanaliză” se referă la procese „greu accesibile”?
2. SIGMUND FREUD
Freud a sintetizat cunoştinţele anterioare din filozofie, literatură şi cele medico-terapeutice şi a

definit cadrul psihanalizei. De viaţa şi activitatea sa este legată istoria propriu-zisă a psihanalizei. Din
acest motiv vom urmări principalele evenimente ale vieţii sale, veritabile etape de dezvoltare ale
psihanalizei.
Freud se naşte la 6 mai 1856 în oraşul Freiberg din Moravia, în Imperiul Austro-Ungar. La vârsta
de cinci ani se mută cu familia sa la Viena unde studiază cursul secundar şi apoi urmează tot aici
Facultatea de Medicină, fiind interesat în mod deosebit de studiul sistemului nervos.
Între 1876 şi 1882 Freud a fost ataşat la Laboratorul lui Brucke studiind histologia sistemului
nervos. În 1881 devine doctor în medicină iar în 1882 părăseşte laboratorul pentru a face medicină
internă şi neurologie. În 1884 face cercetări asupra cocainei remarcând proprietăţile sale anestezice.
Celebritatea va fi preluata de un coleg care publica primele articole asupra proprietăţilor cocainei în timp
ce Freud este plecat pentru a se căsători cu Martha (după o logodnă de 4 ani).
După ce studiase în laboratorul de fiziologie a lui Ernst Brücke, Freud intrase în serviciul
spitalicesc al profesorului de medicină generală Hermann Nothnagel, iniţiatorul la Viena al
electrofiziologiei. Apoi a fost medic intern în serviciul de psihiatrie al lui Theodor Meynert, considerat pe
atunci cel mai mare anatomist al creierului. Lucrând ca psihiatru după ce a fost neurolog, Meynert se
străduia să ofere explicaţii anatomo-fiziologice tuturor tulburărilor mentale. Freud fusese fascinat de
cursurile sale dar încă de pe atunci se simţea atras de renumele lui Jean-Martin Charcot şi de metoda
anatomo-clinică a acestuia caracterizată prin mai multă deschidere pentru fiziologie.
În 1881 şi 1882, împreună cu Breuer tratează prin hipnoză un caz de isterie, utilizând în mod
invers metoda lui Charcot, care producea simptomele clinice prin inducţie în stare de hipnoză. Freud şi
Breuer vor utiliza metoda inducţiei hipnotice în scopul ştergerii simptomelor clinice. Breuer se ocupase
de această fată în vârsta de 21 ani care prezenta simptome isterice (aceste manifestări aveau legătură
cu boala tatălui său). Tânăra, cunoscută sub numele de Anna O. manifesta paralizia a trei membre,
tulburări de vedere şi de limbaj, o tuse nervoasă care nu se mai oprea; pe deasupra era anorexică şi
puteau fi observate la ea două stări distincte: într-o stare era calmă şi cuminte, în cealaltă se purta ca
un copil nesuferit, sâcâindu-i întruna pe cei din jur cu ţipetele şi plânsetele ei. La trecerea dintr-o stare în
cealaltă se înregistrau faze de autohipnotizare din care se trezea lucidă şi liniştită. Breuer o vizita în
acele perioade, ea obişnuindu-se să-i povestească halucinaţiile şi neliniştile, precum şi diferitele
incidente care-i tulburau existenţa. Într-o zi, după ce-i semnalase anumite simptome, ea le-a făcut să
dispară ca de la sine. Acest proces care ducea la vindecare a fost numit de către tânără „tratament prin
557
CAMELIA SOPONARU
cuvânt” sau „curăţatul hornului”. Cazul Annei O. a jucat un rol important în descoperirea psihanalizei;
invenţia s-a produs în engleză, într-o vreme când tânăra uitase limba maternă (germana) vorbind în
schimb câteva limbi străine. Istoria Annei O. va deveni legendară, devenind unul dintre miturile de
întemeiere ale istoriei psihanalizei. Dacă Freud a descoperit inconştientul, Bertha Pappanheim (Anna
O.) a „inventat” cura analitică.
Joseph Breuer era fiul unui rabin de condiţie modestă dar foarte respectat în sânul comunităţii
evreieşti vieneze. El îşi venera tatăl şi se simţea foarte ataşat de valorile religioase ale tradiţiei evreieşti.
Breuer era cu 14 ani mai mare decât Freud şi făcuse ca şi acesta studiile cu Brücke. Cercetările lui
Breuer din domeniul fiziologiei aveau să furnizeze unul din fundamentele conceptuale ale teoriei
freudiene despre isterie. Breuer l-a ajutat pe Freud financiar în timpul studenţiei iar acesta în semn de
recunoştinţă a dat primei sale fete numele Mathilde după numele soţiei lui Breuer.
În 1885 Freud face un stagiu la Paris la celebra Clinică de Neurologie a lui Charcot de la
Sâlpetrière. Aici asistă la faimoasele «Leçon de Mardi» ale lui Charcot cu demonstraţii clinice şi discuţii
asupra isteriei. Concomitent îl cunoaşte şi pe P. Janet şi studiile acestuia. În 1886 s-a stabilit ca medic
la Viena şi a abandonat eletroterapia pentru sugestie şi hipnoză.
În 1889 Freud face un nou stagiu, de data asta la Clinica de la Nancy, unde îl cunoaşte pe
Liebaul şi Bernheim, cu care va studia hipnotismul şi sugestia în tratamentul simptomelor clinice ale
isteriei.
Lucrarea Studii asupra isteriei fundamentează o nouă doctrină psihologică şi o nouă formă de
tratament a bolilor psihice. Între anii 1899 şi 1905 Freud îşi expune primele sale formulări teoretice
referitoare la psihanaliză în lucrări devenite celebre: Interpretarea viselor (1899), Psihopatologia vieţii
cotidiene (1901), Trei eseuri asupra sexualităţii şi Lapsusul şi relaţia sa cu inconştientul (1905).
Psihanaliza va cunoaşte o dezvoltare considerabilă între anii 1905-1920, perioadă în care Freud
publică „Introducere în narcisism” (1914), „Complexul lui Œdipe” iar în jurul lui se constituie o echipă de
tineri care vor ilustra ulterior domeniul psihiatriei, al psihanalizei şi psihoterapiei. Este vorba de
E. Bleuer, C.G. Jung (de la Zürich), E. Jones (Londra), K. Abraham (Berlin), S. Ferenczi (Budapesta),
E. Régis şi A. Hesnard (Paris). Toţi vor fi nume de referinţă în domeniu.
Întâlnirea dintre S. Freud şi noii săi elevi nu a avut ca efect numai adoptarea şi difuzarea
psihanalizei, ci şi ridicarea unor întrebări din partea acestora referitoare atât la doctrina teoretică cât şi
la metoda practică. Aceste din urmă aspecte au dus la separarea unora dintre adepţii lui Freud de
acesta. Apar astfel curente desidente în psihanaliză: ale lui A. Adler, care pune accentul pe rolul
agresivităţii şi al voinţei de putere (complexele de superioritate şi inferioritate) şi C.G. Jung care se
distanţează de Freud prin respingerea pansexualismului acestuia în materie de pulsiuni, precum şi în ce
priveşte modul de a considera inconştientul.
După anul 1920, asistăm la o modificare a teoriei psihanalitice şi o extindere a acesteia, operată
chiar de către Freud. Aceste aspecte le regăsim în lucrarea „Dincolo de principiul plăcerii” (1920). În
această lucrare, Freud împarte pulsiunile în două grupe: pulsiuni ale vieţii (sexualitate, libido, Eros) şi
pulsiuni ale morţii şi agresivităţii (Thanatos). De aici Freud procedează la o reevaluare a organizării
sistemului personalităţii sau a „aparatului psihic” în trei instanţe: Sinele (sediul pulsiunilor şi dorinţelor
refulate), Eul (cuprinzând preconştientul şi cenzura) Supra – Eul (cuprinzând conştiinţa morală).
Până în 1939, anul morţii sale la Londra, Freud se va ocupa de extinderea psihanalizei asupra
ştiinţelor umane: morală, religie, mitologie, societate, familie, cultură, artă, etc. („Totem şi tabu”,
„Inhibiţie, simptom, boală”, „Moise şi monoteismul”, „Malaise de la civilisation”).
3. PERIOADA POSTFREUDIANĂ
Psihanaliza are o istorie tensionată fiind zguduită de crize interioare determinate de curente
desidente. Psihanaliza cunoaşte modificări multiple atât in plan doctrinar cât mai cu seamă în planul
558

practicii psihoterapeutice şi educaţiei. Primele şi cele mai importante curente desidente sunt cele ale lui
A. Adler şi cel al lui C.G. Jung.
A. Adler pune accentul pe autoritate, pe pulsiunea agresivităţii şi pe dorinţa de putere ca formă
finală către care tinde orice comportament, orice pulsiune a Eului, ca mod de autorealizare a persoanei.
C.G. Jung revizuieşte psihanaliza în special în problema inconştientului căruia îi acordă o valoare
esenţială. Conţinutul inconştientul este extins iar psihanaliza din perspectiva lui Jung devine o
„psihologie abisală”, având ca obiect de studiu tocmai inconştientul. Inconştientul nu poate fi numai
sediul exclusiv al pulsiunii sexuale, aici se regăsesc şi arhetipurile, stările complexuale, experienţa
psihologică individuală sau simptomele clinico-nevrotice ale individului. Limbajul inconştientului este
simbolic şi el se exprimă in mituri, legende, religii, vise, artă. Considerată problema din această
perspectivă, nu putem vorbi de un singur inconştient. Acesta cuprinde mai multe instanţe: inconştientul
instinctogen, ca sediu al pulsiunilor primare; inconştientul individual, ca sediu al experienţelor personale
ale individului; inconştientul colectiv, depozitarul tuturor experienţelor ancestrale ale umanităţii, sub
forma arhetipurilor.
Încă din timpul vieţii lui Freud şi mai ales după, psihanaliza a fost îmbogăţită de numeroase
contribuţii.
W. Stekel studiază pulsiunile sexuale, problema sexualităţii şi a traumatismului sexual în viaţa
individului, stările de angoasă, etc.
O. Ranck studiază psihanalitic etapele vieţii individuale, punând problema „traumatismului
naşterii” individului ca o serioasă problemă a separării copilului de mamă, dependenţa prelungită de
aceasta, şi consecinţele sale în procesul de formare şi maturizare a personalităţii individuale.
A. Freud studiază raporturile Eului cu Lumea şi descrie mecanismele de apărare ale Eului.
M. Klein scoate în evidenţă importanţa primei copilării, a fixaţiilor emoţionale din această perioadă, dar
şi rolul psihotraumatizant al frustrărilor afective şi a carenţelor educaţionale pentru viitorul individ.
K. Horney face studii extinse asupra relaţiilor dintre conflict şi mediu, a rolului şi semnificaţiilor
psihotraumatismelor asupra personalităţii individului. L. Szondy realizează o analiză minuţioasă în ce
priveşte pulsiunile inconştientului şi elaborează o metodă de diagnostic al acestora.
J. Lacan procedează la o analiză a stadiilor de dezvoltare şi a semnificaţiei discursului
psihanalitic. J. Starobinski aprofundează aceste aspecte prin analiza semantică aplicată la psihanaliză,
realizând o adevărată hermeneutică a discursului psihanalitic.
Cercetările psihanalitice s-au extins şi asupra altor celorlalte ştiinţe umane. M. Robert şi
Ch. Buhler fac studii de analiză psihanalitică la cercetările psihobiografice. L. Binswanger vorbeşte
despre valoarea deosebită a studiului psihobiografiei individuale, dintr-o dublă perspectivă: psihanalistă
şi existenţială, punând accentul pe viaţa interioară a individului considerată ca „istorie a vieţii interioare”.
În domeniul antropologiei culturale, psihanaliza devine o metodă preţioasă pentru L. Malinowski,
R. Linton în interpretarea vechilor culturi sau a civilizaţiilor primitive. Aceste teme le regăsim şi la
Cl. Lévi-Strauss care face o analiză comparată din perspectiva antropologiei structurale a tehnicilor
psihanalizei şi a practicilor şamaniste.
APLICAŢIE
Pornind de la accepţiunile date de Freud psihanalizei, explicaţi de ce s-au diferenţiat două mari direcţii
în interiorul psihanalizei: direcţia doctrinară şi direcţia medico-terapeutică.
559
CAMELIA SOPONARU
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Principiul determinismului se referă la faptul că manifestările vieţii psihice inconştiente nu au nici o
legătură cu cele ale inconştientului.
a. Adevărat
b. Fals
2. Contribuţii serioase la dezvoltarea psihanalizei au adus:
a. W. Wundt
b. K. Horney
c. C. Jung
d. J. Watson
e. W. James
f. A. Adler
3. A. Adler pune accentul pe autoritate, pe pulsiunea agresivităţii şi pe dorinţa de putere ca formă finală
către care tinde orice comportament
a. Adevărat
b. Fals
Referinţe bibliografice
 Chartier J.-P., 1998, Introducere în psihanaliza lui Freud, Editura Iri
 Dem. Vasilescu V., 2003,Introducere psihanaliza freudiană şi postfreudiană, Editura Trei
 Enăchescu C., 1999, Tratat de psihanaliză şi psihoterapie, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,
Bucureşti
 Fages J.-B., 1996, Histoire de la psychanalyse après Freud, Editions Odile Jacob, collection «Opus»
Bibliografie obligatorie pentru cursanţi

Referinţe principale:
 Soponaru, Camelia, 2013, Introducere în psihanaliză, Manual pentru Învăţământul la distanţă,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
Referinţe suplimentare:
 Freud S., 1991, Interpretarea viselor, Editura Măiastra
 Freud S., 1991, Opere I, II, III şi IV, Editura Ştiinţifică
 Freud S., 1992, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii cotidiene,
Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti
 Freud S., 1994, Eseuri de psihanaliză aplicată, Editura Trei
560

PRINCIPIILE PSIHANALIZEI
1. PROBLEMELE PSIHANALIZEI
Domeniul psihanalizei îl reprezintă „omul si „suferinţa psihică”. Suferinţa psihică are un caracter
particular, diferit de suferinţa somatică, aceasta fiind în primul rând durere. Ea este nenorocire şi tortură.
Acest tip de suferinţă este resimţită de individ în interior, trăind-o ca pe o experienţă psihică. Din acest
motiv psihanaliza îşi propune „să intre”, „să coboare” în inconştientul uman, în profunzimea personalităţii
pentru a descifra si rezolva aceste stări.
Una din principalele cuceriri ale psihanalizei este reprezentată prin precizarea cadrului
psihologiei, în sensul acesta, se disting două mari tipuri de psihologii, şi anume:
a) Psihologia de suprafaţă, care priveşte comportamentul şi actele umane; ea este o psihologie şi o
psihoterapie de consiliere care aduce un ajutor practic şi imediat, o soluţie de moment.
b) Psihologia profunzimilor sau abisală, rezultat direct al psihanalizei (S. Freud, C.G. Jung, L. Szondy),
care vizează sondarea inconştientului, un fel de „psiho-speologie” sau „chirurgie a sufletului”
(P. Daco).
Psihologia abisală este o psihologie şi o psihoterapie simbolică. Ea se bazează pe imaginaţia
subiectului în scopul depistării următoarelor aspecte: refulările; complexele; amintirile uitate;
profunzimile nesatisfăcute.
După S. Freud, pentru psihanaliză, domeniul psihologiei reprezintă studiul „fenomenelor mentale”
pe care aceasta le plasează exclusiv în „interiorul” persoanei, în sfera inconştientului. Pe aceste
considerente domeniul psihanalizei este dominat de următoarele trei mari dimensiuni ale acesteia:
dinamica, economica şi topica sau structuralitatea.
Dinamica descrie fenomenele mintale şi le explică prin interacţiunea lor în raport cu „opoziţia
forţelor” care generează situaţii conflictuale sau stări complexuale. Aceste „forţe” care generează
conflictele sunt reprezentate prin următoarele: pulsiunile biologice de natură sexuală sau agresive;
contra-pulsiunile, de origine socială, care se opun realizării pulsiunilor individului.
Economica pune accentul pe aspectul conservativ al forţelor în prezenţa conflictului. Energia
pulsională este modificată în unele perioade critice ale vieţi: individului (pubertatea, adolescenţa,
menopauza, involuţia), situaţiile în care forţa pulsiunilor si a contra-pulsiunilor este decisivă în ceea ce
priveşte evoluţia conflictului. Această energie psihică internă poate lua următoarele aspecte: mânie
emoţională, agresivitate biologică.
Topica sau structuralitatea este legată de structura aparatului psihic, la care, aşa cum am arătat
şi mai înainte, S. Freud distinge trei instanţe: Supra-Eul moral; Eul conştient; Sinele inconştient.
Aceste structuri sau instanţe ale personalităţii individului se disting fiecare prin forţa, originea şi
dinamica specifică. În sfera psihanalizei, considerată ca doctrină teoretică fundamentală, se diferenţiază
un domeniu practic reprezentat prin psihanaliza clinică; aceasta este o colecţie ordonată de „studii de
cazuri” (case history) şi de interpretare explicativă a semnificaţiei lor. Se poate desprinde din cele de
mai sus faptul că problemele psihanalizei au dimensiuni şi caracteristici proprii, ce-i conferă o anumită
configuraţie care o diferenţiază net de psihologia descriptivă clasică şi de psihiatria clinică. Elementul ei
caracteristic, fundamental, este reprezentat prin caracterul său dinamic. Aceste aspecte se vor vedea
pregnant în principiile psihanalizei.
2. PRINCIPIILE PSIHANALIZEI
Prin principiile fundamentale ale psihanalizei înţelegem principiile sau legile cele mai generale
care, după S. Freud, guvernează viaţa mintală, conduita şi experienţele persoanei umane. Aceste
561
CAMELIA SOPONARU
principii teoretice sunt aplicabile constant în clinică şi tehnică. Din punct de vedere istoric, ele şi-au făcut
apariţia de la originile psihanalizei (1895). Este totuşi întemeiat să distingem două perioade: în prima,
până în 1920, Freud tinde să explice totul după principiul plăcere-neplăcere; în a doua, după 1920, el
instituie „compulsia repetiţiei eficiente” dincolo de principiul plăcerii.
Freud vorbeşte de următoarele principii: principiul constanţei; principiul inerţiei neuronale;
principiul Nirvana; principiul plăcere/neplăcere; principiul realităţii; compulsiunea la repetiţie.
Principiul constanţei
Acesta este principiul conform căruia aparatul psihic tinde ca să menţină la un nivel cât mai
scăzut posibil, sau cel puţin cât mai constant cu putinţă, cantitatea de excitaţie pe care el o conţine.
Constanţa este obţinută, pe de o parte, prin descărcarea energiei existente, iar pe de altă parte, prin
evitarea a ceea ce ar putea creşte cantitatea de excitaţie şi apărare împotriva acestei creşteri.
Principiul constanţei stă la baza teoriei economice freudiene. Prezent încă din primele lucrări, el
este tot timpul presupus implicit ca reglator al funcţionării aparatului psihic; el caută să menţină
constantă în cadrul său suma excitaţiilor; în acest scop, sunt puse în mişcare mecanisme de evitare faţă
de excitaţiile externe şi de apărare şi descărcare (abreacţie) faţă de creşterea tensiunii de origine
internă. Reduse la expresia lor economică ultimă, cele mai diverse manifestări ale vieţii psihice trebuie
înţelese ca tentative mai mult sau mai puţin reuşite de a menţine sau restabili această constanţă.
Principiul constanţei se află într-un raport strâns cu principiul plăcerii în măsura în care
neplăcerea poate, dintr-o perspectivă economică, să fie abordată ca percepţia subiectivă a unei creşteri
de tensiune, iar plăcerea ca traducând diminuarea acestei tensiuni. Relaţia dintre senzaţiile subiective
de plăcere-neplăcere şi procesele economice care le stau la bază i-a apărut însă lui Freud deosebit de
complexă; de exemplu, senzaţia de plăcere poate însoţi o creştere de tensiune. Asemenea fenomene
fac necesară stabilirea unui raport între principiul constanţei şi principiul plăcerii, raport care să nu se
reducă la o simplă echivalenţă (vezi: Principiul plăcerii).
Punând la baza psihologiei o lege a constanţei, Freud, ca şi Breuer, nu face decât să-şi asume o
exigenţă general admisă în mediile ştiinţifice ale sfârşitului de secol al XIX-lea: extinderea la psihologie
şi psihofiziologie a principiilor celor mai generale ale fizicii, principii care stau la baza oricărei ştiinţe. S-
ar putea găsi destule tentative, fie anterioare (în principal, cea a lui Fechner, care dă „principiului său de
stabilitate” o importanţă universală), fie contemporane lui Freud, pentru a pune în evidenţă în
psihofiziologie o lege de constanţă.
Principiul constanţei face parte din aparatul teoretic pe care Breuer şi Freud îl elaborează în
comun în jurul anilor 1892-1895, mai ales pentru a clarifica fenomene pe care le-au constatat în isterie:
simptomele sunt raportate la un defect de abreacţie (descărcare emoţională prin care un subiect se
eliberează de efectul legat de amintirea unui eveniment traumatic, permiţându-i astfel să nu devină sau
să rămână patogen); resortul curei este căutat într-o descărcare adecvată a afectelor, în acelaşi timp
însă, dacă se compară două texte teoretice scrise de fiecare dintre cei doi autori, se constată, dincolo
de acordul aparent, o netă diferenţă de perspectivă.
Legea constanţei este concepută ca o lege a optimului. Există un nivel energetic favorabil ce
trebuie restabilit prin descărcări atunci când tinde să crească, dar şi prin reîncărcări (mai ales prin
somn), atunci când este prea coborât.
Constanţa poate fi ameninţată fie prin stări de excitaţie generalizate şi uniforme (stare de
aşteptare intensă, de exemplu), fie printr-o repartizare inegală a excitaţiei în sistem (afecte). Existenţa şi
restabilirea unui nivel optim sunt condiţii care permit o liberă circulaţie a energiei cinetice. Funcţionarea
fără piedici a gândirii, o derulare normală a asociaţiilor de idei presupun ca autoreglarea sistemului să
nu fie perturbată.
562

Principiul inerţiei neuronale

Acesta este principiul de funcţionare a sistemului neuronal, în conformitate cu care neuronii tind
ca să evacueze complet cantităţile de energie pe care le primesc. Este un mecanism de „descărcare
energetică” neuronală.
În fizică, inerţia desemnează următorul fenomen: „...un punct lipsit de orice legătură mecanică şi
asupra căruia nu se exercită nici o acţiune îşi conservă nedefinit aceeaşi viteză considerată din punct
de vedere al mărimii şi direcţiei (chiar şi în cazul în care această viteză este nulă, adică acel corp este
în repaus)”
Principiul enunţat de Freud privind sistemul neuronal prezintă o analogie sigură cu principiul
inerţiei din fizică. El este formulat astfel: „Neuronii tind să se debaraseze de cantitate” Devine clar că, în
măsura în care vrea să se menţină la un anumit nivel de verosimilitate biologică, Freud se vede obligat
să introducă imediat alterări considerabile ale principiului inerţiei. Cum ar putea să supravieţuiască un
organism care ar funcţiona după acest principiu? Cum ar putea el să existe dacă este adevărat că
însăşi noţiunea de organism presupune menţinerea unei diferenţe stabile a nivelului energetic în raport
cu mediul înconjurător?
Contradicţiile care se pot constata în noţiunea freudiană de principiu al inerţiei neuronale nu
trebuie totuşi, după părerea noastră, să descalifice intuiţia de bază subiacentă utilizării sale. Această
intuiţie este legată de însăşi descoperirea inconştientului; ceea ce Freud traduce în libera circulaţie a
sensului, care caracterizează procesul primar.
Principiul Nirvana
Acest principiu desemnează tendinţa aparatului psihic de a reduce la zero, sau măcar de a
reduce cât mai mult posibil, orice cantitate de excitaţie de origine externă sau internă (B. Low, S.
Freud). Nirvana desemnează stingerea dorinţei umane, aneantizarea individualităţii, o stare de linişte şi
fericire interioară perfectă, totală. Principiul Nirvanei este tendinţa de reducere, de constanţă, de supri-
mare a tensiunilor produse de orice excitaţie internă. Acest punct de vedere creează o stare de
ambiguitate, de echivalenţă între „principiul constanţei” şi „principiul Nirvana”.
După S. Freud, principiul Nirvanei exprimă tendinţa pulsiunii de moarte, motiv pentru care acest
principiu se diferenţiază de constanţă sau de homeostazie (J. Laplanche şi J.B. Pontalis). Termenul de
Nirvana exprimă în primul rând o legătură profundă între plăcere şi aneantizare.
Principiul plăcerii/neplăcerii
Acesta este un principiu care guvernează funcţionarea mintală în sensul că ansamblul activităţii
psihice are ca scop să evite neplăcerea şi să procure plăcerea, în măsura în care neplăcerea este
legată de creşterea cantităţii de excitaţie, iar plăcerea de reducerea acesteia, principiul plăcerii este un
principiu economic.
Acest principiu al plăcerii a fost preluat de către S. Freud de la Fechner („principiul de plăcere a
acţiunii”), conform căruia nu numai că finalitatea urmărită de acţiunea umană este plăcerea, dar şi că
actele noastre sunt determinate de plăcerea sau de neplăcerea procurate în prezent de reprezentarea
acţiunii de îndeplinit sau a consecinţelor sale.
Se remarcă la S. Freud existenţa unei relaţii strânse între cele două principii ale plăcerii si
constanţei. Principiul plăcerii este corelat şi cu principiul realităţii. Pulsiunile nu caută, la început, decât
să se descarce, să se satisfacă pe căile cele mai scurte. Ele se acomodează progresiv cu realitatea,
singura care le permite prin deturnări şi amânări necesare, să atingă satisfacţia căutată.
Reiese de aici modul în care raportul „plăcere/realitate”' pune o problemă care este ea însăşi
dependentă de semnificaţia dată în psihanaliză termenului de „plăcere”. Prin plăcere se înţelege
satisfacerea unei nevoi.
Noţiunea de principiu al plăcerii apare, în teoria psihanalitică, mai ales corelată noţiunii de
principiu al realităţii. De asemenea, când Freud enunţă explicit cele două principii de funcţionare
psihică, el scoate în evidenţă tocmai acest ax de referinţă. Pulsiunile nu caută la început decât să se
563
CAMELIA SOPONARU
descarce, să se satisfacă pe căile cele mai scurte. Ele se acomodează progresiv cu realitatea, singura
care le permite, prin deturnări şi amânări necesare, să atingă satisfacţia căutată. Din această teză
simplificată, reiese modul în care raportul plăcere-realitate pune o problemă care este ea însăşi
dependentă de semnificaţia dată în psihanaliză termenului plăcere. Dacă înţelegem prin plăcere mai
ales satisfacerea unei nevoi, după modelul satisfacerii pulsiunilor de autoconservare, atunci opoziţia
principiul plăcerii-principiul realităţii nu oferă nimic radical; aceasta cu atât mai mult cu cât s-ar putea
uşor admite existenţa în organismul viu a unei dotări naturale, a unor predispoziţii care fac din plăcere
un ghid de viaţă, subordonându-i comportamente şi funcţii adaptative. Dar psihanaliza a pus în prim-
plan noţiunea de plăcere într-un cu totul alt context, în care apare, dimpotrivă, legat de procese (trăire
de satisfacere) şi fenomene (visul) al căror caracter dereal este evident. Din această perspectivă, cele
două principii apar ca fundamental antagonice, împlinirea unei dorinţe inconştiente răspunzând la cu
totul alte exigenţe şi funcţionând după cu totul alte legi decât satisfacerea nevoilor vitale (vezi: Pulsiuni
de autoconservare).
ÎNTREBARE
De ce psihologia abisală poate fi considerată ca o psihologie şi o psihoterapie simbolică?
Principiul realităţii
Principiul realităţii împreună cu principiul plăcerii reprezintă pentru S. Freud cele două mari
principii care guvernează întreaga funcţionare a aparatului psihic. El formează un cuplu cu principiul
plăcerii pe care îi modifică, în măsura în care reuşeşte ca să se impună ca principiu reglator. În acest
caz, căutarea satisfacţiei nu se mai efectuează pe căile cele mai scurte, ci acceptă deturnări si îşi
amână atingerea scopului în funcţie de condiţiile impuse de mediul exterior.
Din punct de vedere economic, principiul realităţii corespunde unei transformări a energiei libere
în energie legată. Din punct de vedere topic, el este definitoriu pentru sistemul „preconştient - conştient”.
Din punct de vedere dinamic, psihanaliza caută să fundamenteze intervenţia principiului realităţii pe un
tip de energie pulsională care este pus cu precădere în serviciul Eului. Principiul plăcerii este pus şi în
serviciul Sinelui, întrucât din punct de vedere genetic acest principiu al realităţii succede principiului plă-
cerii. Sugarul încearcă mai întâi să găsească, într-un mod halucinatoriu, o posibilitate de descărcare
imediată, nemijlocită a tensiunii pulsionale: „...numai absenţa persistentă a satisfacţiei aşteptate şi
decepţia antrenează abandonarea acestei tentative de satisfacere halucinatorie. În locul acesteia,
aparatul psihic trebuie să rezolve problema prin reprezentarea stării reale a lumii exterioare şi să caute
o modificare reală. Prin aceasta, e introdus un nou principiu al activităţii psihice: ceea ce e reprezentat
nu mai este ceea ce e agreabil, ci ceea ce e real, chiar dacă poate fi dezagreabil”. Principiul realităţii,
principiu reglator al funcţionării psihice, apare secundar ca o modificare a principiului plăcerii, care este
la început suveran. Instaurarea sa corespunde unei serii întregi de adaptări pe care trebuie să le sufere
aparatul psihic: dezvoltarea funcţiilor conştiente — atenţie, judecată, memorie; substituirea descărcării
motorii printr-o acţiune ce are în vedere transformarea convenabilă a realităţii; naşterea gândirii,
aceasta fiind definită ca o „activitate probantă” în care sunt deplasate mici cantităţi de investire, ceea ce
presupune o transformare a energiei libere, care tinde să circule fără piedici de la o reprezentare la alta,
în energie legată. Trecerea de la principiul plăcerii la principiul realităţii nu suprimă principiul plăcerii. Pe
de o parte, principiul realităţii asigură obţinerea unor satisfacţii în real, pe de altă parte, principiul plăcerii
continuă să guverneze un întreg câmp de activităţi psihice, un domeniu rezervat, cedat fantasmei şi
funcţionând după legile procesului primar: inconştientul.
Acesta e modelul cel mai general pe care Freud l-a elaborat în cadrul a ceea ce el însuşi
numeşte „psihologie genetică”. El arată că această schemă se aplică diferit, după cum este luată în
considerare evoluţia pulsiunilor sexuale sau evoluţia pulsiunilor de autoconservare. Dacă în dezvoltarea
lor, pulsiunile de autoconservare se supun progresiv şi până la urmă total principiului realităţii, pulsiunile
564

sexuale nu se „educă” decât cu întârziere şi întotdeauna imperfect. Rezultă, secundar, că pulsiunile

sexuale rămân domeniul privilegiat al principiului plăcerii, în timp ce pulsiunile de autoconservare
reprezintă în sânul aparatului psihic exigenţele realităţii, în fond, conflictul psihic între Eu şi conţinutul
refulat îşi are rădăcinile în dualismul pulsional, corespunzând el însuşi dualismului principiilor.
ÎNTREBARE
Cum funcţionează principiul realităţii în viaţa psihică prin comparaţie cu principiul plăcerii?
Compulsiunea la repetiţie
Acest principiu al psihanalizei are două accepţiuni:
a) În sfera psihopatologiei el reprezintă sau desemnează procesul incoercibil şi de origine inconştientă,
prin care subiectul se plasează activ în situaţii neplăcute, repetând astfel experienţe vechi, fără a-şi
aminti de prototipul lor; sau, dimpotrivă, subiectul are impresia foarte vie că este, de fapt, vorba de
ceva pe deplin motivat în actualitate.
b) În sfera psihanalizei acest principiu desemnează un factor autonom, ireductibil în ultimă analiză la o
dinamică conflictuală axată doar pe jocul principiului plăcerii şi cel al realităţii. Ea este pusă esenţial
în legătură cu caracterul cel mai general al pulsiunilor, şi anume cu caracterul lor conservator.
Psihanaliza consideră, în general, simptomele ca fiind fenomene de repetiţie. Aceasta întrucât, în
psihanaliză, simptomul reproduce, mai mult sau mai puţin deghizat, anumite elemente ale unui conflict
din trecutul bolnavului.
Referitor la compulsiunea la repetiţie, E. Bibring distinge următoarele două aspecte principale: o
tendinţă repetitivă, proprie Sinelui; o tendinţă restitutivă, proprie Eului.
Automatismul repetiţiei sau, mai bine, compulsia repetiţiei, desemnează tendinţa repetării
experienţelor puternice, oricare ar fi efectele favorabile sau nocive ale acestei repetiţii. De la începutul
operei sale psihanalitice, Freud a recunoscut importanţa proceselor de repetare, la care se raportează
multe concepte (fixaţie, regresie, transfer); dar numai după 1920 el îi va da importanţă unui principiu de
funcţionare mentală care acţionează „dincolo de principiul plăcerii.” Faptele psihologice pe care se
bazează sunt împrumutate în special din nevrozele traumatice, din jocul infantil, din nevroza de destin
(repetarea aceloraşi evenimente supărătoare în viaţă) şi din transfer. Unele dintre aceste repetiţii se
lasă reduse la principiul plăcerii: de exemplu, în nevroza traumatică şi în viaţă, repetiţia poate avea
sensul de a stăpâni o experienţă neplăcută. Rămâne totuşi un rest: experienţele nefericite,
comportamentele neadaptate se repetă cu o monotonie tragică; or, această repetiţie conduce la eşecuri,
la lezări ale amorului propriu şi nu putem deci să o înţelegem ca repetarea nevoilor care caută să se
satisfacă; ea restabileşte o nevoie specifică de repetiţie, transcendentă principiului plăcerii. Viziuni
biologice cu un caracter mai speculativ amplifică aceste consideraţii psihologice: orice viaţă duce la
moarte, adică la o reîntoarcere la anorganic, şi sexualitatea duce la reproducere. Compulsia repetiţiei
apare astfel ca un principiu psihologic solid ancorat în biologic.
Se poate desprinde din cele de mai sus faptul că „principiile psihanalizei”, specifice acestui
domeniu, au în primul rând un caracter dinamic si prin aceasta ele exprimă un anumit regim de
funcţionare a „aparatului psihic” uman. În plus, dincolo de aceste aspecte legate de funcţionarea vieţii
psihice, principiile psihanalizei sunt în conformitate cu modalitatea de organizare a sistemului
personalităţii în instanţe specifice, fiecăreia dintre acesteia corespunzându-i principii dinamice specifice.
565
CAMELIA SOPONARU
1. Principiul Nirvana desemnează tendinţa aparatului psihic de a reduce la zero, sau măcar de a reduce
cât mai mult posibil, orice cantitate de excitaţie de origine externă sau internă.
a. Adevărat
b. Fals
2. Principiul plăcerii este:
a. Suprapus principiului realităţii
b. principalul principiu ce guvernează funcţionarea mintală
c. într-o acomodare progresivă cu realitatea
d. în antagonism cu principiul realităţii
e. independent de principiul constanţei
3. Principiul inerţiei neuronale este un principiu de funcţionare a sistemului neuronal, în conformitate cu
care neuronii tind ca să încarce cât mai mult din cantitatea de energie pe care o primesc, este un
principiu de „încărcare energetică”.
a. Adevărat
b. Fals
Bucureşti

Referinţe principale
 Soponaru, Camelia (2013). Introducere în psihanaliză, Manual pentru Învăţământul la distanţă,
Referinţe suplimentare
566

