CAPITOLUL 12 PROCESELE DE DEZINFECŢIE (A APELOR UZATE

MENAJERE)
12-1 CERINŢELE REGULATORII PENTRU DEZINFECŢIA APELOR UZATE 786
12-2 TEORIA DEZINFECŢIEI 786
Caracteristicele dezinfectantului ideal 786
Metodele şi mijloacele de dezinfecţie 786
Agenţii chimici 786
Agenţii fizici 787
Mijloace mecanice 787
Radiaţia 787
Comparaţia dezinfectanţilor apei uzate 787
Mecanismele dezinfectanţilor 788
Factorii ce influenţează acţiunea dezinfectanţilor 789
Timpul de contact 789
Concentraţia dezinfectantului 789
Intensitatea şi natura agentului fizic 792
Temperatura 792
Tipuri de organisme 793
Natura lichidului în suspensie 793
12-3 DEZINFECŢIA CU CLOR 794
Caracteristicele compuşilor cu clor 794
Clorul 794
Hipocloritul de sodiu 795
Hipocloritul de calciu 795
Chimia compuşilor de clor 796
Reacţiile clorului în apă 796
Reacţia hipocloritului în apă 796
Reacţiile clorului cu amoniacul 797
Clorul real şi disponibil 797
Reacţia la punctul de frângere cu clorul 798
Chimia clorinării la punctul de frângere 799
Generarea de aciditate 799
Acumularea solidelor dizolvate totale 800
Măsurarea şi raportarea variabilelor procesului de dezinfecţie 801
Numărul de organisme 801
Măsurarea clorului rezidual 801
Raportarea rezultatelor 801
Eficienţa germicidă a clorului şi a diferiţilor compuşi ai clorului 801
Factori care afectează eficienţa de dezinfecţie a clorului 803
Amestecarea iniţială 803
Caracteristicele chimice ale apei uzate 803
Impactul particulelor găsite în apa uzată 804
Particule cu organisme coliforme 805
Caracteristicele microorganismelor 805
Modelarea procesului de dezinfecţie cu clor 805
Efluentul secundar şi filtrat secundar 806
Efluentul microfiltrării şi osmozei inverse 808
Revederea conceptului CRt 808
Dozajul de clor cerut pentru dezinfecţie 808
Formarea şi controlul produşilor secundari ai dezinfecţiei 810
Formarea DBP datorită adăugării clorului pentru dezinfecţie 810
Controlul formării DBP datorită adăugării clorului pentru dezinfecţie 812
Impactele asupra mediului 812
Redezvoltarea microorganismelor 812
Descărcarea DBP 812
12-4 DEZINFECŢIA CU DIOXID DE CLOR 812

783
 Caracteristicele dioxidului de clor 812
Chimia dioxidului de clor 813
Eficienţa dioxidului de clor ca dezinfectant 813
Modelarea procesului de dezinfecţie cu dioxid de clor 813
Dozajele cerute de dioxid de clor pentru dezinfecţie 814
Formarea şi controlul produşilor secundari 814
Formarea DBP datorită adăugării de dioxid de clor pentru dezinfecţie 814
Controlul formării DBP datorită adăugării dioxidului de clor pentru dezinfecţie 814
Impactele asupra mediului 814
12-5 DECLORINAREA 814
Nevoia declorinării 814
Declorinarea apelor uzate tratate cu clor şi compuşi ai clorului 815
Declorinarea cu dioxid de sulf 815
Declorinarea cu compuşi sulfiţi 815
Declorinarea cu tiosulfat de sodiu 816
Declorinarea cu cărbune activat 816
Declorinarea dioxidului de clor cu dioxid de sulf 816
12-6 PROIECTAREA FACILITĂŢILOR DE CLORINARE ŞI DECLORINARE 817
Dimensionarea facilităţilor de clorinare 817
Diagramele fluxului aplicaţiei 818
Diagrama fluxului pentru clor 818
Diagrama fluxului pentru soluţiile de hipoclorit lichid 819
Diagrama fluxului pentru sistemul de alimentare a hipocloritului de calciu uscat 819
Diagrama fluxului pentru dioxidul de clor 820
Controlul dozajului 820
Injecţia şi amestecarea iniţială 821
Proiectarea bazinului de contact cu clorul 821
Configuraţia bazinului de contact cu clorul 823
Folosirea de pereţi de abatere şi stavile de ghidare a abaterii 823
Numărul de bazine de contact cu clorul 825
Precipitarea în bazinele de contact cu clorul 825
Viteza de transport a solidelor 826
Predicţia performanţei dezinfecţiei 827
Măsurarea clorului rezidual 830
Facilităţile de stocare a clorului 831
Facilităţile de containerizare a clorului 831
Facilităţile de declorinare 832
Dioxidul de sulf 832
Bisulfitul de sodiu 832
Cărbunele activat granular 832
12-7 DEZINFECŢIA CU OZON 833
Proprietăţile ozonului 833
Chimia ozonului 833
Componentele unui sistem de dezinfecţie cu ozon 834
Cerinţele de energie 834
Prepararea gazului alimentat 835
Generarea ozonului 835
Reactoarele de contact cu ozonul 835
Distrugerea gazelor ieşite 835
Eficienţa ozonului ca un dezinfectant 835
Modelarea procesului de dezinfecţie cu ozon 836
Dozajele cerute de ozon pentru dezinfecţie 837
Formarea şi controlul produşilor secundari 837
Formarea DBP datorată adăugării de ozon pentru dezinfecţie 838
Controlul formării DBP datorită adăugării de ozon pentru dezinfecţie 839
Impactele asupra mediului prin folosirea ozonului 839
Alte beneficii ale folosirii ozonului 839

784
12-8 ALTE METODE DE DEZINFECŢIE CHIMICĂ 839
Acidul peracetic 839
Chimia şi proprietăţile acidului peracetic(PAA) 839
Eficacitatea acidului peracetic ca un dezinfectant 840
Formarea produşilor secundari ai dezinfecţiei 840
Ozon/Peroxid de hidrogen (Peroxon) 840
Procese de dezinfecţie chimică combinate 840
12-9 DEZINFECŢIA CU RADIAŢIA ULTRAVIOLETĂ (UV) 841
Sursa de radiaţie UV 841
Lămpile UV de intensitate scăzută şi presiune joasă 841
Lămpile UV de intensitate ridicată şi presiune joasă 841
Lămpile UV de intensitate ridicată şi presiune medie 842
Tehnologiile emergente a lămpilor UV 843
Componentele şi configuraţiile sistemului de dezinfecţie cu UV 843
Sisteme de dezinfecţie cu canale des 843
Sisteme de dezinfecţie cu canale închise 844
Eficienţa germicidă a radiaţiei UV 845
Definiţia dozei UV 846
Impactul caracteristicelor sistemului 847
Hidraulica de intrare neideală 847
Impactul particulelor 848
Caracteristicele microorganismelor 848
Efectul constituienţiilor chimici ai apelor uzate 849
Modelarea procesului de dezinfecţie UV 849
Estimarea dozei UV 850
Determinarea dozei UV prin biotestarea spotului aţintit 850
Raportarea şi folosirea rezultatelor testelor de biotestare cu spot aţintit 851
Normative de dezinfecţie cu ultraviolete 854
Aplicarea liniilor directoare UV 854
Relaţia liniilor directoare UV cu proiectarea sistemului UV 854
Validarea performanţei sistemului UV 854
Alegerea şi dimensionarea unui sistem de dezinfecţie UV 859
Diagnosticarea problemelor sistemelor de dezinfecţie UV 860
Hidraulica sistemului de dezinfecţie UV 860
Biofilme pe pereţii canalelor UV şi echipamentului UV 861
Depăşirea impactului particulelor prin creşterea intensităţii UV 862
Efectul proceselor de tratare din amonte asupra performanţei UV 862
Impacte asupra mediului a dezinfecţiei cu radiaţia UV 863
12-10 COMPARAŢIA TEHNOLOGIILOR ALTERNATIVE DE DEZINFECŢIE 863
Eficienţele germicide 863
Avantaje şi dezavantaje 863
PROBLEME ŞI DISCUŢIA TOPICELOR 865
REFERINŢE 865
Dezinfecţia se referă la distrugerea parţială a organismelor cauzatoare de boli (patogene). Nu toate
organismele sunt distruse în timpul procesului. Faptul că nu toate organismele sunt distruse diferenţiază
dezinfecţia de sterilizare, care este distrugerea tuturor organismelor. În domeniul epurării apelor uzate, patru
categorii de organisme enterice umane de cea mai mare consecinţă în producerea bolilor sunt bacteriile,
oochiştii şi chişti de protozoare, helminţii şi viruşii. Bolile cauzate de aceste micororganisme hidrice au fost
discutate anterior în Capitolul 2 şi sunt indicate în Tabelul 2-24. Scopul acestui capitol este de a introduce
cititorul în conceptele generale implicate în dezinfecţia apelor uzate şi proiectarea sistemelor de dezinfecţie.
Topicele ce sunt considerate includ (1) cerinţele de reglementare pentru dezinfecţia apelor uzate, (2) o
introducere generală în teoria dezinfecţiei, (3) dezinfecţia cu clor şi compuşii înrudiţi, (4) dezinfecţia cu
dioxid de clor, (5) declorinarea, (6) proiectarea facilităţilor de clorinare şi declorinare, (7) dezinfecţia cu
ozon, (8) alte metode chimice de dezinfecţie, (9) dezinfecţia cu radiaţia UV, şi (10) o comparaţie a metodelor
de dezinfecţie. Din cauza preocupării legate de folosirea clorului, folosirea radiaţiei UV ca un dezinfectant
alternativ este accentuată în acest capitol.

