BIOFIZICĂ MEDICALĂ

Manual de laborator

PARTEA II

2020-2021

1
CUPRINS:

1. DETERMINAREA PUTERII OPTICE A LENTILELOR SFERICE ................................... 3

2. DETERMINAREA DIMENSIUNII UNOR PREPARATE MICROSCOPICE CU
AJUTORUL MICROMETRULUI OCULAR ........................................................................... 8
3. DETERMINAREA CONCENTRAŢIEI UNOR SOLUŢII CU AJUTORUL
POLARIMETRULUI ............................................................................................................... 20
4. DETERMINAREA INDICELUI DE REFRACȚIE CU REFRACTOMETRUL ABBE ... 15
5. STUDIUL ABSORBȚIEI LUMINII. DETERMINARE CONCENTRAȚIILOR
SOLUȚIILOR CU AJUTORUL SPECTOFOTOMETRULUI...............................................28

2
1. DETERMINAREA PUTERII OPTICE A LENTILELOR SFERICE

I. 1. Optica geometrică
Raza de lumină se defineşte ca fiind direcţia de-a lungul careia se propagă lumina. Intr-
un mediu optic omogen şi izotrop lumina se propagă în linie dreaptă. Drumul unei raze de
lumină nu depinde de sensul în care aceasta se propagă, acest enunţ reprezentând principiul
reversibilităţii razelor de lumină.
Un grup de raze de lumină formează un fascicul de raze de lumină. Un grup de raze de
lumină paralele formează un fascicul paralel iar un grup de raze de lumină concurente intr-un
punct formeaza un fascicul conic. Daca razele de lumină sunt convergente spre vârful conului
de lumină atunci avem un fascicul convergent iar daca sunt divergente în raprt cu varful conului
atunci avem un fascicul divergent.
Dipotrul sferic reprezintă suprafaţa de separaţie dintre două medii optice cu indici de
refracţie diferiţi. In funcţie de suprafaţa de separaţie dintre mediile optice cu indicii de refracţie
n1 şi n2 putem avea diprii sferici sau plani.

I.2.1. Lentile optice

Lentila optică este un mediu optic transparent mărginit de doi dioptrii cu suprafeţe curbe
sau combinaţii de dioptrii sferici, cilindrici şi respectiv plani. Lentlele sunt folosite pentru
obţinerea imaginilor optice. Lentilele sunt confecţionate din sticlă optică, plastic transparent
sau alte materiale optice transparente. Suprafeţele curbe ale lentilelor sunt de obicei de forma
sferica în timp ce suprafelele de formă cilindrică sau parabolică sunt întâlnite doar în cazul
lentilelor speciale. La fabricarea lentilelor sticla optică este utilizată pentru radiaţiile din
spectrul vizibil, cuarţul amorf şi respectiv florura de calciu sunt utilizate pentru radiaţiile
ultraviolet iar anumite săruri (cloruri şi bromuri ale metalelor alcaline) sunt utilizate pentru
radiaţiile infraroşu.
In funcţie de efectul care-l au asupra razelor incidente, lentilele sunt împărțite în lentile
convergente şi, respectiv, divergente. Lentilele convergente transformă un fascicul de lumină
incident paralel într-unul convergent, în timp ce lentilele divergente transformă razele incidente
paralele într-un fascicul de lumină divergent. În general, lentilele mai groase la centru, spre
exemplu, lentilele convexe, sunt convergente în timp ce lentilele mai subțiri la centru, spre
exemplu, lentilele concave, sunt divergente (fig.1). Lentilele pentru care grosimea la centru este

3
mai mică în comparație cu curburile suprafețelor refractare care o delimitează se numesc lentile
subțiri. Punctul focal sau focarul lentilei este punctul în care converg razele paralele incidente
asupra lentilei. Punctele focale ale lentilelor convergente şi divergente sunt ilustrate în Fig. 2 şi
3. Dreapta care trece prin centrele de curbura ale dioptrilor sferici se numeşte ax optic principal
iar dreapa care trece prin centrul optic al lentilei se numeşte ax optic secundar.

Fig. 1 Tipuri de lentile, (a)-(c) lentile convergente ((a) lentilă biconcavă, (b) lentilă plan
convexă, (c) menisc convergent), (d)-(e) lentile divergente ((d) lentila biconcavă, (e) lentilă
plan concavă, (e) menisc divergent)

Fig. 2 Focarele lentilelor convergente

Fig. 3 Focarele lentilelor divergente

Pentru toate lentilele adoptăm următoarele convenţii de semn. Toate segmentele sunt
măsurate din centrul optic (O). La fel ca pe axa numerelor reale, toate segmentele orientate de
la O spre stânga, în spațiul obiect, sunt considerate a fi negative în timp ce toate segmentele
orientate de la centrul optic spre dreapta, în spațiul imagine, sunt considerate pozitive. Toate

