TOTALITARISM: ISTORIOGRAFIA PROBLEMEI

Noțiunea provine de la latinescul “totalis” sau “totalitas”, și a ajuns în atenția

istoricilor, politologilor, filosofilor, sociologilor și altor specialiști din câmpul
științelor socio-umane, fiind aplicat în descrierea regimurilor politice instaurate pe
parcursul secolului al XX-lea în URSS, Italia, Germania, Spania, țările din Europa
de Est și Asia, în mod special pentru a le defini scopul lor fundamental – instaurarea
controlului asupra tuturor laturilor de existență a unei societății.
De fapt, termenul a parcurs o evoluție lungă și a intrat în circuitul larg
publicistic în primăvara anului 1923 1, cu semnificația “antidemocratic”,
“antiparlamentar”, și “represiv”, fiind unul din termenii frecvent utilizat de criticii
mișcării fasciste italiene și regimului instaurat de Benito Mussolini. Pe de altă parte,
partizanii extremei de dreapta l-au folosit în polemica politică, intervenind cu
propriile interpretări pentru a încerca să-i construiască propria identitate semantică
ce exprima disponibilitatea acestor grupări pentru o schimbare radicală a vieții
sociale, vocația și dreptul noilor grupări politice din extrema dreaptă de a lua sub
control toate domeniile vieții politice și intoleranța față de cei ostili sau șovăielnici.
Expresia lui Benito Mussolini: „statul este tot, nimic în afara statului, doar o
voință feroce și totală” 2 repera demagogia unei ideologii milenariste, menite să
seducă masele, profetizând o societate nouă, o modernizare rapidă și o “democrație
directă” cu soluții ad-hoc și lideri hotărâți să elimine „procedurile formale” și
„instituțiile rigide” ale democrației constituționale.
În pofida faptului, că cele două tipuri nodale de regimuri totalitare – comunist-
stalinist și național-fascist – s-au ridicat pe fundamente istorice și ideologice diferite,
exegeții dictaturii bolșevice în URSS și mișcării naziste în Germania au reușit să
detecteze trăsături comune:
• mobilizarea permanentă a maselor;

1
Prin contribuția lui Giovanni Amendola și Piero Gobetti.
2
Apud: Jens Peterson, Die Entstehung des Totalitarismusbegriffs in Italien, in: Manfred Funke (Hg.),
Totalitarismus. Ein Studien Reader zur Herrschaftsanalyse moderner Diktaturen, Düsseldorf 1978. p.106.
1
 • ideologia misionară și rolul pretins a unui grup sau comunități (clasă,
națiune) de realizare a unei misiuni absolut exclusive (construirea
comunismului, revoluția mondială, etc);
• controlul represiv a mijloacelor de comunicare în masă și transformarea lor
în organisme propagandă și agitație, monopolul de partid;
• suprimarea societății civile;
• înlocuirea legilor cu practici de administrare prin ordine și instrucțiuni
tehnice;
• înlăturarea oponenților politici prin aplicarea forței;
• tendința de a monopoliza puterea de stat;
• dictatură și represalii în masă, tendința de a instaura controlul total asupra
societății și personalității.
***
Tendința de autonomizare a științelor benefică în secolul al XIX-lea pentru
constituirea unor obiecte de studiu, ca de altfel și a unor metode și instrumente de
cercetare, la mijlocul secolului al XX-lea a fost depășită prin complexitatea
sarcinilor puse în cazul unor probleme de cercetare majore care solicitau cooperarea
și asocierea multiplelor domenii științifice. În scurt timp, fenomenul totalitarismul a
devenit câmpul de dezbatere ale științelor politice, istoriei, psihologiei sociale,
sociologiei, domeniului literar, identificându-se, în mod cronologic, câteva etape
consecutive în cercetarea fenomenului.
Astfel, anii 1926-1930 a fost perioada când s-a articulat noțiunea de totalitarism
și problema de cercetare, în paralel, identificându-se regimurile totalitare în
comparație cu alte forme de organizare social-politică. În următoarea perioadă, anii
1930-1950, s-au amplificat căutările caracteristicilor descriptive ale regimurilor
totalitare, dar și de integrare a lor într-o teorie generală, efectuată în baza comparării
practicilor sovietice și naziste. În centrul atenției cercetătorilor s-a plasat premisele
și factorii de formare a institutelor totalitare: o ideologie, un partid centralizat și
dotat cu disciplină și o ierarhie rigidă. Autorii care au abortat problema regimurilor