785
 12-1 CERINŢELE REGULATORII PENTRU DEZINFECŢIA APELOR
UZATE
Din primii ani ai 1990 până în primii ani ai deceniului 7, obiectivele tratamentului au fost interesate
în principal pe (1) îndepărtarea materialului coloidal, în suspensie şi plutitor, (2) tratamentul organicelor
biodegradabile, şi (3) eliminarea organismelor patogene, dar în general pe ţeluri de tratament nespecificate.
Trecerea Amendamentului la Actul Federal al Controlului Poluării Apei (Legea publică 92-500), cum a fost
modificat în 1977 şi 1978 (Actul Apei Curate, Legile publice 95-217 şi respectiv 97-117), schimbările
stimulate substanţial în tratarea apei uzate pentru a atinge obiectivul principal al acestor acte, care a fost “ să
restaureze şi menţină integritatea chimică, fizică şi biologică a Apelor Naţionale”. În efect, scopul Actului
Apei Curate a fost să facă apele naţiunii “bune de pescuit şi de înotat”.
Pentru a implementa Actul Apei Curate, US EPA în 1973 a adoptat reglementări pentru tratamentul
secundar. Aceste reglementări au fost conţinute în Part 133 Titlul 40 din Codul Reglementărilor Federale (40
CFR 133). Tratamentul secundar a fost definit în termeni de consum biochimic de oxigen (CBO), suspensii
solide totale (TSS), pH şi bacterii coliformi fecali (vezi Tabelul 1-3 din Capitolul 1). Cerinţa pentru bacterii
coliformi fecali a fost ştearsă în 1976 şi înlocuită cu o rezervă care permitea statelor individuale să dezvolte
standarde de calitate a apei specifice locului incluzând standarde de dezinfecţie pentru staţiile de epurare a
apelor uzate. Ca o consecinţă, azi (2001) unele state au standarde de coliformi fecali variind de la 2,2 la
5000 MPN/100 ml şi standarde de coliformi totali variind de la 2,2 la 10000 MPN/100 ml. Mai mult, un
număr de state au standarde sezoniere. Mai mult de 40 de state au standarde variabile, depinzând de calitatea
apei receptoare şi, dacă apa tratată este refolosită, de aplicaţia de refolosire. Cel mai comun standard pentru
apele receptoare este 200 MPN FC/100 ml. Fiindcă reglementările pentru dezinfecţie sunt specifice locului şi
sunt sub continuă revizuire, autoritatea de regementare guvernatoare trebuie să fie consultată pentru a
determina cerinţele actuale.
12-2 TEORIA DEZINFECŢIEI
Scopul acestei secţiuni este de a prezenta conceptele de bază implicate în dezinfecţie. Materialul de
fundal prezentat în această secţiune are intenţia să servească ca o bază pentru discutarea dezinfecţiei folosite
pentru apele uzate. Topicele ce vor fi discutate includ o trecere în revistă a cerinţelor pentru un dezinfectant
ideal, metodele şi mijloacele actuale de dezinfecţie, mecanismele dezinfectanţilor, şi o discuţie generală a
factorilor ce influenţează acţiunea dezinfectanţilor.
Caracteristicele dezinfectantului ideal
Caracteristicele unui dezinfectant ideal sunt arătate în Tabelul 12-1. Cum se arată, un dezinfectant
ideal trebuie să posede un evantai larg de caracteristici. Deşi un asemenea compus nu poate exista, trebuie să
fie luate în considerare primele patru caracteristici din Tabelul 12-1 în evaluarea dezinfectanţilor propuşi sau
recomandaţi. Este deasemenea important ca dezinfectantul să fie sigur în mânuire şi aplicare, şi ca tăria sau
concentraţia sa în tratarea apelor să fie măsurabilă. Ultima consideraţie este un aspect legat de folosirea
dezinfecţiei cu ozon şi şi lumina UV unde nu apare un reziduu măsurabil.
Metodele şi mijloacele de dezinfecţie
Dezinfecţia este realizată de obicei prin folosirea de (1) agenţi chimici, (2) agenţi fizici, 3) mijloace
mecanice, şi (4) radiaţie. Fiecare din aceste tehnici sunt luate în considerare pe scurt în următoarea discuţie.
Agenţii chimici. Agenţii chimici care au fost folosiţi ca dezinfectanţi includ (1) clorul şi compuşii
săi, (2) bromul, (3) iodul, (4) ozonul, (5) fenoli şi compuşii fenolici, (6) alcooli, (7) metale grele şi compuşi
derivaţi, (8) vopsele, (9) săpunuri şi detergenţi sintetici, (10) compuşi cuaternari de amoniu, (11) peroxid de
hidrogen, (12) acid peracetic, (13) diferite alcalii, şi (14) diferiţi acizi. Dintre aceştia, cei mai obişnuiţi
dezinfectanţi sunt chimicalele oxidante, şi clorul este cel mai folosit universal. Deşi nu sunt discutaţi aici,
bromul şi iodul au fost deasemenea folosiţi pentru dezinfecţia apelor uzate. Ozonul este un dezinfectant
foarte eficient şi folosirea sa creşte chiar dacă el nu lasă un reziduu măsurabil (vezi Secţiunea 12-7). Apele
foarte acide sau alcaline pot fi deasemenea folosite pentru distrugerea bacteriilor patogene, din cauză că apa
cu un pH mai ridicat de 11 sau mai scăzut de 3 este relativ toxică pentru cele mai multe bacterii.

