Romanul este o specie a genului epic, in proza, cu o actiune complexa, de mare intindere,

desfasurata pe mai multe planuri, cu personaje numeroase si un conflict complex.

Realismul este un curent literar aparut in a doua jumatate a secolului XIX, ca reactie la
romantism, care isi propune sa surprinda realitatea cotidiana in aspectele ei tipice, sa identifice
legaturile dintre individ si mediu social, cauzalitatea, ca si conditie a intelegerii lumii in
ansamblul ei.

Reprezentant de seama al curentului, George Calinescu este unul dintre teoreticienii

romanului din perioada interbelica. El respinge romanul modern, de tip proustian sustinut de
Camil Petrescu, si opteaza pentru romanul realist-obiectiv de tip balzacian pe care il considera
“un mod de a crea durabil si esential”. Preluand de la scriitorul francez Honore de Balzac
modelul de constructie al romanului, Calinescu se raporteaza la acesta, transformand in opera sa
realismul clasic intr-un “balzacianism fara Balzac”(Nicolae Manolescu).

Realismul balzacian se caracterizeaza prin preocuparea pentru conturarea unui mediu

verosimil, in care se dezvolta personaje ce reprezinta tipologii umane, prezentate de un narator
obiectiv si impartial.

In acest context apare, in 1938, si romanul “Enigma Otiliei”, al doilea din cele patru
scrise de Calinescu. Romanul ilustreaza trasaturile romanului balzacian la toate nivelurile sale,
autorul propunandu-si sa infatiseze veridic societatea si sa surprinda legatura dintre individ si
mediul sau de viata.

Titlul initial al romanului a fost “Parintii Otiliei”, fapt ce reflecta inclinatia lui Calinescu
spre ideea paternitatii, insa autorul isi denumeste ulterior opera “Enigma Otiliei”, prefigurand
caracterul enigmatic, infatisat din mai multe perspective, al personajului feminin.

Tema de natura sociala inscrie textul in realismul balzacian, urmarind viata burgheziei
bucurestene la inceputul secolului XX, o societate degradata sub puterea banului pe fundalul
careia se proiecteaza formarea unui tanar, atat in plan afectiv, cat si intelectual. Un alt element
balzacian il reprezinta si motivele paternitatii si al mostenirii.

Organizat pe modelul romanului doric, “Enigma Otiliei” contine un narator obiectiv,

omniscient, care domina universul operei si pare a sti totul despre personaje si o naratiune
realizata la persoana a treia. In instanta extradiegetica, naratorul se afla in afara universului
fictional, insa uneori vocea sa se suprapune peste constiinta lui Felix, dand impresia ca vocea sa
si vocea personajului se confunda.

Conform structurii romanului realist, textul se organizeaza pe douazeci de capitole,

urmarind doua planuri narative distincte: unul al luptei pentru mostenire ce se fixeaza asupra
clanului Tulea, si unul al destinului tanarului Felix Sima, venit la Bucuresti la unchiul sau,
Costache Giurgiuveanu, pentru a studia medicina, si al relatiei acestuia cu personajul principal,
enigmatica Otilia Marculescu.

Incipitul romanului este realizat in maniera realista, fixand spatiul si timpul intamplarilor.
Felix Sima soseste in Bucuresti, pe strada Antim, “intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909, cu
putin inainte de orele zece”. Descrierea este specific balzaciana, ampla, autorul utilizand cu
preponderenta tehnica detaliului semnificativ pentru a reda in mod veridic lumea bucuresteana a
secolului XX. Astfel, descrierea devine o bogata sursa de caracterizare, redand detalii
arhitecturale ce sugereaza imaginea unei lumi in declin. Cadrul se restrange treptat
concentrandu-se asupra casei lui mos Costache: “zidaria era crapata si scorojita” cu un “grilaj
inalt si greoi ruginit si putin cazut pe spate”.

Conflictul principal al romanului graviteaza in jurul averii familiei Giurgiuveanu si a

relatiilor dintre aceasta si familia Tulea. In prima familie patrunde Felix, caruia mos Costache ii
este tutore legal, dar si Leonida Pascalopol, un prieten al batranului aflat in cautarea unei familii
care sa-i umple singuratatea. In casa lui Costache, Felix o intalneste pe Otilia Marculescu, fiica
vitrega a batranului, iar intre cei doi ia nasterea un conflict secundar, de natura erotica. Dominat
de avaritie, Costache ezita sa treaca averea pe numele Otiliei, fapt care determina o competitie
apriga pentru mostenire din partea clanului Tulea. Alaturi de Aglae Tulea este si Stanica Ratiu,
tipul arivistului care incearca prin orice mijloace sa puna mana pe averea familiei Giurgiuveanu.
In final, cele doua familii se destrama: Costache moare in urma unui atac provocat de Stanica
atunci cand acesta ii fura batranului banii de sub saltea. Otilia se casatoreste cu Pascalopol si
paraseste casa Giurgiuveanu, iar Stanica o va parasi pe Olimpia, fiica lui Aglae.