2
totalitare în această perioadă au indicat că represiunile și teroarea sunt îndreptate
contra adversarilor politici din exterior, dar în mod special, contra „dușmanilor"
interni. În atmosfera de mobilizare și confruntare cu dușmanii (adesea virtuali) s-au
constituit un întreg arsenal de noi ritualuri politice (marșuri, mitinguri,
demonstrații, sărbători în masă, ședințe, activități colective etc) răspândite în
instituții, care anterior nu au aparținut sistemului politic (colective de producție,
structuri administrative, școli, etc), și sunt parte a unui program ideologic de
amploare de educare a „omului nou”. Atmosfera de centralism și ierarhie rigidă în
interiorul partidului, ca și disciplina militarizată, sistemul de control, urmărire și
cenzură, sistemul instituționalizat de denunțuri, de rând cu altele, inevitabil conduc
la instaurarea atmosferei de servilism și docilitate față de organele de conducere,
constituirea cultului personalității întruchipat în imaginile „părintelui națiunii”,
„tatălui popoarelor” etc.
Fenomenul cultului liderului totalitar care personifică masele în calitățile și
aspirațiile lor sublimate și care le inspira încrederea că le poate absolvi de orice
responsabilitate morală, politică, socială, a devenit obiectul studiilor de psihanaliză
(Fromm, 1998), (Reich , 1970). Chiar dacă domeniul psihanalizei nu va aduce prea
mari servicii cercetării istorice, atât ea cât și psihologia, mai ales psihologia socială,
vor oferi prețioase elemente pentru psihologia istorică și mai ales pentru domeniului
de cercetare afirmat, mai târziu, ca istoria mentalităților colective. Altă școală de
cercetare a resorturilor psihologice ale fenomenului, în anii 1945-46, a propus o serie
de studii sociologico-psihologioce sub genericul comun „personalitatea autoritară”,
orientată să definească un „sindrom” și tipuri de personalitate în structura societăților
contemporane, care pot, după părerea autorilor, în anumite circumstanțe, determina
opțiunea societății pentru o conducere de tip autoritar. (Adorno, 1950)
În perioada anilor 1951-1968, în domeniu s-a urmat o sistematizare a
conceptelor teoretice articulându-se diverse teorii în studiile totalitarismului,
formulându-se în sinteze caracteristicile cheie ale fenomenului (Leonard Schapiro).
Hannah Arendt în Statele Unite ale Americii a publicat un studiu cuprinzător, cu

3
titlul „Originile totalitarismului" (1951), care a pus accente pe aspectele ideologice
de formare a sistemelor totalitare și de teroare în masă. Totalitarismul, în viziunea
autorului, oriunde a ajuns la putere a dezvoltat instituții politice complet noi şi a
distrus tradițiile sociale, juridice şi politice ale statului. „Indiferent care ar fi fost
tradiția naţională specifică sau sursa spirituală anume a ideologiei sale, regimul
totalitar a transformat totdeauna clasele în mase, a înlocuit sistemul partidelor nu cu
dictatura unui singur partid, ci cu o mișcare de masă, a mutat centrul puterii de la
armată la politie şi a stabilit o politică externă fățiș orientată spre dominaţia
mondială.” (Arendt, 2006, p. 567)
Cartea politologilor americani Carl. J. Friedrich și Zbigniew K. Brzezinski,
numită Dictatura totalitara și autocrația, publicată în 1956 a marcat o întreagă
pleiadă de studii care au fost realizate după cel de-al doilea război mondial. Orientați
spre analiza caracteristicilor distinctive a totalitarismului autorii studiului au
propus o serie de puncte asupra căreia s-a revenit în mai multe rânduri cu precizări
și complementări:
(1) Totalitarismul este un sistem politic bazat pe o ideologie oficială dominantă
ce tinde să pătrundă în toate sferele existenței umane, să conteste legile vechii
societăți încurajând cetățenii să se mobilizeze în numele construirii unei
societăți noi, și, chiar prin forță, dacă este necesar, să impună o viață „fericită"
poporului;
(2) Un singur partid de masă, condus de un lider, accesibil doar pentru o mică
parte a populației. Acest partid are o structura oligarhică și, de regulă, este
orientat pentru organizarea unui stat birocratic, sau de fapt, complet îl
înlocuiește;
(3) Controlul care se efectuează prin intermediul unui sistem de teroare condus
de partid și organele de forță, care realizează represii în masă, elimină oponenții
și elementele nedorite de regim;
(4) Controlul de stat asupra mijloacelor de informare în masă mass-media se
află sub controlul rigid al autorităților, transformându-le în organe de