PSIHICUL – STRUCTURĂ, TOPICĂ, ECONOMIE
Modul de organizare al personalităţii este oarecum particular în psihanaliză. Însăţi noţiunea de

personalitate este desemnată de către Freud sub denumirea de „aparat psihic”: un sistem funcţional cu
o organizare specifică, sub forma unui model ierarhic stratificat format dintr-o serie de instanţe
specializate din punct de vedere funcţional şi dispuse succesiv de jos în sus.
În opera psihanalitică a lui S. Freud, inconştientul este menţionat în lucrarea sa „Traumdeutung”
(1899) fiind considerat instanţa personalităţii în care sunt depozitate pulsiunile individului.
Freud a elaborat două topici sau teorii sau puncte de vedere ce presupun o diferenţiere a
aparatului psihic într-un anumit număr de sisteme dotate cu caracteristici sau funcţii diferite şi dispuse
într-o anumită ordine unele în raport cu celelalte, ceea ce permite metaforic considerarea lor drept locuri
psihice cărora li se poate da o reprezentare figurată spaţială.
Prima concepţie topică asupra aparatului psihic este prezentată în capitolul VII al Interpretării
visului (1900), dar evoluţia ei poate fi urmărită începând cu Proiect de psihologie (1895). Prima topică
consideră aparatul psihic constituit din Inconştient, Preconştient şi Conştient. Cea de a doua topică
introduce trei instanţe: Sinele, Eul şi Supra-Eul. În cadrul acestui sistem al personalităţii, inconştientul
este instanţa psihică cea mai primitivă, cea mai elementară a vieţii psihice. Ea este constituită din
pulsiunile instinctive, veritabile forţe biologice care tind în mod permanent a se descărca în sfera
conştientului.
PRIMA TOPICĂ
1. Inconştientul (Umberwusst)
Reprezintă primul sistem definit de către Freud ca fiind rezervorul de conţinuturi refulate cărora li
s-a refuzat accesul la sistemele superioare (preconştient şi conştient) prin acţiunea de refulare.
Caracteristicile sale esenţiale sunt:
Conţinuturile sale sunt reprezentanţi ai pulsiunilor: Aceste conţinuturi sunt accentuate de
mecanisme specifice procesului primar în special condensarea si deplasarea.
Condensarea: este una din principale modalităţi de funcţionare a proceselor inconştiente prin
care mai multe lanţuri asociative capătă o singura reprezentare situată la intersecţia acestora.
Deplasarea: este mecanismul prin care accentul, interesul, intensitatea unei reprezentări se pot
detaşa de aceasta pentru a trece la alte reprezentări iniţial mai puţin intense, dar legate de aceasta
printr-un lanţ asociativ.
Conţinuturile inconştiente au o mare energie pulsională şi caută mereu să penetreze spre
instanţele superioare. De regulă acced numai după ce au fost modificate sub formă de compromis de
către cenzură.
Dorinţele din copilărie sunt cele care cunosc cea mai mare fixaţie în inconştient.
Jung subliniază faptul că inconştientul este structurat pe trei niveluri:
 Inconştientul instinctual sau instinctogen care cuprinde pulsiunile elementare (instincte, trebuinţe,
ş.a.m.d.);
 Inconştientul personal care reuneşte toată istoria personală a individului: experienţe personale,
conflicte, traume, frustrări etc.
 Inconştientul colectiv este rezervorul amintirilor emoţionale ale întregii umanităţi reprezentate de
arhetipuri.
2. Subconştientul sau preconştientul: iniţial a fost folosit de Freud ca sinonim al

inconştientului.
Termenul de „subconştient” a fost rapid abandonat de Freud din cauza ambiguităţii sale: este
înţeles în sens topic ca fiind ceva ce se află dedesubtul conştiinţei sau în sens calitativ o alta conştiinţă
567
CAMELIA SOPONARU
să-i spunem subterană. Termenul de preconştient pare mai adecvat, dacă ne referim la cea de a doua
instanţă a personalităţii aflată la limita de tranziţie dintre conştient şi inconştient. La acest nivel operează
cenzurarea individului care filtrează pulsiunile inconştientului, precum şi reprezentările simbolice;
conflictele, ş.a.m.d.
3. Conştientul (Bewusstein) este instanţa superioară aflată în vârful aparatului psihic. Aici
acţionează atât informaţiile venite din mediul extern, factorii sociali si culturali, precum şi de la nivelul
structurilor (instanţelor) inferioare: inconştient şi preconştient. Din punct de vedere funcţional această
instanţă a personalităţii se opune atât inconştientului, cât şi (în mai mică măsură) preconştientului. Din
punct de vedere structural conştientul este structurat pe două niveluri Eu şi SupraEu. Din punct de
vedere energetic, se caracterizează printr-o mare energie vitală.
ÎNTREBARE
Care sunt motivele pentru care Freud a renunţat la termenul de subconştient şi l-a înlocuit cu cel de
preconştient?
A DOUA TOPICĂ:
1. Sinele (Id) constituie polul pulsional al personalităţii. Conţinuturile sale, expresii psihice ale
pulsiunilor, sunt inconştiente: unele moştenite şi înnăscute, altele refulate şi dobândite. Din punct de
vedere economic, sinele este pentru Freud rezervorul principal al energiei psihice; din punct de vedere
dinamic Sinele intră în conflict cu Eul şi Supraeul (care din punct de vedere genetic reprezintă
diferenţierile sale).
2. Eul (Ich) este instanţa personalităţii situată între Sine şi SupraEu. Eul este instanţa
personalităţii care se diferenţiază de cea a inconştientului prin caracterul său de instanţă în contact cu
realitatea externă. Aceasta este instanţa conştientă a personalităţii individului.
1. Din punct de vedere topic Eul se afla în relaţie de dependenţă atât faţă de Sine cât şi faţă de
SupraEu. Deşi se afirmă ca mediator, ca reprezentant al intereselor totalităţii persoanei, autonomia sa
este relativă.
2. Din punct de vedere dinamic Eul reprezintă în special conflictul nevrotic, polul defensiv al
personalităţii, prin mecanismele sale de apărare.
3. Din punct de vedere economic este un factor de legare ale proceselor psihice.
APLICAŢIE
Pe baza bibliografiei sugerate, selectaţi noi aspecte ce pot contura natura şi dinamica elementelor ce îşi
au sediul în inconştientul freudian.
3. Supraeul (Uber-ich) - instanţa descrisă de Freud ca fiind un judecător sau cenzor în raport cu
Eul şi având ca funcţie conştiinţa morală, autoobservarea, formarea idealurilor. Supraeul nu trebuie
confundat cu idealul Eului şi nici cu conştiinţa morala. Acesta se naşte din asimilarea prin introjecţie a
interdicţiilor parentale şi altor forţe represive care-şi exercită acţiunea asupra individului în cursul
dezvoltării sale.
Clasic este definit ca fiind moştenitorul complexului lui Oedip, constituit prin interiorizarea
exigenţelor şi interdicţiilor parentale deşi unii psihanalişti consideră că formarea Supraeului are loc mai
devreme în stadiile preoedipiene.
Dacă pentru S. Freud inconştientul este o zonă unică şi unitară a aparatului psihic, depozitarul
exclusiv al pulsiunilor individului, C.G. Jung distinge doua zone bine diferenţiate în acest strat al
568

personalităţii: inconştientul individual şi inconştientul colectiv. Aceste două zone ale inconştientului la
care se refera C.G. Jung nu exclud şi nici nu înlocuiesc inconştientul pulsional, sau inconştientul
instinctogen al lui S. Freud, ci vin numai să-l completeze.
Inconştientul individual este depozitarul amintirilor şterse, înceţoşate, al imaginilor penibile,
refulate sau „uitate”, precum şi al altor materiale care nu sunt încă apte de a putea intra în sfera
conştientului. Inconştientul personal va conţine reminiscenţele infantile cele mai precoce ale individului.
Inconştientul colectiv cuprinde „cunoştinţele epocii pre-infantile sau vestigiile existenţei
ancestrale” susţine C.G. Jung. Pentru Jung imaginile formate de amintirile inconştientului personal sunt
imagini plenare pentru că sunt trăite de individ în timp ce amintirile conţinute în inconştientul colectiv
sunt simple siluete, pentru că ele nu au fost trăite în mod individual. Inconştientul personal este sediul
experienţelor individuale anterioare, trăite în mod direct de individ iar inconştientul colectiv este sediul
experienţelor colective anterioare, trăite direct de întreaga umanitate cu care individul se naşte, ca o
parte psihologică proprie persoanei sale. Aceste experienţe sunt denumite de Jung „arhetipuri” sau
„imaginile primordiale” (eidole) despre care vorbeşte şi Platon („Republica”).
Pentru Jung, inconştientul personal este specific mecanismul sublimării, al „prezenteificării”
experienţelor anterioare trăite în sfera conştientă a Eului personal. Pentru inconştientul colectiv este
specifică funcţia transcendentală care proiectează individul în orizontul valorilor aflate în relaţie cu
arhetipurile, cu experienţa colectivă anterioară a umanităţii. Aceste două straturi ale inconştientului,
despre care vorbeşte C.G. Jung, nu exclud, aşa cum spuneam mai sus, un al treilea strat al
inconştientului, respectiv inconştientul instinctogen, care este sediul pulsiunilor. Specific inconştientului
instinctogen ca mecanism este actul refulării.
Dacă problema inconştientului pare a fi clară, nu la fel de clar stau lucrurile în ceea ce priveşte
conţinutul acestuia. Încă de la S. Freud, este admis de către toţi specialiştii că inconştientul este sediul
sau depozitarul pulsiunilor individuale, dar asupra naturii acestora discuţiile nu par a fi pe deplin
încheiate. Referitor la pulsiuni există numeroase puncte de vedere, teorii, controverse. Sintetizând în
plan istoric şi psihologic problema, putem afirma că în ceea ce priveşte pulsiunile, se discută două mari
aspecte de ordin psihologic: pasiunile şi pulsiunile. Menţionăm însă că între pasiuni şi pulsiuni
deosebirile sunt în primul rând de orientare doctrinară şi de atitudine metodologică, deoarece primele,
pasiunile, au în special o conotaţie morală, pe când celelalte, pulsiunile, intră în mod direct în sfera
psihologiei şi a psihopatologiei, de unde au fost preluate de psihanaliză.
1. Pentru Jung, inconştientul colectiv nu este sediul pulsiunilor, ci al unor structuri arhetipale.
a. Adevărat
b. Fals
2. Supraeul poate fi definit ca:
a. instanţa care ne justifică gândurile, acţiunile şi comportamentele
b. depozitarul exclusiv al pulsiunilor psihicului
c. fiind un judecător sau cenzor
d. neputând fi confundat cu conştiinţa morală
e. fiind moştenitorul complexului lui Oedip
3. Libidoul este energia cognitivă inconştientă care ne determină comportamentul
a. Adevărat
b. Fals
569
CAMELIA SOPONARU
 Dem. Vasilescu V., 2003, Introducere psihanaliza freudiană şi postfreudiană, Editura Trei
Bucureşti

570

PULSIUNILE
DEFINIŢIE
Ideea de pulsiune a jucat un rol capital în conceptualizarea descoperirilor psihanalitice şi

sistematizarea doctrinei. Termenul a fost introdus în traducerile franceze din Freud ca echivalent al
germanului TRIEB şi pentru a evita implicaţiile termenilor folosiţi mai de mult şi non psihanalitici, ca
„instinct” şi „tendinţa”. Când Freud vorbeşte despre instinct, el o face în sensul unui comportament ani-
mal fixat de ereditate şi caracteristic speciei. Când vorbeşte de pulsiune, el o face în sensul unui
„puseu” energetic şi motor, care face ca organismul sa se îndrepte către un scop.
În psihologie şi psihanaliză pulsiunea se defineşte ca fiind tendinţa “instinctivă, parţială, element
cu caracter dinamic al realităţii interioare şi care stă la originea dorinţelor umane cu caracter inconştient”
(A. Porot). Remarcăm din această definiţie a pulsiunilor următoarele aspecte: tendinţa instinctivă;
caracterul dinamic; relaţia cu dorinţele; caracterul incontrolabil şi inconştient.
O altă definiţie afirmă că pulsiunea este un proces dinamic constând dintr-o descărcare
energetică sau o presiune, care face ca organismul să tindă către realizarea unui scop anumit.
Pulsiunea îşi are sursa într-o excitaţie corporală (starea de tensiune), scopul ei fiind de a suprima starea
de tensiune din sursa pulsională şi în felul acesta pulsiunea îşi poate atinge ţinta în obiect sau
mulţumită acestuia. Orice pulsiune are un caracter imperativ. Din acest motiv ea se deosebeşte de
instinct, care este un comportament animal ereditar, caracteristic speciei si adaptat obiectului său. După
S. Freud, numim pulsiuni forţele pe care le postulăm în spatele tensiunilor generatoare de nevoi ale
sinelui”. Conceptul de pulsiune derivă din cel de pasiune, prin medicalizarea acestuia din urma, şi
confiscarea sa din sfera moral-juridico-religioasă de către S. Freud, care îl plasează în sfera medicinii,
punându-l să joace un rol esenţial în psihanaliză.
STRUCTURA PULSIUNII
Pulsiunea este deci un concept - frontieră între biologic şi mental. Este mai puţin o realitate
observabilă decât o entitate „mitică”, a cărei existenţă o presupunem în spatele nevoilor organismului.
Se pot distinge trei momente în derularea procesului pulsional: sursa este o stare de excitaţie în
interiorul corpului; scopul este suprimarea acestei excitaţii; obiectul este instrumentul cu ajutorul căruia
este obţinută satisfacţia.
1. Sursa
După cum indică şi numele, sursa înseamnă originea pulsiunii (pe un plan topografic şi pe un
plan cauzal). Pe plan topografic, sursa pulsiunii corespunde locului său de apariţie: unde, din care parte
a corpului, din care regiune psihică izvorăşte aceasta?
Organizarea libidoului infantil permite reperarea exactă a sursei pulsiunilor pregenitale. În
pulsiunea orală, de pildă, sursa corespunde regiunii bucale: gura, buze, limba etc. Totuşi unele pulsiuni
nu sunt perceptibile fizic şi au un caracter esenţial psihic. Pulsiunea este definită tradiţional ca având un
pol organic şi un pol psihic. Sursa pulsională are, aşadar, originea, pe deoparte în corp, iar, pe de alta
parte, în mental.
571
CAMELIA SOPONARU
EXEMPLU
Dorinţa de a merge la cinematograf care, fiind tocmai de ordinul plăcerii, este direct corelată cu o
pulsiune, nu dă loc, în general, nici unei manifestări corporale. Aceasta dorinţă îşi are originea numai „în
minte”. Sursa este, în acest caz, intelectuală şi/sau afectivă, şi nu propriu-zis organică.
Sursa nu cuprinde numai locul de naştere al pulsiunii, dar se extinde şi la cauzele sale. Punctul
de vedere cauzal ia în consideraţie toţi factorii declanşatori. Astfel, sursa poate fi fizică sau psihică sau
de ambele tipuri fuzionate, interioară sau exterioară sau de ambele tipuri fuzionate. Sursa se regăseşte
în:
 manifestările fizice: o percepţie organică (foamea, setea, excitarea unei zone erogene etc.);
 factorii declanşatori: stimuli endogeni sau exogeni (o reclamă poate stârni dorinţa de a consuma un
anumit produs).
EXEMPLU
a. „Mi-e foame, n-am mai mâncat de mai multe ore.” Sursa pulsiunii de foame este organică, interioară.
b. „Mă plimb prin oraş după o masă copioasă. Brusc, simt mirosul îmbietor de produse de patiserie care
îmi provoacă dorinţa de a mânca o plăcintă.” Sursa pulsiunii este, la început, exterioară şi devine
interioară sub influenţa stimulului reprezentat de mirosul îmbietor (corelată cu o reprezentare psihică
legată de amintiri).
2. Scopul
Scopul pulsiunii corespunde satisfacerii nevoii sau a dorinţei, adică dispariţiei tensiunii. La modul
absolut, scopul pulsional, dincolo de căutarea realizării unei trebuinţe sau dincolo de plăcere, este de a
se întoarce la starea anterioară şi de a readuce energia la un nivel stabil (principiul constanţei).
Pulsiunea provoacă o creştere a energiei; scopul său este, implicit, o diminuare a energiei. Se poate
considera, aşadar, că scopul pulsiunii este „moartea”, dispariţia pulsiunii însăşi. Dacă scopul pulsional
este împlinirea nevoilor şi dorinţelor, pe plan practic există diferite expresii ale scopului.
EXEMPLU
Când studiez, scopul este de a-mi satisface o pulsiune intelectuală, dar ceea ce este efectiv căutat
poate varia de la un individ la altul. Scopul urmărit poate fi de lărgire a cunoştinţelor (scop intelectual),
de a fi mai bine pregătit şi, deci mai competent (scop profesional), de a avea mai multă putere (scop
social), de a spori veniturile (scop material), de a împărtăşi cunoştinţele cu altcineva (scop afectiv).
Pentru o aceeaşi pulsiune, pot fi vizate mai multe scopuri, dar primordială rămâne, în toate
cazurile, realizarea dorinţelor, proiectelor sau motivaţiilor (în teoria psihanalitică se vorbeşte despre
defulare).
3. Obiectul
Acesta este elementul component cel mai suplu, cel mai variabil şi cel mai schimbător al pulsiunii.
Sursa şi scopul pot fi considerate fixe, chiar dacă expresiile lor îmbracă forme multiple. Sursa rămâne
totuşi, în toate cazurile, originea pulsiunii, iar scopul, finalitatea sa.
Obiectul corespunde mijlocului prin care pulsiunea caută să-şi atingă scopul, este elementul în
care pulsiunea se va investi pentru a-şi atinge ţinta. Obiectul poate fi o persoană, un element exterior
şi/sau interior, concret şi/sau abstract (de exemplu, corpul propriu în cazul unei pulsiuni sexuale). Prin
572

urmare, este important să se ţină cont de relativitatea obiectului care serveşte pulsiunii. Freud
subliniază variabilitatea obiectului, insistând asupra faptului ca pulsiunea „nu este în mod originar legată
de el”. Dacă se ia în consideraţie o pulsiune de conservare, ţinând cont de caracterul ei primitiv si
instinctiv, observăm că:
1. Sursa este organică (foamea, setea, instinctul de reproducere).
2. Scopul este defularea, adică satisfacerea nevoii vitale.
3. Obiectul este instrumentul, mijlocul prin care nevoia se satisface. În cadrul instinctului (al unei
pulsiuni de conservare), el este indiferent. Nu contează ce mâncăm ca să ne satisfacem foamea. În
schimb, pentru pulsiunile şi, ca urmare, pentru dorinţele mai complexe, obiectul devine, dimpotrivă, mai
important. Din aceasta pricină, o oarecare confuzie poate apărea între scop şi obiect. Subiectul se
ataşează de obiectul în care a investit pentru a-şi atinge un scop determinat, până când îl consideră ca
un scop în sine.
EXEMPLU
Setea (într-o perspectivă legată de obiectul pulsiunii).
1. Setea, fiind o nevoie vitală, mă va împinge să beau indiferent ce lichid = singurul lucru care contează
este satisfacerea nevoii (adică scopul) şi nu obiectul.
2. Setea sau senzaţia de sete de ordinul dorinţei mă va face să operez o selecţie asupra băuturii
(obiectul) pentru a-mi satisface dorinţa (scopul). Aş putea, de exemplu, să nu vreau să beau apă ci
să-mi doresc să beau fanta
În al doilea caz nu mai este vorba doar despre a potoli setea (nevoie organică), ci de a găsi o
plăcere legând-o de un anumit obiect (legătură operată între scop şi obiect). În cadrul dorinţelor este
dificil să disociezi scopul de obiect deşi scopul primează. Pulsiunea renunţă mai uşor la obiectul decât
la scopul său. Pentru pulsiune, toate mijloacele (obiectele) sunt bune pentru a-şi atinge ţinta (scopul).
Totuşi, cu cât pulsiunea este mai complexă şi mai organizată, cu atât mai mult îşi va selecţiona
obiectele în care investeşte.
REPREZENTAREA ŞI AFECTUL
Teoria pulsiunilor face referinţă şi la noţiunile de reprezentare si de afect. Prin aceşti termeni, se
urmăreşte să se facă distincţia între încărcătura emoţională legată de o dorinţă, afect şi învelişul său,
forma sau manifestarea sa (reprezentarea). Aceste două noţiuni ne permit să înţelegem mai bine
substituţia posibilă sau interschimbabilitatea obiectelor.
Pulsiunea poate să se dedubleze, să se scindeze în două, separând încărcătura afectivă de
reprezentarea pulsională. Astfel, obiectul pulsional se poate disocia de scop, după ce au fost legate.
Pulsiunea îşi schimbă obiectul (sau reprezentarea) pentru a-şi putea atinge scopul iar încărcătura
afectivă (afectul) rămâne identică.
Particularităţile obiectului se pot rezuma astfel:
 Este vorba despre un mijloc.
 Obiectul este investit de către pulsiune.
 Pentru o pulsiune primitivă (un instinct), obiectul este mai puţin important, chiar indiferent.
 Pentru o pulsiune mai bine construita si mai organizata (o dorinţa), se produce o alegere a
obiectului (de unde importanta acordată obiectului si posibila confuzie dintre obiect si scop).
Totuşi, scopul continuă să primeze, şi dacă obiectul investit este interzis sau nu permite
realizarea scopului, pulsiunea va renunţa mai uşor la acesta din urma (obiect) decât la scop (defulare).
În acest caz, pulsiunea poate să se investească într-un nou obiect, mai conform cu realitatea sau
cu exigentele morale (formaţie substitutivă, satisfacere compensatorie).
573
CAMELIA SOPONARU
EXEMPLU (care pune în evidenţă funcţionarea tuturor constituentelor pulsiunii – sursă scop,
obiect):
A. nu suporta să trăiască singură. G. tocmai a părăsit-o şi ea suferă cumplit de pe urma proaspătului
său celibat. Îl întâlneşte pe S. Se instalează foarte repede într-o viaţa de cuplu.
J. o iubeşte pe M. încă din copilărie. Nu are decât o singura dorinţă: s-o ia de nevastă. Numai ca M. se
căsătoreşte cu altcineva. Zece ani mai târziu, ea divorţează şi J., mereu la fel de îndrăgostit, îşi
încearcă din nou şansele pe lângă ea.
Aceste doua situaţii vorbesc despre iubire, în orice caz, despre o relaţie afectivă. Cu toate
acestea, primul scenariu arată limpede că scopul A. este de a nu rămâne singură. S., prin oportunitatea
pe care i-o oferă de a pune capăt singurătăţii, îi permite să-şi realizeze dorinţa. El nu este, aşadar,
decât un mijloc. Scopul pulsional fiind de a trăi în doi, pentru a nu mai fi singură. În schimb, pentru J., M.
nu este un obiect, ci un scop. Daca J. ar fi avut acelaşi scop ca si A. (să nu rămână singur), el ar fi luat
nu contează ce obiect pentru a şi-l satisface. Cu alte cuvinte, ar fi renunţat la M. şi i-ar fi substituit o altă
femeie, atingându-şi, astfel, rapid scopul. Or, pentru J., scopul nu este de a pune capăt singurătăţii, ci
de a putea s-o iubească pe M. M. este în acest caz, simultan, obiect si scop.
Proprietatea caracteristică a pulsiunii este că poseda un pol somatic şi un pol psihic. De exemplu,
când se manifestă o dorinţă de hrana, exista o senzaţie reală, adică fizică sau organică, de foame (ţi se
strânge stomacul, salivezi, eşti slăbit), dar şi o excitaţie psihică (reprezentări ale dorinţei, poftă selectivă
pentru un anumit aliment, gânduri obsesive).
Pulsiunea este în mod natural activă şi nu statică. Ea se modulează, se schimbă, creşte sau
scade. În aceeaşi manieră, ea participă la investiţii, dezinvestiţii şi contrainvestiţii. Menirea pulsiunii este
de a se investi într-o reprezentare sau într-un obiect specific. Nu se poate concepe pulsiunea fără a ţine
cont de funcţionarea sau menirea sa.
TIPURI DE PULSIUNI
Chiar în cazul în care calitatea pulsiunii este întotdeauna aceeaşi (un puseu copleşitor), ea poate
apărea sub diverse aspecte, traducând motivaţii distincte. Forma de pulsiune rămâne sensibil aceeaşi,
mai curând fondul şi destinaţia sa variază. Astfel, Freud operează trei distincţii majore: pulsiunile Eului
sau pulsiunile de conservare; pulsiunile sexuale sau libidoul; pulsiunile morţii.
1. Pulsiunile de conservare sau pulsiunile Eului

Acestea corespund instinctelor. Ele îl determină pe individ să-şi satisfacă nevoile vitale (să se
hrănească, să caute căldură, să bea, să-şi protejeze teritoriul, să se reproducă). Constituie un potenţial
energetic care asigură supravieţuirea omului. Ele încarnează o dimensiune foarte primară şi arhaică,
detaşată de noţiunile de dorinţă sau plăcere şi anume necesităţile vitale. Această natură animalică şi
ereditară a instinctului reprezintă tot ce există mai primitiv în om. Absolutizând, se poate considera că
noi avem, cu toţii, aceleaşi pulsiuni de conservare. Acestea sunt colective si comune tuturor fiinţelor vii.
Dar ele se exercită cu mai mare sau mai mică acuitate, după cum nevoile vitale sunt satisfăcute sau nu.
EXEMPLU
Un locuitor dintr-o ţară foarte săracă suferă din pricina nonsatisfacerii nevoilor sale vitale. Cerinţele de
baza nu sunt acoperite. Lui îi este în mod real foame. Invers, un occidental, evoluând într-un mediu
economic sănătos, simte în mod egal o insatisfacţie, dar care, după toate aparenţele, nu are legătură
cu nevoile vitale.
574

ÎNTREBARE
Care sunt momentele din derularea procesului pulsional?
2. Pulsiuni sexuale
Acestea corespund dorinţelor şi urmăririi plăcerii. Nu mai vizează realizarea nevoilor vitale şi
naturale, ci au legătură cu noţiunile de stare de bine, de fericire, de mulţumire. Mai sunt numite şi libido.
Ele traduc o „evoluţie” a energiei psihice, deoarece nu mai este vorba numai de a trăi sau a supravieţui,
ci de a-şi îmbunătăţi (şi, proporţional, de a face mai complexa) propria existenţă. Din acest punct de
vedere, se pot considera ca fiind proprii fiinţei umane, animalul împărtăşind cu noi numai pulsiunile de
conservare (sau instinctele). Putem totuşi presupune că domesticirea naşte la animale dorinţe diferite
de nevoile vitale şi, prin urmare, care ţin de libido (caută mângâierea, prinde gust pentru dulciuri etc.)
Într-o oarecare măsura, el se, „umanizează” si dezvoltă, prin această relaţie „contra naturii”, o
complexitate de dorinţe şi de trebuinţe noi, fără legătură directă cu noţiunile de supravieţuire sau de
apărare.
În mod obişnuit, pulsiunile sexuale sunt, aşadar, înţelese ca suma dorinţelor umane având ca
scop căutarea plăcerii. Deosebirea dintre pulsiunile de conservare si pulsiunile sexuale nu este
întotdeauna uşor de făcut. Noţiunea de eşafodaj explică aceasta dificultate, datorată întrepătrunderii
iniţiale dintre nevoile vitale şi dorinţe. Exemplul originar este dat de către sugar şi pulsiunea orală. La
început, nou-născutul suge pentru a se hrăni şi, ca atare, pentru a-şi satisface o nevoie vitală şi
organică. Pe baza acestei pulsiuni de conservare (foamea) se grefează o pulsiune sexuala (plăcerea de
a suge). Istoria arată că pulsiunile din cea de-a doua categorie dau, în parte, naştere celor dintâi. În
psihanaliză se vorbeşte de eşafodaj pentru a descrie acest fenomen. Eşafodajul (etimologic: a se sprijini
pe) pulsiunilor sexuale pornind de la instincte dovedeşte frecventa lor întrepătrundere. Adesea este
dificil de a le disocia.
EXEMPLU
O senzaţie de sete. Întrebările care se formulează sunt: este vorba despre o nevoie vitală; de o nevoie
organică? Sau este vorba despre o dorinţă, fără necesitate organică veritabilă? După modul în care se
resimte, este greu de decis. Maniera de a satisface aceasta pulsiune poate, în schimb, să fie
revelatoare pentru propria sa natură.
Setea legată de nevoia vitală (pulsiune de conservare) s-ar satisface cu nu contează ce lichid.
Cât despre setea legată de o dorinţă (şi, ca atare, de o pulsiune sexuala), aceasta se va satisface într-
un mod bine determinat, prin absorbţia unei băuturi speciale. În mod frecvent, cele doua pulsiuni sunt
împletite într-atât încât nu se mai poate face diferenţa la fel de net.
Legate de noţiunile de dorinţă şi de plăcere, pulsiunile sunt desemnate ca sexuale, simbolizând
prin aceasta destinaţia lor iniţială. Totuşi, se cuvine să nu considerăm lucrurile din punctul de vedere al
realităţii. Aceasta ne-ar conduce la afirmaţia că toate dorinţele sunt sexuale. Conform acestei logici,
totalitatea energiei pulsionale libidinale (sau libido) ar fi direcţionată către căutarea satisfacerii sexuale.
Freud părea să fie convins de acest lucru, ca şi majoritatea discipolilor săi. În schimb mulţi alţii (Jung,
Adler, Fromm) s-au opus acestei definiţii unilaterale a libidoului. Pulsiunile nonvitale ar tinde, de fapt, şi
către acte nonsexuale, de o alta natură şi orientate către o alta destinaţie. Ar exista, aşadar, un libido
nonsexualizat, presupunere mult mai concordantă cu realitatea. Expresia de „pulsiune sexuală” este
utilizată în sens simbolic fiind reprezentativă pentru dorinţele umane, inclusiv pentru cele care n-au nici
o legătură cu sexualitatea. Pulsiunile sexuale încarnează, aşadar, dorinţele, poftele, aspiraţiile, care nu
sunt necesitaţi vitale în sine.
575
CAMELIA SOPONARU
3. Pulsiunile morţii
Invocarea pulsiunilor morţii este destul de tardivă în teorie. Deşi Freud a subînţeles mai dinainte
existenţa pulsiunilor morţii invocarea lor în teoriile sale apare abia în 1920, în Dincolo de principiul
plăcerii, unde defineşte clar existenţa unei pulsiuni a morţii.
Nu totul în fiinţa umană este orientat către viaţă, către dezvoltare, către avânt sau către progres.
Unele forţe, dimpotrivă, par să participe la un destin invers. Ele sunt în serviciul distrugerii, nimicirii,
suferinţei, morţii. Mereu fidel referinţelor la mitologie, Freud va boteza pulsiunea morţii cu numele de
Thanatos. Războiul, de asemenea, stă la originea teoriei pulsiunilor morţii. Opera teoretică (între 1910 si
1920) este contemporană cu Primul Război Mondial. Freud, în acel moment, s-a preocupat îndelung de
violenţa umană şi de tendinţele criminale sau suicidare.
Din punct de vedere filosofic, Freud merge chiar foarte departe, întrucât ajunge să considere că
moartea este scopul întregii existenţe (în sens simbolic) şi că progresul, dezvoltarea, creaţia nu sunt
decât un „accident”, o compensaţie sau o iluzie (asemănare evidentă cu filosofia budistă). În opinia sa,
ar exista o pulsiune (tocmai pulsiunea morţii) care l-ar îndemna pe om să regăsească o stare
primordială, să se întoarcă, într-o oarecare măsura, de unde a venit. Universul intrauterin ar reprezenta
această unitate originară. Într-o manieră mai simplă şi mai realistă, pulsiunea morţii şi-ar avea originile
în violenţa inerentă fiinţelor umane. Pulsiunea morţii este, în realitate, uşor reperabilă în violenţă,
agresivitate, morbiditate şi, evident, în pietrele edificiului acesteia: sadismul şi masochismul. Această
voinţă mai mult sau mai puţin vizibilă de a distrugere (sadism) sau de a fi distrus (masochism) dezvăluie
pe de o parte plăcerea dar şi legătura cu moartea. Dacă reluăm ideea că scopul pulsiunii este plăcerea,
adică uşurarea tensiunii şi evitarea neplăcerii sau a suferinţei, comportamentele agresive, violente,
morbide, direcţionate contra subiectului însuşi (tendinţa masochistă) sau contra unui alt subiect
(tendinţa sadică) conţin în sine „un oarecare gust pentru moarte”. Aceste pulsiuni se opun vieţii
(pulsiunile de conservare (sau pulsiunile Eului) si pulsiunile sexuale (sau libido).
Complexitatea umană presupune întrepătrunderea pulsiunilor vieţii cu cele ale morţii. Ele sunt, în
fapt, frecvent legate între ele, fuzionate, ceea ce face ca în activitatea proprie unui individ să participe
adeseori ambele componente: Eros (libido) si Thanatos (moartea).
EXEMPLU
Fumatul reprezintă sugestiv fuziunea dintre libido şi pulsiunea morţii. Este vorba despre o plăcere
pentru fumător, dar care se construieşte pe o componentă „masochistă” (atentat la sănătate, nocivitate
pentru organism, fără a mai pune la socoteală relaţia alienantă instaurată).
Se regăseşte aceeaşi schemă în alcoolism, sporturile extreme, relaţiile sexuale sado-masochiste

etc. Dar şi multe alte fenomene conţin o imixtiune a pulsiunilor vieţii cu pulsiunile morţii într-un mod mai
subtil sau, în orice caz, mai puţin evident.
APLICAŢIE
Explicaţi de ce pulsiunile nu au în cazul omului rolul adaptativ pe care îl au la multe animale.
4. Educaţia pulsiunilor
Ideea de pulsiuni dezvoltându-se de o maniera pur internă, nu corespunde nici unei realităţi
umane. Prin imaturitatea sa biologică, copilul depinde de anturajul său, a cărui acţiune tinde să
modeleze dezvoltarea pulsională conform propriilor exigenţe. Această acţiune are ca şi condiţie
plasticitatea obiectelor şi a scopurilor pulsiunilor, a căror singură sursă este un invariant biologic.
Se pot da numeroase exemple ale acestor transformări ale pulsiunilor. Sevrajul substituie
progresiv sânului biberonul şi alimentele solide (deplasare). Învăţarea curăţeniei presupune o inversare
576

a atitudinii în raport cu funcţia excremenţială (formarea reacţională) şi o adeziune la preferinţele mamei

(identificare). Pedepsirea unui act agresiv printr-o corecţie fizică poate substitui masochismul cu
sadismul (inversarea unui instinct cu contrariul său). Un mecanism deseori invocat este sublimarea; ea
schimbă în acelaşi timp obiectul şi scopul pulsiunii, în aşa fel încât pulsiunea găseşte satisfacţie într-un
obiect-scop care nu este sexual, dar care are o valoare socială sau morală mai înaltă.
Pulsiunile nu au deci în conduita umană rolul adaptativ pe care îl au la multe animale. Orientarea
lor este străină de realitate. Învăţarea şi socializarea fiinţei umane sunt necesare şi transmit Eului
funcţiile de conservare a organismului şi de adaptare la realitate.
1. Freud consideră că moartea este scopul întregii existenţe, iar progresul, dezvoltarea, creaţia nu sunt
decât un „accident”
a. Adevărat
b. Fals
2. Pulsiunile sunt caracterizate de următoarele aspecte:
a. caracterul dinamic
b. tendinţa instinctivă
c. control raţional
d. caracterul incontrolabil, inconştient
e. exprimare verbală
f. relaţia cu dorinţele
3. Pulsiunile sexuale sunt înţelese ca suma dorinţelor umane având ca scop căutarea plăcerii.
a. Adevărat
b. Fals
Bucureşti

577
CAMELIA SOPONARU
MECANISMELE DE APĂRARE ALE EULUI
SCURT ISTORIC
Termenul de „apărare” apare pentru prima dată în 1894, în „Studiu asupra isteriei”, articol în care
Freud îşi propunea să fundamenteze o teorie psihologică a isteriei dobândite, a numeroaselor fobii şi
obsesii şi a unor psihoze halucinatorii. Termenul „psihonevroza” este folosit de Freud pentru a desemna
o serie de afecţiuni în care conflictul psihic este determinant şi în care, ca o consecinţă, etiologia este
psihogenă. Simptomele întâlnite în cazul acestor afecţiuni sunt expresia simbolică a unor conflicte
datând din prima copilărie. Pornind de la rolul apărării în câmpul isteriei, Freud încearcă să identifice
locul ocupat de diversele tipuri de apărare în celelalte psihonevroze. Pentru Freud apărarea este
„centrul nucleic al mecanismului psihic răspunzător de respectivele nevroze” şi are o funcţie esenţială în
orice psihonevroză.
Freud clasifică diversele psihonevroze în funcţie de modalităţile defensive astfel:
 conversiunea afectului, în cazul isteriei;
 transpunerea sau deplasarea afectului, în cazul nevrozei obsesionale;
 respingerea concomitentă a reprezentării şi a afectului sau proiecţia, în cazul psihozei.
Refulare pentru Freud este omniprezentă, întrucât toate tipurile de psihonevroză implică
inconştientul, iar refularea este însăşi originea constituirii inconştientului.
Freud a descris zece mecanisme de apărare (de fapt nouă, în afara refulări):
 regresia (noţiune ce apare în 1900, în Interpretarea viselor, şi a cărei strânse legături cu fixaţia sunt
precizate în Introducere psihanaliza, 1916);
 sublimarea şi formaţiunea reacţională (Trei studii privind teoriei sexualității, 1905);
 proiecţia (în „Preşedintele Schreber”, 1911);
 întoarcerea împotriva propriei persoane şi transformarea în contrariu (în „Pulsiuni şi destine ale
pulsiunilor”, 1915);
 introiecţia sau identificarea (în „Doliu şi melancolie”, 1917);
 anularea retroactiva şi izolarea (in Inhibiţie, simptom şi angoasă 1926).
Pornind de contribuţiile tatălui său, Ana Freud realizează o sinteză a cunoştinţelor existente în
epocă şi vine cu propriile contribuţii teoretice prezentând elementele fundamentale a ceea ce avea să
devină mai târziu analiza apărării. În 1936 publică cartea Eul şi mecanismele de apărare, prima şi
vreme de mulţi ani - singura lucrare pe această temă. În aceasta lucrare, A. Freud descrie scopurile şi
motivele apărărilor, întocmeşte un inventar al mecanismelor descrise deja şi prezintă alte tipuri de
apărare (precum refuzul în fantezie sau refuzul în cuvinte şi acte). Mai mult decât atât, abordând
identificarea cu agresorul şi ceea ce ea numeşte „o forma de altruism” A. Freud abordează problema
combinării mecanismelor de apărare şi a utilizării lor alternative împotriva ameninţărilor de ordin intern şi
extern.
Joseph Sandler (preşedintele catedrei purtând numele lui Freud, de la Universitatea din Londra şi
vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliza) organizează în perioada 1972-1973 o serie
de dezbateri a căror rezultate sunt publicate începând cu 1980 într-o serie de articole de specialitate.
Articolele au fost mai apoi adunate în lucrarea lui Sandler intitulată Analiza apărărilor. Convorbiri cu A.
Freud (1985-1989). Dialogul dintre cei doi şi discuţiile cu ceilalţi membri ai echipei au condus la un
progres evident în înţelegerea mecanismelor de apărare.
O altă consistentă contribuţie teoretică în domeniu îi aparţine Melaniei Klein, căreia îi datoram
descrierea unui grup de mecanisme de apărare precoce, dintre care unele sunt calificate uneori drept
„apărări ce distorsionează imaginea” (Vaillant, 1993). Acest grup include în primul rând clivajul (clivajul
578

obiectului este considerat de M. Klein cea mai primitivă apărare împotriva angoasei), idealizarea şi
identificarea proiectivă.
Ceea ce individualizează teoria Melaniei Klein este afirmaţia că, încă de la naştere Eul este
capabil să stabilească relaţii primitive cu obiectul în fantasmă şi în realitate, să resimtă angoasa şi să
utilizeze mecanisme de apărare. După cum subliniază Segal în Introducere în opera Melaniei Klein
diverse mecanisme de apărare acţionează în direcţia protejării nou-născutului, mai întâi împotriva fricii
de moarte venind din interior şi apoi - când pulsiunea morţii este deviată - împotriva persecuţiilor din
exterior şi din interior.
Împotriva cui se apără Eul ?