786
Tabelul 12-1 Caracteristicele unui dezinfectant ideal
Caracteristica Proprietăţi/răspuns
Disponibilitate Trebuie să fie disponibil în cantităţi mari şi la preţ rezonabil
Abilitatea de dezodorizare Trebuie să reducă mirosul în timpul dezinfecţiei
Omogenitate Soluţia trebuie să fie uniformă ca şi compoziţie
Interacţiunea cu materiale străine Trebuie să nu fie absorbit de materia organică alta decât celulele
bacteriene
Necoroziv şi necolorant Nu trebuie să corodeze metalele sau pelicula de vopsea
Netoxic pentru formele mai superioare de viaţă Trebuie să fie toxic faţă de microorganisme şi netoxic pentru
oameni şi alte animale (peşti, scoici, mamifere, etc.)
Penetrarea Trebuie să aibă capacitatea să penetreze prin suprafaţa
microorganismelor
Securitate Trebuie să fie sigur la transport, stocare, mânuire şi folosire
Solubilitate Trebuie să fie solubil în apă şi ţesuturile celulare
Stabilitate Trebuie să-şi păstreze puterea germicidă în timpul păstrării
Toxicitatea pentru microorganisme Trebuie să fie eficient la concentraţii reduse
Toxicitate la temperatura ambientală Trebuie să fie eficient în domeniul temperaturilor ambientale
Agenţii fizici. Dezinfectanţii fizici care pot fi folosiţi sunt căldura, lumina şi undele sonore.
Încălzind apa până la punctul de fierbere, de exemplu, aceasta va distruge majoritatea bacteriilor
nesporiforme producătoare de boli. Căldura este folosită obişnuit în industria băuturilor şi a laptelui, dar nu
este un mijloc fezabil pentru dezinfectarea unor cantităţi mari de ape uzate din cauza costului ridicat. Totuşi,
pasteurizarea nămolului este folosită extins în Europa.
Lumina solară este de asemenea un bun dezinfectant, datorită în principal părţii radiaţiei ultraviolete
(UV) din spectrul electromagnetic. Dispariţia microorganismelor, observată în iazurile de oxidare, se
datorează, în parte, expunerii lor la componenta UV a luminii solare. Au fost folosite cu succes lămpi
speciale prevăzute să emite raze ultraviolete pentru dezinfecţia apei şi apei uzate. Eficienţa procesului
depinde de penetrarea razelor în apă. Geometria contactului dintre sursa de radiaţie ultravioletă şi apă este
extrem de importantă din cauza materiilor în suspensie, moleculelor organice dizolvate şi apei înseşi care vor
absorbi radiaţia, pe lângă microorganisme.
Mijloace mecanice. Bacteriile şi alte organisme sunt de asemenea îndepărtate prin mijloace
mecanice în timpul tratării apelor uzate. Eficienţele tipice de îndepărtare pentru diferite operaţiuni şi procese
de tratare sunt indicate în Tabelul 12-2. Primele patru operaţii listate pot fi considerate a fi fizice.
Îndepărtările realizate sunt produşi secundari ai funcţiei principale a procesului.
Radiaţia. Tipurile majore de radiaţie sunt electromagnetică, acustică şi de particule. Razele gama
sunt emise din radioizotopi, precum cobaltul-60. Din cauza puterii lor de penetrare, razele gama au fost
folosite pentru dezinfecţie (sterilizare) atât a apei cât şi a apei uzate. Deşi folosirea aparatelor cu raze de
înaltă energie pentru iradierea apei uzate sau a nămolului a fost studiată extensiv, nu există aparate
comerciale sau instalaţii la scară naturală în exploatare.
Comparaţia dezinfectanţilor apei uzate. Folosind criteriile definite în Tabelul 12-1, dezinfectanţii
care au fost folosiţi pentru apa uzată sunt comparaţi în Tabelul 12-3.
Tabelul 12-2. Îndepărtarea sau distrugerea bacteriilor prin diferite procese de epurare
Procesul Procentul de îndepărtare %
Grătare grosiere 0-5
Grătare fine 10-20
Desnisipatoare 10-25
Sedimentarea naturală 25-75
Precipitarea chimică 40-80
Filtre biologice 90-95
Nămol activat 90-98
Clorinarea apei tratate 98-99,999

787
 Tabelul 12-2 Comparaţia dezinfectanţilor
Caracteristicaa Clorul Hipoclorit Hipoclorit Dioxid de Ozon Radiaţia
de sodiu de calciu clor UV
Disponibilitate/cost Cost scăzut Cost scăzut Cost scăzut Cost scăzut Cost ridicat Cost ridicat
moderat moderat moderat moderat moderat
Abilitatea de Ridicată Moderată Moderată Ridicată Ridicată na
dezodorizare
Omogenitate Omogenă Omogenă Omogenă Omogenă Omogenă na
Interacţiunea cu Oxidează Oxidant Oxidant Ridicată Oxidează Absorbirea
materiale străine materia activ activ materia radiaţiei UV
organică organică
Necoroziv şi Puternic Coroziv Coroziv Puternic Puternic na
necolorant coroziv coroziv coroziv
Netoxic pentru formele Puternic toxic Toxic Toxic Toxic Toxic Toxic
mai superioare de viaţă pentru formele
superioare de
viaţă
Penetrarea Ridicată Ridicată Ridicată Ridicată Ridicată Moderată
Securitate Ridicată Moderată Moderată Ridicată Moderată Scăzută
Solubilitate Moderată Ridicată Ridicată Ridicată Ridicată na
Stabilitate Stabil Uşor Relativ Instabil, Instabil, na
instabil stabil trebuie trebuie
generat la generat la
folosire folosire
Toxicitatea pentru Ridicată Ridicată Ridicată Ridicată Ridicată Ridicat
microorganisme
Toxicitate la Ridicată Ridicată Ridicată Ridicată Ridicată Ridicat
temperatura ambientală
a
Vezi Tabelul 12-1 pentru o descrierea fiecărei caracteristice.
b
na=neaplicabil.
Mecanismele dezinfectanţilor
Principalele cinci mecanisme care au fost propuse pentru explicarea acţiunii dezinfectanţilor sunt (1)
distrugerea peretelui celular, (2) degradarea permeabilităţii celulare, (3) degradarea naturii coloidale a
protoplasmei, (4) degradarea AND sau ARN a organismelor şi (5) inhibarea activităţii enzimatice.
Degradarea sau distrugerea peretelui celular va duce la liza (scurgerea protoplasmei din celule)
celulară şi la moartea organismelor. Unii agenţi, precum penicilina, inhibă sinteza peretelui celular bacterian.
Agenţi, precum compuşii fenolici şi detergenţii, alterează permeabilitatea membranei citoplasmice.
Aceste substanţe distrug permeabilitatea selectivă a membranei şi permit nutrienţilor vitali, precum azotul şi
fosforul, să iasă.
Căldura, radiaţia şi agenţii puternic acizi sau alcalini alterează natura coloidală a protoplasmei.
Căldura va coagula proteina celulară, şi acizii sau bazele vor denatura proteinele, producând un efect letal.
Radiaţia UV poate cauza formarea unor legături duble sau la fel ruperea lanţurilor unor ADN la
microorganisme. Când fotonii UV sunt absorbiţi de ADN în bacterii şi protozoare şi de AND şi ARN în
viruşi, se pot forma dimeri covalenţi din timinele adiacente în AND sau uracili în ARN. Formarea dublelor
legături fărâmă procesul de replicare astfel că organismul nu se mai poate reproduce şi astfel este inactivat.
Alt mod de dezinfecţie este inhibarea activităţii enzimatice. Agenţii oxidanţi, precum clorul, pot
altera aranjamentele chimice ale enzimelor şi inactiva enzimele.
O comparaţie a mecanismelor de dezinfecţie folosind clorul, ozonul şi radiaţia UV, dezinfectanţii
tipici pentru apa uzată, este prezentată în Tabelul 12-4. Într-o extindere mare, diferenţele de performanţă
observate pentru dezinfectanţi variaţi pot fi explicate pe baza mecanismelor operative de îndepărtare
(inactivare).

788
 Tabelul 12-4 Mecanismele dezinfecţiei folosind clorul, UV şi ozonul
Clorul
1.Oxidarea
2.Reacţia cu clorul disponibil
3.Precipitarea proteinelor
4.Modificarea permeabilităţii
peretelui celular
5.Hidroliza şi sfărâmarea
mecanică
Ozonul
1.Oxidarea directă/distrugerea peretelui
celular cu scurgerea constituienţilor
celulari în afara celulei
2.Reacţiile cu produşi secundari radical
ai descompunerii ozonului
3.Distrugerea constituienţilor acizilor
nucleici (purine şi pirimidine)
4.Spargerea legăturilor carbon-azot
ducând la depolimerizare
Radiaţia UV
1.Distrugerea fotochimică a ARN şi AND
(formarea de duble legături) în celulele
unui organism
2.Acizii nucleici în microorganisme sunt
cei mai importanţi absorbanţi ai energiei
luminii în domeniul lungimilor de undă de
240-280 nm
3.Din cauză că ADN şi ARN duc
informaţia genetică pentru reproducere,
distrugerea acestor substanţe poate
inactiva efectiv celula (şi reproducţia)