4
 propaganda oficială și agitație, mobilizarea populației pentru realizarea
sarcinilor trasate de liderul de partid bazate pe mijloacele și metodele moderne
de control psihologic. Fără aceste tehnologii regimurile totalitare nu pot
constitui și funcționa;
(5) Instituțiile de forță sunt monopolizate de partid și guvern;
(6) Partidul și guvernul efectuează conducerea centralizată a economiei și
organizațiilor publice dirijându-le prin mijloace birocratice. (Friedrich &
Brzezinski, 1956, p. 9).
În perioada anilor 1968-1989, cercetătorii și-au orientat atenția la analiza critică
noțiunii de totalitarism, factorii de continuitate și reproducere, pe potențială
consistență a sistemelor politice totalitare, dar și procesele și factorii pasibili să
producă surparea/căderea regimurilor date.
Fără îndoială, termenul, pe parcursul secolului al XX-lea, a cunoscut o evoluție
spectaculoasă în domeniul științelor sociale și umane, ca de altfel și domeniile literar
și publicistic, devenind un element al culturii politice moderne. Popularitatea, însă,
a avut și consecințe. În opinia unor cercetători frecventele schimbări de caracter și
contexte ale utilizării noțiunii a determinat disfuncționalități în statutul său teoretic,
astfel noțiunea și-ar fi pierdut relevanța sa teoretică, a însumat o mulțime de
semnificații facultative, determinate de atitudini față de aceste regimuri și
consecințele lor pentru dezvoltarea democrațiilor, ca de altfel și atitudinile/viziuinile
celor care o folosesc în polemica politică.
Astfel, în anii 1960-80, s-au constituit întregi curente de critici care au declarat
depășită noțiunea de totalitarism, fiind omisă în studiile de unor cercetători, care și-
au argumentat opinia prin inflația semantică a noțiunii, ambiguitatea și elasticitate
terminologică, insuficiența atributelor empirice care au făcut imposibilă abordarea
sistematică și echidistantă a fenomenului. Termenul ar fi fost frecvent utilizat ca o
metaforă a regimurilor represive, un clișeu în retorică politică, construcție ideologică
(Mommsen, 1981). Criticile, la fel, au intervenit din suspiciunile cum că ascensiunea
conceptului de „totalitarism" s-ar produs pe contul „războiului rece", alimentându-