În Eul şi mecanismele de apărare, A. Freud desemnează două ţinte ale mecanismelor de
apărare: pulsiunile sinelui şi afectele legate de aceste pulsiuni.
Pulsiunile sinelui nu sunt nicidecum dispuse să rămână inconştiente. Ele încearcă să pătrundă în
conştient pentru a fi satisfăcute aici sau măcar să trimită înspre conştient unii din derivaţii lor. Astfel iau
naştere conflictele, dintre Eu şi pulsiuni (sau derivaţii acestora).
Cea de-a doua ţintă a mecanismelor de apărare o constituie afectele legate de pulsiunile sinelui -
spre exemplu, iubirea, gelozia mortificarea, durerea sau doliul. Aceste afecte vor fi supuse unor măsuri
variate pe care Eul le adoptă pentru a le putea ţine sub control şi vor suporta aşadar anumite
metamorfoze.
Laplanche şi Pontalis (1967) consideră că apărarea este în general dirijată împotriva pulsiunii şi
doar în mod selectiv împotriva reprezentărilor de care este legată pulsiune (amintiri, fantasme), a
situaţiilor în măsură să declanşeze pulsiuni dezagreabile pentru Eu ori împotriva afectelor neplăcute.
Din ce motive se apăra Eul ?

Potrivit Annei Freud (1936/1993), în cazul apărărilor care au ca ţintă pulsiunile pot fi reţinute trei
motive:
Teama Supraeului. Din cauza acestei temeri a Supraeului, care împiedică pulsiunea să devină
conştientă şi să fie satisfăcută, Eul pune în mişcare mecanismele de apărare şi intră în lupta cu
pulsiunea. Acelaşi motiv se întâlneşte şi în cazul nevrozelor adultului.
Teama reală. Este cazul copilului care consideră pulsiunea un pericol, ca urmare a interdicţiilor
formale venite din partea părinţilor sau educatorilor şi care îi interzic să o satisfacă. Prin urmare, copilul
se teme de pulsiune din cauza fricii produse de lumea exterioară. Teama reală este un motiv întâlnit în
nevrozele infantile.
Aceste prime două motive ale apărării au în comun faptul că, apărându-se, Eul se supune
principiului realităţii. Presupunând că, în ciuda opoziţiei Supraeului sau a lumii exterioare, pulsiunea
ajunge să îşi găsească satisfacerea, s-ar înregistra mai întâi o senzaţie de plăcere, întrucât satisfacerea
unui instinct este întotdeauna plăcută la început. Mai târziu însă, sentimentele de culpabilitate generate
de inconştient sau legate de pedepsele explicate de lumea exterioara produc repulsie. În ambele cazuri,
Eul încearcă să evite senzaţia secundară de neplăcere.
Teama că intensitatea pulsiunii să nu devină excesivă. Acest motiv se întâlneşte la copii şi apare
ulterior în anumite perioade de transformare fiziologică, precum pubertatea sau menopauza (manifestări
normale), şi la începutul unui puseu psihotic (manifestări patologice).
Celor trei motive mai sus menţionate, A. Freud le mai adăuga un al patrulea, întâlnit la adult şi
decurgând din nevoia de sinteză resimţită de Eu. Această nevoie este legată de faptul că Eul adult are
nevoie de o anumita armonie între tendinţe opuse cum ar fi: pasivitatea şi activitatea, homosexualitatea
şi heterosexualitatea, tendinţe între care apar conflicte.
Motivele apărărilor desfăşurate împotriva afectelor provin, în opinia Annei Freud, din conflictele
dintre Eu şi pulsiune. Atunci când - din motivele expuse anterior - Eul se opune pulsiunilor, el caută
deopotrivă să se apere şi împotriva afectelor asociate acestora. A. Freud notează totuşi că între Eu şi
afecte exista o relaţie primitivă şi specială ce decurge din faptul că, mai întâi de toate, afectul este fie
579
CAMELIA SOPONARU
plăcut, fie neplăcut. Eul îşi decide atitudinea faţă de afect în funcţie de principiul plăcerii: întâmpină cu
bucurie afectul plăcut şi se apără împotriva celui neplăcut.
Ce înseamnă o apărare reuşită ?

Afirmaţiile Annei Freud cuprind patru idei de bază:
Reuşita unei apărări trebuie privită din punctul de vedere al Eului, şi nu în funcţie de lumea
exterioară, de adaptarea la această lume.
Criteriile de reuşita sunt legate de următoarele scopuri: să împiedice intrarea în conştiinţă a
pulsiunii interzise, să îndepărteze angoasa conexă pulsiunii, să evite orice formă de neplăcere.
În cazul particular al refulării, reuşita apărării este afectivă atunci când orice conştientizare
dispare.
O apărare reuşită este întotdeauna un lucru periculos, căci ea restrânge excesiv domeniul
conştiinţei ori domeniul competenţei Eului sau falsifică realitatea. O apărare reuşită poate avea
consecinţe nefaste pentru sănătate sau pentru dezvoltarea ulterioară.
Această ultimă idee de bază intră în contradicţie cu criteriile reuşitei aşa cum au fost ele
formulate de A. Freud însăşi. Sandler încearcă să nuanţeze această poziţie afirmând că „Poate ar fi
bine să adăugăm că o apărare reuşita nu trebuie să aibă consecinţe dezastruoase”. A. Freud rămâne
însă inflexibilă şi afirmă că o apărare reuşită pe de-a-ntregul este întotdeauna periculoasă.
În ultimele rânduri ale concluziei cărţii sale, vorbind despre eşecul apărărilor, Sandler
(1985/1989) îşi afirmă convingerea că „simptomele sunt construite cu minuţiozitate ca măsuri ultime
utilizate atunci când apărarea eşuează”; acest lucru se întâmplă pentru a conserva starea de bine a
subiectului, pentru a evita angoasa, pentru a îndeplini aceeaşi funcţie ca şi apărările, chiar dacă
subiectul ar putea suferi din cauza durerii provocate de simptom.
Cât despre A. Freud, aceasta precizează că „activitatea de apărare ar trebui să creeze o stare de
echilibru între lumea interioară şi cea exterioară, între cerinţele interioare şi cele exterioare”, şi nu ar
trebui să conducă la apariţia unui simptom. Ea reafirmă faptul că simptomul evită ceea ce e mai rău, iar
apariţia acestuia nu este decât un compromis.
Fenichel (1945/1953) face următoarele referiri cu privire la apărările reuşite şi la cele eşuate:
 apărările reuşite - pe care le desemnează prin termenul generic sublimare - nu blochează
descărcarea unei pulsiuni. În schimb, se înregistrează o înlocuire a obiectului pulsiunii şi/sau o
modificare a scopului acestei pulsiuni, care este deviată spre o ţintă non-sexuală. În această
categorie intră şi alte apărări, cum sunt trecerea de la pasivitate la activitate sau transformarea în
contrariu;
 apărările care eşuează sunt, după Fenichel, patogene, întrucât Eul le utilizează foarte frecvent sau
chiar incontinuu pentru a preveni intruziunea pulsiunii înlăturate, deturnate dinspre conştiinţă. Scopul
acestor apărări eşuate este deci acela de a bloca pulsiunea. Ele mobilizează multă energie şi trebuie
menţinute cu preţul unor mari eforturi. Aceste apărări interferează cu alte funcţii ale Eului şi pot
antrena o suspendare parţială a unora dintre aceste funcţii. Fenichel aduce în discuţie exemplul
leşinului ca funcţie defensiva, care este însoţit de o oprire completa a tuturor funcţiilor Eului.
Ce este o apărare adaptativă ?

Construind o teorie mai nuanţată decât a Annei Freud, Vaillant (1993) considera că anumite
apărări pot fi adaptative: ele facilitează deopotrivă homeostazia psihică şi adaptarea subiectului la
lumea înconjurătoare. Aceste apărări adaptative prezintă cinci caracteristici:
Modul lor de funcţionare vizează, spre exemplu, în cazul afectului, nu dispariţia acestuia,
„anestezierea” lui, ci mai degrabă „prelucrarea” lui şi deci „reducerea durerii”. De aceea se consideră că
anticiparea sau reprimarea (desemnată sub numele de „suprimare”) sunt mecanisme mai adaptative
decât formaţiunea reacţională, activismul (acting-out) şi refuzul psihotic.
580

Apărările adaptative se înscriu într-o perspectivă temporală: ele sunt orientate mai degrabă către
un termen lung. Anticiparea este astfel superioară acţiunii, întrucât ea permite, metaforic vorbind, „să
plăteşti acum şi să zbori mai târziu”.
Pentru a fi adaptativă, o apărare trebuie sa fie cât se poate de specifică. Metafora cea mai
ilustrativă din acest punct de vedere este cea a cheii care se potriveşte perfect în încuietoare, în
comparaţie cu ciocanul de bătut la uşa.
Pentru a putea fi socotite adaptative, apărările trebuie să canalizeze sentimentele şi nu să le
blocheze. Reprimate, sentimentele pot fi, pentru un subiect care recurge în mod sistematic la
formaţiunea reacţională, la fel de periculoase că o defecţiune survenită la supapa de evacuare a
vaporilor de la oala sub presiune pusa la foc.
Apărările adaptative îl fac pe utilizatorul lor plăcut, atrăgător pentru ceilalţi. În schimb, folosirea
unor apărări neadaptative conduce la respingerea utilizatorului, care este perceput că supărător,
insuportabil. Aici se stabileşte o relaţie între Eu şi ceea ce Vaillant consideră a fi „cel mai mare aliat” al
acestei instanţe, adică alteritatea.
Există apărări normale şi apărări patologice ?

Interesul unei asemenea întrebări este dat de anumite raţiuni istorice, mai precis, descoperirea
de către Freud a primelor mecanisme de apărare la bolnavi, precum şi de importanţa acestor
mecanisme în situaţiile clinice. A. Freud a crezut mereu că legătura dintre mecanismele de apărare şi
patologie este una destul de puternică. Răspunsul la întrebarea formulată mai sus se complică din
cauza că numeroşi autori au definit anumite grupuri de apărări utilizând termeni cu profunde conotaţii
psihopatologice.
Pentru Vaillant (1993), prezenţa apărărilor nu este, prin ea însăşi o dovadă a bolii. Oricât de
dezorganizate, nerezonabile sau condamnabile ar putea pare apărările în ochii unui observator extern,
ele nu sunt altceva decât un răspuns adaptativ. Studierea apărărilor considerate „psihotice”
demonstrează că acelaşi mecanism de apărare poate fi utilizat la fel de bine de către o persoană
bolnavă şi de persoanele care nu suferă de nici o maladie.
EXEMPLU: distorsiunea - mecanism asociat adesea fazei maniace din psihozele

bipolare. Vaillant (1993) arata că acest mecanism poate fi observat şi la subiecţi normali,
şi îşi ilustrează teoria aducând în discuţie cazul unui personaj fictiv - o anume Peggy
O'Hara, în vârstă de 16 ani.
Aceasta adolescentă, care are un prieten, le spune tuturor că un star al muzicii rock este
îndrăgostit de ea. Gesturile acestui cântăreţ în emisiunile televizate ori interviurile pe care el le acordă
unor reviste de renume sunt interpretate de Peggy ca declaraţii de dragoste adresate ei personal.
Tânăra îşi cumpăra lenjerie sexy şi o cantitate substanţială de anticoncepţionale. Confruntaţi cu acest
comportament, părinţii cred despre Peggy că s-a ţicnit, iar prietenul ei, care exista cu adevărat, dispare
„în ceaţa”, locul lui fiind luat de către faimosul cântăreţ rock.
În acest caz, distorsiunea transformă realitatea exterioară pentru a o face conformă cu visurile lui
Peggy, iar prietenul ei se transformă într-un intangibil star rock. Valoarea distorsiunii ca mecanism de
apărare rezidă în faptul că, personajul imaginar fiind intangibil, Peggy se poate crede iubită fără a mai
avea de înfruntat sexualitatea.
Contextul şi vârsta au implicaţii majore în răspunsul la întrebarea noastră.
EXEMPLU:
Anodină în viaţa de zi cu zi, izolarea afectului constituie o calitate într-o sală de
operaţie, fiind însă cu totul nepotrivită pentru un loc precum ringul de dans.
Spre deosebire de adulţi, copiii pot deforma realitatea interioară şi exterioară fără
consecinţe neplăcute. O utilizare moderată a fanteziei şi agresiunii pasive este probabil esenţială în
negocierea anumitor conflicte specifice adolescenţei.
581
CAMELIA SOPONARU
Ideea că mecanismele de apărare pot îndeplini atât funcţii pozitive, cât şi negative este îndeobşte
cunoscută sub numele de „dublă funcţie” a mecanismelor de acest fel şi apare în numeroase publicaţii,
unele deja destul de vechi.
Brenner (1967) distinge două categorii de apărări: patologice şi patogene; apărările patologice
pot fi identificate după trăsături ca: rigiditate, intensitate, suprageneralizare (utilizare în relaţiile cu
numeroase persoane sau în diverse situaţii). Apărările patologice sunt inadecvate, pentru că pot fi
decalate în raport cu nivelul de dezvoltare a individului sau improprii situaţiei în care se afla subiectul.
Aceste apărări tind să deformeze percepţia realităţii şi să perturbe alte funcţii ale eului, apărând frecvent
ca elemente ale unui tablou psihopatologic.
DEFINIREA MECANISMELE DE APĂRARE
Majoritatea autorilor dau propria lor definiţie mecanismelor de apărare.

Pentru Laplanche şi Pontalis (1967), mecanismele de apărare reprezintă diferitele tipuri de
operaţii în care apărarea se poate concretiza. Cât despre apărare, ea constituie ansamblul operaţiilor a
căror finalitate este să reducă, să suprime orice schimbare susceptibilă de a pune în pericol integritatea
şi constanţa individului biopsihologic. Autorii citaţi mai precizează că apărarea ia adesea o înfăţişare
compulsională şi că ea operează, fie doar şi parţial, în mod inconştient.
Pentru Widlocher, apărarea reprezintă ansamblul operaţiilor a căror finalitate este de a reduce un
conflict intrapsihic, făcând în aşa fel încât unul dintre elementele acestuia să fie inaccesibil experienţei
conştiente.
Pentru M. Sillamy (1980), apărarea este un mecanism psihologic inconştient, utilizat de individ
pentru a diminua angoasa generată de conflictele interioare între exigenţele instinctuale şi legile morale
şi sociale.
Braconnier consideră că noţiunea „mecanism de apărare” înglobează toate mijloacele la care Eul
recurge pentru a stăpâni, controla şi canaliza pericolele interne şi externe.
Vaillant (1993) descrie apărările ca pe nişte procese mentale de reglare vizând restaurarea
homeostaziei psihice.
Holmes (1994): mecanismele de apărare constituie nişte strategii prin care indivizii reduc sau
evită anumite stări negative cum sunt conflictul, frustrarea, anxietatea şi stresul.
Plutchik (1995) consideră că termenul „apărare” se referă la un proces inconştient destinat să
disimuleze, să evite sau să modifice ameninţări, conflicte sau pericole.
Pornind de la analiza acestor definiţii, S. Ionescu, M.M. Javquet, Cl. Lhote propun următoarea
definiţie, care ţine seama de diferitele aspecte descrise şi de discuţiile purtate în jurul subiectului:
Mecanismele de apărare sunt procese psihice inconştiente care vizează reducerea sau anularea
efectelor neplăcute ale pericolelor reale sau imaginare, remaniind realitatea internă şi/sau externă şi ale
căror manifestări comportamente (aceste manifestări sunt adeseori desemnate ca derivaţi ai
mecanismelor de apărare) idei sau afecte - pot fi conştiente sau inconştiente.
CÂTEVA EXEMPLE DE MIJLOACE DE APĂRARE
1. Raţionalizarea
După Laplanche şi Pontalis (Vocabularul psihanalizei), termenul are următoarea accepţie:
„Procedeu prin care subiectul încearcă să dea o explicaţie coerenta din punct de vedere logic sau
acceptabilă din punct de vedere moral unei atitudini, idei, sentiment ale căror adevărate motive nu sunt
percepute. Se vorbeşte în special de raţionalizarea unui simptom, a unei compulsii defensive, a unei
formaţiuni reacţionale. În delir intervine pentru a-l sistematiza.”
582

EXEMPLU
În şedinţa a 140-a, A. comunica terapeutului emoţia provocată de gânduri erotice de neconceput pentru
ea: s-a gândit cu dorinţă la B., prietenul soţului, despre care a aflat că este supradotat sexual. Se
învinovăţeşte de imoralitate pentru astfel de gânduri, deoarece soţia trebuie să fie fidelă soţului nu
numai cu fapta, ci şi cu gândul. Până la sfârşitul orei se dovedeşte că de fapt considerentele morale
sunt folosite ca raţionalizare pentru sentimentele de inferioritate provocate de obezitatea ei. „O femeie
care arată ca mine nu poate avea aventuri.” Pentru imaginea de sine este mult mai avantajos să se
considere o fiinţă morală decât să recunoască faptul că, din cauza înfăţişării, nu are succes.
ÎNTREBARE
De ce credeţi că a considerat Freud că apărarea este „centrul nucleic al mecanismului psihic
răspunzător de respectivele nevroze”?
2. Refularea
Nu este doar primul mijloc de apărare al Eului studiat de Freud, atât de important încât a fost
asimilat, pentru un timp, apărării, ci şi unul dintre termenii centrali ai psihanalizei, corelativ termenului de
inconştient. Până în 1915, Freud a considerat că inconştientul este echivalent cu refulatul, cu istoria
infantilă a libidoului. Chiar dacă ideea de refulare, precum şi termenul respectiv circulau în filosofia şi
psihologia epocii (Schopenhauer, Nietzsche, Herbart), în psihanaliza a fost introdus pe baza experienţei
psihoterapeutice a lui Freud legată de isterie. În măsură în care inconştientul este prezent şi în alte
tulburări psihice, se poate afirma ca refularea participă la procesul defensiv caracteristic fiecăreia. Mai
mult, deoarece fiecare om are inconştient, este legitim să considerăm refularea ca fiind un proces psihic
universal. În accepţia freudiană, refularea este un mijloc de apărare îndreptat împotriva reprezentanţilor
pulsiunii (gânduri, imagini, amintiri).
După E. Roudinesco şi M. Plon, prin refulare trebuie să înţelegem „procesul care vizează
menţinerea în inconştient a tuturor ideilor şi reprezentărilor legate de pulsiuni şi a căror realizare,
producătoare de plăcere, ar afecta echilibrul funcţionării psihice a individului devenind sursă de
neplăcere”.
În studiul din 1915, intitulat „Refularea”, Freud descrie trei timpi ai refulării. Primul dintre ele,
„refularea originară”, este un moment ipotetic, postulat pornindu-se de la efectele sale. Majoritatea
refulărilor se produc prin acţiunea conjugată a instanţei interdictive (Supraeu) şi a atracţiei exercitate de
alte conţinuturi inconştiente. Cum exista şi conţinuturi inconştiente care nu s-au format prin atracţia altor
formaţiuni inconştiente, Freud a presupus acţiunea unei refulări originare sau primare, care intervine
foarte de timpuriu ca reacţie la intensitatea extremă a stimulilor care străpung filtrul de excitaţii.
Refularea secundară sau refularea propriu-zisă îndreptată împotriva reprezentanţilor pulsiunii este
momentul cel mai bine studiat în psihanaliza freudiana. În sfârşit, întoarcerea refulatului, cel de-al treilea
timp, descrie revenirea în conştient ca simptom, vis, act ratat, operă de artă etc. a conţinuturilor refulate.
3. Regresia
În general, prin regresie se desemnează procesul psihic prin intermediul căruia un subiect
individual sau colectiv se întoarce la un nivel anterior al dezvoltării psihice, fie ca este vorba de gândire,
sentiment, comportament. Regresia este prezentă nu doar în viaţa cotidiană (întotdeauna exista
posibilitatea şi tentaţia de a ne întoarce la copilul din noi) sau în procesele patologice (regresia spre
punctele de fixaţie din dezvoltarea libidoului în faţa dificultăţilor vieţii actuale), ci şi în terapia
psihanalitică, atunci când transferul pacientului exprimă fantasmele sale inconştiente care ţin de
copilăria sa.
583
CAMELIA SOPONARU
Regresia poate fi globala, când cuprinde întreaga personalitate sau parţială, când vizează doar
un aspect al Eului sau a dezvoltării libidinale. De asemenea, ea poate fi stabilă sau fluctuantă, malignă
sau benefică, în serviciul Eului (M. Balint). În viaţa cotidiană sau creaţia artistică, regresia temporară
poate fi salutară pentru depăşirea impasurilor existenţiale sau estetice.
După Freud, regresia este topica, atunci când parcurge în sens invers sistemele psihice orientate
într-o direcţie determinată. Visul este terenul cel mai propice pentru manifestarea acestui tip de
regresie: dacă în starea de veghe excitaţiile evoluează dinspre percepţie spre motilitate, în vis,
gândurile regresează spre sistemul percepţie, exprimându-se în special sub forma imaginilor senzoriale.
Regresia mai poate fi temporală, când subiectul revine la etape depăşite ale dezvoltării (libidinale sau
ale Eului) sau formală (Freud), când subiectul se întoarce la „niveluri inferioare din punctul de vedere al
complexităţii, structurării şi diferenţierii”.
APLICAŢIE
Argumentaţi cum este posibilă existenţa şi/sau coexistenţa apărărilor normale şi a celor patologice.
4. Formaţiunea reacţională
Descoperită de Freud prin studiul nevrozei obsesionale, formaţiunea reacţională este definită de
Laplanche şi Pontalis, ca atitudine sau comportament opuse ca sens unei dorinţe pulsionale refulate şi
constituite ca reacţie la aceasta. Ca exemplu paradigmatic, cei doi psihanalişti francezi, autori ai
celebrului Vocabular al psihanalizei, se referă la pudoarea care se formează ca reacţie la tendinţele
exhibiţioniste. Formaţiunea reacţională nu este apanajul nevrozei obsesionale sau al personalităţii
obsesionale; o putem întâlni frecvent atât în isterie cât şi în viața cotidiana „normală”, unde are doar un
caracter punctual, fără a atinge generalitatea şi constanţa din primul caz. În isterie, de exemplu,
formaţiunea reacţională vizează doar anumite situaţii (expl. tandreţea excesivă a mamei faţă de copii pe
care de fapt îi urăşte).
În cazul nevrozei obsesionale şi al personalităţii obsesionale, tendinţele instinctuale combătute ţin
de stadiul sadic-anal al dezvoltării libidinale. Ordinea, curăţenia, mila înlocuiesc dezordinea, murdăria,
cruzimea. În viața cotidiană, trăsăturile de caracter care au la bază formaţiuni reacţionale sunt uşor de
recunoscut datorită exagerării care defineşte calitatea morală respectivă, iar în funcţie de natura acestei
calităţi se poate deduce natura pulsiunii combătute. Astfel, dacă veţi întâlni o persoană extrem de
politicoasă şi prevenitoare sau, cum se mai zice, extrem de „urbană”, excesul atitudinii sale vă poate
autoriza să presupuneţi că este vorba de o formaţiune reacţională care este menită să combată
agresivitatea, ostilitatea.
5. Proiecţia
Prin proiecţie trebuie sa înţelegem procesul psihic prin care „subiectul expulzează din sine şi
localizează în afara sa, în persoane sau lucruri, calităţi, dorinţe, sentimente care îi aparţin, dar pe care
nu le cunoaşte sau refuză să le accepte”.
Spre deosebire de refulare, în cazul căreia pulsiunea este trimisa înapoi în Se, în proiecţie ea
este trimisă în lumea externă (Anna Freud). După anumiţi psihanalişti, proiecţia ar precede, în
dezvoltarea ontogenetică, refularea, în legătură cu impulsurile agresive.
EXEMPLE
Tânăra profesoară, care a devenit pacienta Annei Freud, era dominată în anii copilăriei de două dorinţe
puternice: să aibă haine frumoase şi copii mulţi, când va fi mare. În anii maturităţii, când a intrat în
analiză, era însă necăsătorită, fără copii şi îmbrăcată sărăcăcios. Nu manifesta ambiţie şi nici invidie.
Ca adult, s-a dezvoltat într-un sens opus dorinţelor din copilărie.
584

Pe de altă parte, sărăcia propriei vieţi sexuale n-o împiedica să urmărească cu interes viaţa amoroasă a
prietenelor şi colegelor. Lipsa de interes pentru propria vestimentaţie nu o împiedica să participe activ la
proiectele vestimentare ale altora. Lipsa propriilor copii era dublată de interes şi participare la viaţa şi
educaţia copiilor altor oameni. Alegerea profesiei (era profesoară) a fost determinată tocmai de modul ei
de a fi.
Analiza relaţiilor infantile ale pacientei cu părinţii explică metamorfoza sa de la vârsta matură.
Formarea unui Supraeu foarte puternic i-a interzis satisfacerea dorinţelor de copil, dorinţe care nu au
fost însă refulate, ci realizate prin delegaţie în lumea exterioară.
1. Freud a afirmat că legătura dintre mecanismele de apărare şi patologie este una puternică.
a. Adevărat
b. Fals
2. Condiţiile unei apărări reuşite sunt:
a. să fie privită din punctul de vedere al Eului
b. să permită împlinirea deplină a dorinţelor
c. să echilibreze relaţia cu ceilalţi
d. să evite orice formă de neplăcere
e. să împiedice intrarea în conştiinţă a pulsiunilor interzise
f. să repună la comandă funcţiile logice
3. Pentru Widlocher, apărarea reprezintă ansamblul operaţiilor a căror finalitate este de a induce un
conflict intrapsihic.
a. Adevărat
b. Fals
Bucureşti

585
CAMELIA SOPONARU
TEORIA PSIHANALITICĂ ASUPRA SEXUALITĂŢII
1. IDEILE LUI FREUD DESPRE SEXUALITATE
1. SEXUALITATEA e activă încă de la naştere; ea nu e un produs al unei dezvoltări târzii. Formele

de manifestare ale sexualităţii infantile sunt:
Suptul hedonic sau nealimentar – acest fel de supt nu urmăreşte hrănirea, ci obţinerea de plăcere
ce consta în suptul ritmic al unei părţi a mucoasei bucale sau a epidermei. Suptul degetului e
manifestarea clara a acestui tip de supt.
Masturbarea – cunoaşte 3 momente: faza sugarului; perioada falică (3-5 ani); faza pubertară.
Autoerotismul oricât de blamat (perioada victoriana) e un fenomen natural şi această constatare a
psihanalizei a dus la reconsiderarea atitudinii faţă de masturbare de la condamnare severă la
acceptare. Altă formă: masturbarea anală directă sau indirectă (prin intermediul materiilor fecale).
Tendinţele sexuale parţiale - voyeurism, exhibiţionism, cruzime - au o independenţă de
manifestare în raport cu zonele erogene; legătura dintre ele şi zonele erogene se stabileşte mult mai
târziu.
2. SCOPUL SEXUALITĂŢII INFANTILE

Sexualitatea infantilă, spre deosebire de sexualitatea adultă, nu e orientată în nici un fel spre
reproducere, ci scopul sexualităţii infantile e obţinerea de plăcere. Această plăcere definitorie pentru
sexualitatea infantilă se obţine prin excitarea zonelor erogene care sunt foarte numeroase şi din
exercitarea tendinţelor parţiale.
3. SEXUALITATEA INFANTILĂ SE SPRIJINĂ PE ALTE FUNCŢII FIZIOLOGICE, adică pe funcţiile alimentare şi

excretorii înainte de a se autonomiza; aceasta sprijinire se numeşte în psihanaliza anaclisis. În faza
orală activarea zonei erogene bucale este determinată de procesul de hrănire. La fel în faza sadic-
anala, când activitatea sexuală anală e trezită pe fondul unei pregătiri fiziologice prin activitatea
excretorie. De asemenea în faza falică activitatea sexuală a zonelor genitale, dar nu în scop reproductiv
e pusă în mişcare în legătură cu activitatea excretorie a urinei. Tot pe fondul unei pregătiri fiziologice
zona genitală este excitată fie datorită unei igiene insuficiente, fie datorită îngrijirilor de igienă, această
excitaţie fiind apoi căutată independent.
4. OBIECTUL ACTIVITĂŢILOR SEXUALE

Conform constatărilor clinice şi neclinice ale lui Freud, obiectul nu e necesar o persoană de sex
opus, ci sexualitatea umană acceptă o diversitate de obiecte prin care îşi atinge scopul. Obiectul
sexualităţii nu e necesar, ci e contingent, adică satisfacerea sexuală poate fi obţinută nu numai prin
relaţiile sexuale cu o persoană de sex opus, ci şi în mod autoerotic sau cu o persoană de acelaşi sex.
Din punct de vedere al obiectului, sexualitatea umană e o sexualitate funcialmente perversă pentru că
copilul e un pervers polimorf.
5. SEXUALITATEA INFANTILĂ PARCURGE O SUCCESIUNE DE ETAPE ÎN CONFORMITATE CU O PROGRAMARE

BIOLOGICĂ. Fazele acestui proces sunt: faza orală; anală; falică; perioada de latenţă; genitală. Din
momentul apariţiei psihanalizei sexualitatea umană a fost văzută sub două aspecte: sexualitatea
infantilă şi cea adultă. O dată cu perioada de latenţă toată activitatea sexuală desfăşurată până atunci
cade pradă refulării, adică este uitată. Este pe deplin natural ca profanul să-şi imagineze că singura
formă de sexualitate care există este sexualitatea adultă – cea accesibila conştiinţei. Parcurgerea
acestei faze e discretă – trecerea de la una la alta este inaparentă. Primele două faze – faza orală şi
cea anală – sunt numite în psihanaliză faze pregenitale pentru că în acest interval de timp zonele
586

genitale sunt absente ca zone erogene principale. Aceste faze pregenitale sunt caracterizate de o
activitate sexuală predominant autoerotică în care propriul corp e sursă de plăcere sexuală.
STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHOSEXUALE DUPĂ FREUD
Stadiul oral: 0 - 18 luni

Zona erogenă caracteristică: gura
Activităţi generatoare de satisfacţie (plăcere): alăptatul (hrănirea). De asemenea, tot ceea ce ţine
de mişcările zonei bucale (suptul, înghiţitul, muşcatul, mestecatul).
Interacţiunea cu mediul: pentru copil, sânul mamei nu reprezintă doar o sursă de hrană ci şi una
de afecţiune (iubire). Personalitatea copilului este condusă de către Sine, astfel încât cere gratificări
imediate (o hrănire neadecvată/insuficientă, ca şi una excesivă, vor duce la o fixare în acest stadiu).
Simptomatologia fixării în acest stadiu: fumatul, mestecatul frecvent/constant al creioanelor,
gumei, pixurilor etc., alimentare în exces, sarcasmul, alcoolismul.
Stadiul anal: 18 luni - 3 ani

Zona erogenă caracteristică: zona anală
Activităţi generatoare de satisfacţie (plăcere): acţiuni, mişcări ale zonei abdominale/anale
(externe şi interne, defecaţia şi reţinerea acesteia).
Interacţiunea cu mediul: Evenimentul major al acestui stadiu constă în antrenamentul, exersarea
defecaţiei. Astfel, copilul învaţă când, unde şi cum trebuie să facă acest lucru pentru a corespunde
normelor sociale. La această vârsta copilul observă plăcerea şi disconfortul asociate cu evenimentul
analizat ca şi posibilitatea de a produce sau inhiba acţiunea. De asemenea, intuieşte puterea ce o are
asupra părinţilor prin intermediul acestui act, putând da curs sau nu dorinţelor părinţilor tocmai prin
reţinerea sau declanşarea defecaţiei.
Simptomatologia fixării în acest stadiu: Daca părinţii nu reuşesc să impună regulile cerute de
această activitate fundamentală copilul va obţine plăcere din dezinhibarea, neefectuarea controlului
sfincterian. Indivizii fixaţi în acest stadiu sunt neglijenţi, dezordonaţi, dezorganizaţi si nu apreciază just
valoarea personala şi a celor din jur. Dacă se fac presiuni excesive şi se pedepseşte copilul în timpul
“antrenamentului”, acesta va dezvolta anxietate faţă de controlul defecaţiei şi va considera o sursă de
plăcere reţinerea acesteia. Indivizii fixaţi în acest stadiu vor fi obsedaţi de ordine şi curăţenie,
manifestând intoleranţă faţă de cei care nu sunt ca ei din acest punct de vedere. Pot fi, de asemenea,
foarte atenţi, rigizi, reţinuţi, meticuloşi, conformişti şi manifestând o agresivitate pasivă.
ÎNTREBARE
Care este specificul sexualităţii infantile?
Stadiul falic: 4 - 6 ani

Zona erogenă caracteristică: genitală
Activităţi generatoare de satisfacţie (plăcere): masturbarea şi comportamentele “afectuoase” faţă
de propriul organ genital.
Interacţiunea cu mediul: acesta este probabil cel mai dificil stadiu al dezvoltării psihosexuale.
Evenimentul cheie al acestei etape este, conform lui Freud, atracţia faţă de părintele de sex opus şi
teama, tensiunea în relaţiile cu cel de acelaşi sex. La băieţi criza poartă numele de Complexul Oedip
(denumit după personajul omonim din mitologia greacă care şi-a ucis tatăl şi s-a căsătorit cu propria
mama, neştiind adevărata identitate a acestora). Pentru fete, denumirea utilizată este Complexul
Electra.
587
CAMELIA SOPONARU
Băieţii, în plină manifestare a acestui complex, sunt de cele mai multe ori cuprinşi de “anxietatea
castrării”, ce vine din frica de a nu fi pedepsiţi de către tată pentru atracţia ce o resimt pentru mamă. La
fete, Complexul Electra implică “invidia faţă de penis”, fiind o consecinţa a credinţei că odată, fetiţele
aveau şi ele un penis dar acesta a fost înlăturat. Ca o compensare a acestei pierderi, fetele doresc a
avea un copil cu tatăl lor. Depăşirea sau încastrarea în această etapă determină dezvoltarea normală
sau aberantă a psihosexualităţii individului adult. Dacă un copil este capabil de a rezolva cu succes
acest conflict va şti să îşi controleze invidia şi ostilitatea identificându-se cu părintele de acelaşi sex (ca
model comportamental), trecând spre un nou stadiu de dezvoltare.
Simptomatologia fixării în acest stadiu: Pentru bărbaţi: sentimente de vinovăţie şi anxietate faţă
de sex, teama de castrare, narcisism. Pentru femei: se presupune că femeile nu depăşesc niciodată în
mod complet acest stadiu, păstrând în mod permanent un sentiment de invidie şi inferioritate. Oricum,
Freud nu a identificat manifestări specific feminine ca remanenţă a acestui stadiu şi a avut incertitudini
încă de la iniţierea teoriei.
Perioada de latenţă: de la 6 ani până la pubertate (12-14 ani)

