,,Cu mâine zile-ți adaugi...

” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu , publicată prima dată în anul 1833 , în
volumul ,,Poessi”, singuril volum tipărit în timpul vieții autorului.

Poezia aparține genului liric deoarece :

Poetul este o portavoce a eului liric, reflectă trăirile personajului ( ,,Ăst adevăr îl înțeleg” )

Abordarea este subiectivă, evocă lumea interioară a eului liric

(,,Naintea nopții noastre umblă

Crăiasa dulcii dimineți;

Chiar moartea însăși e-o părere

Și un vistiernic de vieți”)

Este expresia unor adevăruri profunde asupra destinului și vieții

( ,,Cu mâine zilele-ți adaogi,

Cu ieri viața ta o scazi”)

Lucrare este o meditație deoarece, se abordează probleme esnțiale ( moartea - ,,Chiar moartea însăși” ,
viața - ,,viața ta o scazi” , timp - ,,se scufunde în trecut” , devăr - ,,Ăst adevăr îl înțeleg”) , și are un caracter
filosofic (,,Sub raza gândului etern”).

Titlul operei reprezintă primul vers al poeziei: „Cu mâine zilele-ţi adaogi...”. Cele trei puncte de suspensie
redau caracterul meditativ al textului. Cuvântul „mâine” reprezintă viitorul, iar „zilele” - viața omului; astfel,
este expusă ideea că fiecare zi trăită este o completare a destinului nostru prin faptele realizate.

Tema lucrării este una fundamental-eminesciană: trecerea timpului.

Ideea este că, indiferent de efemeritatea lumii, tot ce rămâne este gândirea/rațiunea umană, care domină
totul.

Poezia este structurată din 8 catrene. Rima este încrucișată incompletă, rimează versurile 2 și 4. Piciorul de
ritm este iamb. Măsura este de 8 silabe.

Motivul morții este resimțit, prin tradiție, ca neliștitor și apare reprezentat prin forme înfricoșătoare.
Scheletul înarmat cu o coasă este îndeajuns de grăitor. Aceasta înseamnă nu atât teama de topirea în neant,
cât împotrivirea față de schimbare și față de o formă de existență necunoscută. Moartea este aspectul
perisabil și destructibil al existenței. Deși este fiică a nopții și soră a somnului, are chiar puterea de a
regenera. Dacă nu trăiește decât la nivel material sau animal, ființa asupra căreia se abate moartea se va
prăbuși în iad; dacă, dimpotrivă, ea trăiește la nivel spiritual, moartea îi va dezvălui orizonturi luminoase. În
poezie, motivul morții sugerează ideea relativității, efemerității și creației prin perindarea lucrurilor: „Chiar
moartea însăşi e-o părere și un vistiernic de vieţi”.

Simbolul „dimineața”

Dimineața simbolizează intervalul de timp în care lumina este încă neprihănită, momentul obârștiei, când
nimic nu este încă viciat, corupt sau compromis. Aceasta semnifică puritatea și, totodată, făgăduința: e ora
viții paradiziace, dar și cea a încrederii în sine, în ceilalți, în existență. În text, dimineața, ca simbol, este pusă
în antiteză cu noaptea („Naintea nopţii noastre umblă//Crăiasa dulcii dimineţi”), astfel, este accentuată
frumusețea ei și plăcerea apariției luminii.

Starea eului liric

Eul liric trăiește stare meditativă, cugetând asupra adevărurilor existențiale (la general, efemeritatea vieții).
Acesta analizează lumea din perspectiva geniului și consideră rațiunea umană esența lumii trecătoare.

Figure de stil

Metafora „crăiasa... dimineți” redă ideea comparării dimineții cu o crăiasă datorită farmecului acesteia.
Imaginea vizuală sugerează gingășia dimineții datorită luminii ce apare treptat în această periodă, trezind
natura. Eul liric manifestă admirație față de acest fenomen.

Epitetul „clipă trecătoare” relevă ideea efemerității lumii. Substantivului „clipă” îi este atribuit adjectivul
„trecătoare”, asfel sugerând chiar esența textului la general. Această figură de stil evocă tema textului:
trecerea timpului.

Antiteza „nopții”-„dimineți” sugerează tandrețea dimineții raportată la intimitatea nopții redată de

pronumele „noastre” (la plural), ceea ce denotă două suflete pereche. Imaginea vizuală redă perindarea
ciclului noapte-zi și în rezultat: întuneric-lumină.