5
se din confruntările dintre cele două sisteme mondiale. S-a subliniat, că scopul
acestor demersuri nu a fost unul analitic, ci mai lesne unul ideologic, doar pentru a
plăzmui imaginea negativă a socialismului sovietic, drept un regim terorist, un
sistem represiv, o economie militarizată și servicii publice ineficiente.
În altă direcție, noțiunea de totalitarism a devenit pentru unele medii culturale
și politice un complex semantic ce caracteriza procesul de auto-reflecție ale
societăților în proces de democratizare, exprimându-se, astfel, atitudini față de
regimurile totalitare și consecințele lor pentru dezvoltarea democrației. S-au mai
făcut și alte obiecții care au sugerat cercetătorilor întrebarea; sunt oare trăsăturile
caracteristice enumerate de Carl. J. Friedrich și Zbigniew K. Brzezinski exhaustive
pentru identificarea regimurilor totalitare?
Politologul american Juan José Linz, asociindu-se criticilor, a atras atenția
cercetătorilor la capacitatea de mutație a sistemelor totalitare, insuficiența criteriilor
distinctive ale regimurilor totalitare față alte tipuri de regimuri nedemocratice, în
deosebi, cele apărute după cel de-al doilea război mondial, alăturând criterii, în
opinia lui mai nuanțate, orientate spre implicațiile factorului uman (în mecanismele
regimurilor totalitare):
(1) constituirea unui centru de putere care dictează limitele pluralismului admis
în activitățile diferitelor structuri și grupuri, create de multe ori cu scopul
de a identifica opoziția și exercita controlul asupra acesteia, ceea ce le
transforma în entități pur politice și care nu reflectă dinamica de dezvoltare
internă a societăților;
(2) o ideologie, mai mult sau mai puțin coerentă și argumentată intelectual, în
baza căreia se constituie o politică sau care este manipulată cu scopul de a
justifica o politică. Se stabilesc limite dincolo de care orice atitudine critică
față de sistemul dominant este interpretată drept erezie politică sau este
pedepsită. Ideologia se extinde dincolo de cadrele programelor politice,
pretinde rolul de unică universalitate în interpretarea realităților sociale,
scopul și sensul fundamental al existenței societății și individului;

6
 (3) partidul și numeroase instituții auxiliare ce supraveghează, încurajează, și
direcționează implicarea directă a cetățenilor în realizarea activă a funcțiilor
politice și sociale. Apatia, conformarea cetățenilor cu rolul de marginali și
supuși pasivi. (Linz, 1975)
Cu certitudine, investigația și problemele de cercetare a totalitarismului au
evoluat de la o perioadă la alta, în dependentă de contextul istoric și stările de lucruri
în societățile afectate producând schimbări de accente. Odată cu sfârșitul celui de-al
doilea răzbi mondial au devenit cunoscute proporțiile teroarei desfășurate de
regimurile nazist și sovietic. Procesele de la Nürnberg a dat o calificare definitivă
regimurilor totalitare fasciste, dar a reconfirmat în atenția cercetătorilor
totalitarismul sovietic. Raportul de Nikita Hrușciov la Congresul al XX-lea privind
cultul personalității lui Stalin a demarcat simbolic sfârșitul marii terori, sistemul însă
și-a păstrat, cu intensități diferite, caracteristicile până la prăbușirea URSS.
Evenimente din Berlin și Revoluția ungară (1956), și mai târziu, revoltele în masă
în Polonia și Primăvara de la Praga din 1968, apariția grupurilor de dizidență și de
activiști pentru drepturile omului, mișcările naționale, au condus atenția
cercetătorilor spre cercetarea resorturilor ce asigură stabilitatea și resursele
regimurilor totalitare, consecințele lor pentru diverse domenii ale vieții publice
(sociale, economice, culturale, morale etc), precum, crizele și căile de transformare
a lor. În conformitate cu o presupusă logică internă, s-a menționat faptul, că scăderea
în intensitate a valurilor de teroare în masă era compensată de forme și măsuri de
organizate, impunere sau mimare a consensului social-politic.
Michael Kurtis accentuând valoarea ideologiei pentru sistemele totalitare, i-a
reliefat potențialul organizatoric, care canaliza partidul și birocrația de stat spre
crearea a unei noi ordini social-politice și educare a „omului de tip nou”. Se constata
că ideologiile totalitare, fără excepții, au prescris supunerea tuturor intereselor
personale, colective și publice priorităților statului (partidului), justificând gradul
înalt de concentrare și centralizare a puterii, în care nu doar opoziția, dar și orice
formă de eterodoxie era privită drept crimă. De facto, aceasta a însemnat că