Zona erogenă caracteristică: nici una
Interacţiunea cu mediul: perioada în care impulsurile sexuale pierd primatul lăsând copilul a-şi
focaliza energia spre alte aspecte ale vieţii. Este stadiul în care acesta învaţă noi comportamente, îşi
calibrează abilităţile sociale în afara mediului familial, asimilează cultura, îşi formează sistemul de
credinţe şi valori, dezvoltă relaţii de prietenie cu indivizi de acelaşi sex, se implica în activităţi sportive
etc. Latenţa sexuală specifică acestei perioade durează de la 5-6 ani, până la începutul pubertăţii, când
tinerii devin capabili de reproducere şi astfel se retrezeşte instinctul sexual.
Stadiul genital: începând de la pubertate

Zona erogenă caracteristică: genitală
Activităţi generatoare de satisfacţie (plăcere): masturbarea şi relaţiile heterosexuale.
Interacţiunea cu mediul: caracteristicile principale vizează reînnoirea interesului faţă de sex şi
dorinţa sexuală precum şi încercările neîntrerupte de a întreţine relaţii (ca termen generic) cu alte
persoane.
Simptomatologia fixării în acest stadiu: stadiul nu cauzează nici un tip de fixare. După Freud,
dacă persoanele întâmpină dificultăţi în acest stadiu (şi cele mai multe întâmpina), problema vine din
unul dintre stadiile anterioare. De exemplu, problemele legate de atracţia faţă de sexul opus (lipsa
atracţiei sau anxietatea) pot fi o cauză a unui conflict nerezolvat în stadiul falic (Complexul Oedip sau
Electra).
APLICAŢIE
Comparaţi Complexul Oedip cu complexul Electra.
Complexul lui Oedip

Complexul Oedip e o sumă de reprezentări, sentimente si atitudini inconştiente care se instalează
între 3-6 ani şi care în esenţa constă în sentimente de dragoste şi dorinţa de posesie faţă de părintele
de sex opus şi sentimente ostile faţă de părintele de acelaşi sex ce e considerat rival. Aceasta este
forma pozitivă a complexului Oedip descrisă de mitul antic. Forma negativă – în care afecţiunea şi
dorinţa se îndreaptă către părintele de acelaşi sex, iar ostilitatea faţă de părintele de sex opus. Orice
persoană parcurge în copilărie această etapă având deci sentimente şi dorinţe incestuoase (e
universal).
588

Interzicerea incestului a luat în plan filogenetic o perioadă extrem de lungă de timp şi cum în
istoria individuală această trecere se face în timp scurt este firesc ca foarte multe disfuncţionalităţi
psihice să fie legate de această trecere de la natură la cultură.
Complexul Oedip are o importanţă decisivă pentru structura personalităţii, datorită faptului că o
dată cu declinul complexului Oedip se produce o desprindere decisivă de natură (tendinţele
incestuoase) ceea ce permite avansarea spre om ca fiinţă culturală; asta pentru că în urma complexului
Oedip rămâne o instanţa psihică importantă şi anume Supraeul ce reprezintă interiorizarea afectivă a
două reglementari culturale esenţiale: interzicerea incestului şi a agresivităţii orientate spre părinţi. O
data cu apariţia Supraeului fiecare dintre noi a pierdut paradisul satisfacerii neîngrădite. Formarea
Supraeului presupune că dorinţa umană e supusa legii culturale. Paradisul pierdut e de fapt perioada
anterioară, adică fazele pregenitale. De modul în care e rezolvat complexul Oedip depinde sănătatea
psihică a individului adult sub raportul nevrozei. Nevroza isterică este produsul unei fixaţii puternice în
faza falică, iar nevroza obsesională se instalează la acele persoane la care complexul Oedip cunoaşte o
rezolvare defectuoasă – regresie la stadiul sadic-anal. Psihanaliza afirmă universalitatea complexului
Oedip. Declinul complexului Oedip marchează intrarea în faza de latenţă. La pubertate complexul Oedip
e reactivat.
Soluţionarea normală a complexului Oedip presupune integrarea imaginii paternale
(identificarea cu tatăl) şi deplasarea sau sublimarea libidoului incestuos. În realitate, această soluţionare
optimă este departe de a fi realizată în viaţa reală. Aşa cum o indică şi povestea lui Oedip
reminiscenţele erosului care are ca obiect mama sunt conservate chiar şi la o vârstă adultă. În
psihanaliză, analiza complexului Oedip constituie piatra unghiulară a procesului terapeutic.
1. Freud consideră că sexualitatea infantilă există dar numai sexualităţii adultului merită să-i acordăm
atenţie.
a. Adevărat
b. Fals
2. Complexul lui Oedip se referă la:
a. un mit din antichitate
b. sentimente de dragoste şi dorinţa de posesie faţă de părintele de sex opus
c. sentimente de dragoste faţă de frate sau soră
d. sentimente ostile faţă de părintele de acelaşi sex ce e considerat rival
e. sentimente de dragoste faţă de bonă
3. Complexul Electra se referă la frica fetelor de a nu fi pedepsite de către tată pentru atracţia ce o
resimt faţă de mama lor
a. Adevărat
b. Fals
Bucureşti
589
CAMELIA SOPONARU

590

PRINCIPALELE MANIFESTĂRI ALE INCONŞTIENTULUI: ACTUL RATAT
Spre deosebire de filosofi sau de reprezentanţii curentului romantic, Freud dezvoltă o teorie
despre inconştient pornind de la o experienţă psihoterapeutică. Nu speculaţia sau introspecţia îi
alimentează consideraţiile teoretice asupra inconştientului, ci contactul nemijlocit cu simptomele
produse de acţiunea patogenă a inconştientului şi cu efectul vindecător al integrării inconştientului în
conştient. Formaţia de om de ştiinţa a lui Freud, precum şi începutul activităţii sale profesionale, care
stă sub semnul neurologiei de laborator, nu lăsau să se întrevadă nimic din evoluţia sa spre psihanaliză,
ceea ce arată că psihanaliza s-a născut pe o baza factuală, fără preconcepţii teoretice. În acelaşi sens,
trebuie menţionat şi faptul că marile schimbări din psihanaliza au avut, de asemenea, o bază
psihoterapeutică, şi nu doctrinală. Adler, care realizează prima desexualizare majoră a inconştientului,
porneşte de la clientela sa recrutată din categoriile defavorizate ale capitalei Imperiului Austro-Ungar,
pentru care principalele probleme psihice erau legate de posibilităţile de afirmare socială şi nu de
reprimare a sexualităţii, ceea ce caracteriza burghezia mijlocie a Vienei, care furniza clientela lui Freud.
Teoria inconştientului colectiv, avansată de Jung, se alimentează, la rândul ei, dintr-un nou material
clinic, şi anume din terapia şi cercetarea psihozelor, pe care psihanalistul elveţian le-a cunoscut în
perioada de 10 ani cât a funcţionează ca psihiatru în clinica lui Bleuler. Înnoirile psihanalizei datorate
Melaniei Klein prelucrează datele obţinute din terapia şi cercetarea copilului.
1. ACTUL RATAT
Spre deosebire de simptom, care este accesibil prin natura sa celor specializaţi în tratarea
disfuncţiilor psihice (psihiatri, psihoterapeuţi, psihologi clinicieni), actul ratat poate fi înregistrat cu
uşurinţă în viaţa cotidiană la sine şi la ceilalţi. Este motivul pentru care Freud şi-a construit
„psihopatologia vieţii cotidiene” tocmai în jurul actului ratat. În al doilea rând, din majoritatea
manifestărilor inconştientului (simptom, vis, cuvânt de spirit etc.), actul ratat este cel mai puţin cifrat, de-
a dreptul transparent, uneori.
EXEMPLE din viaţa publică:

La scurt timp de la iniţierea schimbărilor sociale din 1989, crainicul Cristian Ţopescu afirma pe
postul naţional de televiziune: „de la revoluţie au trecut zece ani!”, în loc de zece luni. Ce credeţi că l-a
determinat să facă această greşeală, destul de inofensivă, de altfel?
Posibilă interpretare: Nemulţumit de nesiguranţa situaţiei care a urmat revoluţie, Cristian Ţopescu
îşi exprima, prin intermediul acestei greşeli, într-un moment de neatenţie, provocat de oboseală, dorinţa
de a fi trecut zece ani de la declanşarea revoluţie, ceea ce, se poate presupune, ar fi adus multe
schimbări în bine a realităţilor româneşti. În nici un caz nu poate fi vorba de întâmplare.
Trebuie precizat că ipotezele referitoare la tendinţa subiacentă, care a generat actul ratat nu pot fi
verificate în absenţa asociaţiilor autorilor respectivi, în momentele următoare comiterii greşelii.
DEFINIŢIE
Actele ratate sunt acte psihice care rezultă din interferenţa a doua intenţii: una conştientă şi alta
preconştientă sau inconştientă, prima constituind tendinţa perturbată, în timp ce cealaltă reprezintă
tendinţa perturbatoare.
591
CAMELIA SOPONARU
Observaţii:
a. Nu este de mirare ca actul ratat a fost introdus în psihologie o dată cu apariţia psihanalizei, fapt
subliniat în Introducere în psihanaliza, deoarece psihologia prefreudiană era o psihologie a
conştiinţei, pentru care fenomenele psihice inconştiente erau un nonsens, în măsura în care psihicul
era identificat cu conştiinţa.
b. Freud nu ratează nici o ocazie pentru a sublinia autonomia vieţii psihice în raport cu somaticul. Faptul
că actul ratat este considerat a fi un act psihic înseamnă că rezultă din alte acte psihice şi nu este
produs de cauze organice. În acelaşi timp, situarea sa pe palierul psihicului îi conferă un sens:
dincolo de nonsensul aparent al conţinutului manifest, putem identifica o intenţie, o tendinţă.
Condiţiile de existenţă ale actului ratat

În Psihopatologia vieţii cotidiene, carte pe care Freud o dedica în întregime studierii actelor
ratate, sunt expuse şi comentate condiţiile în care o disfuncţie psihică poate fi încă tratată în categoria
actului ratat. Demersul are în primul rând scopul de a distinge patologia uşoară, psihopatologia cea de
toate zilele, de patologia „grea”, care face obiectul activităţii terapeutice a psihiatrilor şi psihoterapeuţilor.
În esenţă identice, patologia vieţii cotidiene şi patologia în sens propriu nu sunt identice din toate
punctele de vedere. Primele trei condiţii de existenţă ale actului ratat, menţionate de Freud, marchează
tocmai astfel de deosebiri neesenţiale.
 pentru a fi doar act ratat şi nu şi simptom nevrotic, de exemplu, o disfuncţie psihică trebuie sa aibă
un caracter punctual, să fie doar o tulburare de moment.
 disfuncţia psihică în discuţie îşi merită numele de act ratat doar dacă persoana care îi este autor
putea mai înainte realiza corect actul respectiv şi-l poate realiza corect în orice moment.
 disfuncţia psihică este act ratat doar dacă cel care o suferă este capabil să recunoască justeţea
observaţiei care i-l sesizează, ceea ce deosebeşte actul ratat de simptomele psihotice, în cazul
cărora nu exista conştiinţa perturbării.
 a patra condiţiei de existenta a actului ratat este, după Freud, refuzul autorului actului ratat, conştient
de greşeala sa, de a-i găsi un sens, atribuindu-l hazardului sau neatenţiei. Trebuie să vedem în
acest refuz o reacţie de apărare în faţă asumării propriului inconştient, a cărui manifestare
contrariază în cele mai multe cazuri narcisismul nostru. „În mine nu pot exista asemenea tendinţe”,
ne spunem şi preferăm varianta explicativă, mult mai comodă, a intervenţie hazardului.
TEORII EXPLICATIVE PREFREUDIENE
Înainte ca Freud să vadă în actul ratat un fenomen cu sens, au existat în domeniile ştiinţei sau în
afara sa încercări de a-l explica. Toate aceste încercări, dincolo de deosebirile dintre ele, au un element
comun, şi anume privarea de sens a actului ratat.
a. Teoriile fiziologice şi psihofiziologice

Conform acestor teorii (Wundt), cauze fiziologice, cum ar fi rău fizic general, tulburări de circulaţie
a sângelui sau psihofiziologice, cum ar fi oboseala, starea de surescitare, distrag atenţia de la
activitatea conştienta în curs (lectură, scriere, audiţie etc.), ceea ce produce actul ratat. Aşadar,
diminuarea concentrării asupra desfăşurării unei activităţi poate produce perturbarea acesteia.
Critica lui Freud:

 actele ratate apar şi la persoane care nu sunt obosite, distrate, surescitate.
 performanţa psihică nu este condiţionată de concentrarea atenţiei asupra actului respectiv. O
mulţime de acte automatizate se îndeplinesc fără a necesita concentrarea atenţiei. Pianistul versat
alege clapele potrivite în mod automat, în timp ce întreaga atenţie se concentrează la partitură. După
cum se ştie, reinvestirea cu atenţie a unor activităţi automatizate nu creşte performanţa, dimpotrivă.
592

 exista cazuri în care concentrarea atenţiei este inevitabilă: în pofida eforturilor conştiente pe care le
facem, nu ne putem aminti un nume propriu uitat.
 actul ratat poate fi sugerat, ceea ce, de asemenea, contrazice varianta producerii sale datorită
distragerii atenţiei. Freud relatează un caz în care, unui debutant într-ale actoriei i se sugerează la
repetiţii că în locul replicii „contabilul trimite înapoi sabia” (Schwert) să rostească: „confortabilul îşi
trimite înapoi calul” şi într-adevăr la reprezentaţie, replica a fost data în maniera sugerată.
Freud nu contesta contribuţia condiţiilor psihofiziologice la producerea actului ratat
considerându-le doar condiţii favorizante.
b. Teoriile fonetice
Reprezentanţii acestor teorii susţineau că actele ratate ar fi cauzate de relaţiile fonetice dintre
cuvinte (consonante, asonante), excluzând orice posibilitate ca asemenea fenomene să aibă sens.
Pentru Freud, şi în acest caz este vorba doar de condiţii favorizante şi nu de cauze sau condiţii
necesare, factorii fonetici indică doar calea pe care o urmează actul ratat.
EXEMPLU (dintr-o analiza contemporană)

Într-un moment dificil al unei analize, psihanalistul face următorul act ratat: în loc să-i comunice
analizandei că proxima şedinţă va avea loc „lunea următoare”, îi spune „luna următoare”. În acest caz,
asemănarea dintre „lunea” şi „luna”, deosebite doar prin vocala „e”, nu reprezintă cauza actului ratat, ci
doar forma întâmplătoare prin care s-a exprimat destul de clar dorinţa analistului de a spaţia cât mai
mult cu putinţă şedinţele cu respectiva analizandă.
c. Opinia comună (teoria hazardului)

Spre deosebire de vis, în cazul căruia opinia comună s-a constituit într-o adevărată „teorie” cu
îndelungată tradiţie, teorie pe care Freud o apreciază în mod deosebit, pentru că atribuie visului un
sens, actul ratat nu a făcut obiectul unui interes deosebit, pentru că constituie perturbări de moment,
lipsite în cele mai multe cazuri de importanţa practică. Psihanaliza, în schimb, se ghidează după
principiul că nu trebuie să confundăm importanţa problemei cu importanţa indicilor care ne-o
semnalează, căci indicii insignifiante conduc la probleme importante. Când acordă atenţie actului ratat,
opinia comună îl atribuie hazardului, ceea ce îl privează de sens. Această faţă a hazardului este
combătută cu fermitate şi pe larg de Freud, pentru care în viaţa psihică nu exista liber arbitru sau
hazard, totul fiind determinat în mod strict, chiar dacă medierile între efect şi cauză pot fi numeroase,
existenţa hazardului este admisă de Freud doar în lumea exterioară.
Printre fenomenele psihice considerate a sta sub semnul hazardului se numără şi alegerea
aleatorie de numere sau nume. Caracterul aleatoriu este, după Freud, o simplă impresie, aşa cum o
dovedeşte experimentul unui student citat de întemeietorul psihanalizei.
EXEMPLU
Studentul la medicină, care dorea să verifice teoria lui Freud, o roagă pe mama sa să spună un număr
la întâmplare. Numărul ales este 79. Asociaţiile mamei în legătură cu numărul respectiv arată că, în
subsidiar, aceasta se gândea la o frumoasă pălărie pe care o văzuse în vitrina unui magazin. Preţul era
de 158 de mărci, adică dublul cifrei alese „la întâmplare”. Gândul preconştient care a dus la alegerea
deloc întâmplătoare a numărului 79 era cu aproximaţie următorul: „dacă pălăria ar fi costat jumătate,
adică 79 de mărci, atunci aş fi cumpărat-o”
593
CAMELIA SOPONARU
APLICAŢIE
Pe baza bibliografiei sugerate, realizaţi o comparaţie amplă între actul ratat şi simptom.
Clasificarea actelor ratate

Freud grupează actele ratate în trei categorii, în funcţie de trei criterii diferite:
1. După relaţia dintre tendinţa perturbată (conştientă) şi tendinţa perturbatoare (preconştientă sau
inconştientă) sau, mai precis spus, raportul de forţe dintre cele două.
 acte ratate în care tendinţa perturbatoare înlocuieşte complet tendinţa perturbată.
EXEMPLU
Este cazul actului ratat, făcut de preşedintele senatului din Viena lui Freud, care, vrând să
deschidă şedinţa, rosteşte surprinzătoarea propoziţie „declar şedinţa închisă”, trădându-şi astfel,
fără echivoc, lipsa de disponibilitate pentru activităţile din ziua respectivă.
 acte ratate, în cazul cărora, din întâlnirea celor două tendinţe, rezultă un compromis mai mult
EXEMPLU
Analizanda vorbea despre încăpăţânarea sa şi, dorind să folosească cuvântul „obstinaţie”, a rostit
„obstinenţă”. Acest hibrid provine din întâlnirea dintre „obstinaţie” şi „abstinenţă”. Aşa cum au
arătat asociaţiile în marginea actului ratat, curentul mental subteran, care dubla discursul,
conţinutul lui era legat de perioada de abstinenţă sexuală pe care o traversa în acea perioadă, cu
destul disconfort.
2. După natura activităţii conştiente perturbate. În funcţie de acesta, vor exista tot atâtea subgrupe, cate
activităţi perturbate. În continuare vom trece în revista doar câteva tipuri de acte ratate din această
categorie.
a. rostirea greşită
EXEMPLU
Stekel, unul dintre primii discipoli ai lui Freud îi saluta pe doi pacienţi ai săi folosind numele
celuilalt: „Buna ziua, domnule Peloni!” în loc de „Buna ziua domnule Ascoli!” Tendinţa subterană
care se satisfăcea prin acest act ratat era de a se pune în valoare faţă de fiecare dintre cei doi,
arătându-le astfel că este un psihoterapeut vestit, pe care îl solicitau numeroşi pacienţi veniţi din
străinătate.
b. scrierea greşită. Particularitatea acestei subgrupe de acte ratate constă în faptul că eroarea
rămâne materializată în scris, ceea ce o face mai uşor demonstrabilă.
EXEMPLU
Printre însemnările lunii septembrie a anului respectiv, Freud găseşte data de 20 octombrie, ceea
ce constituie o greşeală de scriere de tipul anticipaţiei. Freud explică perturbarea, prin intervenţia
unei dorinţe - dorinţa ca pacienta care-şi anunţase venirea pe 20 octombrie să fi venit mai
devreme, în septembrie, când se afla refăcut după vacanţă şi avea puţini pacienţi.
c. uitarea de nume sau intenţii. Opinia comună a sesizat, fără să aibă în spate o teorie psihologică,
faptul că uitarea unui nume sau uitarea unei intenţii, cum ar fi, de exemplu, aceea de a merge la
o întâlnire, semnifică ostilitatea şi dezinteresul faţă de persoanele respective.
594

EXEMPLU
Aflându-se într-un compartiment de tren cu un tovarăş de călătorie cultivat, întemeietorul
psihanalizei constată că acesta omite cuvântul „aliquis” dintr-un citat latin. După ce companionul
de călătorie produce numeroase asociaţii, Freud ajunge la concluzia că omisiunea se datorează
îngrijorării provocate de eventualitatea ca prietena tovarăşului de călătorie să fi rămas
însărcinată. Absenţa ciclului menstrual reprezentată prin cuvântul aliquis (fără lichid) anticipa un
eveniment neplăcut, preocupant în preconştient, aşa încât, parcă pentru a influenţa realitatea în
sensul dorit, cuvântul care trimitea la evenimentul nedorit a fost eliminat. (Freud, Psihopatologia a
vieţii cotidiene)
d. pierderea de obiecte este şi ea un „simptom” bine reprezentat în cadrul psihopatologiei vieţii
cotidiene, fiind provocată de o intenţie preconştientă sau inconştientă.
EXEMPLU (Freud)
Un bărbat primeşte de la cumnatul său o scrisoare în care-l mustră în termeni severi: „De altfel nu
am nici timp şi nici nu doresc să încurajez superficialitatea şi lenea ta”. A doua zi şi-a pierdut
stiloul primit în dar de la respectivul cumnat. Freud interpretează pierderea ca un semn al faptului
că nu mai voia să-i datoreze nimic. Însă ar mai fi posibilă o interpretare, şi anume, că pierzând
stiloul primit în dar de la cumnat, domnul în discuţie elimină un obiect care i-ar fi adus mereu
aminte de jignirea suferită.
3. După complexitatea actului ratat. În funcţie de acest criteriu, actele ratate pot fi multiple, caz în care
avem de-a face cu un singur act ratat, sau complexe, caz în care este vorba de o suită de acte ra-
tate, provocate de aceeaşi motivaţie.
EXEMPLE
Din ultima categorie face parte actul ratat multiplu al unui tânăr care devine membru al unei
asociaţii literare în speranţa că în felul acesta va reuşi să-şi pună în scenă o piesă de teatru. Imediat
ce a primit asigurări că piesa de teatru va fi reprezentată, a început „să uite” să se mai ducă la
şedinţele respectivei asociaţii literare. Simţindu-se culpabil, s-a hotărât să se ducă vinerea
următoare. Ajuns la sediul asociaţiei, a constatat cu surprindere că uşile erau încuiate. Şi-a dat
seama că în loc de vineri, se dusese sâmbătă, ceea ce reprezintă al doilea act ratat.
Într-un alt exemplu autorul unor acte ratate succesive alimentate de aceeaşi motivaţie, este o
doamnă care îşi însoţeşte cumnatul, un pictor vestit, la Roma, unde urma să primească din partea
comunităţii germane o medalie antică de aur. Trebuind, ulterior decernării, să se întoarcă în ţară,
doamna constată că „din greşeală” a luat medalia cu ea. Îşi anunţă cumnatul telegrafic,
angajându-se să-i trimită medalia a doua zi. În momentul în care se pregătea să meargă la poştă
pentru expediere, constată că nu găseşte medalia. Cele două acte ratate au aceeaşi motivaţie, şi
anume dorinţa inconştientă de a păstra medalia. (Freud)
ÎNTREBARE
După Freud caracterul aleatoriu al actului ratat este sau nu o simplă impresie? Argumentaţi răspunsul.
595
CAMELIA SOPONARU
SEMNIFICAŢIA ACTULUI RATAT PENTRU PSIHOTERAPIA PSIHANALITICĂ
Datorită faptului că, în majoritatea cazurilor, prin intermediul actelor ratate se exprimă tendinţe
preconştiente, profunzimea cunoaşterii psihologice oferite prin analizarea acestora este redusă în raport
cu cea oferită de analiza visului, care permite accesul la dorinţele inconştiente din prima copilărie. Pe de
alta parte, atuul actului ratat în raport cu visul este că se produce nemijlocit în timpul orei de terapie,
ceea ce face ca între producerea şi analiza sa să nu se intercaleze un timp mai lung sau mai scurt, care
să permită modificarea materialului. Calea de a ajunge la tendinţa perturbatoare este asocierea liberă în
marginea conţinutului manifest, ceea ce conduce, din aproape în aproape, la motivaţia subiacentă.
După Freud, această motivaţie este de regulă alcătuită din tendinţe neacceptate cultural (agresive,
sexuale, de autoafirmare), condamnate de educaţia morală. Manifestarea lor mai mult sau mai puţin
directă ne convinge de faptul că nu suntem stăpâni nici măcar în propria noastră lume interioară,
conştiinţa fiind perturbată în activităţile sale de forţe pe care le controlează mai mult sau mai puţin bine,
uneori fiind chiar redusă la tăcere, cum se întâmpla în cazul actelor ratate, în care tendinţa
perturbatoare se exprimă integral.
1. Ca şi simptomul, actul ratat nu poate fi observat decât de specialişti
a. Adevărat
b. Fals
2. Condiţiile pentru apariţia unui act ratat sunt:
a. ieşirea pentru cel puţin câteva momente din starea de veghe
b. o perturbare a funcţiilor motorii ale organismului
c. cel care o suferă trebuie să fie capabil să recunoască justeţea observaţiei care i-l sesizează
d. refuzul autorului actului ratat, conştient de greşeala sa, de a-i găsi un sens,
e. prezenţa anxietăţii
f. o disfuncţie psihică trebuie să fie doar o tulburare de moment.
3. Când acordă atenţie actului ratat, opinia comună îl atribuie hazardului, ceea ce îl privează de sens.
a. Adevărat
b. Fals
Bucureşti

596

597
CAMELIA SOPONARU
PRINCIPALELE MANIFESTĂRI ALE INCONŞTIENTULUI: VISUL
VISUL
Ca şi în cazul actului ratat, concepţia psihanalitica despre vis a fost precedată de cel puţin două
grupuri de teorie. Modul în care Freud se raportează, în documentata „Introducere” de 100 de pagini la
Interpretarea viselor (1900), la aceste teorii este extrem de semnificativ pentru psihanaliză.
TEORII PREFREUDIENE DESPRE VIS

a. Teoriile somatice
Aceste teorii văd în vis un fapt organic rezultat din diminuarea activităţii creierului în timpul
somnului. Pe de o parte, acesta separă psihicul omului de lumea exterioară, iar pe de altă parte,
micşorează numărul legăturilor intrapsihice şi sărăceşte materialul folosit. Gradul diminuării activităţii
psihice din starea de veghe determină gradul de îndepărtare a visului de realitate. Absurditatea visului
indică îndepărtarea maximă de realitate.
Deşi acest tip de teorie domină mentalitatea ştiinţifică a sfârşitului de secol XIX şi deşi medicul
Freud fusese format în spiritul acestei mentalităţi, cele mai multe critici ale întemeietorului psihanalizei
vizează tocmai teoriile somatice.
IMPORTANT
Principala obiecţie adusă de Freud este că o astfel de teorie nu poate explica funcţia visului. De
asemenea, problema interpretării visului nu se pune pentru aceste teorii.
b. Teoriile populare şi romantice

Freud considera visul un fenomen psihic, adică un fenomen dotat cu sens. Astfel, în Antichitate
visul era considerat a fi purtătorul unui mesaj divin. Visul era vehicolul comunicării dintre oameni şi
lumea zeilor. O altă variantă a teoriilor populare atribuie visului o valoare profetică: din vis putem afla ce
ni se va întâmpla în viitor.
Una din particularităţile asociate de istoria culturii curentului romantic este interesul şi preţuirea
acordate visului. Şi la romantici regăsim ideea că visul este un fenomen cu sens. Astfel, se subliniază
valoarea compensatorie a visului în raport cu viaţa diurnă: „visul este un antidot împotriva regularităţii,
monotoniei vieţii; visul este jocul liber al imaginaţiei; ... cu siguranţă am îmbătrâni mai repede fără vise”
(Novalis)
În al doilea rând, Freud apreciază teoriile populare despre vis deoarece acestea propun metode
de interpretare a visului. Dacă visele au un sens, atunci nu trebuie să ne lăsam duşi în eroare de faptul
că adesea ele par de neînţeles, obscure, absurde. Pentru astfel de cazuri, foarte frecvente de altfel,
teoriile populare propun un set de tehnici de interpretare, care permit accesul la sensul visului dincolo
de faţada confuză sau absurdă. Onirologia populară a elaborat, conform cercetării lui Freud, două
metode principale de interpretare:
 metoda simbolică (consideră visul ca pe un întreg; caută să înlocuiască acest întreg prin alt întreg
inteligibil şi analog şi metoda descifrării).
598

EXEMPLU
Interpretarea pe care o dă, în Biblie, Iosif visului Faraonului. Şapte vaci grase după care urmează
şapte vaci slabe, care le devorează pe primele = şapte ani de foamete în ţara Egiptului, care vor
distruge surplusul creat de şapte ani de prosperitate.
Deficienţele metodei simbolice

 deşi utilizarea metodei simbolice este încununată de succes în anumite cazuri, limitele ei sunt
clare, din punct de vedere psihanalitic:
 visele ininteligibile îi sunt inaccesibile;
 nu există o tehnică de interpretare, rolul esenţial jucându-l inspiraţia, intuiţia autorului
interpretării. Utilizarea metodei simbolice este o artă netransmisibilă, care ţine de aptitudinile
individuale ale tălmăcitorului de vise.
 metoda descifrării procedează prin descompunerea visului în elementele componente, pe care le
„traduce” cu ajutorul unui dicţionar de simboluri - binecunoscutele „cărţi de vise”. Conform concepţiei
care stă la baza metodei descifrării, visul este un fel de scriere cifrată, care poate fi descifrată dacă
te afli în posesia cifrului respectiv. Freud dă câteva exemple de echivalări de acest tip: dacă în visul
meu apare elementul „scrisoare”, în cartea de vise el este tradus prin „supărare”; aceeaşi carte de
vise traduce „înmormântare” ca simbol pentru logodnă.
Metoda de interpretare a viselor din psihanaliză este mai aproape de metoda descifrării în sensul
că, la fel ca aceasta din urma, descompune visul în elementele componente, pe care le interpretează
separat. Diferenţa consta în modalitatea interpretării. Cărţile de vise folosite de metoda descifrării nu
oferă nici o garanţie de obiectivitate, fiind elaborate arbitrar. În acelaşi timp, circula într-una şi aceeaşi
cultură mai multe cărţi concurente de vise, nici una dintre ele nejustificând echivalările pe care le
conţine. Pe de altă parte, metoda descifrării, care apelează la dicţionare de simboluri, nu acordă nici o
importanţă aspectului individual al sensului visului. Visului, la două persoane diferite li se aplică aceeaşi
grilă de interpretare, neţinându-se seama de diferenţele considerabile dintre ele. Psihanaliza face
dreptate tocmai acestui aspect personal, interpretând elementele visului pe baza asociaţiilor pe care le
produce pacientul (analizandul, clientul), în legătură cu elementele visului.
CONCEPŢIA FREUDIANA ASUPRA VISULUI
Ceea ce deosebeşte în mod esenţial concepţia freudiana a visului de teoriile populare, cu care
împărtăşeşte ideea că visul are un sens accesibil interpretării, este sursa sa şi în acest caz teoria
freudiana a fost construită pe baza experienţei psihoterapeutice. Recomandându-le pacienţilor să-i
comunice asociaţiile lor legate de simptome, Freud a constatat că aceştia relatau adesea vise. Astfel,
Freud a învăţat de la pacienţii săi că visul îşi poate găsi locul pe traseul psihic care conduce de la o idee
maladivă la o amintire a trecutului îndepărtat. Asemeni simptomului nevrotic, visul are un sens, nu este
o excrescenţă inutilă şi fără sens a somaticului, ci un fenomen psihic produs de jocul forţelor psihice. La
sensul visului se poate ajunge dacă visul este tratat ca un simptom, dacă pacientul produce asociaţii în
marginea elementelor sale, pe care le comunică psihanalistului. Ca şi simptomul, visul îşi are originea în
inconştient. Pentru Freud, visul este calea regală de acces la inconştient.
DEFINIŢIE
Visul este un fenomen psihic de compromis, care satisface în acelaşi timp doua tendinţe contradictorii:
dorinţa de a dormi, care ţine de sistemul preconştient-conştient, şi dorinţa inconştientă sau refulată, de
599
CAMELIA SOPONARU
natură instinctuală. Visul permite o satisfacere deghizata a dorinţei instinctuale inconştiente, aşa încât
somnul să nu fie perturbat.
Conţinutul manifest şi conţinut latent

Analiza oricărui vis prin intermediul asociaţiei libere în cadrul psihanalizei conduce la concluzia
existenţei a doua dimensiuni: conţinutul manifest şi conţinutul latent.
Prin conţinut manifest se desemnează imaginile, ideile, sentimentele pe care visătorul le
păstrează în minte în momentul în care se trezeşte sau şi le poate aminti. Altfel spus, conţinutul
manifest este faţeta conştientă a visului, care poate fi comunicată.
a. Particularităţile esenţiale ale conţinutului manifest sunt, după Freud, următoarele:
 caracterul lacunar (între elementele textului care alcătuieşte conţinutul manifest legăturile sunt
incomplete, ceea ce creează pentru visător şi observatorul din exterior impresia de text cu
omisiuni);
 majoritatea viselor pe care le producem noi, adulţii, sfidează logica după care ne ghidăm în
starea de veghe. Visul ne-a obişnuit cu o lume în care este posibil orice, care se ghidează după
altă logică decât viaţa conştientă.
 ca o consecinţă a primelor două caracteristici, conţinutul manifest este de obicei ininteligibil. Fără
să apelăm la interpretare, nu-l putem înţelege.
 conţinutul manifest este uneori lipsit de orice nuanţă afectiva, neutru din punct de vedere
emoţional.
b. La conţinutul latent nu se poate ajunge decât în cadrul psihanalizei, prin intermediul interpretării. Prin
urmare, conţinutul latent este totalitatea semnificaţiilor desprinse de analiză. Mai concret, este vorba
de: resturi diurne, amintiri şi dorinţe din copilărie, impresii corporale, aluzii la situaţia transferenţială.
Caracteristicile conţinutului latent constituie inversul caracteristicilor conţinutului manifest. Spre
deosebire de conţinutul manifest care este lacunar şi, în această măsură, falsificator, conţinutul latent
este complet şi veridic; este logic şi inteligibil, viaţa afectivă fiind pe deplin prezentă în cadrul său.
Travaliul visului şi interpretarea

Conţinutul manifest şi conţinutul latent constituie în esenţă acelaşi conţinut exprimat în două
limbaje diferite. Trecerea de la limbajul coerent, afectiv al ideilor latente ale visului la limbajul incifrat al
conţinutului manifest, inaccesibil pentru conştiinţa visătorului sau a observatorului profan, se face prin
intermediul travaliului visului. Acesta constă dintr-o seamă de procedee şi procese psihice care
determină modificările de formatare, care ascund conţinutul latent pentru a permite continuarea
somnului. Interpretarea este demersul invers travaliului visului: interpretarea realizată de psihanalist
deconstruieşte, demască, descifrează deformările impuse gândurilor visului de travaliul visului.
Visul despre injecţia Irmei - primul vis interpretat psihanalitic