4
segmentele perpendiculare pe axul optic principal şi orientate în sus sunt considerate pozitive,
în timp segmentele orientate în jos sunt considerate a fi negative. O imagine obţinută prin
intersecţia razelor de lumină care provin de la obiect este o imagine reală, în timp ce imaginea
formată la intersecţia prelungirilor razelor de lumină este o imagine virtuală. Imaginile virtuale
pot fi văzute (observate), dar, spre deosebire de imaginile reale, cele virtuale nu pot fi proiectate
pe un ecran. După cum se poate vedea în Fig. 2 şi 3, orice lentilă are două puncte focale, obiect
şi respectiv imagine, situate simetric față de centrul optic. Lentilele convergente au puncte
focale reale şi distanțe focale pozitive, în timp ce lentilele divergente au puncte focale virtuale
şi distanțe focale negative.
Să luăm în considerare formarea imaginii unui obiect AB printr-o lentilă convergentă
(Fig. 4). Poziția imaginii se poate determina trasând razele de lumină care pleacă de la obiect
şi sunt refractate de lentilă. Folosim cel puţin două raze a caror drum este cunoscut. Spree
exemplu, o rază de lumină care trece prin centrul optic al lentilei nu va fi deviată de la direcţia
sa şi o rază paralelă cu axul optic principal, după refracţia prin lentilă, va intercepta axul optic
principal în punctul focal imagine. După cum putem vedea în Fig. 4a, dacă obiectul este situat
în stânga de focarului obiect, imaginea formata prin lentilă este reală şi răsturnată faţa de obiect
iar daca obiectul este situat între punctul focal şi centrul optic al lentilei, imaginea este virtuală
şi dreaptă în raport cu obiectul (Fig. 4b). În cazul lentilelor subţiri, aproximaţia paraxială sau
gaussiană (limitată la fasciculele de lumină apropiate de axul optic principal, precum şi la
unghiuri de incidenţă mici), intre pozițiile imaginii şi ale obiectului, x1 şi respectiv x2, şi distanţa
focala f a lentilei avem următoarea relaţie:
1 1 1
− = (1)
x2 x1 f
Relaţia (1) poarta denumirea de formula lentilelor subţiri. Distanţa focala a lentilei depinde de
razele de curbură (R1 şi R2) ale dioptrilor care o mărginesc şi de indicile de refracţie (n) al
materialului din care este confecţionată.
1  1 1 
= (n − 1) −  (2)
f  R1 R 2 

5
 Fig. 4 Formarea imaginii printr-o lentilă convergentă

Definim convergenţa sau puterea optică a unei lentile ca fiind inversul distanţei focale
a acesteia.
1
C= (3)
f

Unitatea de măsură a convergenţei în SI este dioptria (), 1=1m-1.

Definim mărirea liniară () a lentilei ca fiind raportul dintre marimea imaginii şi
mărimea obiectului.In cazul în care imaginea este dreaptă >0 iar in cazul în care imaginea este
răsturnată <0.
y2
= (4)
y1
In cazul lentilelor subţiri se poate demonstra că:

6
 y2 x2
= = (5)
y1 x1

II. Studiul lentilelor optice

Obiective:
• Studiul formării imaginilor prin lentilele optice
• Determinarea distanţelor focale şi a convergenţelor (puterii optice) unor lentile convergente
• Evidențierea aberațiilor optice pentru unele lentile convergente
Principiu:
Determinarea puterii optice a lentilelor se face, conform formulei lentilelor, determinând
experimental distanţa obiect-x1 şi distanţa imagine-x2. Cu acestea se poate calcula distanţa
focală-f şi apoi convergenţa-C (inversul distanţei focale exprimată în metri).

Materiale necesare:
1. Banc optic -suport metalic cu secţiunea de triunghi isoscel, aşezat orizontal şi gradat în
centimetri. Pe acesta se pot deplasa suporţii în care se fixează elementele necesare efectuării
experimentelor.
2. Lentile sferice-prinse în monturi ce pot fi fixate pe unul dintre suporţii bancului optic
(în care se pot fixa şi diafragmele).
3. Sursă de lumină-reprezentată de un bec al carui filament va fi considerat obiectul
luminos
4. Ecran (paravan)- pe care se observă imaginea
5. Diafragma circulară care limitează fascicolul de lumină la zona centrală a lentilei.
6. Riglă
7. Suporţi (călăreţi)- pentru fixarea sursei de lumină, a ecranului şi a lentilei.

Modul de lucru:
Determinarea distanţei focale
• Se montează diafragma circulară pe suport în faţa lentilei.
• Se fixează sursa de lumină şi lentila şi apoi se deplasează ecranul până când obţinem o
imagine cât mai clară a filamentului becului. Lentila se fixează cat mai aproape de sursa de
lumină astfel încât imaginea acesteia să fie cât mai mare (în acest caz x 2  x1 )

7
• Măsurăm cu ajutorul riglei (ruletei gradate) distanţele x1 şi x2 iar apoi cu ajutorul relaţiei (1)
determinăm distanţa focală a lentilei. Se vor face mai multe măsurători şi se va determina
valoarea medie a distanţei focale. După fiecare măsurătoare se modifică poziţia lentilei în raport
cu sursa de lumină şi apoi se ajustează poziţia ecranului astfel încât imaginea obţinută să fie cât
mai clară.
• Cu ajutorul relaţiei (3) se determină convergenţa lentilei.

Fig. 6 Montajul experimental folosit pentru studiul lentilelor optice

2. DETERMINAREA DIMENSIUNII UNOR PREPARATE MICROSCOPICE CU

AJUTORUL MICROMETRULUI OCULAR

Instrumentele optice dau imagini clare, în care se pot distinge amănunte ce nu pot fi observate
cu ochiul liber. Din punct de vedere tehnic un instrument optic este un asamblu de lentile,
oglinzi şi diafragme, axele optice ale prismelor trebuind să coincidă cu axul geometric al
instrumentului. In funcţie de natura imaginii, instrumentele optice se împart în:
1. instrumente optice cu imagini reale cum sunt ochiul, aparatul fotografic, aparatul de
proiecţie;
2. instrumente optice care dau imagini virtuale şi sunt folosite pentru examinarea directă.
Astfel de instrumente sunt: luneta, microscopul optic, lupa.