Finalul poate fi interpretat din doua perspective: in raport cu actiunea, el este inchis(Felix
primeste o carte postala de la Otilia, in care fata ii explica motivele plecarii), iar in raport cu
destinul Otiliei, personajul feminin, finalul este deschis, soarta ei fiind vag precizata de Stanica.

Personajele romanului alcatuiesc o o galerie bogata de tipologii, ilustrand in mod realist

societatea bucuresteana. Ele se impart in doua categorii estetice, raportate la balzacianism, sau la
modernism. Personajele balzaciene sunt dominate de o singura trasatura de caracter, incadrate
intr-o anumita tipologie, definitorii fiind relatia sa cu lumea, accentul cazand pe descrierea
exterioara a personajelor. Ele sunt introduse in roman odata cu scena jocului de carti,
incadrandu-se in variate tipologii: avarul – mos Costache, “baba absoluta” – Aglae Tulea, fata
batrana – Aurica, arivistul – Stanica Ratiu si boemul – Pascalopol.

Personajele moderne ilustreaza intentia autorului de a inova elementele realist-balzaciene,

raportandu-se si la specificul romanului modern.

Otilia Marculescu este personajul eponim al romanului, reprezentand misterul feminitaii

adolescentine. Portretul sau se contureaza atat in mod direct, din perspectiva naratorului si a
celorlalte personaje, cat si indirect, prin fapte, gesturi, atitudini, dar si din relatia sa cu Felix.
 Otilia este fiica adoptiva a lui mos Costache, dar are un statut incert din cauza avaritiei
acestuia si a respingerii din partea clanului Tulea, pentru care este o rivala la mostenire.
Personalitate in formare, copil si femeie, cu un comportament derutant, Otilia intruchipeaza un
ideal de feminitate atat pentru tanarul Felix, Pascalopol, dar si autorul insusi, dupa cum acesta
marturiseste.

Portretul fizic surprinde varsta, frumusetea, eleganta si delicatetea fetei, prezentata in

incipit din perspectiva lui Felix: “un cap prelung si tanar de fata, incarcat cu bucle, cazand pana
pe umeri. Fata, subtirica, imbracata intr-o rochie foarte larga pe poale, dar stransa tare la mijloc
si cu o mare colereta de dantela pe umeri, ii intinshe cu franchete un brat gol si delicat.”
Naratorul insusi constata ca fata amesteca “o seriozitate rece, blazata, cu cele mai teribile
copilarii”. Otilia este prezentata si din perspectiva celorlalte personaje, prin tehnica
pluriperspectivismului, care ii accentueaza caracterul enigmatic. Aglae o dispretuieste, si Aurica
o invidiaza, in vreme ce mos Costache, in ciuda avaritiei sale, este umanizat de prezenta fetei, pe
care o iubeste sincer.

In mod indirect, semnificative sunt descrierea comportamentului derutant al Otiliei, dar si

aspectul camerei acesteia, care denota nerabdarea, cochetaria, naturaletea si preocuparile
artistice. Dezordinea tinereasca a lucrurilor aruncate peste tot(rochii, palarii, pantofi, carti, note
muzicale) trimit la exuberanta juvenila a fetei. Finalul este deschis in privinta destinului eroinei,
fiind doar sugerat de fotografia pe care Pascalopol i-o arata lui Felix, infatisand “o doamna foarte
picanta, gen actrita intretinuta”, cu “un aer de platitudine feminina”.

Relatia Otiliei cu Felix reda contrastul dintre comportamentul adolescentin si cel matur al
personajului, contrast care il deruteaza si il dezamageste pe Felix in repetate randuri. Una dintre
secventele semnificative este aceea in care baiatul ii marturiseste Otiliei ca o iubeste printr-o
scrisoare. Fata nu reactioneaza si Felix fuge de acasa, insa Otilia il gaseste, iar conversatia dintre
cei doi este la fel de neclara si de misterioasa ca intotdeauna:”ce copil esti! Ti-am citit scrisoarea,
dar am uitat, stii ca sunt zapacita. De ce sa fugi? Ti-am spus eu ca nu te iubesc?”

Ultima intalnire dintre Felix si Otilia, inaintea plecarii ei din tara cu Pascalopol,
evidentiaza misterul care defineste personalitatea eroinei. Conceptiile celor doi tineri despre viata
si iubire sunt diametral opuse, caci Otilia percepe iubirea in felul aventuros al artistului, in timp
ce Felix este un romantic, fiind gata sa astepte oricat pentru a se casatori cu ea. Daca baiatul este
intelectualul ambitios, care nu suporta ideea de a nu realiza nimic in viata si pentru care femeia
reprezinta un sprijin in cariera, eroina este cocheta, considerand ca rolul femeii “este sa placa, in
afara de asta neputand exista fericire”. Dand dovada de remarcabila luciditate, ea incearca sa ii
explice lui Felix comportamentul sau: “Noi, fetele, Felix, suntem mediocre, iremediabil
mediocre, si singurul meu merit este acela ca-mi dau seama de asta”.