Factorii ce influenţează acţiunea dezinfectanţilor

În aplicarea agenţilor sau mijloacelor de dezinfecţie ce au fost descrişi, trebuie consideraţi următorii
factori: (1) timpul de contact, (2) concentraţia dezinfectantului, (3) intensitatea şi natura agentului sau
mijlocului fizic, (4) temperatura, (5) tipurile de organisme, şi (6) natura suspensiilor din lichid. Subiectele
introduse în această secţiune vor fi discutate în secţiunile ulterioare. Este important de notat că în discuţiile
următoare, diferitele formulări folosite să explice acţiunea dezinfectanţilor se bazează pe o analiză a datelor
provenite din folosirea organismelor discrete în soluţie (plutind singure şi nu în aglomerări). Prezenţa
materiilor în suspensie, care pot asigura protecţia microorganismelor, este considerată în secţiunea următoare
care se ocupă de clor şi în secţiunea referitoare la dezinfecţia cu UV.
Timpul de contact. Probabil una din cele mai importante variabile în procesul de dezinfecţie este
timpul de contact (dintre apă şi dezinfectant). Lucrând în Anglia în anii 1900, Harriet Chick a observat că
pentru o concentraţie dată de dezinfectant, cu cât e mai lung timpul de contact, cu atât este mai mare
proporţia de microorganisme ucise. Observaţia a fost publicată în 1908. Într-o formă diferenţială, legea
Chick este:
dN t
 kNt (12-1)
dt
unde: dNt/dt= viteza schimbării în concentraţia organismelor cu timpul
k= constanta ratei de inactivare, T-1
Nt= numărul de organisme la timpul t
t= timpul
Dacă No este numărul de organisme când t=0, ecuaţia (12-1) poate fi integrată la următoarea ecuaţie:
Nt
 e  kt (12-2)
No
sau
Nt
ln  kt (12-3)
No
Valoarea constantei ratei de inactivare k din ecuaţia (12-3) poate fi obţinută prin plotarea valorii
–ln(Nt/No) contra timpului de contact t.
Concentraţia dezinfectantului. Deasemenea lucrând în Anglia la începutul anilor 1900, Herbert
Watson a găsit că constanta ratei de inactivare este legată de concentraţia dezinfectantului după cum urmează
(Watson, 1908):
k=k′Cn (12-4)
unde: k= constanta vitezei de inactivare
k′= constanta de stingere
C= concentraţia dezinfectantului
n= coeficientul de diluţie

789
 Combinând expresiile propuse de Chick şi Watson în formă diferenţială se produce (Haas şi Karn,
1984):
dN t
 k ' C n N t (12-5)
dt
Forma integrată a Ecuaţiei (12-5) este
Nt
 e  k 'C t
n
(12-6)
No
sau
Nt
ln  k ' C n t (12-7)
No
Forma linearizată a ecuaţiei (12-7) este:
1 1 1  N 
ln C   ln t  ln    ln t 
n n k'  N o 
Valoarea lui n poate fi obţinută prin plotarea concentraţiei C contra timpului t pe o foaie dublu-
logaritmică pentru un nivel dat de inactivare. Următoarea explicaţie a fost oferită pentru valorile diferite ale
lui n:
n=1 ambele variabile, concentraţie şi timp, sunt egal importante
n>1 concentraţia este mai importantă decât timpul
n<1 timpul este mai important decât concentraţia
Figura 12-1 Efectul timpului şi a
concentraţiei asupra
supravieţuirii E.coli dispersate
într-un reactor în loturi folosind
clorul ca dezinfectant la 20oC

Figura 12-2 Depărtările de la

legea lui Chick observate: (a)
efectul lag sau de umăr în care
constituenţii în lichidul
suspensie reacţionează iniţial cu
dezinfectantul, (b) efectul de
coadă în care particule mari
apără organismele de a fi
dezinfectate, şi (c) efectele lag şi
de coadă combinate.

Devierile de la această lege a vitezei sunt obişnuite, cum se vede din Figura 12-2. Cum se arată în
Figura 12-2a, poate exista un efect de lag sau umăr în care constituienţii din lichidul în suspensie
reacţionează iniţial cu dezinfectantul, făcând dezinfectantul ineficace. Efectul invers, de coadă în care

790
particulele mari apără organismele de dezinfecţie este arătat în Figura 12-2b. Efectul combinat al formelor
umăr şi coadă este ilustrat în Figura 12-2c. Aceste fenomen observat este discutat în mai mare detaliu în
secţiunea următoare ce se ocupă de dezinfecţia apei uzate. Mai mult, Ecuaţia (12-6) cum este aplicată apelor
uzate eşuează a lua în calcul caracteristicele variabile, heterogene ale apei uzate.
Folosind o valoare n de 1 şi presupunând că valoarea C corespunde clorului rezidual CR relaţia dată
de Ecuaţia (12-6) este folosită de un număr de agenţii de reglementare pentru controlul procesului
dezinfecţiei apei uzate. Acest subiect este considerat în detaliu mai mare în discuţia despre dezinfecţia cu
clor.
Exemplul 12-1 Aplicarea ecuaţiei Chick/Watson modificată Date fiind următoarele date ale testului supravieţuirii
la clorinare pentru E.coli, exprimate ca un procentaj, să se determine valorile constantelor în ecuaţia lui Chick şi Watson
[Ec.(12-6)] pentru o reducere de 99%. Rezultatele au fost obţinute folosind un reactor batch.
Clb liber, mg/l Procent de supravieţuire
Timpul de contact, mina
1 3 5 10 20
0,05 97 82 63 21 0,3
0,07 93 60 28 0,5 -
0,14 67 11 0,7 - -
a
Condiţiile testului pH=8,5; temp =5oC.
b
HOCl (acid hipocloros) şi OCl- (ion hipoclorit). Vezi deasemenea discuţia în Sect.12-3.
Soluţie
1.Pentru a determina constantele în ecuaţia Chick şi Watson forma legii lui Chick, se convertesc datele
supravieţuirii la valori de îndepărtare logaritmice şi apoi se trasează pe o hârtie aritmetică sau log-log pentru a
determina timpul cerut pentru un grad dat de ucidere.
a.Se convertesc datele de îndepărtare procentuale în valori de îndepărtare logaritmice
Cl liber, mg/l -ln(Nt/No)
Timpul de contact, mina
1 3 5 10 20
0,05 0,030 0,198 0,462 1,561 5,809
0,07 0,073 0,511 1,273 5,298
0,14 0,400 2,207 4,962
b.Se trasează valorile convertite pe ambele hârtii aritmetică şi log-log pentru a determina cea mai bună
potrivire a datelor. După trasarea datelor, s-a găsit că datele pot fi reprezentate cel mai bine de o linie dreaptă cum se
arată în următoarea trasare log-log.
c.Se determină timpul cerut de contact pentru o valoare de inactivare log de 99% [-ln(Nt/No)=4,61] pentru
diferite concentraţii. Valorile cerute sunt:
Concentraţia, mg/l Timpul, min
0,05 18,0
0,07 10,0
0,14 4,7

2.Se determină constantele în ecuaţia Chick şi Watson folosind datele din Pasul 1.
a.Se trasează concentraţia contra valorilor timpului determinate în Pasul 1c.

791
 b.Se foloseşte forma liniară a Ec.(12-7) pentru a determina constantele
1 1 1  N 
ln C   ln t  ln    ln t 
n n k'  N o 
1 1
ln C   ln t  (cons tan ta )
n n
Din trasarea de mai sus, valoarea n egalează