8
Microscopul optic
Microscopul optic este destinat observării unor probe/preparate microscopice (ex: frotiuri) a
căror dimensiuni pot atinge 0,15μm. Acest instrument are trei părti principale: mecanică, optică
şi dispozitiv de iluminare.
Componentele unui microscop optic
Microscoapele optice moderne sunt alcătuite dintr-o parte mecanică ce cuprinde: piciorul
microscopului, măsuţa sau platina cu sistemele ei de deplasare a preparatului şi tubul
microscopului, care poate fi deplasat în plan vertical cu ajutorul unor angrenaje.
Piciorul sau talpa microscopului, este o componentă care conferă stabilitate aparatului. La
microscoapele moderne în talpa microscopului se află încorporată sursa de lumină.
Coloana sau mânerul- microscopul se articulează fix sau mobil cu piciorul.
Măsuţa sau platina, perpendiculară pe coloană, serveşte ca suport pentru preparat. Acesta din
urmă se imobilizează pe platină prin două lame metalice numite valeţi sau cavaleri. Platina este
prevăzută cu un dispozitiv special numit car mobil care, acţionat de două şuruburi coaxiale,
permite deplasarea fină a preparatului.
Tubul microscopului are la partea superioară ocularele, iar la partea inferioară, revolverul cu
obiectivele. La microscoapele moderne, în tubul optic se află interpusă lupa binocular, care
conţine un sistem de prisme pentru distribuirea imaginii la cele două oculare.
Revolverul, format din două discuri metalice suprapuse, cel inferior mobil, aduce prin rotire
obiectivul dorit în axul optic.
Dispozitivul de punere la punct a imaginii este alcătuit din viza macrometrică care se
foloseşte pentru prinderea grosieră a imaginii; iar viza micrometrică – prin mişcări fine,
permite clarificarea imaginii.
Un microscop este construit în principal din două grupuri de lentile obiectiv şi ocular astfel
asociate încât aberaţiile cromatice şi de sfericitate să fie reduse la minim. Lentilele componente
au indicii de refracţie diferiţi şi distante focale diferite.
Ocularele, obiectivele şi sistemul de iluminare sunt părţi componente ale unui microscop
optic care cuprind piese de calitatea cărora depind performanţele ce pot fi obţinute în
examinarea unui preparat. Obiectivele sunt constituite dintr-un sistem de lentile care sunt
destinate să funcţioneze în imediata vecinătate a preparatului. Singura lentilă care formează
imaginea se află la partea inferioară a obiectivului şi se numeşte lentila frontală. Distanţa dintre
ea şi suprafaţa preparatului reprezintă distanţa frontală şi este cu atât mai mică cu cât obiectivul
folosit are o putere mai mare de mărire. Celelalte lentile din obiectiv au rolul de a corecta
aberaţiile optice produse de lentila frontală. In general, obiectivele care se folosesc cel mai

9
frecvent la microscoape au puterea de mărire de: 6x, 10x, 20x, 40x, 60x, 90x, 100x, aceasta
fiind gravată pe suprafaţa cilindrului. Obiectivele au putere de mărire mai mică (pâna la 40x)
se numesc obiective “uscate” pentru ca mediul interpus între lentila frontală şi preparat este
aerul. Obiectivele cu putere mare de mărire (60x, 90x, 100x), cu care se lucrează foarte aproape
de preparat, se numesc obiective cu “imersie” deoarece spatiul dintre lentila frontală şi preparat
este ocupat de un lichid (ulei de cedru, glicerină, uleiul de parafină) în care este imersat vârful
apropiat cu al sticlei port preparat şi, prin folosirea lor, se elimină în mare măsură refracţia în
afara suprafeţei lentilei frontale a razelor de lumină care iluminează preparatul. Ca urmare
imaginea observată va câstiga în luminozitate şi claritate.
Ocularele se află dispuse la partea superioară a lupei binocular, fiind formate fiecare, din două
lentile plan convexe ce formează o imagine mărită, dreaptă şi virtuală. Pentru observare se
folosesc de obicei oculare cu putere mică de mărire (7x,10x), deoarece rolul lor este de a
distinge detaliile fine date de obiectiv şi mai puţin de a mări această imagine. Gradul de mărire
a imaginii finale date de microscop poate fi modificat prin schimbarea obiectivelor şi ocularelor
şi se calculează făcând produsul dintre puterea de mărire a ocularului şi a obiectivului.
Formarea imaginii printr-un microscop optic
Principiul care stă la baza construcţiei oricărui microscop îl constituie proprietatea lentilelor
optice de a produce refracţia razelor luminoase care le traversează, formând astfel o imagine
reală sau virtuală. La microscopul optic, obiectivul formează o imagine mărită, reală şi
răsturnată a specimenului. Ocularul preia această imagine şi o transformă într-o imagine mărita,
virtuală şi dreaptă în raport cu prima. Astfel, imaginea finală dată de microscop este virtuală,
răsturnată şi mărită (fig 2).

10
 Fig.1. Microscopul optic

Fig:2 Formarea imaginii printr-un microscop optic (obiectivul are distanţa focală mult mai
mică decât ocularul pentru a mări imaginea intermediară)
Microscopul optic este utilizat atât în domeniul cercetărilor medicale cât şi în analize uzuale de
laborator. Acest instrument optic poate da imagini clare ale unor formaţiuni celulare cu
dimensiuni până la aproximativ 0,15 μm. Determinarea acestor dimensiuni are o importanţă
deosebită în explorările clinice şi de laborator. Cu ajutorul microscopului optic se pot face
analize ale lichidului cefalorahidian (LCR), ale urinii, ale sângelui etc.