Oricât de puţin profundă poate părea astăzi interpretarea pe care o dă Freud propriului vis despre
injecţia făcută Irmei, semnificaţia visului respectiv şi a interpretării sale rămân considerabile, constituind
unul din momentele fondatoare ale psihanalizei. Pentru prima data Freud are revelaţia că sensul visului
constă în realizarea unei dorinţe. Această idee va face carieră datorită capodoperei lui Freud
Interpretarea viselor, publicata în 1900. Lacunele interpretării lui Freud vor fi completate de continuatorii
săi, care vor scoate la suprafaţă noi sensuri ascunse ale visului.
Irma este pseudonimul sub care Freud o prezintă pe una din pacientele sale preferate. În vacanţa
de vară a anului 1895, când este produs visul, tratamentul aplicat de Freud obţinuse anumite succese
parţiale (dispăruse angoasa isterică), nu însă şi „toate simptomele somatice”. Îndoielile lui Freud sunt
activate de vizita unui prieten mai tânăr, care o vizitase pe Irma la ţară şi care, la întrebarea lui Freud
despre starea sănătăţii Irmei, dă un răspuns iritant: „Îi merge bine, dar nu foarte bine”. Freud vede în
600

acest răspuns un reproş, care ar fi exprimat mai curând nemulţumirea rudelor pacientei. În aceeaşi
seară, întemeietorul psihanalizei revede notele cazului şi alcătuieşte o prezentare pe care intenţiona s-o
supună atenţiei lui Joseph Breuer, care, în vis, apare ca doctor M., drept justificare. Peste noapte
produce visul pe care îl analizează pe 12 pagini în Interpretarea viselor. În continuare, cităm doar acea
parte din conţinutul manifest al visului, care conţine realizarea uneia dintre dorinţele lui Freud. Cea mai
uşor de recunoscut.
În vis, Irma este diagnosticată ca având o infecţie, confirmată şi de doctorul M. Finalul visului
aduce şi explicaţia acestei situaţii. Citat din visul lui Freud: „Prietenul Otto i-a făcut nu demult, când nu
se simţise bine, o injecţie cu o soluţie de propil, propilena ... acid propionic ... trimetilamina ... Asemenea
injecţii nu se fac cu atâta uşurinţă ... Probabil ca nici seringa nu era curată”. Cu alte cuvinte, nu Freud
este vinovat pentru starea în care se află Irma, ci Otto, care i-a făcut o injecţie nepotrivită, în condiţii
improprii. Visul îl răzbună pe Freud, atribuindu-i prietenului Otto, care păruse că îi reproşează
vindecarea incompletă a Irmei, cauza suferinţei acesteia, şi anume o manevră medicală greşită.
Concluzia lui Freud, devenită între timp istorică, este că „el (visul) înfăţişează lucrurile conform dorinţei
mele; conţinutul său este realizarea unei dorinţe, iar motivul său, o dorinţă”.
Dorinţa în vis
Pe bună dreptate veţi spune că nu este suficient un singur vis, şi încă unul personal, pentru a
elabora o teorie general-valabilă asupra visului. Freud este de aceeaşi părere şi, pe parcursul celor 600
de pagini ale Interpretării viselor, îşi propune să verifice ipoteza pe care i-a furnizat-o visul despre
injecţia făcută Irmei. Rezultatul este pozitiv, ceea ce-l determină pe Freud să susţină că orice vis are ca
sens realizarea unei dorinţe, realizare care este mai directă sau mai deghizată, în funcţie de natura
dorinţei. Dorinţele pe care visul le prezintă ca realizate sunt de mai multe tipuri, dar decisivă pentru
formarea visului este dorinţa infantilă refulată (inconştientă).
Ca şi teoria despre etiologia sexuală a nevrozelor, teoria freudiană despre vis a fost supusă, în
mai multe rânduri, contestărilor, ceea ce a dus la restrângerea valabilităţii ei, dar nu la respingerea
totală. Primul care a contestat valabilitatea generală a teoriei lui Freud a fost Carl Gustav Jung. Alături
de visele prin intermediul cărora se realizează, deghizat, o dorinţă inconştientă, acesta admite vise care
exprimă simbolic, dar nu deghizat, deformat, conţinuturi ale inconştientului colectiv (arhetipale). De
asemenea, în psihanaliza contemporană există autori pentru care sensul visului poate fi altceva decât
realizarea de dorinţe. Cea mai superficială şi mai transparentă dorinţă care se poate satisface pe cale
onirică este dorinţa diurnă (actuală), acceptată de Eul visătorului, dar care, din cauza unor circumstanţe
exterioare nefavorabile, nu a putut fi realizată. O astfel de dorinţă devine, conform primei teorii freudiene
despre psihic, preconştientă.
a. visele de tip infantil, care pot fi întâlnite şi la adulţi, mai ales în situaţii limită (expediţiile în ţinuturi
polare) nu sunt altceva decât dorinţe diurne, frustrate de condiţiile diurne şi realizate oniric.
EXEMPLU
Astfel, conductorul unei expediţii polare povesteşte că el şi ceilalţi membri ai expediţiei, siliţi să
mănânce puţin şi monoton, visau invariabil în timpul nopţii mese copioase, munţi de tutun, bucuriile
căminului.
b. O a doua categorie de dorinţe pe care visul le poate exprima ca realizate sunt dorinţele fiziologice
activate în timpul somnului: sete, foame, dorinţe sexuale. Abordând această categorie, Freud insistă
asupra rolului acestor vise în continuarea somnului. Din acest motiv, le numeşte vise de comoditate.
Deosebirea faţă de prima categorie constă în momentul declanşării dorinţei: visele din prima
categorie satisfac dorinţe apărute în timpul zilei, în timp ce visele din a doua categorie, dorinţe care
apar în timpul nopţii.
601
CAMELIA SOPONARU
EXEMPLU
Visul despre satisfacerea setei în timpul somnului permite continuarea somnului dacă intensitatea
dorinţei nu este extremă. Un alt vis de comoditate, care pare să fie destul de frecvent, este cel în
care visam că ne aflăm deja la şcoală, facultate sau locul de muncă, ceea ce ne permite să ne
continuăm somnul. Visele erotice fac şi ele parte din această categorie. Cineva relatează un astfel
de vis în care accentul nu cade atât asupra aspectului fizic al relaţiei, cât asupra faptului că era
îndrăgostit de femeia cu care făcea dragoste. Dorinţa sa era de a se îndrăgosti.
c. A treia categorie de dorinţe pe care visul le poate satisface reprezentându-le ca realizate, o constituie
dorinţele diurne neacceptate de Eu şi refulate, împinse în inconştient. În timpul nopţii, aceste dorinţe
revin şi se pot realiza oniric în forme mai mult sau mai puţin transparente.
EXEMPLU
Unei simpatice şi vesele doamne din vremea lui Freud i se solicită părerea, de către o prietenă mai
tânără, în legătură cu logodnicul acesteia. Deşi consideră ca bărbatul respectiv este un om comun,
fără valoare, „un om de duzină”, simpatica doamnă nu a ezitat să-l prezinte prietenei sale în lumina
cea mai favorabilă. Noaptea a visat că i se punea aceeaşi întrebare şi că răspundea în conformitate
cu părerea sa reală.
d. În sfârşit, cea mai importantă categorie de dorinţe care se satisfac halucinatoriu în vis o reprezintă
dorinţele infantile. Acestea nu pot depăşi în forme directe, nemodificate, perimetrul inconştientului.
Ele ar fi, după Freud, asemenea titanilor din mituri, care au fost zdrobiţi de zeii învingători sub munţii
pe care i-au rostogolit asupra lor, fără să fi fost omorâţi. Tresăririle lor mai zguduie şi astăzi munţii.
Dorinţele infantile inconştiente la care ajunge cu regularitate analiza viselor realizată în psihanaliza,
dorinţe de natura sexuală sau agresivă, sunt decisive pentru formarea viselor. Dorinţele conştiente
nu pot produce un vis decât dacă reuşesc să mobilizeze o dorinţa inconştientă asemănătoare, care
s-o întărească, susţine Freud.
EXEMPLU
Visele despre moartea rudelor celor mai apropiate, moarte însoţită de afecte dureroase, realizează
dorinţe inconştiente sever condamnate cultural, care îşi au originea în copilărie. În astfel de vise se
exprimă fie sentimentele ostile legate de rivalitatea infantilă dintre fraţi şi surori, fie rivalităţile cu
părinţii din perioada oedipiană. Una din pacientele lui Freud face următorul vis: „Mulţi copii, toţi fraţii,
surorile, verişorii şi verişoarele visătoarei alergau pe o pajişte. Dintr-o dată s-au transformat în păsări
şi au zburat”. La prima vedere, conţinutul manifest nu are nici o legătura cu dorinţele infantile ale
visătoarei de a-şi elimina concurenţii. O asociaţie a pacientei legată de vis arată că tocmai despre
astfel de dorinţe este vorba. Când nu avea decât patru ani, pacienta a întrebat un adult din anturajul
ei despre ce se întâmpla cu copiii care mor. Răspunsul a fost: se transformă în păsări şi apoi în
îngeri.
Dificultăţi ale teoriei freudiene despre vis ca realizare a unei dorinţe

Două tipuri de vise par a se abate de la ideea ca visele reprezintă realizarea unei dorinţe.
a. Este vorba de ceea ce Freud numeşte „visele de pedepsire”, însoţite de o mai mult sau mai puţin
marcată neplăcere, în timp ce visele în care dorinţele sunt realizate halucinatoriu sunt însoţite de
plăcere sau sunt neutre emoţional. De fapt, susţine Freud, şi aceste vise reprezintă realizarea unei
dorinţe inconştiente, dar ea nu ţine de Se, de instanţa instinctelor, ci de Supraeu, de instanţa
interdicţiilor culturale, care impune o pedeapsă pentru anumite dorinţe neacceptate cultural.
602

EXEMPLU
Într-o analiză contemporană, pacientul, un bărbat tânăr, extrem de inteligent şi performant în plan
profesional, dar tot atât de fragil afectiv, visează că pe un testicol îi apăruse o infecţie. Pentru a
scăpa de ea se ducea la doctor, care urma să i-o extirpe. Interpretarea pacientului, care avea o
îndelungată experienţa analitică, a fost că visul era legat de un eveniment real, care se petrecuse cu
două săptămâni în urmă. Atunci îi apăruse în locul respectiv un coş mare, care ulterior se retrăsese
şi lăsase în urma un chist. Visul ar exprima dorinţa lui conştientă de a scăpa de respectivul chist.
Interpretarea analistului: visul exprima, în situaţia transferenţială, dorinţa pacientului ca analistul să-l
pedepsească (să-l castreze-opereze în zona testiculelor), pentru dorinţele sale incestuoase, aşa
cum se întâmplase în copilărie în plan imaginar, tatăl fiind atunci autorul raţiunii punitive.
b. coşmarul, vis caracterizat de prezenţa unei puternice angoase, care, în situaţia când intensitatea sa
atinge cote înalte, provoacă trezirea. În acest caz este vorba nu numai de neplăcere ca provocată de
angoasă, ci şi de trezire, care contrazice flagrant ideea lui Freud despre vis ca gardian al somnului.
Angoasa şi trezirea care însoţesc anumite vise sunt, afirma întemeietorul psihanalizei, tot mijloace,
deşi extreme, de a împiedica dorinţa interzisă, care ţine de inconştient, de a pătrunde în conştient.
Ele sunt, asemenea încifrării conţinutului latent, mijloace folosite de cenzura în funcţie de
intensitatea dorinţei. Prima măsură, impusă de cenzură, atunci când dorinţa inconştientă este
favorizată în dauna dorinţei de a dormi, este de a introduce în vis ideea că tot ceea ce se întâmplă
nu este decât un vis, adică ireal. Abia ulterior se apelează la angoasă şi se produce coşmarul.
Sentimentul de frică pe care-l trăim în timpul visului este provocat de forţa dorinţelor noastre refulate,
care tind să pătrundă în planul conştiinţei.
EXEMPLU (visele de efracţie)

Adesea oamenii relatează vise în care un răufăcător încearcă să pătrundă în locuinţa lor, ceea ce şi
reuşesc uneori, caz în care urmăresc victima cu un cuţit sau cu un pistol. Astfel de vise sunt însoţite
de o puternica angoasă. Dorinţa neacceptată şi angoasantă este de obicei dorinţa de a avea relaţii
sexuale, uneori violente (viol), dorinţă neacceptată de cenzură. În ultimă instanţă, cenzura apelează
la trezire pentru a împiedica dorinţa inconştientă de a pătrunde în conştiinţă.
Cenzura, spune Freud, se comportă asemenea paznicilor din vechile oraşe, care aveau misiunea
de a îndepărta toate sursele de zgomot pentru a asigura somnul cetăţenilor, dar nu ezită să-i trezească
dacă pericolul este considerabil.
CLASIFICAREA VISELOR ÎN FUNCŢIE DE RAPORTUL DINTRE CONŢINUTUL MANIFEST ŞI CONŢINUTUL LATENT
a. visele la care conţinutul manifest şi conţinutul latent coincid total sau în mare parte. Ceea ce
înseamnă că între cele două conţinuturi nu se interpune travaliul visului. Astfel de vise sunt
caracteristice pentru copiii de vârste foarte mici, dar pot apărea şi la adulţi în anumite circumstanţe.
Mai sunt cunoscute şi sub denumirea de vise de tip infantil. Pentru Freud, importanţa lor constă, în
primul rând, în faptul că demonstrează cu incontestabilă claritate că esenţa visului constă în
realizarea unei dorinţe. Astfel de vise realizează dorinţe conştiente trezite în timpul zilei dar
nesatisfăcute, datorită unor piedici conjuncturale. În timpul nopţii, visul transformă propoziţiile
optative în imagini de satisfacere: „dacă plimbarea ar fi durat mai mult!”, „dacă aş fi mâncat toate
cireşele”, „dacă aş fi mare!”, devin realităţi.
603
CAMELIA SOPONARU
EXEMPLU
O fetiţă de trei ani şi trei luni, care făcuse o plimbare cu vaporul, care i s-a părut mult prea scurtă,
aşa încât la coborârea din vapor a izbucnit în plâns, a visat în noaptea următoare o interminabilă
plimbare cu vaporul.
b. visele în care conţinutul manifest şi conţinutul latent nu coincid, între ele interpunându-se travaliul
visului. Din această categorie fac parte majoritatea viselor de tip adult, care sunt, fie vise clare,
coerente, dar care ne uimesc prin lipsa lor de legătura cu situaţia reală (visele care figurează
moartea unei rude apropiate, fără ca în realitate să existe temei pentru aceasta), fie vise în aparenţă
lipsite de sens, incoerente, absurde.
ÎNTREBARE
Ce este coşmarul?
Travaliul visului
Pentru formarea visului decisive sunt constituirea gândurilor latente ale visului şi transformarea
lor în conţinut manifest. Acest ultim aspect dă conţinut travaliului visului în sens strict. Principala
caracteristica a travaliului visului este absenţa caracterului creator: travaliul visului reprezintă doar o
operaţie de traducere în limbajul conţinutului manifest. Procesele care asigură această traducere sunt:
condensarea, deplasarea, figurabilitatea, elaborarea secundară.
a. Condensarea
Dacă definim condensarea din punctul de vedere al rezultatului, atunci acţiunea sa cea mai
evidentă constă într-o prescurtare a conţinutului manifest în raport cu conţinutul latent. În timp ce
conţinutul manifest are doar câteva rânduri, conţinutul latent dezvăluit de analiză se poate întinde pe
pagini întregi. Prescurtarea nu se realizează prin rezumare, pentru că una şi aceeaşi idee latentă
poate fi reprezentată de mai multe elemente ale conţinutului manifest.
Din punctul de vedere al modalităţii de realizare, condensarea constă în înlocuirea mai multor
lanţuri asociative printr-o singură reprezentare, aflată la intersecţia lor. Energia psihică aferentă
respectivelor lanţuri asociative este preluată de reprezentarea care le înlocuieşte.
Deşi acţiunea condensării este mai evidentă în vis, nu este vorba despre un proces specific
visului. Am întâlnit-o în cazul actului ratat şi o vom regăsi în cazul simptomului şi al cuvântului de
spirit. Mai mult decât atât, condensarea este o particularitate a funcţionarii proceselor psihice
inconştiente fiind unul din mijloacele folosite datorita intervenţie cenzurii (Supraeu).
În ceea ce priveşte modalităţile de realizare ale condensării, ele pot fi reduse la doua: utilizarea
asemănării şi a contrarietăţii între elementele visului. Cel mai adesea, condensarea se realizează pe
baza asemănărilor între elementele conţinutului latent.
EXEMPLU
a. Irma, personajul principal din visul despre injecţia făcută Irmei este reprezentanta mai multor
persoane feminine din viaţa lui Freud, paciente, fiica şi soţia sa, aşa cum în viaţa politica un
deputat sau un senator reprezintă mulţimea oamenilor care i-au dat votul.
b. Nu numai o persoana, ci şi o temă poate deveni „punct nodal” al unui vis, reprezentând alte teme
conexe. De acest tip este visul despre „monografia botanică” făcut de Freud. Conţinutul manifest
este următorul: „Am scris o monografie despre o specie de plante (nedeterminată). Cartea se afla
în faţă mea şi tocmai o răsfoiesc, privind o planşă colorată. Exemplarul conţine şi un specimen
604

uscat al plantei”. Elementul cel mai pregnant al visului, numit de Freud „monografie botanica”,
condensează o mulţime de elemente din conţinutul latent: o impresie diurna (în ziua respectiva
văzuse în vitrina unei librarii o monografie despre specia ciclamă”); referirea la lucrarea dedicată
de Freud cocainei; de aici gândul la doctorul Konigstein, care a contribuit la această lucrare etc.
Iată trei din elementele reprezentate de monografia botanica.
c. Figurile compozite din vise sau produsele mitologice (centaurul, cerberul) sunt realizate reunind
trăsăturile a doua sau mai multor persoane, pe baza uneia sau mai multor trăsături comune.
Doctor M. din acelaşi vis despre injecţia făcuta Irmei, vorbeşte şi acţionează ca J. Breuer, dar
arată şi şchiopătează asemenea fratelui mai mare al lui Freud. Paloarea şi faptul ca amândoi nu
au fost de acord cu Freud într-o anumita privinţa constituie trăsăturile comune.
b. Deplasarea
În timp ce acţiunea condensării asupra conţinutului latent produce comprimarea acestuia,
acţiunea deplasării constă în schimbarea intensităţii reprezentărilor: ceea ce în conţinutul latent era
accentuat, important, devine în conţinutul manifest neînsemnat, lipsit de intensitate, sau lipseşte,
accentul fiind preluat de alte reprezentări legate de primul, şi invers, ceea ce în conţinutul latent este
lipsit de importanţă, capătă în conţinutul manifest un relief deosebit. Deplasarea este o răsturnare, o
inversare a valorilor psihice, afirma Freud.
În vis, deplasarea lucrează în favoarea cenzurii. Deplasarea, care acţionează împreună cu
condensarea şi celelalte procedee ale travaliului visului, are un rol decisiv în crearea aspectului
obscur al visului. Visele în care nu intervine deplasarea sunt clare şi inteligibile.
EXEMPLU
În visul despre „monografia botanica”, accentul conţinutului manifest cade asupra aspectului
„botanic”, în timp ce, în conţinutul latent importante sunt aspecte ale relaţiilor dintre colegi.
c. Figurabilitatea
Figurabilitatea se refera la înlocuirea expresiei abstracte a unui gând al visului printr-o imagine
mai ales vizuală decât prin alte cuvinte, altfel spus este vorba despre trecerea dintr-un limbaj în altul.
Importanţa pe care o are posibilitatea de a găsi un corespondent concret, imagistic, pentru formarea
visului derivă din faptul ca visul este un fenomen regresiv. După Freud este vorba de o tripla
regresie: topică (fenomenele se apropie de extremitatea percepţiei), temporală (se realizează
întoarcerea la formaţiunile psihice mai vechi, respectiv la scenele infantile înregistrate vizual),
formală (modurile de expresie evoluată, verbale, sunt înlocuite cu cele primitive: imagini vizuale).
Înlocuirea expresiilor abstracte prin expresii concrete contribuie substanţial la aspectul absurd,
incomprehensibil al conţinutului manifest. Şi în felul acesta sunt servite interesele cenzurii. Concret,
luarea în considerare a figurabilităţii operează în felul următor: dintre diferitele ramificaţii ale
principalelor gânduri ale conştientului latent, vor fi preferate cele apte de o prezentare vizuală.
EXEMPLU
Deoarece exemplele pe care le dă Freud în Interpretarea viselor sunt extrase din vise relativ
complicate şi şi-ar pierde relevanţa în afara contextului oniric amplu, dificil de redat, vom alege
pentru exemplificare experimentul lui H. Silberer, citat tot de Freud (1914). Acesta a constatat că în
stare de oboseală, în faza premergătoare somnului, se întâmpla ca anumite gânduri să fie înlocuite
prin imagine. Fenomenul a fost numit de Silberer „autosimbolizare”. Procesul poate fi reprodus
experimental:
a) Gândul de a înlocui, într-un articol, un pasaj necizelat a produs imaginea autorului şlefuind o
bucată de lemn.
605
CAMELIA SOPONARU
b) Experimentatorul pierde firul într-o înlănţuire de gânduri. Încercarea de a-l regăsi este zadarnică.
În plan vizual, situaţia a apărut sub forma unei scrieri din care au dispărut ultimele rânduri.
Utilizarea simbolurilor
Şi folosirea simbolurilor în vis constituie o varianta a deplasării, în măsura în care simbolizarea
face parte dintre modalităţile de reprezentare indirectă. Specificitatea simbolizării în raport cu alte
forme de reprezentare indirectă constă în constanţa legăturii dintre elementul simbolizat, care ţine de
conţinutul latent, şi simbolul care face parte din conţinutul manifest. Simbolurile onirice pot fi
individuale, generale sau universale. Psihanaliza freudiană acordă o deosebită importanţă
simbolurilor individuale, la a căror descifrare se ajunge pe baza asociaţiilor analizandului, simboluri
valabile doar pentru o singură persoană.
Freud a recunoscut şi existenţa simbolurilor universale, fără să dezvolte o teorie amplă a lor. C.G.
Jung a fost psihanalistul care a acordat un rol central simbolurilor universale, pe care le-a numit
simboluri arhetipale. Acestea fac parte din teoria despre inconştientul colectiv. Din punctul de vedre
al utilizării viselor în terapia psihanalitica, Freud pledează pentru o îmbinare a utilizării simbolurilor
individuale cu cele universale, prioritatea revenind primelor.
d. Elaborarea secundară
Aşa cum sugerează termenul folosit de Freud, este vorba de un timp secund al travaliului visului,
care se aplică asupra rezultatelor condensării, deplasării, luării în considerare a figurabilităţii.
Efectele elaborării secundare constau în adăugiri sau remanieri. Scopul urmărit este de a da visului
un aspect mai coerent, asemănător cu cel al unei reverii. Rezultat al activităţii cenzurii, elaborarea
secundară intervine în momentele premergătoare trezirii sau în timpul relatării visului. Visele sau
pasajele de vis clare indică intervenţia elaborării secundare, în timp ce visele sau pasajele
ininteligibile, obscure, trădează eşecul elaborării secundare. Acest procedeu, care este activ nu
numai în vis, ci şi în produse psihopatologice, cum ar fi fobiile, obsesiile, delirurile (în special
paranoice), corespunde nevoii minţii omeneşti de coerenţă, inteligibilitate.
Funcţia visului: dorinţa şi cenzura

După Freud, funcţia visului este de a fi gardianul somnului, în al cărui spaţiu se dezvoltă tocmai în
acest scop. Pentru a-şi realiza funcţia, visul absoarbe şi prelucrează toate excitaţiile interne şi externe,
capabile să întrerupă somnul. Dintre excitanţii externi cei mai frecvenţi se menţionează zgomotele,
lumina foarte puternică, mirosurile, iar dintre cei interni, durerea, nevoile fiziologice (setea, foamea,
nevoia de a urina, nevoia sexuala), interese psihice persistente, dorinţe actuale sau dorinţe infantile
refulate. Din toţi aceşti stimuli, visul produce o halucinaţie, de obicei vizuală, aptă să satisfacă atât
dorinţa de a dormi proprie sistemului preconştient - conştient (Eului din a doua teorie despre psihic), cât
şi dorinţa inconştientă, de natura instinctuală. Visul permite manifestarea deghizată a dorinţei
inconştiente, aşa încât somnul să poată continua.
Un rol decisiv în protejarea somnului îl joaca prelucrarea dorinţei inconştiente de către travaliul
visului, care acţionează în folosul cenzurii şi al dorinţei de a dormi. Când cenzura eşuează, protecţia
somnului se realizează prin modalităţile paradoxale ale angoasei şi trezirii (coşmarul). În general,
dorinţele inconştiente sunt dorinţe blamabile din punct de vedere social, etic şi estetic. În aceste dorinţe
se exprimă egoismul fără limite al visătorului. Mai concret, este vorba, după Freud, de dorinţe sexuale
condamnate cultural, al căror obiect poate fi nu numai soţia/soţul prietenul/prietena, dar şi rudele cele
mai apropiate, fraţi, surori, părinţi (dorinţele incestuoase) sau persoane de acelaşi sex (dorinţe
homosexuale). De asemenea, dorinţele de natura agresivă se pot exprima oniric în forme încifrate: ura,
dorinţa de răzbunare, dorinţa de a-i elimina pe rivali, chiar dacă fac parte din categoria persoanelor
celor mai apropiate (visele despre moartea rudelor apropiate).
606

Freudismului a fost acuzat că ar fi o disciplină denigratoare a naturii umane dezvăluind laturi

întunecate, dorinţe pe care conştiinţa morală le poate aprecia ca monstruoase (acuzaţie adusă atât de
fascism, cât şi de comunism). Contraargumentele la această acuzaţie sunt două:
 psihanaliza dezvăluie umbra omului, dar nu neaga existenţa dimensiunii sale luminoase;
 psihanaliza nu exaltă forţele obscure din psihicul uman, nu recomandă trăirea lor;
Conştientizarea dorinţelor inconştiente creează premisele pentru sublimarea energiei care le
corespunde, pentru utilizarea acestei energii în scopuri înalt valorizate social şi cultural.
Cenzura, căreia îi revine un rol important în formarea visului, constă, în esenţa, în normele
culturale (sociale, etice, estetice) interiorizate de subiect, în special în prima copilărie. Acţiunea cenzurii
în vis este condiţionată de natura dorinţei şi natura cenzurii. Ea va fi cu atât mai pronunţată, cu cât
dorinţele sunt mai blamabile şi cenzura mai severă.
APLICAŢIE
Precizaţi specificul dorinţelor infantile şi realizaţi o comparaţie a lor cu dorinţele adultului.
INTERPRETAREA VISULUI ÎN PSIHANALIZA CONTEMPORANĂ
Faţă de perioada începuturilor psihanalizei, când interpretării visului îi revenea o importanţă de

prim ordin (multe din analizele efectuate de Freud constau, mai curând, în interpretarea viselor produse
de pacient), psihanaliza contemporană, datorita îmbogăţirii considerabile a experienţei clinice şi a
teoriei, a restrâns considerabil rolul interpretării viselor. Principalele surse de informaţii despre
inconştientul pacienţilor le constituie astăzi analiza transferului şi analiza contratransferului. Pe de alta
parte, concepţia freudiana despre funcţia visului ca realizare de dorinţe a fost îmbogăţită cu aspecte noi.
Încă din 1913, Adler a atras atenţia asupra valorii prospective (nu doar regresive) a visului şi a
rolului său în rezolvarea problemelor. La rândul său, Jung, prin teoria viselor „mari” arhetipale, a
introdus ideea despre funcţia de autoexprimare a visului, care este simbolică în mod natural, fără să
presupună deghizarea şi deformarea. Aceste începuturi au fost dezvoltate de autori importanţi, cum ar fi
Erickson şi Kohut, ceea ce a presupus şi o reconsiderare a semnificaţiei conţinutului manifest, care nu
mai este privit ca o coajă nefolositoare, care trebuie aruncată pentru a putea ajunge la conţinutul latent,
care reprezintă miezul. Astfel, Kohut vorbeşte despre visele care exprimă starea sinelui, în care
conţinutul manifest exprimă reacţia părţilor sănătoase ale sinelui la schimbările neliniştitoare (pericol de
dezintegrare). De acest tip sunt anumite vise de zbor.
Încă din anii '60 a început un dialog al teoriei psihanalitice cu cercetările de neurofiziologie axate
pe tema visului, cu speranţa posibilităţii de a ajunge la o teorie sintetica. După psihanalistul german
W. Mertens, etapa speranţelor a fost urmată de dezamăgire, deoarece progresele în neurobiologia
somnului şi viselor nu pot furniza nici un instrument pentru a explica sensul individual al visului.
1. Conform teoriei lui Freud, visul trebuie interpretat folosindu-se o singură grilă de interpretare,
universală
a. Adevărat
b. Fals
2. Conţinutul latent al visului este alcătuit din:
a. raţionamente
b. resturi diurne
607
CAMELIA SOPONARU
c. imagini disparate şi fără de sens

d. impresii corporale
e. aluzii la situaţia transferenţială
f. amintiri şi dorinţe din copilărie
3. Jung, contrar concepţiei freudiene consideră că visele nu ascund, nu deformează, ci doresc să releve
conţinuturi ale inconştientului
a. Adevărat
b. Fals
Bucureşti

608

PRINCIPALELE MANIFESTĂRI ALE INCONŞTIENTULUI: SIMPTOMUL NEVROTIC I
Asemenea actului ratat sau visului, simptomul nevrotic este un fenomen cu sens, chiar dacă
sensul este de cele mai multe ori ascuns, inconştient. Întrucât psihanaliza este în primul rând o
psihoterapie - descoperirea inconştientului în accepţie contemporană s-a bazat pe experienţa
psihoterapeutică, înnoirile teoretice ulterioare pornind şi ele de la un nou material clinic -, ideea că
simptomul nevrotic este un fenomen cu sens, adică un fenomen psihic, are o semnificaţie deosebită
pentru statutul psihanalizei. Spre deosebire de psihiatria epocii (Kraepelin), pentru care orice disfuncţie
psihică avea un substrat organic, fiind în fond o boală a creierului, Freud scoate nevroza din câmpul
somaticului şi o reaşează pe terenul psihicului şi al psihologiei. În acelaşi timp, psihanaliza iese din
cadrul medicinei, devenind cel mult o disciplină paramedicală.
Ca şi în cazul actului ratat şi visului, factorul somatic deţine pentru simptomul nevrotic un rol
secundar. Exprimarea simbolică a conflictului psihic în conversia isterică „alege” un anumit organ care,
datorită particularităţilor sale înnăscute sau dobândite pe parcursul istoriei individuale, devine apt pentru
această exprimare a tendinţelor sexuale reprimate(autorul vorbeşte de „disponibilitate somatică”). După
Otto Fenichel, alegerea zonei somatice afectate de conversie este determinată de mai mulţi factori:
a) natura fixaţiilor inconştiente. Astfel, o persoană cu fixaţii orale va dezvolta simptome orale, aşa cum
se întâmplă cu Dora, pacienta lui Freud, care îşi localizează simptomele (afonie, tuse) în zona
aparatului fonator, pentru că în copilărie fusese o adevărată „sugătoare”, exercitând susţinut şi
prelungit zona orală.
b) particularităţile anumitor organe determinate constituţional sau de către o boală. După Fenichel, un
miop va dezvolta, în cazul unei îmbolnăviri isterice, tulburări vizuale.
c) situaţia în momentul în care s-a produs refularea.
EXEMPLU
O pacientă care suferea de dureri abdominale reproducea astfel durerile de apendice resimţite în
copilărie, care îl determinaseră pe tatăl ei să-i arate o tandreţe deosebită. Durerile vârstei adulte
exprimau dorinţa de a beneficia de tandreţea paternă, precum şi frica de operaţia care le-a succedat în
copilărie.
SENSUL SIMPTOMULUI NEVROTIC
Ca şi în cazul visului sau actului ratat, sensul simptomului nu se oferă de la sine, ci este obţinut
prin interpretarea conţinutului manifest în care este încifrat. La fel ca actul ratat sau visul, simptomul
nevrotic este o formaţiune de compromis în care se înfruntă şi se satisfac simultan tendinţa interzisă
(care, după Freud, este întotdeauna de natură sexuală) şi apărarea împotriva acestei tendinţe. Deşi
Freud subliniază identitatea structurală dintre simptomul nevrotic şi fenomene psihice ale vieţii
cotidiene, deci „normale” sau „sănătoase”, el nu pierde din vedere diferenţele care există între ele. În
timp ce psihopatologia vieţii cotidiene (actul ratat), de exemplu, afectează pasager funcţii psihice
neesenţiale, simptomul nevrotic perturbă durabil funcţii psihice vitale, cum ar fi simţul realităţii,
capacitatea de relaţionare socială, ceea ce se repercutează negativ asupra performanţei profesionale.
La toate aceste diferenţieri se adaugă suferinţa care însoţeşte în diferite grade simptomul nevrotic.
Suferinţă psihică şi fizică despre care putem spune că ilustrează cât se poate de concludent valenţele
patogene ale inconştientului.
609
CAMELIA SOPONARU
În ceea ce priveşte forţele care se înfruntă în conflictul nevrotic, Freud a susţinut constant ideea
unei etiologii sexuale, ceea ce înseamnă că sexualitatea reprezintă, într-o formă sau alta, elementul
indispensabil. Într-o primă încercare de a explica psihogeneza nevrozei, Freud elaborează, între 1895 şi
1897, teoria seducţiei. Conform acesteia, nevroza ar fi cauzată de un abuz sexual real petrecut în istoria
personală a pacientelor, experienţă care ulterior este uitată (refulată), fără ca, datorită acestui fapt, să
devină ineficientă psihic. Freud ajunge la această teorie pe baza relatărilor pacientelor sale de la
sfârşitul secolului XIX, relatări care conţineau invariabil mărturii de acest tip şi care s-au dovedit în parte
simple ficţiuni.
După 1897, Freud renunţă la teoria seducţiei, pe care o înlocuieşte treptat cu teoria sexualităţii
infantile, asociată cu teoria fantasmei şi a realităţii psihice. Dacă în teoria seducţiei, sexualitatea era
impusă copilului din exterior de către adult, teoria sexualităţii infantile afirmă caracterul endogen al
sexualităţii încă de la naştere. Freud constată, folosind mai multe surse de informaţie, printre care
sexologia vremii, dar în primul rând propria experienţă psihoterapeutică, prezenţa activităţilor sexuale în
primii ani de viaţă ai individului uman. Aceste activităţi, spre deosebire de sexualitatea adultului, nu
urmăresc reproducerea, ci plăcerea ca scop în sine. Aceste activităţi se alimentează din surse diverse
numite de Freud „zone erogene” şi parcurg o evoluţie în timp. Cea mai importantă dintre fazele
dezvoltării psiho-sexuale pentru apariţia nevrozei este considerată a fi „stadiul genital”, când se dezvoltă
şi se rezolvă „complexul Oedip”. Freud 1-a numit „complexul central al nevrozei”. Aşa cum indică şi
numele, este vorba de un ansamblu de dorinţe amoroase (incestuoase) şi ostile faţă de părinţi, mai
precis de dorinţe sexuale faţă de părintele de sex opus şi de rivalitate şi ură faţă de părintele de acelaşi
sex. Aşa cum complexul Oedip reprezintă culmea dezvoltării sexualităţii infantile, depăşirea sa
reprezintă încununarea eforturilor de prelucrare culturală a instinctelor şi dorinţelor pe care acestea le
alimentează.
De modul în care individul parcurge complexul Oedip depinde „alegerea” nevrozei sale viitoare.
Pentru isterie sunt considerate caracteristice fixaţiile oedipiene (şi orale), iar ca mijloc de apărare,
refularea, în timp ce pentru nevroza obsesională, fixaţiile în stadiul sadic-anal (imediat anterior stadiului
falic) şi regresia. Indiferent care este punctul de localizare, fixaţia într-unul din stadiile sexualităţii
infantile este considerată drept o condiţie esenţială pentru apariţia nevrozei adultului. Tot atât de
importantă este considerată frustrare afectivă şi sexuală în anii maturităţii sau, altfel spus, eşecul
sentimental şi sexual. O astfel de frustrare produce regresia până la punctul de fixaţie infantilă a
libidoului, ceea ce reactivează conflictele copilăriei, care se rezolvă în simptome.
Nevroza este o disfuncţie specific umană, deoarece omul e singura fiinţă care trăieşte în cultură,
ceea ce impune restricţii tendinţelor sale naturale. Mai precis, interzicerea incestului, care poate fi
constatată în orice cultură, chiar şi în cele mai primitive, constituie semnul distinctiv al omului în raport
cu restul lumii vii. Nevroticul este, după Freud, o persoană care n-a reuşit să realizeze pe deplin
trecerea de la natură la cultură, care rămâne suspendat între natură şi cultură, simptomele sale
exprimând tocmai această oscilaţie.
ÎNTREBARE
Care sunt beneficiile pe care fobia i le aduce micului Hans?
INHIBIŢIILE SEXUALITĂŢII: IMPOTENŢA ŞI FRIGIDITATEA
După Otto Fenichel, inhibiţiile sexualităţii reprezintă simptomele nevrotice cele mai frecvente,
prezente în toate tipurile de nevroză. Prin intermediul lor se exprimă în mod pregnant apărarea faţă de
anumite tendinţe sexuale. Individul atins de aceste simptome consideră în mod inconştient că activitatea
sexuală este periculoasă. Apărarea, care impune evitarea actului sexual, mobilizează dimensiunea
610