Panta = 
1

log 0,5  log 0,011

 0,30  (1,96)   1,66 =-0,83
n log100  log1 20 2
n=1,20
1 1  N 
Când t=1, =1, interceptat =ln 0,5= ln    ln t 
n k'  N o 
1  N 
n(ln 0,5)  ln    ln t 
k'  N o 
1 
1,20(0,69)  ln   ln 0,01
k' 
1 
0,44    4,61
k' 
1
k'   (4,61) =-10,48
0,44
N
ln t  10,48C 1, 20t
No
Comentariu Ecuaţia dezvoltată în acest exemplu poate deasemenea fi folosită pentru a determina gradul de
inactivare la diferite temperaturi (vezi Exemplul 12-2)
Intensitatea şi natura agentului fizic. Cum s-a notat anterior, căldura şi lumina sunt agenţi fizici
care au fost folosiţi din timp în timp în dezinfecţia apei uzate. S-a găsit că eficienţele lor sunt o funcţie de
intensitate. De exemplu, dacă decăderea organismelor poate fi descrisă printr-o reacţie de ordin întâi, atunci
efectul intensităţii dezinfectantului fizic este reflectat în constanta k prin unele relaţii funcţionale.
Temperatura. Efectul temperaturii asupra vitezei de ucidere prin dezinfecţia chimică poate fi
reprezentat de o formă a relaţiei van΄t Hoff-Arrhenius. Creşterea temperaturii duce la o ucidere mai rapidă. În
termeni de timp t cerut pentru efectuarea unui procentaj dat de ucidere, relaţia este
t1 E (T2  T1 )
ln  (12-8)
t2 RT1T2
unde: t1,t2= timpul pentru un procentaj dat de ucidere la temperaturile T1 şi T2, şi respectiv K
E= energia de activare, J/mol (cal/mol)
792
 R= constanta gazului, 8,3144 J/mol·K= (1,99 cl/mol·K)
Unele valori tipice pentru energia de activare pentru diferiţi compuşi ai clorului la diferite valori pH
sunt arătate în Tabelul 12-5. Efectul temperaturii este considerat în exemplul 12-2.
Tabelul 12-5. Energiile de activare pentru clorul apos şi cloramine la temperaturi normale (~20oC)a
Compusul pH E, cal/mol E, J/mol
Clorul apos 7,0 8.200 34.340
8,5 6.400 26.800
9,8 12.000 50.250
10,7 15.000 62.810
Cloramina 7,0 12.000 50.250
8,5 14.000 58.630
9,5 20.000 83.750
a
După Fair ş.a.(1948).
Exemplul 12-2 Efectul temperaturii asupra timpilor de dezinfecţie Să se estimeze timpul cerut pentru o ucidere
de 99,9% pentru un dozaj de clor de 0,05 mg/l la o temperatură de 20 oC şi pH de 8,5, folosind datele şi relaţia
dezvoltată în Exemplul 12-1. Datele testului dat în Exemplul 12-1 au fost obţinute la o temperatură de 5oC folosind un
reactor batch.
Soluţie
1.Se estimează timpul cerut pentru o ucidere de 99,9% folosind ecuaţia dezvoltată în Exemplul 12-1.
Nt
ln  10,48C 1, 20t
No
0,10
ln  10,48(0,05)1, 20 t
100
 6,91
t =24,4 min la 5oC
(10,48)(0,027)
2.Se estimează timpul cerut la 20oC folosind forma modificată a ecuaţiei van’t Hoff-Arrhenius [Ec.(12-8)] şi
datele date în Tabelul 12-5.
t1 E (T2  T1 )
ln 
t2 RT1T2

ln
t1

26.800 J / mol (278,15  293,15) K 
24,4 min (8,3144 J / mol.K )(278,15K )(293,15K )
t1
ln  0,60
24,4 min
t1
 e ,060 =0,549
24,4 min
T=13,4 min la 20oC
Tipuri de organisme. Eficienţele diferiţilor dezinfectanţi vor fi influenţate de tipul, natura şi
condiţia microorganismelor. De exemplu, bacteriile viabile în dezvoltare sunt adesea ucise mai uşor decât
celulele mai bătrâne care şi-au dezvoltat o protecţie de mâzgă. În contrast, sporii de bacterii sunt extrem de
rezistenţi, şi mulţi din dezinfectanţii chimici folosiţi normal au un efect mic sau deloc. Similar, mulţi viruşi şi
protozoare problematici răspund diferit la fiecare din dezinfectanţii chimici. În unele cazuri, poate trebuie să
fie folosiţi alţi agenţi de dezinfecţie, precum căldura şi radiaţia UV. Inactivarea diferitelor grupe de
microorganisme este luată în consideraţie mai departe în secţiunile următoare.
Natura lichidului în suspensie. În revederea dezvoltării diferitelor relaţii propuse pentru inactivarea
microorganismelor, este important de ştiut că cele mai multe din teste au fost efectuate în reactoare batch
folosind apă distilată sau tamponată, în condiţii de laborator. În practică, natura lichidului în suspensie
trebuie evaluată cu grijă. De exemplu, materialul organic străin va reacţiona cu cei mai mulţi dezinfectanţi
oxidanţi şi va reduce eficienţele lor. Prezenţa materiilor în suspensie va reduce eficienţele dezinfectanţilor

793
prin absorbţia dezinfectantului şi prin producerea de bacterii capturate. Caracteristicele lichidului în
suspensie sunt examinate mai în detaliu în următoarele secţiuni şi în discuţia asupra dezinfecţiei cu UV.
12-3 DEZINFECŢIA CU CLOR
Cum s-a arătat mai înainte, din toţi dezinfectanţii chimici, clorul este unul utilizat obişnuit
pretutindeni în lume. Motivul este că clorul satisface cele mai multe din cerinţele specificate în Tabelul 12-1.
Prima folosire a clorului pentru dezinfecţia apelor uzate în SUA a fost în 1914 în Altoona, PA şi Milwaukee,
WI (Enslow, 1938). Subiectele specifice considerate în această secţiune includ o scurtă descriere a
caracteristicele compuşilor de clor variaţi, o revedere a chimiei clorului şi clorinării la punctul de frângere, o
analiză a performanţei clorului ca un dezinfectant şi factorii care pot influenţa eficienţa proceselor de
dezinfecţie, o discuţie a formării produşilor secundari ai dezinfecţiei (DBP) şi o luare în considerare a
impactelor potenţiale a descărcării DBP în mediu. Dezinfecţia cu dioxid de clor, clorinarea şi declorinarea, şi
conceperea facilităţilor de clorinare şi declorinare sunt tratate în următoarele trei secţiuni.
Caracteristicele compuşilor cu clor
Principalii produşi ai clorului folosiţi în staţiile de epurare a apelor uzate sunt clorul (Cl 2),
hipocloritul de sodiu (NaOCl), hipocloritul de calciu (Ca)OCl)2) şi dioxidul de clor (ClO2). Multe oraşe mari
au trecut de la clor la hipocloritul de sodiu din cauza problemelor de securitate legate de mânuirea şi stocarea
clorului lichid. Caracteristicele Cl2, NaOCl şi Ca(OCl)2 sunt luate în considerare în următoarea discuţie.
Caracteristicele dioxidului de clor şi folosirea lui ca dezinfectant sunt discutate în secţiunea următoare.
Clorul. Clorul (Cl2) poate fi prezent ca şi gaz sau lichid. Clorul gazos este verziu-galben ca culoare
şi având densitatea de 2,48 ori mai mare decât cea a aerului. Clorul lichid este colorat chilimbariu şi are
greutatea de 1,44 ori mai mare decât a apei. Clorul lichid depresurizat se vaporizează rapid la temperatura
standard şi presiune cu producerea dintr-un litru de clor lichid a circa 450 litri de clor gazos. Clorul este
moderat solubil în apă, cu o solubilitate maximă de circa 1% la 10oC. Clorul este furnizat ca un gaz lichefiat
la presiuni ridicate în butelii de 45 kg şi 68 kg, containere de 900 kg, cisterne de 16, 30 şi 55 tone. Alegerea
mărimii recipienţilor de clor depinde de o analiză a ratei de folosire a clorului, costul clorului, cerinţele de
facilităţi, şi dependenţa de aprovizionare. Proprietăţile clorului sunt prezentate pe scurt în Tabelul 2-6.
Figura 12-3
Containerele
tipice de
livrare şi
stocare pentru
clor: (a)
containere de
908 kg şi (b)
cisterne de
cale ferată de
capacitate
variată.

