Pe ce se bazează asistența socială?

- Curs 2

Identificarea elementelor procesului de asistență socială

Identificarea elementelor ajută la clarificarea rolului asistentului social în anumite
situații (deci asistentul social știe care este îi este rolul, cum trebuie să reacționeze în anumite
situații).
Identificarea elementelor îi ajută pe cei asistați să înțeleagă modul de implicare al
asistentului și să aibă așteptări realiste (deci și cei asistați trebuie să se implice în mod adecvat
în această relație de parteneriat și să aibă o perspectivă asupra ce pot primi de la asistentul
social).
Identificarea elementelor îi ajută pe cei dinafara profesiei să își formeze o imagine
realistă despre domeniul asistenței sociale (de multe ori asistenții lucrează în ecchipe
complexe și asistenții sociali, având o imagine clară asupra procesului de asistență, își pot
impune propriile contribuții, pot clarifica cum ar putea contribui la rezolvarea obiectivelor
acelei echipe multidisciplinare).
Identificarea elementelor creează condițiile eficacității procesului de asistență (deci
având acest proces într-o perspectivă sistematică putem creea sau mări șanse de eficacitate,
adică de atingere a rezultatelor dorite).

Fundamentele asistenței sociale

- Baza teoretică – sistematizează cunoașterea și oferă asistentului anumite cunoștiințe
referitoare la aceste componente ale procesului de asistență socială referitoare la probleme,
categoriile anumitor tipuri de persoane/familii cu anumite vulnerabilități, la cauzalității acelei
probleme, etc.;
- Valorile – sunt legate de faptul că asistenții sociali lucrează cu oamenii. Valorile sunt
niște preferințe pentru ceva și niște respingeri față de altceva. De exemplu, referitor la un
anumit comportament; noi spunem că un comportament e normal, e dorit și alt comportament
e anormal, nedorit. Când spunem că acel comportament este dorit, noi exprimăm o valoare, o
preferință.;
- Relația – este vorba de relația aceasta de acordare de ajutor, relația dintre asistent și cel
care are dificultăți. Dacă relația este în mod corect conturată, stimulată, devine o relație de
încredere și persoana care e ajutată e motivată în această relație să participe, să respecte cele
stabilite și să se schimbe la un moment dat. Este esențial rolul asistentului social în
dezvoltarea acestei relații.;
- Modelele – reprezintă niște scheme care ne permit înțelegerea realității și ne permit
utilizarea unor metode a unor tehnici de intervenție. Toate modelele își propun să explice o
realitate, să propună modalități de investigație și anumite modalități de intervenție;
- Competențele/deprinderile – acestea îi permit asistentului social să inițieze un proces
de asistență socială, să stabilească contactul cu cei cu care lucrează, să dezvolte relația, să
elaboreze un plan de intervenție, să ajute cazul respectiv să contureze obiectivele sau
rezultatele dorite, etc. Până la evaluare, pentru că după ce un proces de asistență socială se
încheie, trebuie să evaluăm de unde am pornit, unde am ajuns. Prin aceste competențe se oferă
și o perspectivă unitară a profesiei;
- Deontologia – sugerează niște norme, reguli pe care asistenții trebuie să le respecte.
Profesia și-a elaborat niște coduri deontologice și cel mai renumit este codul Asociației
Asistenților Sociali din Statele Unite. Acel cod deontologic arată cum ar trebui să reacționeze
asistentul social, cum ar trebui să interacționeze;
- Cercetarea – de exemplu, dacă lucrăm într-o organizație care se ocupă de sărăcie.
Evident că avem nevoie de anumite studii, statistici referitoare la sărăcie. Asistența socială
preia rezultatele cercetărilor din diferite domenii și le utilizează în practică, însă în ultimele
decenii s-a pus accent pe cercetarea specifică asistenței sociale;
- Reglementările/legislația

Domenii ale practicii

Protecția copilului (a fost primul care s-a modernizat și e extrem de dezvoltat), familia
monoparentală, servicii de sănătate, persoane fără adăpost, persoane cu dizabilități, persoane
vârstnice, persoane delincvente, etc.
Aceste domenii se extind pe măsură ce problemele apar și capătă o anumită amploare.
Deci aceste domenii reprezintă niște preocupări pentru societate. Asistența socială prezintă o
mare diversitate și complexitate. Există o anumită întrebare: ,,este posibil să învăț ceea ce este
necesar pentru a putea lucra ca o asistentă socială competentă în toate aceste domenii, pentru
a ajuta diferite categorii de persoane cu probleme?”. Nimeni nu poate deveni pe deplin
competent în toate domeniile practicii, pentru că nu există capacitatea de a cunoaște în
profunzime tot ce este necesar și nici nu poate exista expertiza corespunzătoare.
 Terminologie
Client (de preferat să nu fie folosit), persoană asistată, beneficiar, pacient (în domeniul
medical), subiect, caz.
Evaluare inițială, diagnostic (în domeniul medical), studiu, examinare, investigație
Aspecte pozitive, forțe, resurse, reziliențe, competențe, abilități, probleme, obstacole,
deficiențe, patologii.