7
birocrația de partid era înzestrată cu o autoritate absolută ce excludea orice
mecanism legal de supraveghere ale celor în mâinile cărora se concentra puterea. Pe
de altă parte, controlul asupra vieții și a cetățenilor, formele coercitive de organizare
a societății și vieții private, erau prezentate de oficialități, drept avantaje care trebuia
să demonstreze superioritatea noului sistem social, „grija sau atenția statului” pentru
cetățeni. De fapt, guvernarea totalitară a distrus viața privată și publică, sancționând
nu doar acțiunile proscrise, dar, și intenții, antrenând un număr cât mai mare de
persoane la realizarea ideilor și „valorilor” sale. (Curtis, 1980, pp. 8-24) S-a
menționat, la fel, că sistemele totalitare tind să instaureze controlul deplin a
mijloacelor de informare în masă, instituțiile de cultură și educație pentru a modela
conștiința maselor, și a exclude orice opinii și expresii alternative, privind libertățile
civice, această situație fiind vehiculată ideologia oficială drept normă naturală,
unicul posibil și obișnuit mod de viață. În societățile totalitare sunt absente nu doar
libertatea alegerilor (în condițiile a unei mimări a instituțiilor și procedurilor
democratice), dar, și libertatea de acțiune, dreptul cetățenilor de deplasare în
străinătate, și de multe ori mobilitatea în interiorul țării. Principiile, valorile societății
de drept sunt înlocuite cu cele caracteristice societăților de tip totalitar; propaganda
oficială pretinde că asigură protecția de tot ce este declarat străin; politica de partid
de educație a „omului nou„ contestă dreptul cetățenilor la viața privată, iar libertățile
și responsabilitate civile, personalitatea, individualitatea oamenilor sunt neglijabile
în relație cu interesele statului (Mampel, 1988, pp. 13-19). Dizidentul iugoslav
Milovan Djilas definea totalitarismul leninist, văzut în dezintegrare în 1983 drept
„cea mai completă şi reușită formă a tiraniei epocii industriale" și evidenția drept
esențiale câteva calități definitorii:
1) Formarea şi consolidarea unei birocrații de partid («avangarda
proletariatului», «noua clasă», «castă birocratică», «partocraţie», «clasă
politică») ca o pătură privilegiată;
2) Autoritatea absolută a birocrației de partid ca instrument al schimbării sociale
în viața națiunii;

8
 3) Monopolul birocrației de partid în manipularea sectoarelor cheie ale
economiei, sau, în limba birocraților, a «proprietății socialiste»". 3
Pe da altă parte, în dezbateri s-a formulat părerea conform căreia regimurile
considerate totalitare niciodată nu și-au putut realiza desăvârșit obiectivele
(aplicarea deplină a doctrinelor ideologice, controlul total și manipularea de către
aparatul de partid și de către instituțiilor de forță ale minților cetățenilor, unitatea
monolită a populației și organelor de conducere etc), aceasta evidențiidu-se, în
special, pe exemplul ultimelor decenii a regimului sovietic. S-a subliniat, o constantă
ale sistemelor totalitare poate fi considerat controlul asupra economiei, dar nu și
relațiile de proprietate, care a fost un factor variabil de la caz la caz. Astfel, un
obiectiv fundamental al aparatului ideologic este a justifica și proteja beneficiile și
prerogativele economiei controlate de autorități, care la rândul lor realizau controlul
centralizat asupra consumului cetățenilor săi. Evident aceste constatări au impus noi
unghiuri de cercetare a totalitarismului, prin abordarea factorilor de organizare
instituțională a vieții cotidiene, analiza proceselor economice, nivelul de trai,
mobilitatea elitelor, circumstanțele vieții culturale etc. (Conquest, 1988 ) Unii
analiști au definit teroarea și entuziasmul manifestate în masă, ca două fațete
compensatorii, care asigură stabilitatea relativă a regimurilor totalitare, determinând
căutarea și cercetarea factorilor care determină consistența acestor sisteme (Popper,
1945) (Aron, 1965). Pentru a formula aceste relații profesorul ieșean Ioan Ciupercă
în studiul său revine la definiția dată de Howard D. Mehlinger la mijlocul anilor ’70,
– "un fenomen politic, social şi economic în cadrul căruia se urmărește supunerea
totală a individului faţă de stat", argumentate în următoarele generalizări:
1) „Natura unui sistem politic existent într-o ţară depinde în parte de valorile la
care cetăţenii ei ţin;
2) Toate societăţile se confruntă cu problema raportului dintre libertatea
individuală şi controlul public. Nici o societate contemporană nu poate fi
apreciată ca fiind complet liberă sau complet totalitară. Cu toate acestea,