Tabelul 12-6 Proprietăţile clorului, dioxidului de clor şi dioxidului de sulfa

Proprietatea Unitatea Clorul Dioxidul de clor Dioxidul de sulf
(Cl2) ClO2) (SO2)
Greutatea moleculară g 70,91 67,45 64,06
o
Punctul de fierbere (lichid) C -33,97 11
o
Punctul de topire C -100,98 -59
Căldura latentă de vaporizare la 0oC kJ/kg 253,6 27,28 376,0
Densitatea lichidului la 15,5oC kg/m3 1422,4 1640b 1396,8
Solubilitatea în apă la 15,5oC g/l 7,0 70,0b 120
Greutatea specifică a lichidului la 0oC (apa=1) s.g. 1,468 1,486
Densitatea vaporilor la 0oC şi 1 atm kg/m3 3,213 2,4 2,927
Densitatea vaporilor comparată cu aerul uscat Fără 2,486 1,856 2,927
la 0oC şi 1 atm mărime
Volumul specific al vaporilor la 0oC şi 1 atm M3/kg 0,3112 0,417 0,342

794
 o
Temperatura critică C 143,9 153 157,0
Presiunea critică kPa 7811,8 7973,1
a
Adaptat în parte după USEPA (1986); White (1999).
b
La 20oC
Deşi folosirea clorului pentru dezinfecţia atât a alimentărilor de apă potabilă cât şi a apei uzate tratate
a fost de însemnătate mare din perspectiva sănătăţii publice, s-au ridicat probleme despre folosirea sa în
continuare. Problemele principale includ:
1. Clorul este o substanţă foarte toxică care este transportată pe calea ferată sau şosele, ambele moduri fiind
supuse accidentelor.
2. Clorul este o substanţă foarte toxică care potenţial prezintă riscuri pentru sănătatea operatorilor staţiei de
epurare şi locuitorilor din jur dacă este eliberat în cazul unui accident.
3. Din cauză că clorul este o substanţă foarte toxică, trebuie să fie implementate cerinţe stringente pentru
containerizare şi neutralizare conform Codului Pompierilor.
4. Clorul reacţionează cu constituienţii organici din apa uzată producând compuşi mirositori.
5. Clorul reacţionează cu constituienţii organici din apa uzată producând produşi secundari, mulţi din care
sunt cunoscuţi a fi cancerigeni şi/sau mutageni.
6. Clorul rezidual în efluentul de apă uzată tratată este toxic pentru viaţa acvatică.
7. Există probleme cu descărcarea compuşilor cloroorganici în mediu pentru care efectele pe termen lung
nu sunt cunoscute.
Hipocloritul de sodiu. Multe din problemele de securitate legate de transport, stocare şi alimentarea
clorului lichid-gazos sunt eliminate prin folosirea fie a hipocloritului de sodiu fie a celui de calciu.
Hipocloritul de sodiu NaOCl este deasemenea disponibil ca un lichid şi obişnuit conţine 12,5 la 17% clor
disponibil la data producerii. Hipocloritul de sodiu poate fi procurat în loturi de volum de 12 la 15% clor
disponibil sau produs pe loc. Soluţia se descompune mai repede la concentraţii ridicate şi exte afectată de
expunerea la lumină şi căldură. O soluţie de 16,7% stocată la 26,7oC va pierde 10% din tăria sa în 10 zile,
20% în 25 zile şi 30% în 43 zile. De aceea trebuie stocat în camere reci, la întuneric, în containere rezistente
la coroziune. Alt dezavantaj al hipocloritului de sodiu este costul. Preţul de procurare poate varia între 1,5 la
2,0 ori preţul clorului lichid. Mânuirea hipocloritului de sodiu cere consideraţii speciale de proiectare din
cauza corozivităţii sale şi prezenţei vaporilor de clor.
Mai multe sisteme licenţiate sunt disponibile pentru generarea pe loc a soluţiei de hipoclorit de sodiu
din clorură de sodiu NaCl sau apă de mare. Aceste sisteme sunt mari consumatoare de energie electrică şi, în
cazul generării din apa de mare, rezultă o soluţie foarte diluată, cu o concentraţie maximă de 0,8% hipoclorit.
Sistemele de generare pe loc au fost folosite doar rar datorită complexităţii lor şi costului ridicat pentru
energia electrică.
Figura 12-4 Echipament tipic de
stocare pe loc şi dozare pentru
hipoclorit de sodiu. Facilitatea
arătată este tipică pentru acelea
folosite la staţiile de tratare mai
mici; în facilităţile mai mari sunt
folosite bazine multiple de
stocare.

Hipocloritul de calciu. Hipocloritul de calciu Ca(OCl)2 este disponibil comercial fie sub forma
uscată fie cea umedă. Hipocloritul de calciu superior conţine cel puţin 70% clor disponibil. În forma uscată
este disponibil ca o pudră albă sau ca granule, tablete comprimate sau pelete. Hipocloritul de calciu granule

795
sau pelete este uşor solubil în apă, solubilitatea variind de la 21,5 g/100 ml la 0 oC la 23,4 g/100 ml la 40oC.
Din cauza potenţialului său oxidant, hipocloritul de calciu trebuie să fie stocat într-o cameră uscată, rece,
departe de alte chimicale, în containere rezistente la coroziune. Hipocloritul de calciu este mai scump decât
clorul lichid, şi pierde din tăria sa disponibilă prin stocare, şi poate fi dificil de mânuit. Din cauză că tinde să
cristalizeze, hipocloritul de calciu poate înfunda pompele dozatoare, conductele şi vanele. Hipocloritul de
calciu este folosit cel mai obişnuit în instalaţii mici.
Chimia compuşilor de clor
Următoarea discuţie se ocupă cu reacţiile clorului în apă şi reacţia clorului cu amoniul.
Reacţiile clorului în apă. Când clorul în forma de Cl2 gazos este adăugat în apă, au loc două reacţii:
hidroliza şi ionizarea.
Hidroliza poate fi definită ca reacţia în care clorul gazos se combină cu apa pentru a forma acidul
hipocloros (HOCl).
Cl2+H2OHOCl+H++Cl- (12-9)
Constanta de KH pentru această reacţie este
[ HOCl][ H  ][Cl  ]
KH   4,5 x10 4 (moli / l ) 2 la 25oC (12-10)
Cl2
Din cauza magnitudinii constantei de echilibru, pot fi dizolvate mari cantităţi de clor în apă.
Ionizarea acidului hipocloros la ion hipoclorit (OCl-) poate fi definit ca:
HOCl H++OCl- (12-11)
Constanta de ionizare Ki pentru această reacţie este
[ H  ][OCl  ]
Ki   3x10 8 (moli / l ) la 25oC (12-12)
[ HOCl]
Variaţia pentru valoarea Ki cu temperatura este indicată în Tabelul 12-7.
Cantitatea totală de HOCl şi OCl- prezentă în apă este denumită "clorul liber disponibil". Distribuţia
relativă a acestor două specii este foarte importantă din cauză că acţiunea ucigătoare a HOCl este de circa 40
la 80 ori mai mare decât a OCl-. Distribuţia procentuală a HOCl la diferite temperaturi poate fi calculată
folosind Ecuaţia (12-13) şi datele din Tabelul 12-7.
[ HOCl] 1 1 1

 
 
 (12-13)
[ HOCl]  [OCl ] 1  [OCl ] /[ HOCl] 1  K i [ H ] 1  K i 10 pH
Tabelul 12-7 Valorile constantei de ionizare a acidului hipocloros la diferite temperaturia
Temperatura Kix108 moli/l
0 1,5
5 1,7
10 2,0
15 2,3
20 2,6
25 2,9
a
Calculat folosind ecuaţia de către Morris (1966)
Reacţia hipocloritului în apă. Clorul disponibil liber poate fi adăugat deasemenea în apă sub forma
sărurilor de hipoclorit. Atât hipocloritul de calciu cât şi cel de sodiu se hidrolizează pentru a forma acidul
hipocloros (HOCl), cum urmează:
Ca(OCl)2+2H2O2HOCl+ Ca(OH)2 (12-14)
NaOCl+H2OHOCl+ NaOH (12-15)

796
Figura 12-5 Distribuţia procentajului
acidului hipocloros şi a ionului
hipoclorit în apă ca o funcţie de pH
la 0 şi 20oC.

