Sunteți pe pagina 1din 2

Jean Starobinski concepe fenomenologia actului critic prin fundamentarea sa pe

privire. Pentru Starobinski, relaţia dintre conştiinţă şi obiect este mediată de privire,
fundamentând actul critic, ca modalitate de cunoaştere a operei literare, pe unele principii
de teorie a cunoaşterii. Starobinski porneşte, astfel, de la ideea că, în contactul său cu
lucrurile, fiinţa umană înregistrează prin privire în primul rând suprafaţa acestora, zona
exterioară.
Pornită din interior, solicitată de lumea exterioară, privirea se izbeşte astfel de un
anume strat care opacizează lucrările, le acoperă cu mister. Cunoaşterea mediată de
privire este, în acest fel, fascinată de zona ascunsă a lucrurilor, de partea lor invizibilă, pe
care conştiinţa criticului caută să o facă transparentă. Conceptul de privire capătă, astfel, o
semnificaţie mult mai largă: “Căci eu numesc aici privire nu atât facultatea de a culege
imagini, cât aceea de a stabili o relaţie.”
Stimulată de intenţia de a traversa obstacolele aparenţei, privirea interoghează
lucrurile, dându-le transparenţa necesară, menită să aducă obiectelor semnificaţii reale şi
profunde. În faţa privirii criticului, opera literară se constituie şi ea ca un obiect opac ce
opune o rezistenţă în faţa puterii de înţelegere a conştiinţei critice. Ca orice eu cunoscător,
criticul se străduieşte să înlăture vălul înşelător, aparenţele care ascund creaţia literară.
Privirea exigentă, interogarea criticului realizează un demers progresiv pentru a descoperi
în cele din urmă aceea prezenţă ascunsă destinată să ducă la stabilirea unei relaţii
adevărate între critic şi obiectul investigat, adus în stare de transparenţă: “Privirea
constituie legătura vie dintre persoană şi lume, dintre eu şi ceilalţi”. Relaţia criticului cu
opera literară pune în lumină două posibilităţi cu consecinţe diferite. Când traiectul actului
critic se opreşte la etapa identificării cu textul, critica de acest fel duce doar la o
parafrazare a acesteia. J. Starobinski nu acceptă critica de identificare, considerând că
momentul identificării cu opera este necesar – este o etapă a actului critic, urmată de
momentul distanţării de operă, moment ce favorizează înţelegerea integrală a operei.
J. Starobinski subliniază necesitatea unei lecturi complexe, corelative a textului
literar, căci doar acest gen de lectură poate pune în lumină contextul social istoric al
operei, implicaţiile ei inconştiente şi finalitatea actului de creaţie. Specificul actului critic
rezultă, în acelaşi timp, dintr-o anumită fuziune a factorilor subiectivi şi obiectivi însumaţi
în actul de receptare a operei literare. Actul lecturii este conceput de J. Starobinski în trei
timpi specifici, reprezentaţi de simpatia spontană, studiul obiectiv şi reflecţia liberă
asupra operei literare. Traiectul integral al actului critic porneşte de la lectura naivă,
orientată doar de legea interioară a operei, culminând în momentul reflecţiei autonome,
căci emoţia criticului în faţa textului nu înlătură explicarea lui prin indicii săi obiectivi.
De aceea plecând de la ideea că autorul are o anumită intenţionalitate, J. Starobinski
ajunge la concluzia că este de datoria criticului să se întrebe cine vorbeşte în operă şi cui i
se vorbeşte.
Tematizarea operei, realizată de J. Starobinski se produce prin identificarea unei
priviri semnificative, menită să exprime relaţia fundamentală dintre erou şi realitate. În
teatrul lui Corneille, criticul descifrează o anumită mitologie a prezenţei.
Prezenţa demonstrativă a personajului lui Corneille are rostul să pună în evidenţă măreţia
sa, în timp ce, în teatrul lui Racine, privirea are darul să dezvăluie anumite drame ascunse.
Tematizarea teatrului lui Corneille şi Racine prin reducerea la privire proiectează o lumină
nouă asupra operelor lor. Criticul afirmă prezenţa dominantă a unei teme pe care o
ilustrează prin exemple bine alese. Un studiu important este cel intitulat Stendhal ca
pseudonim, în care Stendhal realizează o tematizare a biografiei scriitorului din care reies
unele explicaţii ce duc spre sensurile operei. Reprezentând o mască, o anumită tentativă
de disimulare, opţiunea lui Stendhal pentru un alt nume sugerează gestul unui om care se
ascunde de privirile altor oameni, dar reprezintă şi un act de ruptură, denunţarea unui pact
impus şi opţiunea pentru o anumită pluralitate a eului. Stendhal devine el însuşi printr-o
subtilă sustragere din faţa privirii lumii, Starobinski realizând astfel portretul psihologic al
unui scriitor care acceptă existenţa mascată pentru a deveni el însuşi. Altă operă de
sinteză, Invenţia libertăţii reprezintă un nou mod de abordare a epocii luminilor autorul
încercând să realizeze imaginea exactă a relaţiilor dintre existenţă şi aparenţă. Epoca
luminilor este circumscrisă critic ca o geografie spirituală a unei lumi eterogene. În
Relaţia critică, J. Starobinski examinează în mod istoric evoluţia conceptului de
imaginar, pornind de la felul în care a fost definit raportul dintre percepţie şi realitate.
Studiul Stilul autobiografic defineşte autobiografia, ajungând la concluzia că stilul
autoreferenţial relaţionează într-un mod specific momentul scriiturii ce însumează eul
actual al scriitorului cu trecutul său. Relaţia autobiografică presupune atât o deviere pe
plan temporal, dar şi un efort de identificare a scriitorului cu propria sa biografie. Creaţie
şi cercetare obiectivă, actul critic reprezintă o înaintare spre structura intimă a operei, o
detaşare lucidă şi un examen riguros, prin care detaliul este confruntat cu ansamblul
operei. Traiectul critic constituie în opinia lui Stendhal un act de reflecţie asupra operei
şi totodată o codificare a mijloacelor critice.