11
Exemplu: Departajând eritrocitele în funcţie de diametrul lor mediu, se obţine curba Prince-
Jones pentru sânge nomal, iar comparativ cu acesta se pot depista diferite afecţiuni.
Pentru a determina dimensiunea unui preparat microscopic, putem folosi un micrometru ocular
(o scală care este montată în ocular) ale cărui gradaţii vor fi etalonate cu ajutorul unei rețele
micrometrice. Cunoscând factorul de conversie pentru reţea se va putea determinata
dimensiunea oricărui preparat microscopic și nu mai este necesar să aflăm grosismentul
microscopului şi nici utilizarea un sistem de proiecție cum ar fi o cameră clară.

Obiective:
Vom folosi un microscop binocular (a se vedea figura 3) care are montat într-unul dintre
cele două oculare un micrometru ocular și o retea micrometrică care se va monta pe măsuţa
microscopului. Dimensiunile reţelei sunt cunoscute (vezi figura 4). Se vor analiza diferite
preparate microscopice.

Fig.3 Microscop binocular

12
 Fig. 4. Reţea micrometrică
a) Aspectul diviziunilor unui micrometru ocular și rețeaua de calibrare a acestuia
b) măsurarea dimensiunilor pentru preparatul microscopic

Materiale necesare:
• Microscop binocular echipat cu micrometru ocular.
• Rețea micrometrică.
• Eșantioane microscopice.
Modul de lucru:
Pentru etalonarea micrometrului se procedează după cum urmează:
• Porniți sursa de iluminare a microscopului, conectând transformatorul său la rețea;
• Montați placa P pe care este fixată rețeaua micrometrică pe masuţa M a microscopului;
• Să privesc simultan cele două câmpuri oculare, apropiindu-le unul de altul, în funcție de
distanța pupilară a fiecarui observator (student);
• Ajustați iluminarea satisfăcătoare a câmpurilor oculare prin manevrarea oglinzii E, prin
modificarea diafragmei D și ridicarea sau coborârea condensorului C;
• Reglați claritatea imaginii reţelei micrometrice (vezi figura 4), manipulând cu atenție șurubul
grosier G și ulterior șurubul pentru reglarea fină F, evitându-se coliziunea dintre obiectiv și
rețea;
• Prin rotirea ocularului stâng, atingem o claritate perfectă pentru ambii ochi simultan;
• Prin deplasarea fină înainte și înapoi a măsuţei microscopului cu ajutorul tamburului I, și
stânga-dreapta cu ajutorul tamburului B, se aduce un element al reţelei (de exemplu un pătrat)
în centrul câmpului ocular, element peste care se suprapune prin rotație micrometrul ocular MO,
astfel încât acesta să devină paralel cu una dintre laturile pătratului (vezi figura 4);

13
• se constată câte diviziuni ale micrometrului ocular corespund pentru latura pătratului rețelei
(de exemplu, în figura 4, pentru latura pătratului corespund 6.5 diviziuni), și cunoscând
constanta rețelei, putem calcula valoarea exactă a unei divizări de pe micrometrul ocular (în
acest caz particular, rețeaua are latura de 0,2 mm, înseamnă că 0,2: 6,5=0,0307 mm valorează
o diviziune a micrometrului ocular);
•Se înlocuieşte reţeaua microscopică de pe măsuţa microscopului cu preparatul microscopic de
studiat și se pune la punct claritatea procedând ca şi anterior
-prin rotirea ocularului drept Oc, se aduce micrometrul ocular Mo paralel cu dimensiunea care
trebuie măsurată;
-se constată câte diviziuni ale micrometrului ocular se suprapun peste dimensiunea măsurată
(în acest caz, 3,5 diviziuni); astfel se poate calcula exact valoarea reală a dimensiunii
preparatului microscopic (în cazul nostru, 3,5 x 0,0307 = 0,1075mm);
-Continuând în același mod, se măsoară dimensiunile tuturor preparatelor microscopice de
studiat si în cele din urmă se calculează mediile aritmetice ale valorilor obţinute pentru fiecare
preparat în parte.
Rezultatele se trec într-un tabel ca în exemplul următor:

Elementul Diviziuni Valoarea unei Diviziuni Dimensiunea Dimensiunea

studiat corespunzătoare diviziuni a corespunzătoare preparatului medie a
elementului micrometrului dimensiunii preparatului
reţelei (mm) preparatului (mm) (mm)
Exemplu: 6.5 0.0307 3.5 0.1075 0.1128
Ou de 3 0.0921
parazit 4.5 0.1381

Bibliografie:1. M. Telea, M. Dânşoreanu, A. Găvruş, D. Taloş, V. Lupea, H. Porumb, Lucrari

practice de biofizică medicală, Ediţia a III-a, Litografia IMF, Cluj-Napoca,

14
3. DETERMINAREA INDICELUI DE REFRACȚIE CU REFRACTOMETRUL ABBE
CONSIDERAȚII TEORETICE

Într-un mediu omogen lumina se propagă în linie dreaptă (legea propagării rectilinii a luminii
sau principiul timpului minim). Un studiu mai detaliat al fenomenelor optice arată că această
lege îşi pierde valabilitatea dacă propagarea luminii are loc prin orificii foarte mici datorită
fenomenului de difracţie.

Indicele de refracție

Schemă pentru refracția luminii, unde i este unghiul de incidentă si r este unghiul de
refractie.