Definiție (IFSW, 2000)

,,Profesia de asistent social promovează schimbarea socială, rezolvarea problemelor în
relațiile umane, empowerment și eliberarea oamenilor pentru a le intensifica bunăstarea.
Utilizând teoriile comportamentului uman și ale sistemelor sociale, asistența socială intervine
acolo unde oamenii interacționează cu mediile lor. Principiile drepturilor umane și ale justiției
sociale sunt fundamentale pentru asistența socială”.

Indiferent unde lucrează asistenții sociali, tind să abordeze: persoana și situația cu care
se confruntă acea persoană, persoana și mediul în care evoluează acea persoană, sau persoana
în relație cu problema și situația. Asistența socială se focalizează pe persoană și societate.
Asistenții sociali percep oamenii și situațiile ca fiind în continuă schimbare și având
potențialul de transformare planificată.
Practica profesională este pentru cei asistați, pentru comunitate și pentru societate.
Această profesie presupune sensibilitate față de cei care trăiesc în sărăcie, care sunt
expuși riscurilor, care sunt vulnerabili, oprimați (adică au statusul de nivelul cel mai scăzut).
Serviciile sociale pe care le asigură asistenții implică puternice relații și procese
interpersonale care pot avea nu numai consecințe pozitive, ci și unele negative.
Termenul skill (=competență, deprindere) a devenit extrem de popular în asistența
socială și în alte profesii care vizează acordarea de ajutor. Acest termen are diferite
accepțiuni. Barry Cournoyer (2005) definește astfel competențele: skill-urile reprezintă seturi
distinctive de acțiuni cognitive și comportamentale care derivă din cunoașterea asistenței
sociale, din valori, etică și obligații; care sunt consistente cu acele calități facilitatoare,
asociate eficienței (le utilizăm pt. că dorim o anumită eficiență); reflectă caracteristicile
profesionalismului; vizează un anumit scop în contextul unei faze sau al procesului practicii.
 Faze ale procesului de asistență
Fază pregătitoare (înainte de a lua contact cu cazul respectiv), fază inițială, fază de
explorare (când se culeg informații), fază de estimare (evaluarea inițială), fază de contractare
(se stabilește cu cazul ce e de făcut), fază de lucru și de evaluare, fază finală/de încheiere.

Deşi deprinderile sunt de regulă asociate anumitor faze ale procesului de asistenţă, ele
nu trebuie văzute ca activităţi tehnice de realizat, în mod automat, în acelaşi moment, în
acelaşi mod cu toţi cei asistaţi, în toate situaţiile. Mai degrabă, asistentul social selectează,
combină şi adaptează competențele, deprinderile profesionale în raport cu nevoile specifice şi
cu caracteristicile persoanei şi situaţiei.

Competențe esențiale în asistența socială conturate de NASW

1. Ascultarea celorlalți cu înțelegere și cu un scop (as. trebuie să știe să asculte);
2. Obţinerea de informaţii şi asamblarea faptelor relevante pentru pregăti un istoric
social, estimarea şi raportarea (trebuie să știm cum să obținem acele informații);
3. Crearea şi menţinerea unei relaţii profesionale de acordare de ajutor (cum controlăm
dinamica acestei relații cu cei cu care lucrăm);
4. Observarea şi interpretarea comportamentului verbal şi non-verbal, cunoaşterea
modului de utilizare a teoriei personalităţii şi a metodelor de diagnostic;
5. Angajarea celor asistaţi (indivizi, familii, grupuri, comunităţi) în eforturile de
rezolvare a problemelor;
6. Discutarea subiectelor sensibile emoţional într-o manieră suportivă, fără atitudine
ameninţătoare;
7. Crearea de soluţii inovatoare pentru nevoile celor asistaţi (uneori e nevoie de soluții
individuale cum sunt și problemele);
8. Determinarea nevoii de încheiere a relaţiei terapeutice;
9. Realizarea de cercetări sau interpretarea descoperirilor din cercetare şi din literatura
de specialitate;
10. Medierea şi negocierea între părţile aflate în conflict;
11. Asigurarea unei relaţii cu serviciile inter-organizaţionale (fiecare asistent trebuie să
aibă capacitatea de a lucra cu alte organizații);
12. Interpretarea şi comunicarea nevoilor sociale către sursele de finanţare, către public
şi factorii de decizie.
 4 factori comuni care au impact asupra rezultatelor
1. Persoana asistată şi factorii situaţionali: calităţi, resurse, limitări interne acesteia şi
situaţia sa externă (de aici, accentul pe persoană şi situaţie);
2. Factorii relaţiei (de acordare a ajutorului): calităţile specialistului care acordă ajutorul
şi relaţia care rezultă între acesta şi beneficiar;
3. Factorii de expectanţă: optimismul, speranţa şi aşteptările ca interacţiunea să aibă
efecte benefice. Chiar şi efectele “placebo”;
4. Factorii ce ţin de model şi tehnică: modele, strategii, tehnici, protocoale adoptate în
procesul de acordare de ajutor.

O profesie presupune ca abilităţile de a interveni să fie utilizate selectiv şi diferenţiat în

funcţie de un corp de cunoştinţe şi teorii, de scopul şi valorile sale specifice.