3
Apud: I.Ciupercă, Totalitarismul fenomen al secolului XX, Repere, Iași, Casa editorială Demiurg, 2006, p.22.
9
 naţiunile se disting clar în atitudinea lor faţă de relaţia dintre libertate şi
control; aceste diferenţe formează cadre/modele flexibile şi totuşi
identificabile;
3) Regimurile totalitare depind de un mecanism economic de comandă;
4) Statele totalitare se caracterizează printr-un sistem politic cu un partid unic.
Calitatea de membru de partid este acordată numai acelora care acceptă
loialitatea necondiţionată faţă de liderii partidului. Interesul şi controlul
partidului cuprind toate aspectele vieţii sociale şi toate laturile societăţii;
5) Sistemele totalitare tind să cadă sub controlul unui singur lider. Aceşti lideri
sunt aproape zeificaţi;
6) Regimurile totalitare se caracterizează prin ataşarea la o ideologie specifică,
unică. Ideologia servește statul la definirea trecutului, la explicarea
prezentului şi la prezicerea viitorului. Ideologia stabileşte repere pentru
remodelarea societăţii după imaginea dorită de conducători. în măsura în care
această ideologie este acceptată de masa populaţiei, ea poate inspira loialitate
faţă de regim.
7) Un stat totalitar tinde să subordoneze propriului control toate instituțiile
sociale şi, ca urmare, elimină orice obstacol posibil în faţa acestui control.
a. Sistemele totalitare încearcă şi reușesc într-o oarecare măsură să
redirecționeze comportamentul şi gândurile propriilor cetățeni prin
menținerea controlului asupra tuturor surselor de informare.
b. Un stat totalitar caută să oblige proprii cetățeni la conformism şi să
subordoneze activitatea umană în întregul ei.
c. Regimurile totalitare vor folosi orice tehnică - fizică şi psihologică -
pentru a dobândi controlul absolut asupra societății.
d. Manipularea masei, subordonarea individului şi a grupurilor şi folosirea
terorii sunt, toate, mijloace pentru a atinge un scop. în concepţia unui
lider totalitar, orice mijloc poate fi justificat dacă mişcă societatea mai
aproape de scopurile propuse.

10
 8) Tipul de totalitarism care se dezvoltă într-o țară este condiționat în primul
rând de experiența istorică unică a națiunii respective. Natura ideologiei,
nivelul dezvoltării economice şi gradul experienței democratice sunt factori
semnificativi în explicarea originilor şi a evoluţiei oricărui stat totalitar.
9) Totalitarismul este un sistem politic, social şi economic care foloseşte orice
mijloace disponibile pentru a supune individul scopurilor conducerii statului.”
(Ciupercă, 2006, pp. 24-25)
În pofida unor ambuguități, termenul a fost păstrat și în perimetrul discuțiilor
științifice, fiind reactualizat, în ultimele 2-3 decenii, prin studii care și-au pus sarcina
să complinească accepțiunile și limitele noțiunii, luând în considerare experiența
fostelor țări socialiste, ca și studiile comparate ale noțiunilor de "totalitarism",
"fascism", "sistem sovietic". S-a menționat că varietatea de situații de utilizare a
termenului de "totalitarism", prin care s-a mers dincolo de contextele pur științifice
(jurnalistic, literar, ideologic) nu poate servi drept temei pentru o contestare a
definițiilor, s-a accentuat că demersul științific chiar și în aceste condiții poate să-și
respecte rigorile corectitudinii metodologice și eficiența utilizării noțiunii în scopuri
științifice corespunzătoare.
Următoarea etapă, ulterioară anului 1989, marcată de prăbușirea sistemului
comunist și deschiderea treptată a arhivelor a schimbat în mod convingător situația
anchetei istorice. De rând cu abordările problemelor originilor, instaurării și
mecanismelor de funcționare a regimurilor totalitare, s-a operat cu direcții de
cercetare legate de apusul și disoluția lor, s-au demarat studii comparative ale
tranziției sau transformărilor, precum și analizați factorii care pot asigura sau
accelera procesele democratice în societățile post-totalitare. Câmpul de cercetare al
fenomenului s-a extins treptat îmbogățindu-se cu noi problematici și direcții și
condiționând formarea unui complex de conceptualizări a fenomenului, în măsura
în care realitățile secolul al XX-lea au alimentat interesul și rigoarea anchetei
științifice. Noțiunea a fost redefinită, aprofundată și analizată în mai multe rânduri,