Refractia este fenomenul de schimbare a directiei de propagare a unei unde (raze de

lumină) datorită schimbării vitezei de propagare, la interfata dintre două medii. Dacă lumina
trece din mediul 1 în care se propagă cu viteza v1 în mediul 2 în care se propagă cu viteza v2,
atunci se poate arăta că:
sin i/sinr=v1/v2=n2/n1=n21

n21-este indicele de refracţie relativ al mediului 2 faţa de mediul 1 este egal cu raportul
indicilor de refracţie absoluţi sau cu raportul vitezelor luminii în cele două medii şi are
întotdeauna valoarea mai mare decât 1.
Indicele de refractie absolut al unui mediu optic este o mărime fără unitate de măsură notat
n = c / v, unde c este viteza luminii în vid si v este viteza luminii în mediul optic studiat.
15
Indicele de refractie absolut al unui mediu optic poate fi de asemenea definit ca n = sin i / sin
r, atunci când o rază de lumină incidentă (I) cade pe suprafata de separare vid/ mediu optic sub
unghiul de incidentă i si emerge schimbând directia (raza refractată R) cu unghiul de refractie
r (Figura 1).
Indicii de refracţie sunt invers proporţionali cu vitezele de propagare ai luminii în mediile
respective.

Figura 1. Ilustrarea geometrică a reflexiei şi refracției luminii.

Pentru lumina vizibilă si pentru mediile transparente, n este mai mare decât 1 (i> r); n ia valori
între 1,3 si 1,7 pentru fluidele corporale. Indicele de refractie n depinde de lungimea de undă λ
a luminii incidente si temperatura t la care se face măsurarea. Pentru a specifica temperatura si
lungimea de undă considerată, indicele de refractie n este urmat de un exponent reprezentând
temperatura si un indice care indică natura radiatiei monocromatice. În literatură, indicele de
refractie este adesea dat la 20 ° C, la lungimea de referință a liniei de sodiu D (589) nm), deci
este scris nD.
Ca metodă de lucru, refractometria are următoarele avantaje: cantitatea de substantă utilizată
este mică (1-2 picături), este o metodă rapidă si foarte precisă (indicele de refractie poate fi citit

16
cu o precizie de 4 zecimale). Indicele de refractie n poate fi utilizat pentru determinări calitative
(identificarea substantelor) si, de asemenea, pentru determinări cantitative (determinarea
concentratiei unei solutii). În laboratoarele clinice, se poate măsura concentracia de proteine
din fluidele corporale.

Refractometrul Abbe
Termenul de refractometru este utilizat în principal pentru denumirea dispozitivelor care fac
posibilă determinarea indicelui de refractie al unui lichid sau al unui solid. Aici ne limităm la
determinarea indicelui de refractie al lichidelor. Refractometrul Abbe permite citirea directă a
indicelui de refractie al lichide cu o precizie de 4 zecimale.

Figura 2. Refractometrul Abbe.

Aparatul constă din (Figura 2):

• o prismă mobilă pentru iluminare;
• O prismă fixă pentru masurare pe care se depozitează lichidul pentru care se doreşte
determinarea indicelui de refractie;
• Surubul S pentru a bloca cele 2 prisme;
• Două oculare (lunete) L2 si L1, cel din dreapta (L1) permite poziţionarea corectă a liniei de
separare dintre cele două zone luminoasă si întunecată, iar cea din stânga (L2) permite citirea
indicelui de refracţie;
• Un obturator circular cu oglinda (O);

17
• Un tambur T în stânga folosit pentru a poziţiona linia de separaţie dintre zona întunecoasă şi
cea luminoasă la incrucisarea celor două fire reticulare din ocularul L1 (actionează şi pe scala
de măsurare din ocular L2);
• Tamburul C (compensator) din dreapta, acţionează o prismă suplimentară pentru a elimina
eventualul colorit care poate aparea la limita de separare între zona întunecată si zona de
luminoasă datorită fenomenului de dispersie.

SCOPUL
1. Determinarea indicilor de refractie ai solutiilor de glicerină
2. Determinarea unei concentratii necunoscute de glicerină pornind de la o curbă de calibrare

MATERIALE:
• Refractometrul Abbe
• Solutiile de glicerină de concentraţii cunoscute
• Solutia de glicerina de concentratie necunoscută x%
• Alcoolul etilic pentru a curăta prismele
• Bumbac hidrofil, pipeta

MOD DE LUCRU
• Întoarceti refractometrul în plan vertical cu 180 °, rotiti blocul prismelor într-o pozitie
adecvată (cu ajtorul tamburului T), astfel încât prisma fixă să fie în poziție orizontală;
• Deschideti blocul prismelor cu ajutorul surubului S
• Curătati temeinic ambele prisme cu bumbac slab hidrofil înmuiat în alcool
• Se toarnă lichidul în cantitate suficientă, utilizând o pipetă, pe fata din prisma
refractometrică (fixă) (lichidul trebuie distribuit cu atentie uniform pe suprafata
prismei);
Atentie !!! : evitati orice contact între pipetă si prismă, pentru a nu zgâria acesta din
urmă
• Ridicaţi suportul cu prisma mobilă si închideti blocul cu surubul S; asezati refractometru
în pozitia initială;
• Actionând asupra tamburului T si privind în ocularul L2 aduceti indicatorul de citire în
pozitia 1.300;
• Uitati-vă prin ocularul L1 si reglati iluminarea în câmpul vizual cu oglinda O;

18
 • Actionând asupra butonului T, introduceti în câmpul vizual limita de separarea dintre
cele două zone luminoasă si întunecată. Această linie de separare este mai mult sau mai
putin clară (poate fi difuză şi colorată): Iridescenta este observată atunci când lucrează
în lumină monocromatică;
• Îndepărtati culoarea parazită (rosu-portocaliu sau albastru) de la limita de separare
folosind tamburul C din dreapta si aduceti exact limita de separare la intersecţia celor
două linii reticulare prin rotirea lentă T (Fig.3);
• Cititi cu o precizie de 3-4 zecimale valoarea indicelui de refractie ( a patra zecimală
poate fi aproximată (a se vedea exemplul din figura 3: n = 1.3953); Cititi indicele de
refractie pentru toate solutiile pe care le aveti la dispozitie.