fiziologică. Astfel, impotenţa „este o perturbare fiziologică, provenind din acţiunea defensivă a Eu-lui,
care împiedică realizarea unei activităţi instinctuale considerate periculoase” Mai precis, temerea care
provoacă impotenţă este frica de castrare, element important al constelaţiei oedipiene. Cu alte cuvinte,
datorită unui ataşament inconştient faţă de mamă, există şi temerea inconştientă că intromisia
presupune pericolul rănirii penisului. Ataşamentul inconştient faţă de mamă şi corelativa frică de
castrare, ambele vestigii ale complexului Oedip, perturbă atât în plan superficial, cât şi în plan profund
activitatea sexuală. În plan superficial, nici o parteneră nu este satisfăcătore, pentru că nici una dintre
ele nu este mama, în timp ce în plan profund, ataşamentul sexual nu trebuie realizat, pentru că orice
parteneră reprezintă (inconştient) mama.
Din aceleaşi surse infantile (oedipiene) ale sexualităţii provin şi oscilaţiile de potenţă ale multor
bărbaţi: în timp ce în relaţiile cu un anumit tip de femeie există o bună funcţionare sexuală, în relaţiile cu
un alt tip de femeie, respectivii eşuează sexual. Una dintre cauzele cele mai frecvente este
incapacitatea de a sintetiza curentul tandru şi curentul senzual al sexualităţii. Astfel de bărbaţi sunt
impotenţi cu femeile pe care le iubesc şi care inconştient le sugerează mama, în timp ce cu femeile cu
care au doar relaţii fizice, de exemplu, prostituatele, nu au probleme de erecţie.
Frigiditatea, corespondentul feminin al impotenţei, reprezintă, după acelaşi Otto Fenichel, o
inhibiţie a satisfacţiei sexuale complete. Cauza este asocierea cu acest tip de satisfacere a unui pericol
inconştient. Acest fapt indică persistenţa inconştientă a unor tendinţe ale sexualităţii infantile, reprimate
pe parcursul dezvoltării psiho-sexuale individuale. Deşi în cazul femeii tendinţele sexuale infantile care
perturbă din inconştient sexualitatea genitală adultă sunt mai variate, factorii oedipieni joacă un rol
important: comparaţii inconştiente dintre partenerul sexual şi tată pot perturba satisfacţia sexuală
completă. O cauză cu un rol important în frigiditate este „identificarea masculină”, care are drept
consecinţă faptul că excitaţia clitoridiană, specifică debutului fazei falice, nu cedează locul, la vârsta
adultă, excitaţiei vaginale. În astfel de cazuri, frigiditatea este doar parţială, vaginală.
APLICAŢIE
Pe baza surselor bibliografice precizaţi ce este angoasa primară şi de ce o consideră Freud prima
fixaţie.
Angoasa şi fobia
Dacă angoasa este, aşa cum afirmă Otto Fenichel în Teoria psihanalitică a nevrozelor, forma cea
mai simplă de compromis între tendinţa instinctuală şi apărarea faţă de respectiva tendinţă, isteria de
angoasă este cea mai simplă formă de nevroză. În ultimul caz, angoasa apare legată de o situaţie
determinată, ceea ce dă conţinut fobiei.
EXEMPLU
Atât angoasa, ca temă fără obiect precizat, cât şi fobia, ca frică de o persoană, animal, situaţiile
determinate pot fi ilustrate excelent prin cazul „micului Hans”, unul din cele cinci cazuri clasice ale lui
Freud. De la început, Freud ţine să sublinieze că băieţelul de cinci ani pe care-l tratează prin intermediul
tatălui său, este pe deplin sănătos din punct de vedere somatic. Această precizare vizează psihiatria
epocii, care ar fi diagnosticat simptomele lui Hans ca fiind provocate de o „degenerescentă” organică.
Sensul simptomelor lui Hans este dat, aşa cum vom vedea, de conflictele oedipiene.
Deşi dotat cu o constituţie robustă, micul Hans se îmbolnăveşte psihic, dezvoltând un
comportament nemotivat la prima vedere. După o perioadă în care teama fără obiect determinat a
predominat, se declanşează fobia. Principalul element al conţinutului manifest al simptomului este frica
de a nu fi muşcat pe stradă de un cal. Acesta ar putea chiar să intre seara în camera sa. În momentele
de maximă intensitate a fobiei, Hans refuză să mai iasă pe stradă sau în curte, rămânând în balcon.
611
CAMELIA SOPONARU
Alături de fobia principală, se manifestă fobii adiacente: la grădina zoologică îi este frică de animalele
mari; îi mai este frică de camioanele încărcate cu multe pachete şi de posibila prăbuşire a calului.
Conţinutul manifest este de neînţeles nu numai pentru conştiinţa lui Hans, ci şi pentru cea a
părinţilor săi. Hans nu a avut niciodată experienţe negative cu vreunul din animalele sau obiectele care-i
inspiră frică. Sensul (conţinutul latent) este dat de constelaţia oedipiană, de lupta împotriva tendinţelor
incestuoase care o vizau pe mama sa şi a tendinţelor agresive la adresa tatălui său. Manifestările,
interesele, gândurile şi fantasmele care îl caracterizează pe Hans începând cu vârsta de trei ani şi
jumătate, garantează pe deplin afirmaţia lui Freud că ne aflăm în faţa unui „mic Oedip”. Una din
fantasmele sale - „fantasma cu girafa” - conţine principalii curenţi afectivi ai triunghiului oedipian:
„Noaptea erau în cameră o girafă mare şi una şifonată şi cea mare a ţipat pentru că am luat-o de pe cea
şifonată. Atunci ea a început să ţipe încontinuu şi apoi eu m-am aşezat pe girafa şifonată”. Planul ima-
ginar reflectă atât nevoia de tandreţea maternă, cât şi dorinţa pentru organul genital al mamei (girafa
şifonată), dar şi intervenţia interdictivă a tatălui (girafa cea mare).
Fobia de cai a micului Hans exprimă deformat conflictul ambivalenţei afective faţă de tată. În
situaţia oedipiană, acesta nu este doar obiectul iubirii, ci şi un rival, faţă de care Hans simte gelozie şi
ostilitate. Însă sentimentele negative faţă de tată vor fi cu necesitate refulate cel puţin din două motive:
în primul rând datorită sentimentelor pozitive faţă de tată şi apoi datorită raportului de forţe dintre tată şi
fiu, net defavorabile celui din urmă. În afară de refulare, fobia mai presupune proiecţia şi deplasarea.
Agresivitatea lui Hans la adresa tatălui său este proiectată asupra acestuia, care, datorită acestui fapt,
este resimţit ca ostil şi ameninţător şi apoi deplasată asupra calului. Frica de a fi muşcat pe stradă de un
cal exprimă frica de castrare, ca o pedeapsă paternă pentru activităţile sale autoerotice legate de
dorinţa pentru mamă. Ca rival, tatăl este instanţa interdictivă şi punitivă. Frica de animalele mari de la
grădina zoologică este o altă formă pe care o îmbracă frica de castrare: disproporţia dintre penisul
acestora şi penisul său îi induce teama că ar fi fost castrat. Din frica de posibila prăbuşire a calului
transpare dorinţa lui Hans ca tatăl său să cadă, adică să moară.
Fobia ca rezolvare a conflictului ambivalenţei fictive faţă de tată are nu numai beneficii psihice.
Beneficiile pragmatice sunt, de asemenea, importante. Micul Hans, care, ca orice copil obişnuit, trebuie
să-şi vadă tatăl în fiecare zi, îşi face viaţa uşoară, arată Freud, deplasând ura asupra calului. În acest
mod tatăl rămâne doar obiectul iubirii, în timp ce calul, care preia ura lui Hans, poate fi evitat prin
rămânerea în casă. Când obiectul de substituţie este un lup, ca în cazul „omului cu lupi”, evitarea este
mult mai facilă, animalul fobogen putând fi întâlnit cel mult la grădina zoologică.
1. Teoria seducţiei este una dintre teoriile de care Freud nu s-a dezis niciodată
a. Adevărat
b. Fals
2. După Freud, impotenţa poate avea următoarele cauze:
a. frica de castrare
b. competiţia cu un frate mai mare
c. ataşamentul inconştient faţă de mamă
d. acţiunea defensivă a Eu-lui
e. frica de judecata socială
3. Sexualitatea reprezintă, într-o formă sau alta, elementul indispensabil în conflictul nevrotic
a. Adevărat
b. Fals
612

Bucureşti

613
CAMELIA SOPONARU

PRINCIPALELE MANIFESTĂRI ALE INCONŞTIENTULUI: SIMPTOMUL NEVROTIC II
CONVERSIA
Particularitatea acestui simptom extrem de bine studiat în psihanaliză constă în utilizarea

somaticului ca teren de manifestare pentru conflictul psihic. Întrucât conflictele care se exprimă prin
simptomele de conversie ţin de sexualitate, saltul în somatic se explică prin legătura dintre sexualitate şi
celelalte funcţii vitale ale organismului, în copilărie, activităţile sexuale se dezvoltă sprijinindu-se pe
funcţia de hrănire sau pe funcţiile de excreţie, ceea ce în psihanaliză poartă denumirea de anaclisis. Ca
orice simptom nevrotic, conversia exprimă deformat tendinţe sexuale refulate. În măsura în care istericul
se defineşte prin fixaţii puternice în stadiul falic, nedepăşind niciodată alegerile de obiect incestuoase,
conversiile exprimă în primul rând fantasme oedipiene într-un mod direct sau indirect. Marea criză
isterică, devenită o raritate în lumea contemporană, este, arată Otto Fenichel, „expresia pantomimică” a
fantasmelor oedipiene şi a derivatelor acestora.
Utilizând tehnica de interpretare a visului, se poate ajunge la conţinutul latent. Natura sexuală a
acestuia devine evidentă când respectiva criză se termină cu un adevărat orgasm. În alte cazuri, criza
pune în scenă rezultatele activităţii sexuale: sarcina şi naşterea. După Fenichel, cel mai concludent
exemplu de acest tip este pseudo-sarcina isterică. De asemenea, vomismentele isterice pot avea
această origine. Asemenea vomismente constituie exemple despre modul în care complexul Oedip este
mascat de fantasme intermediare de natură pregenitală.
EXEMPLU (Fenichel)
Este vorba de o pacientă care suferea de greţuri şi vomismente. Pe parcursul analizei, pacienta şi-a dat
seama că aceste simptome nu apăreau decât atunci când mânca peşte. Explicaţia pe care ea o dădea
vedea în simptome o reacţie la actul de cruzime pe care-l reprezintă faptul de a mânca animale şi în
special peşti, pentru că aceştia au suflet (în germană, intestinele de hering se numesc „seele”, cuvânt
care are şi semnificaţia de „suflet”). Cum tatăl pacientei era mort, ideea de a-i mânca sufletul (ceea ce îi
sugera ingerarea peştilor) era o modalitate deghizată în manieră orală de unire sexuală cu el.
OBSESIILE ŞI COMPULSIILE
În nevroza obsesională, conflictul esenţial rămâne acelaşi, respectiv conflictul oedipian. Diferenţa
faţă de isterie constă în modalitatea de a-l soluţiona. Spre deosebire de isterie, care apelează la refulare
ca principal mijloc de apărare împotriva tendinţelor oedipiene, obsesionalul utilizează, în vederea
atingerii aceluiaşi scop, regresia la stadiul anterior de evoluţie al libidoului (stadiul sadic-anal). Acest
fapt explică imaginea stranie şi derutantă pe care o oferă nevroza obsesională care satisface dorinţele
oedipiene în manieră sadic-anală, caracterizată de agresivitate, cruzime.
EXEMPLU
a. Unul din exemplele oferite de Fenichel, şocant pentru profani, ilustrează excelent ideea anterioară.
Este vorba de un pacient dominat de două obsesii: de câte ori vedea o femeie se simţea constrâns
ulterior să gândească: „aş putea ucide această femeie”, iar când vedea un cuţit: „aş putea să-mi tai
penisul”. Sensul inconştient al primei obsesii, revelat de analiză, este, la un prim nivel, dorinţa de a-şi
ucide mama; extensia acestei dorinţe la toate femeile reprezintă o deformare prin generalizare; la un
614

al doilea nivel de profunzime, dorinţa ucigaşă ascundea sub forma sa crudă ataşamentul incestuos
faţă de mamă. Cea de a doua obsesie a acestui simptom bi-fazic exprimă transparent pedeapsa
(castrarea) pentru dorinţele incestuoase.
b. Un simptom celebru — marea temere obsesivă a „omului cu şobolani”, pacientul lui Freud —
ilustrează şi el faptul că agresivitatea, trăsătură definitorie pentru stadiul sadic-anal, caracterizează
gândirea şi comportamentul obsesionalilor. De altfel, apelul la tratamentul psihanalitic i-a fost impus
pacientului tocmai de conţinutul aberant al simptomului. Doctor Lorenz, alias „omul cu şobolani”, ia
cunoştinţă prin intermediul unui coleg, în perioada unei concentrări ca ofiţer în rezervă, de o cumplită
pedeapsă orientală: peste fesele condamnatului se aplică un vas cu şobolani, care pătrund în anus.
Imediat pacientul s-a gândit că o astfel de pedeapsă s-ar putea aplica unor persoane dragi, respectiv
tatălui şi prietenei sale. Ulterior, simptomul a devenit obsesiv. Caracterul aberant al simptomului
provenea în primul rând din faptul că tatăl său era mort de nouă ani.
Agresivitatea crudă şi excesivă a „omului cu şobolani” nu era doar expresia resentimentelor faţă
de tată, ci în primul rând rezultatul regresiei la stadiul sadic-anal. Conform ipotezei lui Freud,
regresia a fost provocată de o pedeapsă severă pe care tatăl său i-a aplicat-o la vârsta de şase ani
pentru activităţi masturbatorii caracteristice complexului Oedip.
Pe parcursul vieţii, Doctor Lorenz a dorit de mai multe ori moartea tatălui. La doisprezece ani,
îndrăgostit de sora unui prieten, care nu era suficient de afectuoasă faţă de el, i-a trecut prin minte
că dacă i s-ar întâmpla o nenorocire, de exemplu, să-i moară tatăl, mica prietenă ar deveni mai
tandră. Cu şase luni înainte de moartea tatălui, i-a venit o idee: „dacă moare tata, voi avea mijloacele
necesare pentru a mă căsători cu doamna X”, pentru ca apoi să se autopedepsească, dorind să fie
dezmoştenit de tatăl său.
Că agresivitatea a devenit a doua sa natură o ilustrează atitudinea „omului cu şobolani” faţă de
iubita sa, fără ca în relaţia lor să existe vreun eveniment traumatic. Este o agresivitate care îmbracă
o formă distructivă nu numai în gândul obsesiv de a aplica şi prietenei sale pedeapsa orientală, ci şi
în alte simptome. Într-o vacanţă de vară, pe care o petrece împreună cu prietena sa şi care
debutează cu o neînţelegere între cei doi, pacientul lui Freud produce mai multe simptome
alimentate de tendinţe agresive inconştiente, îndreptate împotriva ei. Astfel, compulsia de a o
proteja, care opera în timpul unei plimbări cu vaporul, avea drept conţinut manifest ideea „nu trebuie
să i se întâmple ceva”, iar în plan comportamental, insistenţele ca Gisela să-şi pună gluga. Ideea
latentă a simptomului, faţă de care conţinutul manifest reprezintă o apărare, avea sensul contrar.
Comentariul lui Freud explică asemenea simptome prin natura realităţii psihice a pacientului,
evenimentele exterioare neputându-le justifica: „Ştim că tendinţele ostile ale pacientului nostru sunt
extrem de violente, asemănătoare unei furii fără sens; considerăm deci că, în ciuda împăcării
ulterioare cu doamna, această furie a contribuit în continuare la formarea de obsesii”.
O altă caracteristică a stadiului sadic-anal pe care o regăsim în simptomele obsesionale în
general, precum şi în simptomele „omului cu şobolani” în particular este ambivalenţa afectivă.
Aflându-se pe stradă în ziua plecării prietenei sale, Doctor Lorenz se simte constrâns interior să
înlăture o piatră care se afla pe drumul pe unde urma să treacă Gisela cu trăsura, spunându-şi că în
felul acesta va evita un accident. După câteva minute şi-a spus că gestul său este absurd şi, presat
de o nouă constrângere interioară, a reaşezat piatra în mijlocul drumului. După Freud, astfel de
simptome în doi timpi exprimă succesiv atitudinea pozitivă şi negativă, de intensităţi egale, faţă de
aceeaşi persoană.
c. Există în cazuistica psihanalitică o dovadă „aproape experimentală”, cum o numeşte Fenichel, despre
legătura indisolubilă dintre nevroza obsesională şi regresia la stadiul sadic-anal al dezvoltării
libidoului. În studiul „Predispoziţia la nevroza obsesională”, Freud descrie cazul unei paciente care
înlocuieşte o nevroză de angoasă, de care suferise timp de câţiva ani, cu o nevroză obsesională
gravă. Prima nevroză a apărut după ani buni de viaţă echilibrată şi satisfăcătoare, ca reacţie la o
frustrare majoră – imposibilitatea de a avea copii cu bărbatul pe care îl iubea, soţul ei. Conflictul
patogen a avut ca termeni opuşi tendinţele erotice exprimate fantasmatic, asociate dorinţei de a
615
CAMELIA SOPONARU
avea copii, pe de o parte, şi normele referitoare la fidelitate şi familie, pe de altă parte. Nevroza
obsesională, cea de a doua nevroză, a apărut după devalorizarea vieţii genitale cauzată de
impotenţa soţului. Principalele simptome - nevoia constrângătoare de a se spăla şi măsuri preventive
faţă de vătămările pe care le-ar putea aduce celor apropiaţi - au în spate, în primul caz, tentaţia
murdăriei, şi tendinţe sadice, în al doilea. De fapt, simptomele sunt, aşa cum afirmă Freud,
formaţiuni reacţionale faţă de două din tendinţele caracteristice ale stadiului sadic-anal.
d. Un alt exemplu utilizat de Freud pentru a-şi ilustra teza menţionată îl constituie modificările
caracteriale care intervin la femei după menopauză, adică după renunţarea la funcţia genitală.
Această abandonare conduce, în cazurile în care există fixaţii, la regresia la stadiul sadic-anal, ceea
ce se reflectă în plan caracterial, dacă nu în simptome. Agresivitatea, meschinăria, avariţia pe care
le manifestă la vârsta a treia cele care au fost cândva tinere femei graţioase, soţii iubitoare şi mame
tandre sunt trăsături de caracter care ţin de stadiul sadic-anal.
Unii autori (V, Dem Zamfirescu) consideră că nici bărbaţii nu sunt feriţi, la vârsta a treia, de
regresie la stadiul sadic-anal, ulterior pierderii sau diminuării funcţiei genitale. Şi la ei vom întâlni
aceleaşi distorsiuni comportamentale ca în cazul femeilor, ceea ce arată că existenţa fixaţiilor la
stadiul sadic-anal este decisivă pentru astfel de distorsiuni şi nu apartenenţa la un anumit sex.
Dacă regresia la stadiul sadic-anal caracterizează nevroza obsesională, „alegerea” acestei

nevroze este determinată de factorii care favorizează regresia. După Fenichel, principalul factor este
fixaţia la stadiul sadic-anal. Condiţiile care favorizează fixaţia sunt:
a) un grad sporit de erogenitate a zonei anale, determinat constituţional;
b) satisfacţiile şi frustraţiile severe ale erotismului anal;
c) alternanţa unor satisfacţii exagerate cu frustraţii exagerate.
Importanţa decisivă revine influenţelor culturale care se exercită prin intermediul educaţiei
sfincteriene. Momentul ales pentru a o efectua, precum şi modalitatea în care se realizează
prevalează asupra factorului constituţional.
d) natura organizării falice (Fenichel). Slăbiciunea acesteia predispune la regresie, deoarece o poziţie
insuficient consolidată a dezvoltării este mai uşor abandonată decât una consolidată. Poziţia falică
poate fi slăbită de o reprimare traumatică a activităţilor erotice specifice acestei etape, respectiv de o
ameninţare explicită cu castrarea, de tipul celei căreia i-a căzut victimă „omul cu şobolani”.
Al treilea factor notabil enumerat de Fenichel îl constituie particularităţile dezvoltării Eului. Eul
care apelează la regresie şi-a dezvoltat de timpuriu funcţia critică şi capacitatea intelectuală, în timp ce
gândirea are încă o orientare magică. Un asemenea Eu se poate raporta critic la instincte, folosind însă
mijloace defensive imature.
APLICAŢIE
Realizaţi o comparaţie între nevroza obsesională şi nevroza isterică.
CONFLICTE LEGATE DE AGRESIVITATE
Deşi Freud nu a acordat suficientă atenţie agresivităţii, această temă a fost dezvoltată de
continuatorii săi. Numeroşi autori postfreudieni au văzut în agresivitatea reprimată una din cauzele
importante ale depresiei nevrotice (Karl Abraham afirma că depresia provine din agresivitatea refulată,
aşa cum angoasa provine din libidoul refulat iar M. Mahler şi E. Jakobson văd în conflictele legate de
agresivitate sursa principală a depresiei).
În ceea ce priveşte agresivitatea, ea produce rezultatul depresiei pe două căi diferite:
616

 calea „clasică”, menţionată încă de Freud, constă într-un conflict „intra-sistemic”, în conflictul dintre
Supraeu şi Eu.
 cea de a doua cale presupune un conflict „intersistemic”. Un obiect exterior agresează sau
frustrează obiectul, care nu reacţionează, nu-şi descarcă agresivitatea provocată, ceea ce conduce
la devitalizare, la depresie.
În cea de a doua variantă, care este mai simplă, esenţială este constituirea, pe parcursul istoriei
individuale, a inhibiţiilor care împiedică descărcarea agresivităţii. După Stiemerling, orice copil, pe
parcursul istoriei sale, este expus la diverse frustrări, la care, în mod natural, reacţionează prin
comportamente agresive, care merg de la expresia mimică a furiei până la gesturi de lovire a părinţilor.
Motivele care îi fac pe aceştia să nu tolereze agresivitatea naturală a copiilor lor sunt diverse: reacţiile
agresive ale copilului la frustrare lezează narcisismul mamei, care nu se mai poate închipui o mamă
perfectă; în faţa aceloraşi reacţii, anumiţi taţi pot simţi că autoritatea lor este pusă în discuţie;
agresivitatea copilului întristează mama, care se ghidează după un ideal al existenţei pacifice; reacţia la
frustrare a copilului poate contraria pretenţia la recunoştinţă a părinţilor etc.
Pentru a elimina agresivitatea copilului, astfel de părinţi ameninţă cu retragerea iubirii sau chiar o
retrag pentru un timp, îl pedepsesc moral (reproşuri, certuri, condamnări) sau fizic (bătăi, consemnare în
casă). Atitudini de acest tip ale părinţilor „demonizează” răspunsul agresiv şi îl elimină din
comportament. La limită, impulsurile agresive sunt refulate, nu mai ajung la conştiinţă.
La adult, datorită inhibiţiilor privitoare la agresivitate induse de educaţia familială, impulsul
agresiv, neputându-se descărca în exterior, se orientează spre interior şi conduce la devitalizare, care
subiectiv este resimţită ca depresie (episod depresiv de scurtă durată). În anumite cazuri, când
cuantumul de agresivitate este considerabil şi nu mai poate fi controlat psihic, apar actele autoagresive,
de tipul celor relatate de o pacientă a lui Stiemerling, care, atunci când era părăsită de prietenul ei, se
dădea cu capul de pereţi în sensul cel mai propriu. Calea „clasică” de producere a depresiei din surse
agresive a fost descrisă de Freud în studiul „Doliu şi melancolie”. În acest caz depresia este consecinţa
pierderii unui „obiect” (persoane apropiate) şi a patologiei Supraeului (Blanck G. şi Blanck R., 1974).
Pierderea obiectului iubirii poate să fie nu numai fizică (deces), ci şi psihică (despărţire). Succesiv
pierderii obiectului se produce identificarea Eului cu obiectul pierdut, ceea ce anulează pierderea.
Datorită ambivalenţei faţă de obiectul iubirii pierdut şi recuperat prin indentificare, ambivalenţă
însemnând că sentimentele pozitive sunt dublate de sentimente negative, Eul devine obiectul
sentimentelor negative. Autoreproşurile melancolicului nu i se adresează, scrie Freud, ci privesc
obiectul preluat în Eu. Tendinţele sinucigaşe au acelaşi sens, vizând prin intermediul Eului obiectul
pierdut. Chinuirea şi devalorizarea Eului este resimţită subiectiv ca depresie. Principala condiţie pentru
producerea pe această cale a depresiei este existenţa unui Supraeu imatur, care rămâne exterior Eului
şi se raportează la acesta ca tatăl la fiu.
ÎNTREBARE
Cum putem explica existenţa manifestărilor agresive în nevroze?
NEVROZA ŞI CONDIŢIA UMANĂ
Omul este singura fiinţă care trăieşte în cultură şi de aceea singura fiinţă expusă riscului
nevrozei. Conflictele care produc simptome nevrotice (respectiv conflictele legate de sexualitate,
agresivitate sau individuaţie) sunt conflicte între natură şi cultură. Toţi oamenii sunt, datorită acestui
fapt, expuşi disfuncţiilor nevrotice. Cei la care îmbolnăvirea nevrotică se produce efectiv sunt
caracterizaţi de conflicte infantile defectuos rezolvate. Astfel, în ce priveşte conflictele legate de
617
CAMELIA SOPONARU
sexualitate, la nevrotic fixaţiile infantile au o pondere covârşitoare, în timp ce la omul sănătos,

reziduurile dezvoltării sexuale infantile sunt minime. Pentru a relua, împreună cu Fenichel, o comparaţie
militară a lui Freud, la omul „sănătos” doar o mică parte a trupelor dezvoltării psihosexuale a rămas în
spate, în poziţia complexului Oedip. Marea masă a armatei dezvoltării psihice a atins poziţiile genitalităţii
adulte orientate spre reproducere, făcându-l pe individ apt de alte alegeri de obiect decât cele infantile.
Dimpotrivă, la nevrotic, cea mai mare parte a trupelor dezvoltării au rămas în poziţia complexului Oedip
şi doar o infimă parte au avansat. La cea mai mică dificultate, avangarda, puţin numeroasă, revine la
poziţiile consolidate din spate.
ÎNTREBARE
Cum putem comenta afirmaţia: „Conflictele care produc simptome nevrotice sunt conflicte între natură şi
cultură”?
1. Pentru simptomul nevrotic factorul somatic deţine un rol secundar.
a. Adevărat
b. Fals
2. Regresia la stadiul sadico-anal ce caracterizează nevroza obsesională poate crea trăsături de
caracter precum:
a. altruism
b. avariţie
c. meschinărie
d. generozitate
e. agresivitate
3. În obsesii şi compulsii, Eul care apelează la regresie nu şi-a dezvoltat de timpuriu funcţia critică şi
capacitatea intelectuală, în timp ce gândirea are o orientare realistă.
a. Adevărat
b. Fals
Bucureşti
Bucureşti
618

619
CAMELIA SOPONARU

DEMERS CLINIC ŞI PSIHOLOGIE CLINICĂ
La sfârşitul secolului al XIX-lea, psihologia se constituie ca o ştiinţă prin eliberarea de filozofie şi

apropierea de fizică şi fiziologie. Două demersuri de investigaţie o marchează pe ansamblul, unul clinic
şi altul experimental, urmând îndeaproape dezvoltarea medicinii clinice şi a medicinii experimentale
(Claude Bernard). Odată cu secolul al XX-lea, abordarea clinică este susţinută în special de Pierre
Janet iar abordarea experimentală de Henri Piéron. Odată cu aceasta şi cu recursul la administrarea
probelor în laborator, psihologia realizează o apropiere de fiziologie. Curentul pavlovian în Uniunea
Sovietică şi behaviorismul fondat de Watson în Statele Unite cunosc un anumit avânt.
Cele două orientări au filiaţii diferite. Pentru psihologia franceză, Prévost (1988) observă două
surse. El o situează pe una într-o latură ştiinţifică după Auguste Compte şi Littré, care a încadrat
psihologia experimentală iar pe cealaltă în psihanaliză cu Freud (în Austria) care a dat naştere
curentului psihodinamic în psihologia clinică.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, psihologia experimentală era deja bine constituită ca şi disciplină
autonomă, considerată „ştiinţă fundamentală” al cărei demers clinic era una dintre aplicaţii sau una
dintre sursele din care iau naştere ipotezele. De exemplu, A. Binet, director al laboratorului de
psihologie fiziologică, studiază inteligenţa prin căi foarte diferite care îi par complementare. Pentru
Binet, în faza de creare a testului său de inteligenţă, demersul clinic constă într-o observare şi o analiză
foarte fină a procedurilor intelectuale evidenţiate de un sau mai mulţi subiecţi puşi în situaţia de a realiza
o sarcină codificată de către cercetător. Remarcăm că la începutul acestui secol al XX-lea, după Roger
Perron (1997, p. 6), cele două demersuri erau mai degrabă concepute ca şi complementare decât ca
opuse. Dezvoltările acestor două abordări sunt cele care le vor pune într-o opoziţie nu doar conflictuală
ci şi radicală. Această opoziţie radicală s-a instalat după ce psihanaliza şi-a reînnoit total abordarea
clinică. Această revoluţie psihanalitică se datorează teoriei subiectului inconştient, a fantasmei, a
infantilului, a sexualităţii infantile, dualităţii pulsionale cu pulsiunea morţii şi dispozitivului de investigare
şi de travaliu psihic care ia în considerare, cu dinamica mişcărilor transfero-contra-transferenţiale,
subiectivitatea, inclusiv cea a cercetătorului şi care exclude faptul că am putea accede la funcţionarea
psihică printr-o abordare cu trimitere la paradigma experienţială, care exclude subiectivitatea pentru a
trece la travaliul de obiectivizare ştiinţifică.
Spre deosebire de domeniul experimental care şi-a construit un riguros model metodologic de
cercetare, orientarea clinică psihanalitică sau raportată la psihanaliză apare pentru experimentalişti mai
puţin riguroasă. Demersurile de investigare, de interpretare, de verificare ale psihanalizei şi ale
psihologiei clinice raportată la psihanaliză par contestabile; poziţiile sale teoretice nu ar fi suficient
validate, rezultatele sale, provenite sau elaborate plecând de la situaţii singulare prin definiţie
ireproductibile, nu ar putea pretinde statutul generalizării, în timp ce această caracteristică constituie
unul dintre criteriile de ştiinţă a unui enunţ terminal într-o cercetare experimentală. Din aceste motive, în
cazul în care demersul clinic poate fi recunoscut ca util în practică, fertil pentru a sugera idei şi ipoteze,
el este uneori respins ca demers ştiinţific în instanţele universitare şi ştiinţifice care au făcut alegerea
demersului experimental în ştiinţele umane.
În schimb, conform autorilor care lucrează în domeniile clinice, multiplicitatea sau complexitatea
situaţiilor şi a întâlnirilor intersubiective care se desfăşoară, obligă psihologul clinician care se
angajează la o atenţie permanentă la neprevăzut, la singularitatea a ceea ce se exprimă, atât din partea
interlocutorilor săi cât şi a sa personal. Această vigilenţă este indispensabilă, dacă nu vrea doar să
creadă că a găsit ceea ce se aştepta să găsească şi dacă vrea să înţeleagă ceva. Pentru aceasta, el
trebuie să lucreze la elucidarea cu ceilalţi, în afara situaţiei, într-un grup de cercetare, a materialului
cules, modul său de a-l înţelege şi de a-l interpreta pentru a întreţine în el acest du-te-vino între ceea ce
se concepe subiectiv şi ceea ce se concepe obiectiv, ceea ce presupune o relectură a cadrului său
conceptual şi adesea reevaluări personale; acest travaliu permite o transformare a modului în care el se
620

situează în utilizarea metodei sale, în interviurile de cercetare de exemplu şi în raportul său cu teoria şi
îl face mai disponibil să asculte şi să interpreteze, adică să degajeze din materialul cules ceea ce aduce
nou atât cunoaşterii unui subiect singular cât şi cunoaşterii unei problematici de aplicare mai generală în
raport cu subiectul său şi problematica sa de cercetare.
Psihologia experimentală izolează, separă, fragmentează, disociază elementele vieţii psihice
pentru a putea verifica sau invalida ipoteze privind covariaţii, asta în condiţiile prevăzute dinainte şi
protocoale controlate pentru a măsura variaţiile „cu ajutorul calculelor şi a instrumentelor de
înregistrare”; ea ajunge astfel să „conducă la mijloace cu atât mai satisfăcătoare cu cât sunt mai
abstracte şi mai generale” (C. Prévost, 1988).
Psihologia clinică, din contră, studiază, abordează, observă viaţa psihologică considerată un
ansamblu concret şi real care trebuie să fie privit fără segmentare pentru ca cercetătorul clinician să fie
receptiv la orice reacţie a subiectului, niciuna nefiind a priori neînsemnată. Psihologia clinică, ca şi
abordare, necesită şi instaurarea unui cadru construit sau un dispozitiv clinic care să permită subiectului
să rămână într-un fel sau altul conectat la mediul său obişnuit sau să transfere ceva din viaţa sa
interioară sau anterioară în cadrul clinic. Dacă scopul psihologiei experimentale este de a căuta ceea ce
este comun unui grup de subiecţi, legile generale ale funcţionării psihice, psihologia clinică cu referire la
psihanaliză este preocupată de ceea ce conduce la singularitatea fiecărui subiect. De asemenea, ea
este atentă la invariantele necesare şi utile ale dispozitivelor clinice şi aranjamentelor sau medierilor de
inventat pentru ca subiecţii în suferinţă sau interlocutorii unei cercetări acţiune să le poate investi şi
utiliza în mod benefic.
Istoria psihologiei clinice ea însăşi este traversată de tendinţe opuse pentru că unii dintre actorii
săi se îndreaptă spre o clinică pe care ei o numesc experimentală şi cantitativă pentru care ei caută să
obţină exclusivitatea etichetei de ştiinţă psihologică.
Aceste conflicte interne slăbesc disciplina psihologie în general pe lângă alte discipline care fac
parte din ştiinţele umane şi sociale pe de o parte sau cele care se înscriu în ştiinţele vieţii şi a medicinii.
Ele fac uneori dificilă pentru tinerele generaţii de psihologi recunoaşterea şi mărcile identităţii pentru că
aceste conflicte sunt menţinute de întrebări sau incertitudini în alegerile de filiaţie sau de afiliaţie, nu
doar din motive de chestionări şi interese teoretice ci şi pentru motive de carieră. Ceea ce face ca,
atunci când formarea teoretică sau experienţa clinică personală sunt insuficiente, când echipamentul
intelectual nu este suficient de solid, să observăm o tendinţă spre un eclectism fără rigoare, o relaxare a
frontierelor fiecărui câmp studiat de psihologie şi o supremaţie a tehnicităţii asupra teoriei şi asupra
construcţiei critice a cunoaşterii sale şi a raportului său cu cunoaşterea.
În ultimele decenii, clinicienii ştiinţelor socio-umane au acordat o importanţă deosebită teoretizării
şi conceptualizării demersului clinic, fiind preocupaţi de rigoarea metodelor, intervenţiei şi cercetării
clinice (R. Perron, Cl. Revault D’Allonnes, A. Giami, Monique Plaza, A. Blanchet, O. Douville, Claudine
Samalin-Amboise etc.). Astfel, demersul clinic a cunoscut o dezvoltare importantă în Occident şi
reprezintă obiectul unei puternice cereri sociale în medicină, psihiatrie, psihologie, dar şi în celelalte
domenii socio-umane: psihosociologie, sociologie, antropologie, ştiinţe ale educaţiei.
Psihologia clinică încearcă să studieze fiinţa umană în globalitatea sa, în situaţie şi în relaţie cu
mediul său. Se explică astfel interesul acordat situaţiilor relaţionale şi sociale diversificate, evolutive,
interpelante pentru actorii sociali ca şi pentru cercetători, proceselor complexe de articulare a
biologicului, pulsionalului, culturalului, socialului şi dinamicii subiective şi individuale. Printre marile
întrebări care traversează clinica actuală sunt raporturile dintre social şi individual, dintre cultură, valori
sau modelele colective şi subiectivitatea şi condiţiile construcţiei sale; ele privesc internalizarea
socius-ului şi a experienţei. În plan metodologic, ele vizează raporturile dintre exigenţele experienţei
clinice şi întâlnirile intersubiective provocate şi exigenţele cercetării, problema rigorii concretizării în
constituanţii unui dispozitiv clinic care să permită depăşirea subiectivităţilor pe care se sprijină procesul
de obiectivare.
621
CAMELIA SOPONARU
1. PRIVIRE ASUPRA ISTORIEI ŞI PROBLEMATICII PSIHOLOGIEI CLINICE ŞI A DEMERSULUI CLINIC
1.1. Originile psihologiei clinice

Pentru înţelegerea originilor demersului clinic este necesară prezentarea originilor psihologiei
clinice şi a evoluţiei acestui domeniu mai ales în Franţa unde conflictul dintre psihologia experimentală
şi psihologia clinică a stimulat evoluţia şi dezvoltarea celor două curente psihologice.
Noţiunea de „clinic” (Foucault 1972), desemna o schimbare în practicile medicale înainte de
apariţia metodei clinice în psihologie. Cercetările privind „naşterea” clinicii indică recunoaşterea faptului
că acest cuvânt a reprezentat mult timp un monopol al domeniului medical. Dicţionarul Hachette
enciclopedic ilustrat defineşte „clinica” drept „ceea ce s-a făcut bolnavului, fără utilizarea aparatelor şi
fără să se recurgă la examene de laborator”. Etimologic, „clinic” face referire la „pat”; clinica este
observaţia făcută la patul bolnavului. Cuvântul „clinic” însă a apărut la mijlocul secolului al XVII-lea în
1658 când François de Le Boe deschide o şcoală clinică la spitalul din Leyden, în Olanda (Foucault,
citat de C.M. Prévost, 1988). Astfel, clinica în medicină este predată pe site-ul clinic de medicul
experimentat, în consultaţie, când îşi face meseria cu bolnavul şi în prezenţa medicului învăţăcel. În
acest mod de acţiune se stabileşte o legătură strânsă între bolnav, medic pe punctul de a practica şi de
a spune ce face şi la ce se gândeşte şi medicul învăţăcel solicitat el însuşi să reacţioneze, fie în
prezenţa bolnavului, fie ulterior. Formarea clinică este intim ancorată în practică. Această legătură
reprezintă o specificitate obsesivă a psihologiei clinice până-n zilele noastre.
Sursele bibliografice (C.M. Prévost, 1988; J.L. Pedinielli, 1994; A. Ciccone, 1998) precizează
apariţia termenului „psihologie clinică” simultan în Franţa (P. Janet), în Germania şi în Statele Unite
(L. Witmer). P. Janet a menţionat de mai multe ori acest termen dar l-a utilizat pentru prima dată în
1887, cu un sens apropiat de cel al psihologiei medicale. În 1896 L. Witmer formează, în Statele Unite,
„Psychological Clinic” pentru a îngriji copiii handicapaţi mental şi îşi prezintă noua disciplină utilizând
termenul de „psihologie clinică” şi „metodă clinică”. American Psychological Association pune bazele, în
1919, a unei secţii clinice iar psihologii clinicieni studiau cazurile individuale, puneau diagnostic, realizau
bilanţurile, terapiile individuale sau de grup. Deşi P. Janet a fost considerat inspiratorul psihologiei
clinice, aceasta a primit o contribuţie majoră şi decisivă odată cu lucrările lui S. Freud.
Deşi S. Freud face referire la „psihologia clinică” într-o scrisoare adresată lui Fliess în 1899,
această expresie lipseşte din opera sa. Cu toate acestea, psihologia clinică este la baza preocupărilor
sale, a metodei şi a demersului său. Freud dezvoltă o metodă: metoda psihanalitică. Aceasta necesită
din partea psihanalistului ascultarea atentă a pacienţilor într-o întâlnire clinică care se desfăşoară în
locul de observare clinică a dispozitivului inaugural divan-fotoliu. Ea trece prin analiza şi elaborarea
teoretică de caz în afara prezenţei pacientului. Freud dă situaţiei şi procesului transfero-contra-
transferenţial, a cărui existenţă o recunoaşte, un rol central în realizarea travaliului de reperare şi
analiză a efectelor inconştientului şi ajunge astfel la ipoteze teoretice care l-au condus la construirea
metapsihologiei psihanalitice.
Între 1897 şi 1901 doi medici din Saint-Anne, Hartenberg şi Valentin, publică în Revista de
psihologie clinică şi terapeutică unele texte care prefigurează anumite texte care prefigurează ceea ce
va fi mai târziu psihologia clinică franceză. În aceste texte descoperite de C. Prévost, autorii propun ca
alternativă pentru o psihologie experimentală considerată „matematica psihologiei” izolând faptele
psihice, o psihologie experimentală mai holistă, mai concretă, care „observă însăşi viaţa psihologică,
considerată drept un ansamblu concret şi real” pentru a „individualiza” prin „influenţele combinate ale
eredităţii şi a mediului” urmărind „dezvoltarea normală şi patologică a personalităţii” (Revista de
psihologie clinică şi terapeutică, 1897, citat de C. Prévost, p. 24, 1991)
Printre numeroasele încercări de definire a psihologiei clinice la începutul secolului al 19-lea,
regăsim ca scop comun, după R. Perron, cel de a „încerca să înţeleagă, în specificitatea sa individuală,
funcţionarea unei persoane, luând în considerare propriile sale modalităţi de relaţii interpersonale,
imaginarul şi emoţiile sale, dar şi funcţionarea sa cognitivă, istoria sa individuală, văzută ca o lămurire a
acestei funcţionări actuale (...) şi disfuncţionalităţile sale” (R. Perron, 1997, p. 6).
622

În ciuda naşterii sale la sfârşitul secolului al 19-lea şi a începuturilor sale în secolul al 20-lea şi în
ciuda existenţei activităţilor clinice intense în timpul războiului, marele avânt al psihologiei clinice este
posterior celui de-al doilea război mondial în cele două continente.
Psihologia clinică cunoaşte o evoluţie deosebit de sinuoasă şi combatantă în Franţa, evoluţie
care îi oferea un loc particular printre ştiinţele umane.
În Franţa, între 1947 (sau 1948?), an al creaţiei Licenţei în psihologie şi 1949, când Daniel
Lagache susţine o conferinţă intitulată „Psihologie clinică şi metodă clinică” în faţa Societăţii de Evoluţie
Psihiatrică, disciplina psihologie trăieşte o perioadă decisivă întrucât ea accede la statutul universitar
începând să fie predată într-o manieră autonomă la universitate. Această conferinţă viza redefinirea
unei psihologii „clinice” ca disciplină autonomă în raport cu medicina, cu psihologia experimentală şi cu
psihanaliza astfel încât să devină o disciplină universitară.
La începutul secolului al XX-lea, P. Janet a fost preocupat şi el de această idee de delimitare a
psihologiei clinice, dar încercarea sa de a construi o psihologie clinică rămâne tributară psihopatologiei.
În timpul conferinţei din 1949, D. Lagache, fondatorul psihologiei clinice în Franţa, îşi propune tocmai să
distingă clar psihologia clinică de psihanaliză. Această separare este importantă şi marchează evoluţia
şi ezitările psihologiei de-a lungul secolului al XX-lea: psihologia clinică, ca şi metodă de investigaţie şi
ca practică a fost îndelung fecundată şi stimulată de psihanaliză, fără însă a se confunda cu aceasta.
În 1949, mişcarea psihanalitică, deşi zdruncinată de numeroase conflicte, era deja bine
implantată în Franţa. Comunitatea psihanalitică era dezbinată pe de o parte de mizele teoretice şi
strategice promovate de Lacan (care critică psihanaliza adaptativă) şi, pe de altă parte fără îndoială de
procesul intentat psihanalizei în 1951 întrucât ea era practicată şi de non-medici.
Psihologia clinică – ca ansamblu de practici de îngrijire psihică şi teorii ale funcţionării psihice
care se ocupă de subiecţi în suferinţă psihică – nici acum măcar nu a devenit autonomă faţă de
medicină. Se observă acest lucru în cadrul instituţiilor şi pe scena publică unde puterea medicală se
foloseşte pentru a-şi păstra locul, ceea ce poate avea ca urmare rezumarea vieţii şi a activităţii psihice
la un simplu epifenomen de turbulenţe sau disfuncţiuni organice sau metabolice în ciuda avansării
ştiinţelor umane.
În acest context se impune definiţia „psihologiei clinice” văzută ca disciplină autonomă.