11
fiind și astăzi, obiectul multiplelor dezbaterilor științifice, cât și un spațiu de
confruntări ideologice între partizanii diverselor doctrine politice. 4
În anii '90, a fost reiterată ideea rostită anterior că statele totalitare se bazează
nu numai pe mecanisme coercitive de supunere, dar, posedă și un potențial
mobilizare, de seducție, inclusiv, prin ideile utopice inoculate în mintea oamenilor,
la fel, o inerție socială care determină frecvent eroziuni ale statului de drept și
societatea civilă în spațiile post-totalitare. Iar cei ce reduc instaurarea și perpetuarea
sistemelor totalitare, doar la mecanisme de teroare și violență, le este dificil să
explice nostalgia după aceste regimuri (Vondung, 1971), (Reichel, 1993).
Stéphane Courtois după publicarea în 1997 a vestitei sale Cărţii negre a
comunismului, constată într-un studiu recent cu titlul Comunism și totalitarism, că
numeroși istorici au pus accent pe rolul fundamental al terorii în regimurile
comuniste, mijloc de cucerire, păstrare şi gestionare a puterii. Dar, episoadele cu
adevărat tragice – asasinate în masă, deportări colective, sistem concentraţionar -
care şochează prin cruzimea călăilor şi numărul victimelor, care se numără cu sutele
de mii, chiar cu milioanele, nu trebuie să oculteze teroarea de mică intensitate
criminală, mijloc preferat de inoculare fricii în societate, cu scopul de a o putea
dezintegra mai bine şi deci de a o controla. (Courtois, 2011, p. 107) „Această ‘teroare
blândă’, care nu provoacă direct moartea fizică, ia formele clasic ale unui stat
polițienesc, dar trimite şi la practici mai neașteptate şi mai periculoase, care lezează
persoanele în viața cotidiană şi chiar în intimitatea lor. Regimurile comuniste au
stabilit o rețea foarte strânsă de supraveghere a societății un veritabil control – pe
imobil, grupuri de case, întreprindere etc. – ce are la bază poliția politică şi Partidul
Comunist, dar şi organizațiile ‚sociale’, a căror adeziune este obligatorie sau
recomandată foarte serios - sindicate, mișcări ale tineretului etc.” (Courtois, 2011, p.
107)

4
Vezi un studiu complex al definițiilor date totalitarismului: Wolfgang Wippermann, Totalitarismustheorien: die
Entwicklung der Diskussion von den Anfängen bis heute. Darmstadt, Ed. Primus, 1997.

12
 De fapt, încercările de a identifica și analiza experiența și consecințele
psihologice ale instituțiilor sau regimurilor totalitare pornesc în anii ‘1940. Inițial, s-
au articulat ca reflecții asupra dezintegrării existențiale și morale a personalității
umane, apoi - analize mai complexe și generalizate privind politicile de represiune
în masă și efectele lor în conștiinta colectiva. (Bettelheim, 1953) Fenomenul apatiei
manifestată în masă a fost explicat prin pierderea de semnificații ale instanțelor care
definesc modelele pozitive de acțiune, idealuri, presiunile asupra indivizilor
exercitate la nivel social și instituțional. S-a menționat că apatia corelează cu alte
caracteristici, la fel de negative ale comportamentului social (iresponsabilitatea,
ipocrizia, lipsa de încredere, izolaționismul, sindrom astenic, etc.) Fără îndoială, o
abordare complexă ale fenomenelor de social-psihologice a fost posibilă "respectând
o anumită distanță", înclusiv, după disoluția regimurilor, s-au analizat stări și calități
ale conștiinței colective (frica, anxietate, fobii, dezorientare, depresie, creștere
gradului de agresie și violență, frustrări etc) proprii tuturor societăților post-
totalitare. În Republica Moldova, acest capitol de cercetări poate fi considerat
deschis din anul 2000, prin constituirea unui Observator de psihologie socială la
Universitatea de Stat din Bălți. Profesorul Mihai Șleahtițchi, coordonatorul grupului,
într-un volum de studii publicat doi ani mai târziu, trasa obiectivele grupului prin
intermediul cărora se propunea a fi scoase “în profil modalitățile prin care, în
condiţiile societăţii posttotalitariste, se produce: (1) remodelarea profilului axiologic
al maselor; (2) schimbarea de accente în contextul memoriei sociale; (3) răsturnarea
de priorități în spectrele de credințe, atitudini şi expectanțe sociale; (4) jocul
manipulant al Puterii şi al mass-media; (4) derularea vieții laolaltă a indivizilor din
perspectiva conceptelor de cooperare, consensualitate şi obediență; (5) deformarea
conduitelor sociale normale în direcția celor de tip deviant.” (Șleahtițchi, 2002, p. 5)