Reacţiile clorului cu amoniacul. Cum s-a notat în Capitolele 2 şi 3, apele uzate netratate conţin azot
în forma de amoniac şi diferite forme organice combinate. Efluentul de la cele mai multe staţii conţine
deasemenea cantităţi însemnate de azot, obişnuit în forma de amoniu, sau nitrat dacă staţia a fost proiectată
să realizeze nitrificarea (vezi Capitolele 8 şi 9). Fiindcă acidul hipocloros este un agent oxidant foarte activ,
el va reacţiona imediat cu amoniu în apa uzată pentru a forma trei tipuri de cloramine în reacţiile succesive:
NH3+HOClNH2Cl (monocloramină) (12-16)
NH2Cl+HOClNHCl2 (dicloramină) (12-17)
NHCl2+HOClNCl3 (tricloramină) (12-18)
Aceste reacţii sunt dependente de pH, temperatură şi timpul de contact, şi de raportul clor/amoniu.
Cele două specii care predomină în cele mai multe cazuri, sunt monocloramina (NH 2Cl) şi dicloramina
(NHCl2). Raportul dicloraminei faţă de monocloramină ca o funcţie de raportul clorului la amoniu la diferite
valori pH este arătat în Tabelul 12-8. Cantitatea de triclorură de azot (tricloramină) este neglijabilă până la
rapoarte clor/azot de 2,0. Clorul în aceşti compuşi este numit "clor disponibil combinat". Cum se va discuta
ulterior, cloraminele servesc deasemenea ca dezinfectanţi, deşi ele acţionează mai lent. Când cloramina este
doar dezinfectant, clorul rezidual măsurat este definit ca "clor rezidual combinat" opus clorului liber sub
forma acidului hipocloros şi ionului hipoclorit.
Clorul real şi disponibil. Procentul real şi cel disponibil de clor poate fi folosit pentru compararea
eficacităţii compuşilor ce conţin clor. Procentul real de clor se determină cum urmează:
( greutatea _ clorului _ in _ compus)
(Cl 2 ) actual ,%  x100 (12-19)
( greutatea _ moleculara _ a _ compusului)
Clorul disponibil este termenul folosit pentru compararea "puterii de oxidare" a compuşilor de clor.
Puterea de oxidare a clorului se bazează pe valoarea valenţei clorurii în compu care este redusă la o valoare a
valenţei de -1. De exemplu, reacţia pe jumătate a acidului hipocloros este dată mai jos (vezi Tabelul 6-11,
Capitolul 6)
HOCl+H++2e-Cl-+H2O (12-20)
Cum se arată în Ecuaţia (12-20), schimbul de electroni este 2. Procentul de clor disponibil este dat de
următoarea relaţie:
(Cl2)disponibil=(Cl echivalent)[(Cl2)real,%] (12-21)
Astfel, pentru HOCl procentajul real de clor este 67,7%[(35,5/52,5) x 100] şi clorul disponibil este
135,4% (2 x 67,7). Valorile pentru procentul de clor real şi disponibil sunt date în Tabelul 12-9 pentru clor şi
diferiţi compuşi ce conţin clor care sunt folosiţi pentru dezinfecţie.

797
Tabelul 12-8 Raportul dicloraminei la monocloramină în condiţii de echilibru ca o funcţie de pH şi raportul
dozei molare aplicate a clorului la amoniu
Raportul molar pH
Cl2:NH4 6 7 8 9
0,1 0,13 0,014 1E-03 0,000
0,3 0,389 0,053 5E-03 0,000
0,5 0,668 0,114 0,013 1E-03
0,7 0,992 0,213 0,029 3E-03
0,9 1,392 0,386 0,082 0,011
1,1 1,924 0,694 0,323 0,236
1,3 2,700 1,254 0,911 0,862
1,5 4,006 2,343 2,039 2,004
1,7 6,875 4,972 4,698 4,669
1,9 20,485 18,287 18,028 18,002
a
După US EPA (1986).
Reacţia la punctul de frângere cu clorul
Menţinerea unui clor rezidual (combinat) în scopul dezinfecţiei apei uzate este complicată întrucât
clorul liber nu numai că reacţionează cu amoniu, dar deasemenea este un agent puternic de oxidare.
Termenul "clorinare la punctul de frângere" este termenul aplicat la procesul prin care este adăugat destul
clor pentru a reacţiona cu toate substanţele oxidabile astfel că dacă este adăugat clor suplimentar acesta va
rămâne ca clor liber. Motivul principal pentru adăugarea a destul clor pentru a obţine un clor liber rezidual
este că dezinfecţia eficace poate atunci să fie asigurată uzual. Chimia clorinării la punctul de frângere,
generarea acidului şi acumularea solidelor dizolvate este considerată în următoarea discuţie.
Tabelul 12-9 Clorul real şi disponibil în compuşi ce conţin clor
Compusul Greutatea moleculară Echivalentul clora Clorul real % Clorul disponibil %
Cl2 71 1 100 100
Cl2O 87 2 81,7 163,4
ClO2 67,5 5 52,5 260
CaOCl2 127 1 56 56
Ca(OCL)2 143 2 49,6 99,2
HOCl 52,5 2 67,7 135,4
NaClO2 90,5 4 39,2 157
NaOCl 74,5 2 47,7 95,4
NHCl2 86 2 82,5 165
NH2Cl 51,5 2 69 138
a
Valenţa schimbată pentru obţinerea formei reduse a clorurii (Cl-1)
Figura 12-6 Curba generalizată
obţinută în timpul clorinării la
punctul de frângere al apei uzate.

798
 Chimia clorinării la punctul de frângere. Fenomenul în trepte care se petrece când clorul este
adăugat în apa uzată ce conţine substanţe oxidabile şi amoniu poate fi explicat prin referire la Figura 12-6. Pe
măsură ce clorul este adăugat, substanţele uşor oxidabile, precum Fe2+, Mn2+, H2S şi materia organică,
reacţionează cu clorul şi reduce cel mai mult din ionul clorit (punctul A din Figura 12-6). După completarea
acestei cerinţe imediate, clorul adăugat continuă să reacţioneze cu amoniacul pentru a forma cloramine între
punctele A şi B, cum s-a discutat mai sus. Pentru rapoarte molare ale clorului faţă de amoniu mai mici de 1,
se vor forma monocloramina şi dicloramina. Distribuţia acestor două forme este guvernată de vitezele lor de
formare, care sunt dependente de pH şi temperatură. Între punctul B şi punctul de frângere, punctul C, unele
cloramine se pot converti în tricloramină (triclorură de azot), cloramina rămas va fi oxidată la oxid nitros
(N2O) şi azot (N2), şi clorul va fi redus la ionul clorură. Cu adăugarea continuă a clorului după punctul de
frângere, cum se arată în Figura 12-6, va rezulta o creştere proporţională a clorului liber disponibil
(hipoclorit nereacţionat). teoretic, raportul în greutate al clorului la azot amoniacal la punctul de frângere este
7,6 la 1. Raportul în greutate pentru atingerea punctului B este circa 5,0 la 1.
Reacţiile posibile de justificare a apariţiei N2 şi N2O şi dispariţia cloraminelor în timpul clorinării la
punctul de frângere sunt următoarele (Saunier, 1976; Saunier şi Selleck, 1976):
NH4++HOClNH2Cl+H2O+H+ (12-22)
NH2Cl+HOClNHCl2+H2O (12-23)
0,5NHCl2+0,5H2O0,5NOH+H++Cl- (12-24)
0,5NHCl2+0,5NOH0,5N2+0,5HOCl+0,5H++0,5Cl- (12-25)
Reacţia globală, obţinută prin însumarea ecuaţiilor (12-22) până la (12-25) este dată astfel:
NH4++1,5HOCl0,5N2+1,5H2O+2,5H++1,5Cl- (12-26)
Ocazional, se pot dezvolta probleme serioase de miros, în timpul operaţiilor de clorinare la punctul
de frângere, din cauza formării tricloraminei şi a compuşilor înrudiţi. Prezenţa compuşilor suplimentari care
vor reacţiona cu clorul, precum azotul organic, poate altera puternic forma curbei punctului de frângere, cum
se arată în Figura 12-7. Scăderea corespunzătoare în pH este obişnuit uşoară. Formarea produşilor secundari
ai dezinfecţiei va fi discutată mai departe în această secţiune. Cantitatea de clor care trebuie adăugată pentru
atingerea nivelului dorit este numită "cerere de clor".
Generarea de aciditate. În practică, acidul clorhidric format în timpul clorinării (vezi ecuaţia 12-9)
va reacţiona cu alcalinitatea apei uzate, şi în cele mai multe situaţii, scăderea pH-ului va fi uşoară.
Stoichiometric, va fi cerută 14,3 mg/l de alcalinitate, exprimată ca CaCO3, pentru fiecare 1,0 mg/l de azot
amoniacal care este oxidat în procesul de clorinare la punctul de frângere cum se arată în exemplul 12-3.