Fig. 3. Aspecte privind punerea la punct (a) şi citirea indicilor de refractie (b) pentru
refractometrul Abbe

• reprezentati grafic indicele de refractie n în functie de % concentratie (m / V) ca în diagrama

de mai jos;

• Determinati prin proiectie grafică concentratia necunoscută x% (m / V);

• Determinati refractia specifica (rs) si refractia moleculara (rm) pentru solutiile studiate.
n2 −1 1
rs = 2  ; rm =r s M
n +2 d

19
 concentratia densitatea n rs (cm3/g) rm
(%) (g/cm3) (cm3/mol)
1 5 1.00898 1.3388
2 16 1.03545 1.3496
3 20 1.04525 1.3572
4 solutie 1.3467
necunoscuta

Bibliografie :1. M. Telea, M. Dânşoreanu, A. Găvruş, D. Taloş, V. Lupea, H. Porumb, Lucrari

Practice de Biofizică Medicală, Ediţia a III-a, Litografia IMF, Cluj-Napoca,1986.

4. DETERMINAREA CONCENTRAŢIEI UNOR SOLUŢII CU AJUTORUL

POLARIMETRULUI

Polarizarea luminii
Conform legilor electro-magnetismului, o perturbaţie electromagnetică aparută într-o anumită
regiune a spațiului devine izvorul altor perturbaţii de aceeași natura în regiunile vecine în spațiu
- prin urmare, apare o undă electromagnetică, care se propagă cu viteza luminii. Legile generale
ale mișcării ondulatorii se referă în egală măsură atât la undele longitudinale cât şi la cele
transversale. Vibrațiile longitudinale sunt simetrice față de direcția de propagare, ceea ce
înseamnă că acțiunea lor asupra oricărui dispozitiv de recepție oarecare nu se modifică dacă
acest dispozitiv este rotit în jurul direcției de propagare. In cadrul undelor transversale,
condițiile de acțiune ale undei asupra receptorului (aparatului) pot fi diferite, după cum
vibrațiile transversale sunt conţinute într-un plan sau într-un alt plan care trece prin direcția de
propagare. Din teoria electromagnetică a luminii rezultă, fără îndoială, faptul că undele
luminoase sunt transversale. Într-adevăr, toate legile electromagnetismului conduc la concluzia
că variația în timp a intensității câmpului electric E este însoțită de apariția unui câmp magnetic

20
alternativ - H, orientat perpendicular pe câmpul electric. Un astfel de câmp electromagnetic
alternativ nu rămâne fix în spațiu ci se propagă cu viteza luminii de-a lungul unei linii
perpendiculare pe vectorii E și H, generând unde electromagnetice, unde de lumină. Astfel, cei
trei vectori: H, E și v-viteza de propagare sunt perpendiculari între ei (vezi Figura 1), cu alte
cuvinte înseamnă că direcțiile vectorilor E și H sunt perpendiculare pe direcția de propagare
adică unda electromagnetică este transversală. "Lumina naturală" poate fi considerată ca fiind
compusă din vibrații transversale ale undelor electromagnetice în toate direcțiile în jurul liniei
de propagare. Lumina în care E şi H îşi păstrează o singură direcție, va fi numită lumină
polarizată. Planul care trece prin direcția de propagare și care conţine vectorul electric este
numit plan de vibraţie al luminii polarizate, iar planul în care se gaseşte vectorul magnetic și
direcția de propagare se numește planul de polarizaţie (Figura 2).
Fenomenul de polarizare a luminii, adică selecţionarea undelor de lumină cu o anumită orientare
a vectorului electric E, are loc prin reflexia sau refracția luminii pe suprafața de separare a doi
dielectrici izotropi sau prin dubla refracție atunci când lumina trece printr-un cristal anizotrop.
Un sistem este izotrop dacă toate proprietăţile sale sunt identice după oricare din direcțiile
spațiului iar un sistem va fi anizotrop dacă proprietăţile sale depind de direcția după care are
loc fenomenul.

Figura 1. Oscilația în timp a vectorilor

electric și magnetic pentru o radiaţie
electromagnetică.
Figura 2. Planurile de vibraţie şi de
polarizaţie în cazul luminii polarizate

21
Vom studia dubla refracție (sau birefringență) care are loc la trecerea luminii printr-un cristal de
spat de Islanda (CaCO3) care cristalizează romboedric (îl vom numi "nicol"). Dacă un fascicul de
lumină cade pe un astfel de cristal, după refracție va genera două fascicule având direcții diferite.
Chiar și atunci când unghiul de incidență este zero, fasciculul refractat este dublu. Raza care se
propagă în continuarea fascicolului incident este numită rază ordinară iar cea de a doua rază, o
rază extraordinară. Dacă studiem cele două raze emergente, constatăm că ambele sunt polarizate
și anume în planuri perpendiculare între ele, așa cum este ilustrat în figura 3.

Figura 3. Polarizarea luminii printr-un cristal de CaCO3.