D. Lagache distingea trei abordări în psihologie: clinică, psihanalitică şi experimentală, fiecare foarte
bine diferenţiată în perspectiva sa. Filosof, psihiatru şi psihanalist, D. Lagache trebuia să propună un
mod de abordare mai global al persoanei şi o psihologie clinică care se afirma ca o psihologie având
obiectul său şi propriile sale metode în faţa unei medicine psihiatrice organiciste care vrea să-şi
păstreze preponderenţa şi să impună o perspectivă asupra fenomenelor patologice. De asemenea, el
propune psihanalizei, care ezită să se separe de medicină, alternativa de a intra în psihologie.
În conferinţa inaugurală asupra psihologiei clinice, Lagache defineşte „psihologia clinică” ca o
„disciplină” fondată pe „studiul aprofundat al cazurilor individuale”. Obiectul acestei noi discipline este
„comportamentul uman individual şi condiţiile sale (ereditate, maturitate, condiţii fiziologice şi patologice,
povestea vieţii) într-un cuvânt studiul persoanei totale în situaţie” (Lagache, 1949, en S. Netchine, 2001,
p. 11).
M. Plaza (Cl. Revault d’Allonnes, 1989, p.6) consideră o asemenea definiţie a psihologiei clinice
„în acelaşi timp ambiţioasă, vagă şi restrictivă”. Ambiţioasă pentru că definiţia psihologiei clinice are în
vedere o abordare exhaustivă a fiinţei umane; vagă deoarece se sprijină pe noţiuni imprecise (ce
reprezintă „conduita”, ce reprezintă „persoana”?); restrictivă deoarece relevă ca şi condiţii ale „conduitei”
elemente cuprinzând diferite domenii: de la domeniul medical la domeniul fiziologic (maturizare, condiţii
fiziologice şi patologice), lăsând socialul să dispară în spatele „istoriei de viaţă”.
Lagache propune detaşarea psihologiei clinice de medicină prin lărgirea câmpului de investigaţie
al disciplinei pe care vrea să o promoveze. Astfel, dacă psihologia medicală are ca obiectiv tulburările şi
disfuncţiile personalităţii, psihologia clinică îşi extinde perspectiva la toate sectoarele conduitei umane
„adaptată” sau „inadaptată”, aplicându-se şi domeniilor neabordate de către psihiatrie, neacoperite de
623
CAMELIA SOPONARU
noţiune de „boală mentală” şi anume: delincvenţă, conflict, inadaptare, etc. Scopul ei principal este
stabilirea unui diagnostic problemelor puse de către „consultant”, „vindecarea”, dar şi „consilierea” şi
„educarea”, privind în întregime un continuum de la normal la patologic, de la individual la social (M.
Plaza, 1989). Astfel, deşi psihologia clinică păstrează legături cu psihopatologia, o depăşeşte pentru a
se apleca spre o psihologie generală care include toate dimensiunile conduitei umane (normale,
patologice, individuale, sociale etc.).
Pentru a defini şi explica noua perspectivă, Lagache utilizează un fundament teoretic
multirefenţial (Jaspers, Blondel, biologie, fenomenologie, psihanaliză), pluridisciplinar în care
psihanaliza nu mai apare ca o referinţă centrală ci este considerată doar un pol de referinţă printre
celelalte.
Deşi afirmarea existenţei unei psihologii clinice autonome în raport cu medicina în faţa unui
auditoriu de psihiatri a suscitat o netă opoziţie din partea acestora, Lagache susţine constituirea unei
psihologii clinice ca disciplină universitară ce implică o formare, o diplomă, impunând anumite norme de
gândire şi răspunzând anumitor criterii academice. Această poziţie care propune cunoaşterea ştiinţifică
decurgând din demersul practicienilor, din utilizarea demersului clinic în cercetare, a dat naştere unor
critici privind modul de legitimare a cunoaşterii unui fapt marginal când el trebuie să fie o garanţie prin
transmisibilitatea şi comunicabilitatea sa. Chiar şi cu această relativă „inferioritate” a psihologiei clinice
asupra psihologiei experimentale (absenţă – imputată – de caracter ştiinţific, lipsă de administrare a
dovezii, imposibilitate de predicţie a fenomenelor) recunoscută de Lagache, ea apare ca „modul de
abordare cel mai adaptat condiţiilor umane concrete, adică unei serii de fapte psihologice foarte întins şi
în acelaşi timp primordial” (Lagache, în J.L. Pidinielli, 2005, p. 13).
În ciuda numeroaselor critici, proiectul unei „psihologii clinice” deţine supremaţia prin faptul ca
răspunde unei cereri sociale care îşi propune a fi un model total al individului, rezultând din articularea
mai multor moduri de reflexie şi de practică. Astfel, psihologia clinică oferă un cadru noilor probleme
care până în acel moment nu găseau niciun loc pentru a se formula, a se teoretiza şi a se rezolva (de
exemplu cele legate de educaţia sexuală, comportamentele deviante, criminalitate, crize, conflicte, etc.).
În 1959 a fost creat la Sorbona, sub egida lui Juliette Favez-Boutonier, primul laborator de
psihologie clinică. Cursul pe care J. Favez-Boutonier îl prezintă – „Psihologia clinică: obiect, metode,
probleme”, oferind sistematizare şi deschidere disciplinei, precizează numeroase puncte lăsate în
suspans de Lagache, clarifică unele ambiguităţi şi deschide calea a numeroase dezbateri asupra
demersului clinic. J. Favez-Boutonier (medic, filozof, psihanalist) apără principiul analizei laice deşi
păstrează o distanţă critică faţă de psihanaliză care contribuie la promovarea psihologiei clinice în
cadrul universitar şi dezvoltă o concepţie fondată pe specificitatea individului în unicitatea sa.
J. Favez-Boutonier se orientează spre problema intersubiectivităţii în acceptarea psihologiei
clinice: „o abordare controlată a omului prin om într-o situaţie de implicare reciprocă” (J. Favez-
Boutonier, în M. Plaza, 1989, p. 10). Această definiţie combate una din evidenţele dispozitivului clinic
clasic, şi anume faptul că el constituie o observaţie obiectivantă (Bercherie, 1980), realizată prin
intermediul unei priviri definite prin neutralitate. Introducând implicarea unei anume priviri, se pune
accentul pe relaţia care se formează şi se leagă între subiecţi, între psihologul cercetător sau practician
şi interlocutorul sau interlocutorii săi. Este vorba de o dimensiune prin care un dispozitiv clinic se
distinge de dispozitivul experimental şi de cadrul psihiatric şi psihopatologic clasic. Această
recunoaştere a întâlnirii intersubiective apropie psihologia clinică de psihanaliză, întrucât şi în una şi în
cealaltă trebuie conceput un dispozitiv tehnic care să facă posibilă această întâlnire şi acest travaliu
asupra a ceea ce s-a dovedit şi s-a spus, inclusiv implicarea clinicianului, a practicianului sau a
cercetătorului.
Psihologia clinică a câştigat o anumită legitimitate în cadrul Universităţii sub conducerea lui J.
Favez-Boutonier şi apoi a lui Claude Revault d’Allonnes, însă doar formarea universitară nu-i permite
obţinerea unor competenţe terapeutice şi nici controlul implicării psihologului clinician.
624

În 1968, psihologia clinică, interpelată în fundamentele sale, este supusă unei dinamici sociale
contradictorii care îi cere să se instituţionalizeze pentru a-şi menţine rigoarea sa de a fi, în timp ce
asociaţia medicilor contestă dreptul medicilor de a aplica teste, de a pune diagnostic şi de a face terapie
(M. Plaza, 1989).
Este o perioadă de incertitudini multiple pentru conturarea şi definirea identităţii psihologiei
clinice. Aşa cum spune Monique Plaza: „Psihologia clinică era din nou destrămată; ca şi rudă apropiată
de psihanaliză, ea era ţinta sociologilor şi a filosofilor; ca domeniu profesional al sectorului de sine, era
somată de medicină să se supună sau să se retragă; ca tentativă de a se autodefini în afara
psihanalizei, era acuzată de acesta din urmă că este un satelit nedemn şi/sau trădător. Dificultăţile care
se supraadăugau primei dificultăţi: aceea de a se menţine în faţa unei psihologii experimentale pe care
dezvoltarea neuroştiinţelor venea să o consolideze (M. Plaza, 1989, p.13).
În anii ’70 psihologia clinică se deschide mai ales spre ştiinţele umane, se diversifică şi se
interesează de noile forme de conflict, de suferinţă sau handicap şi se orientează din ce în ce mai mult
spre domenii mai puţin exclusiv psihiatrice sau psihopatologice. În unele departamente de psihologie
s-au dezvoltat orientări vizând, de exemplu problematica claselor sociale, a categoriilor de sex, a
categoriilor de vârstă, a specificului cultural. Astfel, psihologia clinică asimilează dimensiuni ale
socialului pe care clinica medico-psihologică le lasă adesea deoparte sau se preface că le ia în
considerare aducându-le în definitiv la o cauzalitate psihiatrică dacă nu organică.
Opoziţia dintre psihologia clinică şi cea experimentală est net definită în mediul universitar.
Această mişcare împinge psihologia clinică spre raporturi din ce în ce mai strânse cu psihanaliza
„oferindu-i un alibi universitar” (Prévost, 1990, p. 5) prin numeroşii psihanalişti care predau psihologie
clinică. În timp ce psihologia clinică se dezvolta cu referire la psihanaliză fără a-şi explica niciodată
suficient demersurile şi tehnicile sau eficacitatea şi validitatea tratamentelor şi intervenţiilor sale,
celelalte subdiscipline ale psihologiei se foloseau la stabilirea criteriilor de validitate a ipotezelor lor
adăugându-se noilor modele teoretice (de exemplu cognitivismul) şi travaliilor internaţionale, în special
anglo-saxone.
Abia în 1971 a fost recunoscută prima diplomă de „psiholog clinician” în Franţa la Universitatea
Paris VII de către autorităţile tutelare şi în particular de către ministerul sănătăţii. În perioada 1987-1988
regăsim 39 de diplome autorizate în 26 de Universităţi. Printre cele 39 de diplome DESS, mai mult de
jumătate conţin cuvântul „clinic” în denumirea lor: „Psihologie clinică şi psihopatologică” (15);
„Psihologie clinică” (Lyon II); „Psihologie gerontologică” (Lyon II), „Consiliere psihologică” (Paris V),
„Psihologie şi psihopatologie” (Toulouse II) şi trei DESS de psihologie a copilăriei şi a adolescenţei
(două măcar de inspiraţie clinică); psihologia muncii (9 DESS), „ergonomie” (5 DESS). Măcar din punct
de vedere cantitativ şi instituţional, între 1949 şi 1987 psihologia clinică ajungea să se dezvolte ca o
disciplină autonomă printre celelalte discipline ale psihologiei.
În ceea ce priveşte formarea practicienilor, pe lângă diplomele conţinând semnificantul clinic sub
denumirea lor, regăsim noi diplome de psihologie pentru viitorii practicieni care nu au primit formare
clinică caracterizată şi care se vor regăsi lucrând în diferite structuri cu responsabilităţi clinice în cadrul
lucrului cu copiii, cu adolescenţii, inadaptaţi, bolnavi sau persoane marginalizate etc. Pentru aceşti
practicieni dar şi mai mult pentru clinicieni, dificultatea cea mare este legată de subiectivitatea oricărei
fiinţe umane şi deci a psihologului care intervine în relaţia de ajutor.
Pe lângă psihologia clinică legată de psihanaliză, recent s-a născut un alt domeniu: „psihologia
clinică cognitivă” care este clinică prin obiectul şi metodele sale şi care insistă pe rigoarea
metodologică, pe tehnicile de evaluare şi obiectivare.
Istoria situaţiei şi evoluţiei psihologiei clinice în Franţa diferă de cea observată în Europa şi în
Statele Unite unde psihologia clinică desemnează un domeniu de intervenţie. Psihologia clinică în
Franţa se defineşte „printr-un demers (luare în considerare a singularităţii şi a situaţiei în întregime), o
625
CAMELIA SOPONARU
metodă (studiu de caz şi observaţie nestandardizată) şi un domeniu de aplicaţie” (J.L. Pedinielli, 2005,
p. 15).
Psihologia clinică a fost mai întâi o ştiinţă empirică, preocupată de cunoaşterea cazurilor
individuale, a modului de ascultare, de observare, de evaluare a subiecţilor care a devenit o cunoaştere
a mai multor domenii privind boala, conflictul, socialul, dezvoltarea, inadaptarea etc.
Psihologia clinică pare a fi o disciplină imprecisă pentru că scopul său de a studia individul „total”
în situaţie şi în evoluţie a condus-o la a căuta puncte de contact între psihologie, medicină,
fenomenologie, sociologie, psihanaliză, antropologie, „între individualitate şi alteralitate, afect şi
reprezentare, pulsional şi simbolic, interioritate şi instituţie” (M Plaza, 1989, p.15). În plan teoretic,
această situaţie particulară implică o interdisciplinaritate, iar în plan practic presupune utilizarea
diverselor instrumente de investigare şi cercetare, înglobându-le într-o perspectivă care depăşeşte
cadrul lor iniţial. Loc de chestionare deschisă, psihologia clinică pare să nu fie decât anti-doctrinală,
consideră M. Plaza (1989).
Psihologia clinică, vrând să înţeleagă individul rămânând cât mai aproape de aspiraţiile sale, de
dorinţele sale, de suferinţele sale, de alienările sale, de contextul său, de codurile şi reprezentările sale,
de cadrele sale teoretice nu poate fi decât plurireferenţială. Complexitatea situaţiilor pe care le
abordează psihologia clinică determină construirea unor noţiuni şi modele care caută să articuleze
diferite sisteme teoretice. Aceste tentative de articulare comportă riscul de eclectism vag şi de legătură
artificială a sistemelor teoretice într-un sistem nou pretins a fi global. Acest risc este inerent unei
discipline de „intersecţie”. Dacă construcţia conceptelor provizorii şi interdisciplinare este uneori
necesară însăşi practicii clinice şi dezvoltării ştiinţelor în mod general, aceste construcţii trebuie să
constituie obiectul testărilor clinice pentru a fi discutate şi confruntate cu realitatea.
Această dinamică a demersului tehnic în planul referinţelor sale teoretice şi al dispozitivului său
care tinde spre totalitate ar putea pune la îndoială caracterul său ştiinţific. Cu toate acestea, psihologia
clinică a deschis un larg câmp de reflexii în planul demersului clinic şi al cercetării clinice, domenii care
îşi propun analiza fundamentelor, metodelor şi evidenţierea rigorii sale.
ÎNTREBARE
Este sau nu obiectivul psihologiei clinice acela de a căuta ceea ce este comun unui grup de subiecţi şi
legile generale ale funcţionării psihice?
1.2. Demersul clinic

Aşa cum aminteşte André Lévy (1997) pentru a specifica demersul clinic, D. Lagache şi J. Favez-
Boutonnier au pus accentul atât pe singularitatea subiectului văzut în globalitatea sa şi în istoria sa cât
şi pe implicarea terapeutului-cercetător în situaţie. Ei au prefigurat principalele axe ale demersului clinic:
diagnosticul, intervenţia, formarea şi cercetarea.
Pentru Claude Revault d’Allonnes, din punct de vedere istoric, poziţia psihologiei clinice este
văzută ca o „poziţie în acelaşi timp privilegiată şi fragilă” (Revault d’Allonnes, 1989, p.17). Calitatea de
„privilegiată” este oferită de deschiderea şi importanţa pe care demersul clinic o are în câmpul social,
fiind rezultatul unei cereri sociale, de diversitatea obiectivelor, de o continuă reflexie realizată asupra
metodelor sale ca rezultat al experienţei clinice pe terenuri şi în situaţii foarte diverse.
Principalul obiectiv al demersului clinic este cel de cunoaştere şi înţelegere a „persoanei totale în
situaţie şi în interacţiune”, obiectiv prin care se situează foarte aproape de fenomenologie. Pentru a
scoate materialul clinic la suprafaţă, demersul clinic are ca mijloc de observare în situaţie de interviu cu
un interlocutor sau uneori mai mulţi sau în grup, recurgând în funcţie de cazuri şi modele la diferite tipuri
de teste, la interviul individual sau de grup mai mult sau mai puţin dirijat, la studiul de caz şi la analiza
materialului cules. Testele, şi în special testele proiective, au constituit mult timp instrumentul specific
psihologului clinician. Folosirea testului însă a oferit posibilitatea de a reflecta asupra situaţiei clinice
626

create odată cu atribuirea relaţiei acestei situaţii (relaţia testor – testat) şi materialul clinic folosit.
Plecând de la acesta, apare travaliul interpretării ansamblului de date culese.
Practicile de intervenţie sunt „forme particulare de răspuns la o cerere de ajutor, de salvare de la
o suferinţă, de tratament a unei probleme” (A. Lévy, 1997, p. 14) care privesc un subiect sau un grup de
subiecţi vii, mereu în mişcare, implicaţi într-o experienţă singulară şi într-un moment istoric dat.
În cadrul demersului clinic, în afară de căile exploratorie, de explicitare şi de înţelegere, cu sau
fără caracterizarea precisă a diagnosticului, în funcţie de cazuri şi abordări, şi cele de intervenţie sau de
formare, cercetarea ocupă un loc aparte.
După Lévy (1997) şi Sirota (2001), cercetarea clinică – cu referire la psihanaliză – vizează în
general producerea unei cunoaşteri creând o situaţie de co-elaborare, ceea ce face ca ea să dezvolte
capacităţile de reflexie şi de teoretizare în întâlnirile intersubiective. Cercetarea clinică cere un traiect
specific, distinct de cel al practicii deşi este legat de ea în cele mai diverse moduri; ea implică o
instrumentalizare specifică şi un dispozitiv adecvat situaţiei de cercetare, un alt timp al abordării datelor,
alte centrări, decentrări sau recentrări, o altă apropiere sau o altă distanţă, o altă abordare sau o altă
distanţă, o altă etică şi o anume poziţie politică a cercetătorului. Această poziţie politică a cercetătorului
îşi afirmă independenţa în contextul relaţiilor de putere din cadrul dispozitivului de cercetare şi libertatea
mizelor contradictorii.
Paradigma demersului clinic non cantitativ în cercetarea în psihologie este în acelaşi timp fragilă
pentru că este tributară caracterului fundamental problematic al poziţiei clinice şi anume subiectivitatea
inerentă întâlnirilor cu subiectul sau subiecţii. Această fragilitate rezultă din interacţiunea permanentă
dintre subiecţi şi ansamblul elementelor constitutive al cadrului întâlnirii lor sau din tensiunea care nu
poate fi înlăturată dintre subiecţi şi în cadrul de cercetare care cuprinde de asemenea, întotdeauna,
chiar şi pentru cel care vrea să o ignore, o dimensiune de intervenţie. Subiectivitatea demersului clinic
depăşeşte câmpul specific psihologiei clinice pentru a se regăsi şi în celelalte ştiinţe sociale
(sociologice, etnologice, ştiinţele educaţiei). Toate aceste discipline sunt interesate de problema
subiectului (istorie personală, experienţe trăite, creare continuă de sine, etc.) şi a subiectivităţii, a locului
subiectului în câmpul social, a sensului, a raporturilor sale complexe cu sine şi cu socialul şi desigur, în
afară de curentele clinice care-l exclud din câmpul lor dacă nu al ştiinţei, cu subiectul inconştient.
1.3. Caracteristicile demersului clinic

În capitolul „Psihologie clinică şi demers clinic” a lucrării colective „Demersul clinic în ştiinţele
umane” (1989), Cl. Revault d’Allonnes sintetizează următoarele caracteristici ale demersului clinic:
A. Problema cererii
Demersul clinic este rezultatul unei cereri care poate fi exprimată de un subiect (copil, persoană
handicapată, drogată, bolnavă, bătrână etc.) sau de un grup în suferinţă şi nu are sens decât într-o
relaţie mutual acceptată. Ea poate fi o cerere de elucidare, de recunoaştere, de susţinere, de informare,
de acceptare etc. Cererea poate fi elaborată şi de un cercetător sau un grup de cercetare, situaţie în
care cercetătorul este cel care cere, iar obiectivele şi metodele sunt, în parte, diferite de situaţia în care
cererea vine din partea unui subiect sau a unui grup. Ea poate să fie declanşată explicit sau implicit, dar
cele două planuri nu sunt întotdeauna congruente. Planul implicit al cererii ar putea părea confuz,
deghizat sau în mişcare, poate inexistent. Astfel, cererea poate fi percepută ca făcând obiectul unui
contract tacit, verbalizat sau scris, rezultat al unei relaţii terapeutice sau al unei relaţii terapeutice sau al
unei relaţii de ajutor, al unei decizii sau reglări instituţionale, poate fi un contract de cercetare sau al unei
activităţi de analiză (C. Revault d’Allonnes, 1985, 1994). În sensul cel mai larg am putea spune că toate
situaţiile interumane presupun, în ultimă analiză, o cerere de informare, de cunoaştere şi de
recunoaştere.
Demersul clinic se ocupă de activitatea în acest spaţiu deschis cererii pe care clinicianul o va
structura astfel încât ea să se poată exprima şi pusă în funcţiune. În primul rând, acest spaţiu este cel al
627
CAMELIA SOPONARU
unui decalaj: între observator şi observatul care observă şi el, între clinician şi interlocutorul său, între
psihoterapeut şi pacient, între intervievator şi intervievat, testor şi testat, etc. Acest decalaj este
productiv în măsura în care clinicianului îi este clară situaţia pe care a instalat-o şi suficient de sigur pe
el, ceea ce face ca el să poată raporta cadrului creat materialul care va apărea în acest cadru. Având în
vedere acest decalaj şi dispozitiv, se poate realiza o activitate doar cu ajutorul metodelor menţionate,
evitând fuziunea şi confuzia. Analiza critică a utilizării şi funcţionării lot, atât implicit cât şi explicit,
constituie un punct important al demersului clinic.
Termenul de „cerere”, utilizat în contextele cele mai variate, poate primi semnificaţii diferite, chiar
opuse, depinzând de domeniul în care este utilizat. André Levy în „Ştiinţa clinică şi organizaţii sociale”
(1997) abordează termenul de „cerere” din perspectiva domeniului economic şi psihologic, abordare
care stimulează reflexia asupra interpretării sensului „cererii” şi a „obiectului” cerut.
Pe plan economic, „cererea” implică un bine, un obiect material sau un serviciu cerut de către cei
pe care îi încearcă o anumită nevoie sau dorinţă. În acelaşi timp, cererea implică şi că cei cu care primii
sunt în relaţie sunt în măsură să le satisfacă nevoile şi să fie de acord să o facă în anumite condiţii.
Cererile corespund unor oferte şi, reciproc, ofertele corespund unor cereri; în cel mai fericit caz între
cele două se instalează un echilibru. Cererea se adresează întotdeauna celui care se presupune că are
puterea să dispună de obiectul pe care subiectul îl doreşte. Cererea implică o puternică dimensiune
interrelaţională. Cererea poate să semnifice un ordin, o comandă sau pur şi simplu o rugăminte, o
implorare, o sugestie sau un sfat, fiecare termen adăugând nuanţe diferite termenului de „cerere”. De
exemplu, termenul de „comandă” presupune un grad de tensiune indusă de persoana care adresează
cererea. În domeniul economic, cererea desemnează o modalitate de intrare şi de relaţionare care
parcurge toate gradele între recunoaşterea libertăţii celuilalt, căutarea adeziunii sale voluntare şi
dominarea ierarhică sau autoritară, implicând într-un plan ascuns un oarecare raport de putere, de
dominaţie.
Urmărind clarificarea semnificaţiilor registrului psihologic, cererea poate fi expresia unei lipse, a
unei absenţe sau a unei dorinţe. Ea nu are sens decât în raport cu cel căruia i se adresează şi care se
presupune că ar putea să o satisfacă. În registrul psihologic, cererea nu vizează un obiect material şi
nici un alt „conţinut identificabil” (A. Lévy). Cererea exprimată de un subiect care vorbeşte altuia – care
conţine în general o cerere de recunoaştere sau o cerere de dragoste – şi care tranzitează prin expresia
de nevoie a unui obiect material, trebuie pusă în funcţiune în anumite condiţii de analiză pentru a ajunge
să se elaboreze şi să fie înţeleasă atât de solicitant cât şi de destinatarul său care este, într-un cadru
clinic, destinatar datorită procesului de transfer.
Dacă în planul schimburilor sociale şi economice sau materiale, cererea nu necesită, în general,
să fie transformată, corespunzând în întregime la ceea ce vrea subiectul, în plan psihologic şi într-un
cadru clinic, interpretarea este necesară, chiar dacă ea nu este niciodată asigurată. Interpretarea este
însă un travaliu. El nu poate avea loc în toate condiţiile şi indiferent de cadru. Din acest motiv, ceea ce
se numeşte „analiză a cererii” trebuie înţeleasă ca un proces continuu şi nu trebuie confundată cu
analiza relaţiei între „cel care cere” şi „destinatar”, deşi cele două tipuri de analiză interferează.
Cu toate acestea, solicitantul care nu are experienţa relaţiei şi a cadrului clinic al psihologiei
poate asimila cu bună-credinţă această relaţie şi acest cadru unei relaţii comerciale sau economice
banale. Solicitantul care se apără inconştient de travaliul psihic exprimând o cerere sinceră de ajutor
poate asimila cadrul clinic unui schimb raţional şi unui joc de argumentări. În aceste cazuri, cele două
părţi, partea schimburilor sociale şi cea a travaliului psihic al cererii sunt confuze şi interacţionează,
dând „cererii” toată ambiguitatea şi complexitatea posibile. Acest fapt interzice reducerea conceptului de
cerere la o entitate statică şi operatoare. Ca şi apel adresat cuiva, ea este convertită cel mai adesea
într-o cerere a ceva, a unui „lucru”; acel ceva reprezintă o metaforă a ceea ce nu este spus.
Revendicarea materială nu reprezintă doar un pretext, deşi satisfacerea la acest nivel nu este suficientă
pentru a răspunde la o cerere de recunoaştere sau la o cerere de dragoste. Numeroase cereri pot fi
interpretate ca reflexie a unei crize trăite pe plan psihologic, economic sau instituţional sau pe toate
628

aceste planuri în acelaşi timp. Din această perspectivă privind cererea, actul clinic poate fi definit ca
intervenţie într-o situaţie întotdeauna marcată printr-o criză a sensului (A. Levy, 1997) pentru un subiect
sau mai mulţi.
În cadrul demersului clinic, considerând subiectul sau subiecţii în globalitatea lor, în relaţie şi ca
părţi aparţinând mediului lor, reducerea de către cercetător a „cererii” la o singură dimensiune poate fi
interpretată ca efect al mobilizării inconştiente a propriilor defensive faţă de ceea ce este evocat în el
prin discursul sau atitudinile celuilalt exprimând ceva din cererea sa. Această reducere sau negare a
celorlalte dimensiuni ale cererii şi semnificaţiilor asociate pentru cercetare au ca scop eliminarea sau
modificarea efectelor lor în psihicul cercetătorului.
B. Importanţa implicării în demersul clinic şi practica

Demersul clinic este legat de domeniul practic la care se referă. Demersul clinic se regăseşte în
domenii practice foarte diversificate, se exercită în contexte sociale particulare şi vizează obiective
variate. Cl. Revault d’Allonnes (1989) subliniază două părţi importante ale legăturii demersului clinic cu
practica: noţiunea de experienţă şi cea de „experienţă la distanţă” care priveşte reglarea acestei
distanţe. Indiferent că este vorba de diagnostic, intervenţie, formare sau cercetare, demersul clinic nu se
poate aborda decât în cadrul experienţei practice care reprezintă nu doar punctul de plecare ci şi
finalitatea sa. O „bună distanţă” este cea care îţi permite să lucrezi şi să înţelegi. Ea necesită luarea
timpului prealabil necesar şi preţul care se impune. Este cel al recunoaşterii a ceea ce implică de la sine
necunoscutul, partea de sine, o parte de umbră, care este probabil oferită şi care trebuie distinsă şi
pusă la distanţă nu într-un proces de degajare şi nu de defensivă.
Demersul clinic lucrează în şi asupra relaţiei iar „implicarea clinicianului, teoretizarea şi
manipularea sa” (Cl. Revault d’Allonnes, 1989, p. 24) trebuie subliniate. Orice relaţie interpersonală
reprezintă locul unor fenomene transferenţiale. Fenomenele transferenţiale în cadrul demersului clinic
se apropie de conceptualizarea psihanalitică, dar nu se reduc la ea. Prin faptul că îl introduce pe
clinician în situaţie, perspectiva clinică a cercetării sau practicii face din el un obiect privilegiat de
transfer, transfer a cărui importanţă are puţine aspecte comune cu transferul din cura analitică. În cadrul
demersului clinic sunt deplasate către clinician mai ales reprezentările obscure şi ambivalente evocate
în situaţie. Clinicianul face obiectul unei asimilări cu puterea, precum şi obiectul unei cereri simultane de
recunoaştere şi al unor tentative de manipulare pentru a-l face să intre în scenariile defensive uzuale.
La această stare de fapt se adaugă şi propriile reprezentări şi apriorisme ale clinicianului care fac
situaţia şi mai opacă în cazul în care îi lipseşte privirea critică. Transferurile definesc proprietatea
reprezentărilor de a interfera pe suprafaţa realităţilor şi de a-şi transforma semnificaţiile pentru subiect
sau pentru colectiv. Ele apar ca un proces imaginar de transformare psihosocială care permite
integrarea situaţiilor noi în schemele subiective obişnuite.
C. Raportul cu psihanaliza
Pentru a aborda acest aspect vom avea în vedere referinţele teoretice ale clinicianului şi raportul
demersului clinic cu psihanaliza. Cl. Revault d’Allonnes (1989) propune o viziune de sinteză privind
raportul demersului clinic cu psihanaliza.
Acceptarea marilor fundamente teoretice ale metapsihologiei psihanalitice: teoria subiectului
inconştient sau existenţa psihicului inconştient; sexualitatea infantilă şi teoriile sexuale infantile cu
influenţele lor asupra dezvoltării sexualităţii adulte; dualitatea pulsională cu Eros şi Thanatos;
incompletitudinea fiinţei umane şi problematica lipsei şi deci a dorinţei, teoria traumatismului sexual.
Implicarea într-o experienţă personală de divan.
Acceptarea principiilor practice în ce priveşte atitudinea, metoda analitică, atenţia flotantă. Totul
este important, chiar şi – mai ales – anodinul, ceea ce pare complet secundar, contradictoriul,
iraţionalul. Spaţiul analizei face posibilă deconstrucţia şi reconstrucţia sensului, confruntarea acestor
două logici.
629
CAMELIA SOPONARU
Utilizarea în cadrul demersului clinic al conceptualizării analitice la nivelul său cel mai simplu. În
această situaţie se întâlneşte o problemă veche care nu a fost niciodată rezolvată, aceea a utilizării
conceptelor în afara câmpului lor original, extinderile şi distorsiunile antrenate de utilizarea lor în alte
domenii şi contexte, presupunând necesitatea unor precauţii.
Experienţa clinică de psiholog şi cea pe care am dobândit-o cu ocazia interviurilor din cercetarea
noastră ne-a sensibilizat asupra faptului că a face analiză sau a analiza un material este diferit de a fi în
analiză. Sensibilizarea noastră personală pentru psihanaliză printr-o abordare grupală ne-a făcut să
observăm că nu mai putem crede, după o asemenea experienţă, că am putea separa etanş, în psihicul
nostru, activitatea proceselor secundare şi cea a proceselor primare şi să ne vedem, de exemplu, ca o
fiinţă pur şi simplu dotată cu raţiune şi lipsit de influenţele proceselor primare şi afective a singularităţii
noastre.
În raport cu analiza, atât în intervenţie cât şi în cercetare sunt posibile diverse poziţii şi grade.
Implicarea poate situa pe cel care intervine sau pe cercetător pe următoarea scară: situaţia în care se
neagă sau se ignoră problemele transferenţiale; situaţia în care clinicianul este angajat în transfer
(aceasta va fi poziţia clinicianului); situaţia în care se lucrează cu transferul, situaţie care va reprezenta
poziţia în cadrul curei psihanalitice.
Dar una dintre dimensiunile cele mai importante în demersul clinic legat de psihanaliză, ca în
psihanaliză, este luarea în considerare a contratransferului care, într-o anumită măsură, precede şi
permite transferul. Din această perspectivă, demersul clinic are de-a face cu analiza şi cu toate acestea
nu este vorba numai de analiză. Pe de o parte, psihologia clinică interpelează psihanaliza în limitele
sale, deschizând noi spaţii de cercetare, noi forme de intervenţie. Se are în vedere analiza de grup,
psihodrama, terapiile familiale sistemice, terapiile cu obiecte şi activităţi de meditaţie, terapiile corporale.
Pe de altă parte s-au realizat numeroase abordări în prelungirea analizei sau în spaţii deschise de ea,
spaţii care au fost valorificate şi de psihologia clinică.
D. Reevaluarea socialului
Demersul clinic se detaşează de analiză prin modul de gestionare şi implicare a fenomenelor
transferenţiale, printr-un alt tip de angajament în câmpul social, o altă înţelegere, o altă interpretare, un
alt mod de evaluare a socialului. Socialul nu reprezintă acelaşi lucru pentru un sociolog, un psihanalist,
un psihosociolog sau un psiholog clinician.
Când Freud a scris în Psihologia Colectivă şi analiza eu-lui (Eseu de psihanaliză) că întreaga
psihologie este socială, el s-a gândit la metapsihologia psihanalitică. Psihologia clinică care acceptă
trimiterea la psihanaliză este de asemenea o psihologie socială, dar nu în acelaşi sens ca psihanaliza,
chiar dacă admite aceleaşi presupoziţii de bază (inconştient, sexualitate infantilă, etc.).
Problema particulară a demersului clinic este cea a raporturilor socialului cu subiectivitatea. Cu
cât ne afundăm mai mult în subiectiv, după Cl. Revault d’Allonnes (1989), cu atât mai mult găsim sau
regăsim socialul. Cu o asemenea abordare, înainte de toate clinica ar reprezenta aprofundarea
subiectivităţii şi a intersubiectivităţii prin luarea în considerare a complexităţii lor în situaţiile sociale la
care participă indivizii.
Acest demers clinic se caracterizează prin interesul şi luarea în considerare a situaţiilor în
diversitatea lor. El este conceput pentru persoane care se găsesc în situaţii relaţionale şi sociale,
persoane influenţate de anumite situaţii şi care, la rândul lor, pot influenţa aceste situaţii. Acest demers
clinic presupune gândirea situaţiilor cu încărcătura lor de suferinţă, cu posibilităţile lor de devenire, de
degajare, de schimbare, de sublimare sau de realizare.
Aceste situaţii nu trebuie considerate ca un simplu context favorabil sau nefavorabil care
înconjură individul, ele nu trimit la orice şi la oricum; situaţiile împiedică, suscită sau solicită investiţii
complexe şi la diferite niveluri.
Demersul clinic este interesat de procesele complexe, iar înţelegerea acestor realităţi poate
implica o abordare şi o teoretizare transdisciplinară, propunând o lectură multireferenţială, utilizând
concepte împrumutate, convertite, regândite sau luate în sensul lor extrem sau creând noi instrumente
630

conceptuale. În sens larg, am putea spune că fiecare din aceste tentative vizează să propună o
teoretizare operatoare a articulărilor psihicului la social.
E. Rigori şi limite ale demersului clinic

