POEZII

Puterea unei dalte fine

a stat odată într-un șir
de umbre tăinuind cuvinte
și în prezentul unui câmp
de forțe alternând iubirea
cu gestul nenăscut de Lună
când soarele albea prin verbe
și răsărea adânc în noaptea
cuvintelor neîncropite
în mâna Sculptorului Orb

Era un soare alb albastru

prin gheața lumii fără om
când înnecând în vid prea plinul
Cel Viu
tăcând vorbea spre Cruce
și promitea scânteia vieții,
prin moarte prea călcând miop,
acel ce primul se va naște
din hăul unui vis,
un corp

Un corp ce imita o sferă

prin planul simplu sângerând
Probabil rana-n stratosferă
o inventa tocmai atunci

De ce să râd acum în pumnii

care usucă tremurând
metafora-unica salvare
din nimbul unei lumi de orbi?

De ce să uit că eu pot scrie

fugind printr-o icoană simplă
spre ceea ce mereu rămâne
un stâlp al casei unde unghiul
mi-arată calea către mine
și mă cutremură adesea
când pleoapa cade peste tâmplă
și totul se adună-n punct?

Și da,
am re-nceput iar fuga
spre punctul care mă adună

Și da,
mă simt mult mai întreagă-n sine
atunci când râul de cuvinte
se-adună iar și iar în trupul
prea obosit să se mai miște

Și da,
îl pot sculpta ca Orbul
cu sunetul trecut prin mine
păstrând vibrația și codul

și-l pot lăsa odihnei pradă

când sufletul călătorește
printre cuvinte iar pe drumul
metaforei scăpării-n Sine
între mine și mine
e o sfadă de muiere fără bărbat

recăpătându-mi bărbăția
arunc pe fereastră oala cu borș interior,
îni fac o supă de urzici
să piște pe limba vorbită de zări
și neg văduvia femeii din mine
chiar dacă mai dezbrac uneori
straiele mele de bărbat
și-mi miroase carnea a moarte de-o clipă

între noi fie vorba, femeie,

secundele în care mor nu-ți aduc multă singurătate
renasc repede la mine în coastă,
la tine
și iar ținem nuntă mare în lăuntrul meu
poți muri și tu puțin
că e destulă cenușă acolo
să te poți sfădi
între cele două capete ale zborului
când mă părăsește bărbăția aripilor
în văzduhul intern

să nu adormi chiar
când mi se descâlcește din noapte dimineața
când totul e supus fragilitãţii,
prin iureşul ninsorii care vine
îţi trag, iubito,-n sâni, cu gloanţe oarbe,
ecoul lor sã şerpuie prin tine;

pãmântu-i spulberat prin cãi lactee

iar plopii au şenile carnivore,
nici tu, iubito, nu mai eşti femeie
ci pulpe balansând pe lângã ore;

vai, cerul!... ca o rufã ce se zbate,

pe izba noastrã spartã-i sfãrãmat,
prin trupul tău eretic ramuri scoate
un arbore de ger, însingurat;

tu strigi, înmãrmuritã-n regnuri oarbe,

sã-ţi ierte sânul mic şi frust mãcar,
dar vuietul te-nhaţã, te absoarbe,
în hăul unui timp tentacular;

şi strigi damnând stihiile demente

iar strigãtul în franjuri lungi dispare –
un ritual pãgân al morţii lente
ce n-are hat şi n-are amânare;

cumplit balans ce n-o sã se termine

iubito, dintre patimã şi chin…
când totul e supus fragilitãţii,
eu, însumi, am porniri de asasin
n prag de iarnă ploaie plânsu-și poartă
și-i rece gura sobei, nepovești
mi se atârnă azi de-un colț de soartă
iar tu să-mi dai mistere te ivești.
cu umbre-alerg pe-a trupului tău hartă
a preacuvintelor avere ești,
în prag de iarnă ploaie plânsu-și poartă
și-i rece gura sobei, nepovești...
e între cer și pământește ceartă
pe-a ta făptură din ai tainei clești
la umbra ploii către iarnă crești
și ca un ciob din oala toamnei, spartă,
în prag de iarnă ploaie plânsu-și poartă
i mă gândeam că inutilul s-a născut văzându-mă pe mine
În toată deșertăciunea. Și-n uitarea de sine
Căci prea de multe ori am spus nu. Mie.

Doamne, dacă viața mea nu a fost în zadar, te rog să-mi dai un semn.
Și semnele au venit, numai că eu n-am știut să le citesc
- Hei! De mult nu te-am mai văzut, ce mai faci?
- Bună tată. Astăzi o să trec să-ți aduc ceva
- Nu te supără vecine, poți să mă ajuți te rog?

În fața porții un ghem rugător mi s-a frecat de picioare

L-am ridicat și l-am luat în brațe. Și torcea deja legănat de vise.
O ultimă frunză s-a desprins, cu părere de rău parcă
Și a căzut fără să se mai uite înapoi.
Cerul oricum era prea sus
O păsăruică cu pieptul galben
A-început să cânte căutăndu-mă printre uitări
Și cerul stătea în cumpăna, neștiind dacă să plouă sau să tacă

Ziua de azi s-a strecurat afară din casă și a plecat la drum lung
Uitările nu ne spun unde se termină și unde încep aducerile aminte
Dar cine mai are timp să întrebe? Poate... doar Moartea...