(cele două prisme sunt lipite cu balsam de Canada, ansamblul lor constituind un Nicol, RO-raza
ordinară, RE-raza extraordinară polarizată în planul figurii )
Substanțe optic active
Cu ajutorul luminii polarizate, se pot determina rapid și destul de precis, în laboratorul clinic,
concentrațiile anumitor soluții ale căror substanţe au proprietatea de a roti planul de polarizare al
luminii. Substanțele cu această proprietate se numesc optic-active și sunt clasificate în funcție de
sensul în care rotesc planul luminii polarizate, în:
• Dextrogire, care rotesc planul luminii polarizate spre dreapta; acestea sunt notate cu semnul plus.
• Levogire, care rotesc planul luminii polarizate spre stânga; acestea sunt notate cu semnul minus.
Această proprietate de a roti planul luminii polarizate se datorează structurii asimetrice a
substanțelor organice, conținând în mod obișnuit unul sau mai mulți atomi de carbon dispuși
asimetric (un atom de carbon cu cele patru valențe satisfăcute de patru radicali diferiți).

22
În cazul soluțiilor preparate cu o substanță optic-activă unghiul de rotație α, cu care va fi rotit
planul luminii polarizate va depinde de următorii factori:
(1) concentrația soluției și, implicit de
(2) densitatea d a soluției
(3) grosimea stratului lichid străbătut de lumina polarizată x (dm)
(4) lungimea de undă λ a luminii utilizate
(5) temperatura soluției t.
Lumina polarizată se obține utilizând un cristal anizotrop (de exemplu, prisma Nicol de CaCO3,
vezi Figura 3) care prezintă fenomenul de birefringenţă.
Unghiul de rotație α depinde, de asemenea, de natura substanței componente a soluției,
caracterizată cu ajutorul mărimii [α], care se numește "unghiul de rotație specifică". Unghiul
specific de rotație [α] reprezentând coeficientul de proporționalitate în relația matematică dintre α
și concentrația c, densitate d și distanța x. Deoarece unghiul specific de rotație variază în același
timp cu temperatura și lungimea de undă a luminii, s-a convenit să se standardizeze pentru lumina
galbenă a sodiului (linia D) și pentru temperatura de +20°C, această valoare standard fiind notată

cu . Prin urmare, o soluție roteşte planul de polarizare al luminii cu unghiul α de valoare:

Formula care permite aflarea concentraţiei soluţiei studiate.

23
Polarimetrul

Aparatul cu ajutorul căruia se determină unghiul cu care este rotit planul luminii polarizate se
numeşte polarimetru şi este compus din (vezi figura 4):
• O sursă de lumină S - de obicei se utilizează lumină monocromatică, cum ar fi lumina galbenă a
unei lămpi cu vapori de sodiu;
• Un NP nicol prismatic fix (nicol polarizor);
• Un tub T în care se pune soluția de analizat (lungimea x reprezintă grosimea stratului de soluție
traversat de lumina polarizată);
• Un nicol analizor mobil NA (nicol analizor) care poate fi rotit la dreapta sau la stânga
(corespunzător substanțelor dextrogire sau levogire) și este cuplat cu un dispozitiv mecanic pentru
citirea unghiului α prevăzut cu un Vernier circular și un ocular D. În ocularul D, câmpul ocular
CO în formă circulară are o zonă verticală centrală ZC. Nicolii sunt construiţi astfel încât raza
ordinară RO care apare ca o consecință a fenomenului birefringenței să se reflecte total pe suprafața
care separă prismele nicolului (este polarizată perpendicular pe planul figurii și nu prezintă
interes).

SCOP:
1 Măsurarea unghiurilor de rotație ale soluțiilor de glucoză
2 Determinarea concentrației soluțiilor de glucoză

24
 Figura 4. Schema unui polarimetru.

MATERIALE:
• Polarimetru
• Soluțiile de glucoză 1 și 2
• Apă distilată

MOD DE LUCRU:
• Porniți lampa de vapori de sodiu, orientați aparatul astfel încât să aveți iluminare maximă în
ocular
• tubul T este umplut cu apă distilată până la formarea unui menisc convex ()
• Împingeți geamul plat astfel încât să nu apară bule de aer și înfiletați capacul negru; se șterg
sticlele de la capetele tubului astfel încât să se poată vedea imaginea în condiții bune;
• Discul de măsurare este fixat astfel încât valoarea 0 de pe disc să fie suprapusă pe valoarea 0 pe
vernier;
• Apoi introducem tubul în polarimetru;
• Analizorul se roteşte cu ajutorul șurubului micrometric până ce zona centrală ZC apare egal
întunecată cu cele două câmpuri laterale. Se lucrează prin urmare, în condițiile unei extincții
maxime ce se obţine atunci când cei doi nicoli ai polarimetrului sunt asezaţi în cruce - vezi Figura
5;
•se citeste unghiul inițial notat cu β, cu o precizie de 0,05 º, folosind Vernierul dispozitivului (a se
vedea exemplul citirii figura 6). (Pentru un dispozitiv perfect reglat β = 0);
• Apa din tub este înlocuită cu soluția de analizat.
25
• se roteşte șurubul micrometric așa cum am făcut pentru apă pentru iluminarea egală a câmpului
optic (câmpul vizual egal întunecat).
• se citeste unghiul de rotație al soluțiilor, şi se notează cu γ.
Observaţie: Operaţiunile de egalizare a câmpului și citirea unghiului de rotația se efectuează de cel

puțin 5 ori pentru calcule se va folosi media celor 5 valori ale unghiurilor, notate cu și respectiv

Figura 5.Mersul razelor de limină prin polarimetru când nicolii sunt asezaţi în cruce (a)
Aspectul câmpului luminos observat prin polarimetru în funcţie de poziţia nicolului analizor în
raport cu cel polarizator (b)

26
 coincidenţă

Scală
mobilă

Figura 6. Citirea unghiului de rotație folosind vernierul circular.

