Facultatea de Drept ,Anul III-ID

Administrarea probelor

Probele  reprezintă acele elemente de fapt, realităţi, întâmplări, împrejurări care datorită

relevanţei lor informative servesc la aflarea adevărului şi la justa soluţionare a cauzei
penale.Probele sunt entităţi extraprocesuale (există în afara procesului penal), care privesc însă
obiectul acestui proces (fapta şi făptuitorul la care se referă procesul), iar prin administarea lor în
desfăşurarea procesului penal capătă caracter procesual.
Mijloacele prin care se constată aceste elemente de fapt care servesc ca probă în procesul
penal constituie mijloace de probă, fiind de asemenea realităţi extrapenale, dar prin diferite
procedee reglementate în cadrul procesului penal devin o categorie juridică procesuală. Calea
legală prin care este administrată proba în procesul penal o constituie mijlocul de probă. Probele
şi mijloacele de probă, au ca finalitate justa soluţionare a cauzelor penale şi realizarea scopului
procesului penal.
Pentru soluţionarea unei cauze penale organele judiciare trebuie să cunoască
împrejurările în care s-a săvârşit fapta, date despre făptuitor(i), orice alte elemente de fapt care
pot să conducă la vinovăţia sau nevinovăţia persoanelor cercetate.
In materie de administrare a probelor, în cursul urmăririi penale, revine obligația
organului de urmărire penală de a strânge și de a administra probele în procesul penal, conform
art. 100 din Codul de procedură penală, atât în favoarea cât și în defavoarea suspectului sau a
inculpatului (în cele două modalități: din oficiu sau la cerere). În ceea ce privește faza de
judecată, se precizează faptul că instanța de judecată va administra probe din oficiu (dar și la
cererea procurorului, a persoanei vătămate și a părților) când va considera că este necesar
pentru formarea propriei convingeri. Soluția precizată de art. 100 din Codul de procedură penală
cu privire la administrarea probelor este una dublată de admiterea sau respingerea cererii, în mod
motivat. Cererea privind administrarea probelor se poate respinge de către organele judiciare
(incluzând în această categorie organele de cercetare penală, procurorul, judecătorul de drepturi
și libertăți, judecătorul de cameră preliminară, instanța de judecată) în anumite situații. Acestea
sunt precizate în mod concret, categoric, de către Codul de procedură penală, în cadrul art. 100,
alin. (4), astfel: atunci când o probă nu este necesară, când proba este imposibil de obținut, când
cererea este formulată de o persoană neîndreptățită, când administrarea probei este contrară legii,
când proba nu este relevantă în raport de obiectul probațiunii și în situația în care se apreciază
faptul că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei s-au administrat
suficiente mijloace de probă în respectiva cauză.

Administrarea probelor în procesul penal va respecta un principiu fundamental,

intitulat principiul loialității administrării probelor. Conținutul acestui principiu este reflectat
prin intermediul art. 101 din Codul de procedură penală, iar conform acestuia, este oprit să se
întrebuințeze amenințări, violențe, ori alte mijloace de constrângere, promisiuni sau îndemnuri în
scopul de a se obține probe. În cele ce urmează vom dezvolta și sancțiunile aplicabile probelor
obținute în atare fel. Conform alin. (2) din cadrul aceluiași articol, este interzisă folosirea de
metode sau tehnici de ascultare care ar avea ca efect afectarea capacității persoanei ascultate, în
sensul imposibilității sale de a mărturisi fapte în mod voluntar și conștient, acele fapte
constituind obiectul probei. În situația în care chiar persoana ascultată ar consimți la ascultarea sa
prin utilizarea unor atare mijloace, legea păstrează interdicția ca fiind una validă, dincolo de
consițământul persoanei care ar urma să fie ascultată. O altă interdicție pe care legea procesual
penală o prevede este valabilă pentru organele judiciare penale (aplicabilă și persoanelor care
acționează pentru organele judiciare penale), în sensul imposibilității acestora de a provoca  o
persoană la săvârșirea sau la continuarea săvârșirii unei fapte de natură penală, pentru a obține
probe în procesul penal. Atare interdicție prevăzută în cadrul alin. (3) este una benefică și vădit
îndreptată către protecția persoanelor în sfera procesual penală.

Cu privire la probele în procesul penal, după cum am precizat anterior în cadrul

articolului, sancțiunea aplicabilă probelor obținute în manieră nelegală este reprezentată de
excluderea probelor și de imposibilitatea de folosire a acestora în procesul penal. Prevederile art.
102 din Codul de procedură penală sunt relevante în acest sens. Este precizat faptul că probele
care au fost obținute prin tortură sau probele care derivă din probele obținute prin tortură, nu pot
să fie folosite în cadrul procesului penal. De asemenea, legea exclude folosirea în procesul penal
a probelor obținute în mod nelegal.

 Cu privire la actele prin care fie s-a dispus, fie s-a autorizat administrarea probei, fie prin
care s-a administrat proba, determină excluderea probei din procesul penal. În materie de
constituționalitate cu privire la art. 102, alin. (3) din Codul de procedură penală, privind nulitatea
actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei, sau prin care s-a administrat
proba, este relevantă Decizia nr. 22/2018 a Curții Constituționale a României. Cu privire la
această decizie, Curtea Constituțională a României a constatat că dispozițiile sunt constituționale
numai în măsura în care prin sintagma ,,excluderea probei” se va înțelege și ,,eliminarea
mijloacelor de probă din dosarul cauzei”.

Aprecierea probelor în materie procesual penală va respecta regulile art. 103 din Codul de
procedură penală. În sensul precizat, probele nu vor avea o valoarea care a fost stabilită anterior
de către lege, ci ele vor fi supuse liberei aprecieri a organelor judiciare (organe de cercetare
penală, procuror, judecător de drepturi și libertăți, judecător de cameră preliminară, instanță de
judecată). O prevedere importantă este reflectată prin intermediul alin. (2) al aceluiași articol, în
sensul în care atunci când instanța de judecată trebuie să ia o decizie cu privire la existența unei
infracțiuni și la existența vinovăției inculpatului în cauză, aceasta trebuie să facă trimitere la toate
probele existente și evaluate.