13
LUCRĂRI CITATE

Adorno, T. W. A., 1950. The Authoritarian Personality. New York: Harper..

Arendt, H., 2006. Originile totalitarismului. București: Humanitas.
Aron, R., 1965. Démocratie et totalitarisme. Paris: Gallimard,.
Bettelheim, B., 1953. Individual and Mass Behavior in Extreme Situations. Journal of Abnormal
and Social Psychology, Issue 38, pp. 417-452.
Bondor, G., 2011. Totalitarismul, sfera publică și esența politicului: Hannah Arendt. În: S.
Bocancea & D. Șandru, ed. Totalitarismul: De la origini la consecințe. Conferința națională
(2011: Iași). Iași: Institutul European.
Ciupercă, I., 2006. Totalitarismul fenomen al secolului XX. Repere. Iași: Casa editorială
Demiurg.
Conquest, R., 1988 . Tyrants and typewriters : communiques in the struggle for truth. London:
Hutchinson,.
Courtois, S., 2011. Comunism și totalitarism. Iași: Ed. Polirom.
Curtis, M., 1980. Totalitarianism. New Brunswick: Transaction Books.
Friedrich, C. J. & Brzezinski, Z. K., 1956. Totalitarian Dictatorship and Autocracy.
Fromm, E., 1998. Frica de libertate. București: Universitas.
Linz, J. J., 1975. Totalitarianism and Authoritarian Regimes. În: F. I. Greenstein & N. W.
Polsby, ed. Handbook of politival science. Reading MA: Addison-Wesley, pp. 175-411.
Mampel, S., 1988. Versuch eines Ansatzes für eine Theorie des Totalitarismus. În: K. Löw, ed.
Totalitarismus contra Freiheit. Begriff und Realität. München: Bayerische Landeszentrale fur
Politische Bildungsarbeit.
Mommsen, H., 1981. The Concept of Totalitarian Dictatorship vs. the Comparative Theory of
Fascism: The Case of National Socialism. În: E. A. Menze, ed. Totalitarianism Reconsidered.
Port Washington, NY: Kennikat Press, p. 146–166.
Popper, K. R., 1945. The Open Society and Its Enemies. London: Routledge.
Reich , W., 1970. The Mass Psychology of Fascism. New York: Straus & Giroux.
Reichel, P., 1993. Der scheme Schein des Dritten Reiches. Faszination und Gewalt des
Faschismus. Frankfurt: Fisher.
Șleahtițchi, M., ed., 2002. Anatomia societății posttotalitare. Chișinău: Ed. Tehnică – Info.
Șleahtițchi, M., 2002. Despre omul modular, cu simpatie și multă speranță. În: M. Șleahtițchi, ed.
Anatomia societății posttotalitare. Chișinău: Ed. Tehnică – Info, pp. 365-389.
Vondung, К., 1971. Magie und Manipulation. Ideologischer Kult und politische Religion des
Nationalsozialismus. Gottingen: Vandenhoeck & Ruprecht.
Ziolkowski, M., 1998. Despre pluralitatea prezentului (între tradiție, moștenire a socialismului,
modernitate și postmodernitate). În: A. Neculau & G. Ferreol, ed. Psihologia schimbării. Iași:
Ed. Polirom, p. 234.

14