Fiind precizate caracteristicile şi activitatea demersului clinic, se ridică întrebarea legată de
rigoarea sa, întrebare importantă deoarece dimensiunea ştiinţifică a demersului clinic şi a rezultatelor
sale fac adesea obiectul criticilor, avându-se în vedere mai ales modelul rigorii, definit în mod clasic şi
promovat de psihologia experimentală.
Juliette Favez-Boutonier şi D. Lagache au cunoscut de la început criticile adresate psihologiei
clinice. Chiar Lagache a formulat câteva dintre acestea în cadrul conferinţei din 1949, printre:
Faptul că demersul clinic este o artă şi nu o ştiinţă. Dar, cum Lagache însuşi spunea: „ (…)
există, credem noi, o condiţie reală a studiului ştiinţific al comportamentului uman concret” (cf. Cl. M.
Prévost, „Psihologia clinică”, 1988, p. 61). Laboratorul ca situaţie de cercetare specifică demersului
experimental este o situaţie ca oricare alta şi nu reprezintă un loc privilegiat pentru ştiinţă. Este o iluzie
că în condiţii de laborator se are sub control intervenţia tuturor variabilelor chiar dacă demersul
experimental începe dimpotrivă să construiască procedee, stăpânind aceste variabile inedite.
Abordarea clinică în cercetare ar întâmpina dificultăţi în administrarea probei validităţii sau al
adevărului enunţurilor pe care le propune. În demersul clinic care include referinţa la psihanaliză, faptele
date spre înţelegere sau vedere în câmpul transferenţial sunt considerate semnificative, adică
informează despre realitatea psihică şi deci despre un adevăr al funcţionării psihice, fără să dispună de
o metodă experimentală de administrare a probei, ceea ce stârneşte suspiciuni. Cu toate acestea,
printre tehnicile sale de investigaţie, psihologia clinică a dezvoltat teste şi modele pentru a le interpreta
care se sprijină pe validări cantitative şi pe o abordare diferenţialistă.
Demersul clinic este consacrat singularităţii în timp ce un enunţ care vrea să beneficieze de
eticheta ştiinţificului trebuie să poată lua statutul de generalitate, adică ar trebui să corespundă nu unui
caz particular, ci să suporte generalizarea păstrându-şi şi făcând dovada fundamentului său de adevăr
trecând de la singular la plural. Această problemă însă a accederii la statutul de cunoaştere datorită
generalizării este obiectul discuţiei. „În ceea ce priveşte fiinţa umană, trecerea prin singularitate este
obligatoriu” (Cl.M. Prévost, 1988, p. 61). Plecând de la cazurile singulare putem percepe în
generalitatea lor procesele aşa cum funcţionează ele în aparatul psihic.
O altă critică adresată psihologiei clinice este legată de exigenţa în ceea ce priveşte proba
formulată de Maurice Reuchlin: experienţa – în sensul experimentaliştilor – trebuie să fie „repetabilă”.
Chiar Reuchlin recunoaşte că nu există cazuri şi situaţii particulare chiar dacă mărturiseşte că preferă,
în cazul studiului singularităţii, etnologia în locul psihologiei clinice. „Nimic nu se repetă la om în afară de
ceea ce ţine de moarte, care este unică” (Cl.M. Prévost, 1988, p. 62).
În ciuda tuturor acestor critici, şi poate datorită lor, cercetările clinice plecând de la singularitate
se continuă.
R. Perron (1979, 1986) şi O. Bourguignon (1986) consideră că exigenţele (…) rigorii demersului
clinic sunt (…) aceleaşi ca în toate activităţile de cunoaştere serioase. Cu toate acestea, criteriile rigorii
nu pot fi aceleaşi în metodele experimentale şi în metodele clinice. În domeniul clinic, condiţiile create
trebuie să respecte anumite criterii: claritate în formalizarea dispozitivului şi în punerea sa în funcţiune,
adecvare între dispozitiv şi obiectele de analiză şi de investigare, travaliu de distanţare non defensivă a
clinicianului pentru a distinge sinele de non-sine şi, cum scrie Revault d’Allonnes (1989), adecvarea
conceptualizării, coerenţa raţionamentului, controlul elementelor metodologice etc.
Demersul clinic are exigenţele sale de rigoare, adaptate obiectului său şi în care respectul are
un rol important ca şi în celelalte câmpuri de cunoaştere. Exigenţele demersului clinic sunt legate de
luarea în considerare a faptului că demersul clinic necesită implicarea clinicianului la diferite niveluri şi în
diferite momente ale activităţii sale, încercând să elucideze implicitul prezent în strategiile şi
dispozitivele sale.
631
CAMELIA SOPONARU
Având în vedere cele două aspecte legate de exigenţele demersului clinic, se impun trei
constatări legate de importanţa dispozitivului, interesul analizei acestui dispozitiv, recunoaşterea
corolarului său ca parte a metacunoaşterii.
În ceea ce priveşte dispozitivul, el trebuie gândit ca loc al unei tranzacţii specifice între persoane
şi situaţii diverse, caracteristica lor comună fiind de a fi întotdeauna decalate. Dispozitivul oferă
dimensiunile a ceea ce poate fi permis, al încrederii în aspectul defensiv şi ofensiv al instrumentelor de
care dispune clinicianul, înţelegerea proceselor, degajarea secvenţelor de interacţiune, a duratei lor,
înlănţuirea, rupturile şi contradicţiile acestora ( C. Revault d’Allonnes, 1984, 1985).
În cadrul dispozitivului, un loc important ocupă metoda. G. Devereux (1980) consideră că metoda
aleasă de clinician poate avea două funcţii: pe de o parte reprezintă un proces defensiv contra angoasei
pacientului sau a cercetătorului, pe de altă parte mijloc de cunoaştere prin care pacientul nu este lăsat
să basculeze pe versantul său nevrotic. O importanţă deosebită se acordă implicării fenomenelor
proiective, de identificare sau transferenţiale cu toată complexitatea lor în cadrul demersului clinic şi al
aliaţilor care marchează traiectoria cercetătorului. Analiza tuturor acestor procese face ca, atunci când
clinicianul se întoarce la activitatea clinică de intervenţie şi cercetare să-şi dea seama că nimic nu este
întâmplător sau de mai mică importanţă în ceea ce priveşte subiectul cercetării, subiectul care face
cercetarea, subiecţii implicaţi sau strategiile utilizate.
Interesul analizei acestui dispozitiv, a organizării sale explicite, implică evaluarea efectelor asupra
partenerilor, situaţiei, activităţii clinice, reflectării, în ultima analiză delimitarea sensului („a unui sens”) şi
recunoaşterea a ceea ce în final este acest obiect în comunitatea ştiinţifică. Recunoaşterea corolarului
său ca parte a metacunoaşterii implică faptul că dispozitivul nu poate funcţiona decât luând în
considerare atât punctele forte ale dispozitivului dar şi limitele sale, condiţie obligatorie a eficacităţii sale.
Întreg demersul clinic se desfăşoară în cadrul acestui spaţiu ambiguu şi fragil care necesită
mobilitate şi flexibilitate din partea clinicianului şi cercetătorului, presupune utilizarea tuturor punctelor
de vedere, mai ales a celor adverse, contradictorii şi măsurarea limitelor prin raportarea permanentă la
universul clinicianului.
APLICAŢIE
Explicaţi situaţia aparent paradoxală în care se află „psihologia clinică cognitivă” care este clinică prin
obiectul şi metodele sale dar, în acelaşi timp insistă pe rigoare metodologică şi pe tehnicile de evaluare
şi obiectivare.
2. CERCETAREA CLINICĂ: SPECIFICITATE ŞI LIMITE
Cercetarea clinică se bazează pe „ideea că situaţia clinică este sursa de inspiraţie şi locul de
elaborare al cercetării” (J.-L. Pedinielli, 2005, p. 113). Specific pentru cercetarea clinică este utilizarea
cunoaşterii ştiinţifice ca moment de intervenţie clinică. Pentru Favez-Boutonier, intervenţia psihologică
este „actul psihologului în măsura în care acesta, aplicând diferite tehnici care ar trebui sa-i dea o
anumită cunoaştere ştiinţifică despre un aspect sau altul al subiectului, stabileşte între el însuşi şi acest
subiect un anumit tip de relaţie umană” (M. Monod, 1978). Astfel, cunoaşterea ştiinţifică pare să intre în
„jocul” dispozitivului de intervenţie. În sens larg se poate considera că toate situaţiile care pun în relaţie
un clinician (psiholog, psihosociolog, sociolog, antropolog) cu un subiect, oricare ar fi demersul iniţial şi
oricare ar fi finalităţile sale (în care să fie cuprinsă şi cercetarea), constituie o formă de intervenţie. Totul
depinde de mânuirea, priceperea şi scopurile pe care clinicianul şi le stabileşte. Această observaţie îi
permite lui M. Monod să considere că examenul psihologic constituie o dimensiune de intervenţie, adică
o dinamică care poate genera schimbarea. Construirea totalităţii persoanei rămâne dependentă de
relaţia psihologului cu subiectul în cauză iar instrumentele şi metodele utilizate (alese în funcţie de
632

problemele şi cererile subiectului) nu constituie decât un suport al acestei dinamici. Răspunsul la

cererea subiectului examinat reprezintă obiectivul „cunoaşterii ştiinţifice”.
Spre deosebire de cercetare, cunoaşterea este situată în centrul demersului de intervenţie şi
constituie doar un moment al demersului. Perron (1979) consideră că intervenţia de cunoaştere se
articulează la un scop de ajutor. Unul din fundamentele relaţiei de ajutor îl constituie preocuparea
clinicianului pentru cunoaşterea şi înţelegerea cererii de ajutor a pacientului. În acest caz nu este vorba
despre o finalitate de cercetare, ci mai degrabă, de o cunoaştere de tip intuitiv, bazată pe teorie şi
sprijinită pe experienţa intersubiectivităţii. Aceasta permite precizarea statutului şi funcţiei cunoaşterii
sau descoperirii pe care psihologul o elaborează în momentul întâlnirii şi a relaţiilor acestei cunoaşteri
de tip intuitiv (Guillaumin, 1968) cu procesul de validare specific dinamicii cercetării. Încercând să facă o
analiză a cercetării în psihoterapie, Huber (1987) precizează două scopuri ale cercetării în psihologie:
elaborarea şi achiziţionarea unei cunoaşteri teoretice (observarea, descrierea şi explicarea fenomenelor
şi proceselor întâlnite în psihologia clinică, în general) şi elaborarea intervenţiei şi ameliorarea sau
înlocuirea cu noi tehnici (A. Giami, 1989). Astfel, obiectivele cercetării clinice vizează atât o reîntoarcere
la practică sub formă clinică cât şi o ameliorare a mijloacelor de acţiune.
Obiectivul principal al cercetătorului (clinician sau experimentalist) este producerea de cunoştinţe,
deci cunoaşterea. Acest obiectiv se referă pe de o parte la elaborarea de noi cunoştinţe pornind de la
experienţa practică, pe de altă parte la asumarea rezultatelor practice ca procese şi efecte a lor în
calitate de obiectiv, în vederea transformării, schimbării sau ameliorării situaţiilor cercetate într-un
moment ulterior ca urmare a rezultatelor cercetării (Giami, 1989). În acest tip de demers specific
demersului experimental, cercetătorul se situează în exterior (el nu este în mod direct unul dintre
protagoniştii situaţiei) în raport cu situaţiile pe care le cercetează, iar referinţele teoretice şi
metodologice sunt adesea diferite de cele care sunt utilizate de către clinician.
Specificitatea cercetării clinice este dată pe de o parte de natura obiectului ei şi pe de altă parte
de exigenţele cercetării, două aspecte care la o primă vedere par dificil de conciliat. Această
specificitate creează o oarecare ambiguitate a cercetării clinice (A. Giami, 1989). Obiectul rezidă în
„studiul persoanei totale în situaţie” (Lagache, 1962), în „studiul unei personalităţi singulare în totalitatea
evoluţiei ei şi în situaţia în care se află” (Favez-Boutonier, 1962) sau în „singularitatea şi totalitatea unui
subiect luând în mod simultan în considerare modul său de funcţionare psihică, modul său relaţional,
istoria personală trăită, evenimentele exterioare” (O. Bourguignon, 1986, in A. Giami, 1989, p. 40).
Realitatea subiectului este inexprimabilă (indicibilă), întotdeauna pe punctul de a ne scăpa; ea se
relevă numai de-a lungul multiplelor manifestări care definesc situaţiile date sau construite (Brus-Michel,
2002, în Vocabular de psihosociologie).
Prima exigenţă a demersului clinic pune în discuţie dimensiunea reducţiei pe care o impune
cercetarea. Ea presupune alegerea unui nivel de realitate care să implice concepte operatorii clar
definite şi obiective restrânse, elaborarea unor ipotezelor de lucru şi definirea precisă a variabilelor
dependente şi independente, dar şi posibilitatea controlului tuturor celorlalte variabile cu care ar putea
să interfereze situaţia de cercetare (O. Bourguignon, 1986). Drama cercetării clinice se joacă între
idealul clinicii evidenţiat de Favez-Boutonier şi exigenţele demersului ştiinţific propuse de psihologia
experimentală (cf. Prévost, 1985) şi prezentate ca şi „constrângeri” ale cercetării. Cercetarea clinică
constă „dintr-un demers de cunoaştere a funcţionării psihice care vizează construirea într-o structură
inteligibilă a faptelor psihologice a cărei sursă este tocmai individul” (Perron, 1979, în A. Giami, 1989).
Spre deosebire de cercetarea experimentală, cea clinică „presupune imposibilitatea izolării subiectului
în mod experimental şi necesitatea de a-l asculta, ţinând cont de situaţie, de relaţiile cu el însuşi, cu
ceilalţi, în contexte sociale şi culturale, într-o istorie individuală şi colectivă, evoluând în timpul relaţiei,
înţeleasă de cercetător în reflecţia propriei sale întrebări, de practician în reflecţia întrebării puse de
subiectul sau subiecţii vizaţi cu reprezentări multiple” (Barus Michel, 2002, p. 318).
O a doua ambiguitate a cercetării clinice rezidă din faptul că cercetătorul dispune de situaţii care
permit abordarea complexităţii (A. Giami, 1989), acestea putând fi situaţii reale şi cotidiene de angajare
a indivizilor (Revault d’Allonnes, Barus-Michel, 1981), situaţii de tip terapeutic (individual sau colectiv)
633
CAMELIA SOPONARU
sau situaţii provocate şi construite la cererea cercetătorului în scopul cercetării. Ceea ce distinge
registrul intervenţiei de cel al cercetării este tocmai faptul că cercetătorul dispune de anumite situaţii
generatoare de complexitate şi de posibilitatea creării unei dificultăţi.
Este evidentă incompatibilitatea şi dificultatea dintre cele două dimensiuni în situaţia în care una
şi aceeaşi persoană este şi cercetător şi intervenant („nu putem conduce în mod simultan cercetarea şi
terapia faţă de acelaşi subiect” (O. Bourguignon, 1986 in A. Giami, 1989, p. 42). Adoptarea de către
clinician şi a unei atitudini de cercetare implică riscul de a stimula „violenţa” situaţiei, provocând o
creştere a reificării, situaţie în care subiectul se simte obiectivat, redus la „un caz frumos” (A. Giami,
1989).
Cercetarea clinică presupune „o sensibilitate particulară la celălalt” (Brus-Michel, 2002, în
Vocabular de psihosociologie, p.315) aflat în dificultate „de recunoaştere şi de construire a sensului”
(Brus-Michel, 2002, în Vocabular de psihosociologie, p.315). Sensul se construieşte între ajustările
evocărilor-asocierilor subiectului şi propunerile-interpretările clinicianului (Barus-Michel, 2002).
Psihosociologul care practică cercetarea-acţiune pune în situaţie propria sa subiectivitate, pe cea a
subiecţilor în funcţie de care el acţionează sau intervine şi multiple raporturi intersubiectivizate (G.
Amado, 2002, în Vocabular de psihosociologie). Implicarea psihosociologului reprezintă o noţiune
centrală care facilitează învăţarea şi înţelegerea intricaţiilor complexe între conduite, vieţile psihice şi
câmpul social prin intermediul intervenţiilor sale. Psihosociologul se simte implicat, angajat în
complexitate, el se implică mult dar se şi „expune riscului de a se pierde” (G. Amado, 2002, in
Vocabular de psihosociologie, p. 367).
De aceea, acest demers cere nu numai o atenţie metodologică riguroasă ci un permanent travaliu
al clinicianului asupra lui însuşi, analiza implicării care permite „o distanţare garantată de dispozitivul
structurant al situaţiei, explicitaţia contractului, a regulilor care codifică relaţia, a principiilor deontologice”
(Barus-Michel, 2002, în Vocabular de psihosociologie, p.316). Psihosociologul „are grijă să nu
privilegieze interesele sale ştiinţifice” iar subiecţii să nu se simtă utilizaţi întrucât acelaşi dispozitiv este
utilizat atât pentru intervenţie cât şi pentru cercetare (Sirota, 2001, p.65).
Activitatea de elucidare a dificultăţilor de conciliere dintre cercetare şi intervenţie, a efectele
clinice provocate de tipul dispozitivului de intervenţie, a dimensiunilor relaţiei realizată de clinician şi de
subiectul sau subiecţii implicaţi poate să se articuleze proiectului de cunoaştere specifică clinicianului şi
să influenţeze pozitiv ambele demersuri. Soluţia ar fi „decompartimentarea” practicii şi cercetării care
permite o dublă îmbogăţire a acestor două demersuri (Pagès, 1968).
Practica intervenţiei alimentează ipotezele de cercetare, iar ipotezele sale deschid şi facilitează
activitatea de înţelegere a persoanelor asupra cărora se intervine. Aceste două aspecte vizate se
completează iar cercetătorul trebuie să obţină covalidarea interpretărilor şi a rezultatelor de către individ
sau grupul cu care lucrează. Relaţia între clinician şi subiecţi devine o relaţie specială în care procesul
cercetării permite elucidarea proceselor de schimbare care se derulează. Nu se exclude riscul ca
cercetarea să fie absorbită de situaţia de intervenţie atunci când nu se mai beneficiază de momentul de
după intervenţie necesar confruntării dintre ipoteze şi materialul cules. Anumite probleme apar şi în
posibilitatea sau imposibilitatea de a conduce în mod simultan cele două demersuri (de intervenţie şi
cercetare) şi în realizarea distincţiei dintre ele în cadrul aceleaşi situaţii (A. Giami, 1989).
Demersul clinic de cercetare se constituie progresiv într-o succesiune de momente de elaborare
ştiinţifică şi de momente de relaţie, de interacţiune cu subiectul (individual sau colectiv). Ca în toate
cercetările ştiinţifice, prima fază presupune construirea unui corpus de ipoteze care rezultă fie
„receptarea şi analiza întrebării” (Sirota, 2001, p.63), fie pornind de la întrebările, frământările,
observaţiile, nelămuririle pe care şi le pune cercetătorul. Elaborarea acestor ipoteze de lucru şi
cercetare este confruntată cu teoria şi cercetările deja realizate în domeniu. Este vorba de o activitate
reflexivă prin care se realizează traducerea ipotezelor născute din practică în limbajul conceptual al
cercetării. Această traducere este însoţită de o reducţie a domeniului obiectului concomitent cu
aprofundarea şi lărgirea sa internă (A. Giami, 1989). Psihosociologul propune un dispozitiv pe care-l
consideră adecvat pentru a răspunde la întrebarea sau la chestionările sale, dispozitiv care „oferă un loc
634

pentru a gândi” , pentru „a face posibil un travaliu de analiză a situaţiilor, problemelor sau evenimentelor
şi crizelor” (Sirota, 2001, p. 63).
Pentru a-şi valida ipotezele, psihosociologul trece la un al doilea moment numit „administrarea
dovezii” de către cei care fac experimente şi „dovada ipotezei” de către clinicieni. „Aceasta survine într-
un travaliu de cuvânt, este vorba de o dovadă prin cuvânt şi în intersubiectivitate (Gori, 1996)” (Sirota,
2001, p.65). Chiar dacă clinicianul exercită o anumită influenţă asupra derulării lucrurilor, asta nu
înseamnă că el este stăpânul realităţii dispozitivului, „el nu trage sforile precum cel care mânuieşte
marionetele” (Sirota, 2001, p. 65). Administrarea dovezii survine în favoarea unui eveniment-analizant
care se poate produce în cadrul cercetării-acţiune (în cursul travaliului de cuvânt, prin asocieri de grup
sau prin interpretări restituite) sau în afara dispozitivului (în care este implantat prin munca de analiză
care urmează) (Sirota, 2001). În acest ultim caz, fie evenimentul este un act creator care vine să
desăvârşească, într-o operaţie concretă, travaliul psihic şi asociativ operat în grup, fie el poate fi o
trecere la actul care arată imposibilitatea în care ne găsim de a analiza o situaţie-problemă şi implicaţiile
actorilor relativ la aceasta (A. Sirota, 2001, p.66). Acest moment este numit „dovadă a realităţii” (Cl.
Bernard, 1865) sau demersul experenţial (Lalande, 1926, 1968, p.323, A. Sirota, 2001, p. 66) care este
o formă de experimentare „care survine prin accident sau prin hazard”. „Ea cere tuturor celor care
colaborează să fie în comunicare cu ei înşişi şi cu subiecţii lor, să vorbească, să-i obiectiveze, să-i pună
în cauză, în fine să-i elaboreze în confruntarea critică cu altcineva” (A. Sirota, 2001, p.66). În cazurile
cele mai fericite, o dovadă a realităţii poate „surveni ca un proces de repetiţie care n-a putut fi jucat” (A.
Sirota, 2001, p.67) care provoacă printr-un travaliu interpretativ un efect de construire a sensului, o
schimbare, o revelare a unui adevăr. Există un anumit hazard în validarea ipotezelor într-o asemenea
perspectivă clinică, deşi psihosociologul „este capabil să estimeze dacă un travaliu interpretativ este
oportun sau nu şi el ştie să introducă, dacă este necesar, orice derivare a unui lanţ asociativ grupal” (A.
Sirota, 2001, p.66) pentru a respecta rezistenţele unui grup de persoane.
Momentul culegerii datelor constituie un moment de confruntare a ipotezelor cercetătorului cu
realitatea situaţiilor şi persoanele întâlnite. El este realizat printr-un proces de descoperire legat de
înţelegerea intuitivă, pe care cercetătorul o elaborează printr-o mişcare de apropiere de problematica
subiectului cercetării (Guillaumin, 1968). Momentul culegerii datelor, deşi plasează cercetătorul în faţa
subiecţilor, a ansamblului producţiilor acestora, totuşi el impune o suspendare a relaţiei cu subiectul,
problematica subiectului fiind reanalizată din perspectiva ipotezelor de cercetare şi a tuturor informaţiilor
culese în scopul înţelegerii problematicii abordate. Degajat de gestiunea relaţiei care s-a stabilit pe
parcursul culegerii materialului, cercetătorul se poate investi asupra activităţii de cercetare prin punerea
în practică a metodelor de analiză şi interpretare a materialului. Ipotezele formulate ca punct de plecare
al cercetării sunt îmbogăţite, alimentate, modificate în cadrul activităţii clinice, obiectul cercetării este
supus unui proces de construcţie-deconstrucţie rezultat din activitatea reflexivă a cercetătorului,
stimulată de participarea sa la reuniuni de lucru într-o echipă de cercetare şi la discuţiile despre lucrările
fiecăruia.
Ceea ce este specific demersului experimental este faptul că dispozitivul funcţionează ca normă.
Procesele şi fenomenele care apar sunt interpretate ca răspunsuri la perturbările introduse şi doar
răspunsurile subiectului la perturbările experimentatorului sunt măsurate şi măsurabile. Eventualele
„perturbări” introduse de subiect nu sunt măsurate, evaluate sau interpretate datorită faptului că ele nu
au fost prevăzute în protocolul experimental.
Cercetătorul clinician este preocupat de modul în care el însuşi poate produce anumite schimbări.
El este preocupat să distingă între ceea ce se regăseşte în ipotezele sale şi investirea sa în materialul
cules, precum şi ceea ce îi apare în plus sau inutil. Este vorba de încercarea de a completa
cunoaşterea cercetătorului cu complexitatea subiectului şi de a lucra pe ezitările pe care le propune şi le
impune acesta (cf. Harrison Covello in A. Giami, 1989). Din aceasta perspectivă, ipoteza cercetării
apare ca o construcţie provizorie care permite cercetătorului să afle nu numai ceea ce el ştie deja dar îl
ajută să distingă ceea ce el ştie de ceea ce încă nu ştie (A. Giami, 1989).
635
CAMELIA SOPONARU
Validarea procedurilor de cercetare clinică este situată între teorie şi experienţa clinică, definind
atât poziţia cercetătorului clinician în raport cu cea a practicianului, dar şi introducând un dispozitiv de
culegere a datelor şi ulterior un dispozitiv de lectură şi analiză a materialului. Spre deosebire de
dispozitivele experimentale, acest tip de model ridică probleme de validare. Modelul cercetării clinice nu
vizează reproductibilitatea şi stabilitatea faptelor (specifice dispozitivelor experimentale) ci prezintă,
descrie, face inteligibile modurile de funcţionare şi disfuncţionare (Perron, 1977) şi degajă semnificaţiile
care le sunt aferente, lăsând loc activităţii de tip comprehensiv, subiectivităţii cercetătorului.
Dimensiunea intervenţiei prezentă în acest demers influenţează pozitiv validitatea în măsura în care
rezultatele pot conduce la schimbări direct în experienţa subiecţilor (A. Giami, 1989).
Un moment important este cel al transmisiei cunoaşterii comunităţii de cercetători şi practicieni,
cel al publicării activităţii sale. Această comunicare care ridică numeroase dificultăţi deontologice trebuie
să permită transmiterea nu numai de rezultate (de „lecţii”, informaţii intemporale) ci şi „cunoştinţe a căror
semnificaţie rămâne legată de experienţele în care ele au apărut şi de praxis-ul care le-a fost suport”
(Dubost, Lévy, 2002, în Vocabular de psihosociologie, p. 414). Publicând, psihosociologul nu se
adresează persoanelor sau grupului cu care a lucrat, nu urmăreşte să elucideze aspecte pe care le-a
remarcat în timpul intervenţiei, evoluţia grupului sau a scenariilor acestuia. „Scriind şi publicând, el caută
şi să transmită enunţuri teoretice mai mult sau mai puţin originale şi universale. Intr-o publicaţie, mizele
cercetătorului urmează paşii practicianului” (A. Sirota, 2001, p.69). Restituirea unei situaţii clinice este o
elaborare (vizează generalizarea şi nu se sprijină pe o singură situaţie clinică) care se află în decalaj în
raport cu situaţia iniţială. Modul în care sunt prezentate situaţiile de cercetare, de cele mai multe ori
prezentate în mod parţial, nu trebuie să fie identificabile deşi alterările şi deghizarea trebuie să rămână
fidele scenariului iniţial (A. Sirota, 2001). „Cunoaşterea psihosociologică este de asemenea o
cunoaştere a fi în relaţie sau o cunoaştere a interveni în relaţie care se manifestă în auz, prin
capacitatea de solicitudine şi prin creările de cuvinte, de metafore, în asociere cu cuvintele altor
participanţi” (A. Sirota, 2001, p.69).
Sprijinindu-se pe experienţa clinică, dar dorindu-se în acelaşi timp autonom şi degajat de
aceasta, demersul clinic de cercetare tinde să elaboreze cunoştinţe valide atât în planul convingerilor
cât şi în planul argumentării. Strategia de validare vizează mai ales elucidarea mijloacelor metodologice
utilizate care sunt specifice şi de cele mai multe ori originale.
Chiar dacă cercetării clinice i s-au precizat anumite slăbiciuni, cadrul său terapeutic în mişcare,
rezultatele aproximative, uneori o definiţie prea ambiţioasă a obiectelor de cercetare „pentru a permite
altceva decât o vastă culegere şi propoziţii teoretice euristice, strategiile sale de verificare sunt absente
şi notăm folosirea excesivă a inferenţei inductoare” (Pedinielli, 2005, p.113) totuşi „articulând
echipamentul teoretic şi metodologic, travaliul de gândire şi cunoaştere, conciliind acţiunea şi
cercetarea, cât şi modalităţile sale de transmitere, această cunoaştere constituie o cunoaştere de statut
ştiinţific” (Sirota, 2001, p.69).
1. Cuvântul „clinic” a reprezentat mult timp un monopol al domeniului medical.
a. Adevărat
b. Fals
2. Psihologul clinician observă viaţa psihică ...
a. pentru a putea verifica sau invalida ipoteze privind covariaţii
b. fără segmentare
c. considerată un ansamblu concret şi real
d. izolând, separând, fragmentând, disociind elementele vieţii psihice
e. conectată la mediul ei obişnuit
636

3. Psihologia clinică, datorită complexităţii situaţiilor pe care le abordează, nu poate fi decât

plurireferenţială.
a. Adevărat
b. Fals
Bucureşti

637

Psihanaliză

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psihanaliză

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAMELIA SOPONARU

b. ipoteza conform căreia conştiinţa este, preponderent, un atribut de excepţie şi nu unul de

Freud a sintetizat cunoştinţele anterioare din filozofie, literatură şi cele medico-terapeutice şi a

Bibliografie obligatorie pentru cursanţi

Principiul inerţiei neuronale

sexuale nu se „educă” decât cu întârziere şi întotdeauna imperfect. Rezultă, secundar, că pulsiunile

Bibliografie obligatorie pentru cursanţi

Modul de organizare al personalităţii este oarecum particular în psihanaliză. Însăţi noţiunea de

2. Subconştientul sau preconştientul: iniţial a fost folosit de Freud ca sinonim al

Bibliografie obligatorie pentru cursanţi

Ideea de pulsiune a jucat un rol capital în conceptualizarea descoperirilor psihanalitice şi

1. Pulsiunile de conservare sau pulsiunile Eului

Se regăseşte aceeaşi schemă în alcoolism, sporturile extreme, relaţiile sexuale sado-masochiste

a atitudinii în raport cu funcţia excremenţială (formarea reacţională) şi o adeziune la preferinţele mamei

Bibliografie obligatorie pentru cursanţi

Împotriva cui se apără Eul ?

Din ce motive se apăra Eul ?

Ce înseamnă o apărare reuşită ?

Ce este o apărare adaptativă ?

Există apărări normale şi apărări patologice ?

EXEMPLU: distorsiunea - mecanism asociat adesea fazei maniace din psihozele

DEFINIREA MECANISMELE DE APĂRARE

Majoritatea autorilor dau propria lor definiţie mecanismelor de apărare.

CÂTEVA EXEMPLE DE MIJLOACE DE APĂRARE

Bibliografie obligatorie pentru cursanţi

1. IDEILE LUI FREUD DESPRE SEXUALITATE

1. SEXUALITATEA e activă încă de la naştere; ea nu e un produs al unei dezvoltări târzii. Formele

2. SCOPUL SEXUALITĂŢII INFANTILE

3. SEXUALITATEA INFANTILĂ SE SPRIJINĂ PE ALTE FUNCŢII FIZIOLOGICE, adică pe funcţiile alimentare şi

4. OBIECTUL ACTIVITĂŢILOR SEXUALE

5. SEXUALITATEA INFANTILĂ PARCURGE O SUCCESIUNE DE ETAPE ÎN CONFORMITATE CU O PROGRAMARE

STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHOSEXUALE DUPĂ FREUD

Stadiul oral: 0 - 18 luni

Stadiul anal: 18 luni - 3 ani

Stadiul falic: 4 - 6 ani

Perioada de latenţă: de la 6 ani până la pubertate (12-14 ani)

Stadiul genital: începând de la pubertate

Complexul lui Oedip

Bibliografie obligatorie pentru cursanţi

EXEMPLE din viaţa publică:

Condiţiile de existenţă ale actului ratat

TEORII EXPLICATIVE PREFREUDIENE

a. Teoriile fiziologice şi psihofiziologice

Critica lui Freud:

EXEMPLU (dintr-o analiza contemporană)

c. Opinia comună (teoria hazardului)

Clasificarea actelor ratate

SEMNIFICAŢIA ACTULUI RATAT PENTRU PSIHOTERAPIA PSIHANALITICĂ

Bibliografie obligatorie pentru cursanţi

TEORII PREFREUDIENE DESPRE VIS

b. Teoriile populare şi romantice

Deficienţele metodei simbolice

CONCEPŢIA FREUDIANA ASUPRA VISULUI

Conţinutul manifest şi conţinut latent

Travaliul visului şi interpretarea

Visul despre injecţia Irmei - primul vis interpretat psihanalitic

Dificultăţi ale teoriei freudiene despre vis ca realizare a unei dorinţe

EXEMPLU (visele de efracţie)

CLASIFICAREA VISELOR ÎN FUNCŢIE DE RAPORTUL DINTRE CONŢINUTUL MANIFEST ŞI CONŢINUTUL LATENT

Funcţia visului: dorinţa şi cenzura

Freudismului a fost acuzat că ar fi o disciplină denigratoare a naturii umane dezvăluind laturi

INTERPRETAREA VISULUI ÎN PSIHANALIZA CONTEMPORANĂ

Faţă de perioada începuturilor psihanalizei, când interpretării visului îi revenea o importanţă de

c. imagini disparate şi fără de sens