EXPERIMENTAL:
• Cu valorile medii ale unghiurilor β și γ se calculează unghiul sub care soluția roteşte planul
luminii polarizate.
α =β – γ (2)
• Folosind următoarea relație, se calculează concentrația soluției de glucoză, pentru care unghiul

de rotație specifică este :

unde densitatea d este măsurată în g/cm3 și lungimea tubului care conține soluția, x este
exprimată în decimetri (2 dm).
Rezultatele numerice vor fi prezentate în tabelul următor:

27
solutia  20Na x (dm) d  <>  <>  C(%)
(g/cm3)
apa 0 0
0
52.8 2 0
Sol. 1 1.018 2.1 2.117 2.117
2.15
2.1
Sol.2 1.038 3.2 3.233 3.233
3.25
3.25

Bibliografie :
1. M. Telea, M. Dânşoreanu, A. Găvruş, D. Taloş, V. Lupea, H. Porumb, Lucrari Practice de
Biofizică Medicală, Ediţia a III-a, Litografia IMF, Cluj-Napoca,1986.

5. STUDIUL ABSORBȚIEI LUMINII. DETERMINARE CONCENTRAȚIILOR

SOLUȚIILOR CU AJUTORUL SPECTOFOTOMETRULUI

Unele aspecte ale procesului de absorbţie de radiaţie, legate de fenomenele care conduc la
tranziţie între nivele energetice mai sărace în energie şi nivele mai bogate în energie, au fost
studiate cu ocazia studiului spectrelor atomice şi moleculare.

28
Legea absorbției (Legea Lambert-Beer)

Fie un strat de substanţă de grosime dx care este străbătut de către un fascicul de radiaţii
monocromatic alcătuit din fotoni, de intensitate Io. Intensitatea fascicolului emergent este I.

În cazul multor substanţe, micşorarea intensităţii datorită absorbţiei, verifică relaţia (legea
lui Lambert):

dI = −kIdx

unde k reprezintă coeficientul de absorbţie al substanţei (caracterizează atenuarea relativă a

fluxului de radiaţie, pe unitatea de lungime de strat absorbant).

După separarea variabilelor şi integrare între limitele Io şi I, respectiv 0 şi x, se obţine:

I = Io e-kx

relaţie care exprimă legea lui Lambert.

Această relaţie mai poate fi scrisă pentru logaritm zecimal:

29
 I = I0 10-kx

Când stratul absorbant reprezintă o soluţie a unei substanţe absorbante într-un mediu
transparent pentru radiaţii incidente, k este proporţional cu concentraţia soluţiei, ceea ce înseamnă
că k= a ∙c, unde a se numeşte coeficient de absorbție (coeficient de extincție al substanţei şi
caracterizează substanța din punct de vedere al gradului de atenuare al unui facicol luminous
monochromatic. Valoarea lui depinde atât de natura substanței cât și de lungimea de undă a
radiației fascicolului.

I
Raportul = T se numeşte transmisie sau transmitanţă. Extincţia sau absorbanţa A se defineşte
I0
ca fiind logaritmul cu semn schimbat din transmisie, adică:

I I
A = - ln T = - ln = ln 0 = acl
I0 I

Spectrul de absorbţie al unei substanţe este deseori reprezentat prin curbe A = f(ν) sau A = f() .
Cunoaşterea spectrelor de absorbţie permite identificarea substanţei absorbante şi dozarea
ei într-un amestec în care se pot găsi şi componenţi care nu absorb în acelaşi domeniu de lungimi
de undă ca şi substanţele largi răspândite.

Mersul lucrării:

În prima parte a lucrării menținem constante caracteristicile soluției, adică: concentrația și

grosimea stratului absorbant, variind caracteristicile fascicolului care o străbate, adică lungimea

30
de undă a radiației monocromatice care străbate soluția. Practic vom porni de la o lungime de
undă de 400 nm parcurgând spectrul vizibil din 10 în 10 nm.

Întotdeauna înainte de a efectua o determinare, adică imediat după fixarea lungimii de

undă a radiației incidente, utilizând apa distilată, vom calibra aparatul, adică vom fiza absorbanța
la 0 și transmitanța (pentru apă distilată) la 100.

Vom schimba apoi apa distilată cu soluția absorbantă de concentrație c și cu aparatul

calibrat vom determina absorbanța pentru radiația cu lungime de undă 400nm.

Procedăm exact în același mod după fixarea următoarei lungimi de undă, adică vom
calibra, utilizând apa distilată.

În acest mod, fiecărei lungimi de undă a fascicolului care străbate soluția îi va corespunde
o anumită absorbanță.

Vom trasa graficul dependenței absorbanței de lungimea de undă pentru o anumită

soluție, A = f(λ) (fig. 1), Spectrul obținut va prezenta un maxim la o anumită lungime de undă,
traducând în culori, intr-o anumită soluție se va absorbi culoarea complementară culorii soluției.

În cea de-a doua parte a lucrării vom determina o concentrație necunoscută prin metoda
grafică. Se măsoară, mai întâi, absorbția dată de soluțiile a căror concentrție o cunoaștem,
obținute prin diluție de la o soluție mamă.

Astfel, de această dată vom menține constantă lungimea de undă a radiației incidente
(vom fixa acea lungime de undă pentru care am obținut absorbția maximă) și vom dilua soluția
inițială.

Astfel, vom avea soluția de concentrație c1, c2= c1/2, c3 = c2/2, c4 = c3/2 și vom determina
pentru fiecare concentrație absorbanța corespunzătoare.

Se va trasa apoi curba de etalonare care reprezintă variațiile acestei absorbții funcție de
concentrație (fig. 2)

31
 Cu ajutorul acestei curbe se pot determina în continuare concentrațiile unor soluții care
conțin același element pentru care s-a trasat curba de etalonare.

32