Figura 12-7 Curbele clorului rezidual versus dozajul de clor pentru apa uzată: (a) pentru apa uzată ce conţine
azot amoniacal şi (b) pentru apa uzată ce conţine azot sub forma de amoniu şi azot organic. (Adaptat după
White, 1999.)
Exemplul 12-3. Analiza stoichiometriei clorinării la punctul de frângere. Se determină raportul stoichiometric în
greutate al clorului la azot-amoniu la punctul de frângere şi cantitatea de alcalinitate cerută pentru fiecare mg/l de azot
amoniu oxidat la punctul de frângere.
Soluţie

799
 1.Se determină raportul molecular în greutate al acidului hipocloros (HOCl), exprimat ca Cl 2, la amoniu
(NH4+), exprimat ca N, folosind reacţia globală pentru fenomenul punctului de frângere dat de ecuaţia (12-26).
NH4++1,5HOCl0,5N2+1,5H2O+2,5H++1,5Cl-
(17) 1,5(52,45)
(14) 1,5(2x35,45)
Cl 2 1,5(2 x35,45)
Raportul molecular=   7,60
N 14
2.Se determină alcalinitatea cerută pe 1,0 mg/l de azot amoniu oxidat la punctul de frângere. Presupunând că
pH-ul soluţiei este alcalin, următoarea expresiue poate fi scrisă pentru descrierea oxidării amoniului:
NH4++Cl20,5N2+4H++2Cl-
Presupunând că este folosit var pentru neutralizarea acidităţii rezultate, raportul cerut de alcalinitate este
2CaO+2H2O2Ca2++4OH-
2(100mg / mlmolCaCO3 )
Alcalinitatea cerută=  14,3
(14mg / mlmolNH 4  N )
Astfel, stoichiometric, 14,3 mg/l de alcalinitate este cerută pe mg/l de amoniu.
Comentariu. Raportul calculat în pasul 1 va varia întrucâtva, depinzând de reacţiile reale implicate. În practică,
raportul real obişnuit a fost găsit că variază de la 8:1 la 10:1. Similar, în pasul 2, coeficienţii stoichiometrici deasemenea
vor depinde de reacţiile reale implicate. În practică, s-a găsit că circa 15 mg/l de alcalinitate este cerută din cauza
hidrolizei clorului.
Acumularea solidelor dizolvate totale. Suplimentar formării acidului clorhidric, chimicalele
adăugate pentru obţinerea reacţiei la punctul de frângere vor contribui deasemenea la creşterea incrementală
a solidelor dizolvate totale în apa uzată. În situaţiile în care nivelul solidelor dizolvate totale poate fi critic în
legătură cu aplicaţiile de refolosire a acestei ape, această acumulare incrementală după clorinarea la punctul
de frângere trebuie întotdeauna să fie verificată. Contribuţia solidelor dizolvate totale la fiecare din mai
multe elemente care pot fi folosite în reacţia la punctul de frângere sunt ilustrate în Tabelul 12-10.
Magnitudinea acumulării posibile a solidelor dizolvate totale este ilustrată în exemplul 12-4 în care
clorinarea la punctul de frângere este considerată pentru controlul sezonier al azotului.
Tabelul 12-10 Efectele adăugării de chimicale asupra solidelor dizolvate totale în clorinarea la punctul de
frângere
Adăugarea de chimicale Creşterea a solidelor dizolvate totale
pe unitate de NH4+ consumată
Punctul de frîngere cu clor gazos 6,2:1
Punctul de frîngere cu hipoclorit de sodiu 7,1:1
Punctul de frîngere cu clor gazos-neutralizare a acidităţii totale cu var (CaO) 12,2:1
Punctul de frîngere cu clor gazos-neutralizare a acidităţii totale cu hidroxid 14,8:1
de sodiu (NaOH)
Exemplul 12-4 Analiza procesului de clorinare la punctul de frângere folosit pentru controlul sezonier al
azotului Estimaţi dozajul de clor cerut zilnic şi acumularea rezultată a solidelor dizolvate totale când clorinarea la
punctul de frângere este folosită pentru controlul sezonier al azotului.
Presupuneţi că aplicaţi următoarele date la această problemă:
1.Debitul staţiei=3800 m3/zi
2.Caracteristicele efluentului
a.CBO5=20 mg/l
b.Suspensii solide totale=25 mg/l
c.NH3-N=23 mg/l
3.Concentraţia NH3-N în efluent cerută=1,0 mg/l
Soluţie
1.Estimaţi dozajul Cl2 cerut. Presupuneţi că raportul masic cerut al clorului la amoniu este 9:1.
kg Cl2/zi=(3800 m3/zi)[(23-1)g/m3](9,0)(103 g/kg)=752.4 kg/zi
2.Determinaţi incrementul solidelor dizolvate totale adăugat în apa uzată. Folosind datele indicate în Tabelul
12-10, solidele dizolvate totale crescte pe mg/l de amoniu consumat sunt egale cu 6,2.
Incrementul solidelor dizolvate totale=6,2(23-1) mg/l=136,4 mg/l
Comentariu: În acest exemplu, s-a asumat că acidul produs din racţia la punctul de frângere nu va cere adăugarea unui
agent de neutralizare precum NaOH(hidroxidul de sodiu). Dacă este cerută adăugarea NaOH, solidele dizolvate totale

800
vor creşte semnificativ. Este de notat că deşi clorinarea la punctul de frângere poate fi folosită pentru a controla azotul,
ea poate fi contraproductivă dacăîn proces efluentul tratat este emis neutilizabil pentru alte aplicaţii din cauza
acumulării de solide dizolvate totale şi formarea produşilor secundari ai dezinfecţiei.
Măsurarea şi raportarea variabilelor procesului de dezinfecţie
Pentru furnizarea unui cadru de muncă în care să fie considerată eficienţa dezinfecţiei şi factorii care
afectează dezinfecţia apelor uzate, va fi corespunzător de considerat cum este acum evaluată eficienţa
procesului de clorinare şi cum sunt analizate rezultatele. Când se foloseşte clorul pentru dezinfecţia aelor
uzate, principalii parametri care pot fi măsuraţi, în afară de variabilele mediului precum pH-ul şi
temperatura, sunt numărul de organisme şi clorul rezidual rămas după o perioadă specificată de timp.
Numărul de organisme. Grupul coliform al organismelor poate fi determinat folosind procedura
numărului cel mai probabil (MPN) cu s-a discutat în capitolul 2. Organismele rămase pot fi deasemenea
determinate prin procedura numărării în taler folosind un amestec de agar ca mediu de cultură. Pot fi folosite
metodele fie standard "taler turnat" sau "taler răspândit". Talerele trebuie să fie incubate la 37oC din cauză că
această temperatură are ca rezultat dezvoltarea maximă a E.coli şi coloniile trebuie să fie numărate după o
perioadă de incubare de 24 ore.
Măsurarea clorului rezidual. Clorul rezidual (liber şi combinat) trebuie măsurat folosind metoda
amperometrică, care s-a dovedit a fi cea mai consistentă metodă de încredere disponibilă acum. De
asemenea, din cauză că analizoarele comerciale o folosesc, adoptarea acestei metode va permite ca
rezultatele din studiile independente să fie comparate direct.
Raportarea rezultatelor. Rezultatele de laborator al procesului de dezinfecţie sunt raportate în
termeni de număr de organisme şi clor rezidual rămas după o perioadă specifică de timp. Când rezultatele
sunt plotate pe un grafic, este o practică comună de a plota logaritmii îndepărtării contra valorilor
corespunzătoare CRt. O plotare tipică pentru inactivarea chiştilor de Giardia cu clor liber este ilustrată în
Figura 12-8.
Eficienţa germicidă a clorului şi a diferiţilor compuşi ai clorului
Teste numeroase au arătat că când toţi parametrii fizici ce controlează procesul de dezinfecţie sunt
ţinuţi constanţi, eficienţa germicidă a dezinfecţiei, care este măsurată prin supravieţuirea „bacteriilor
discrete” depinde în primul rând de clorul rezidual bactericid prezent CR şi timpul de contact t. O comparaţie
a eficienţei germicide relative a acidului hipocloros (HOCl), ion hipoclorit (OCl -) şi monocloramină (NH2Cl)
este prezentată în Figura 12-9. Pentru un timp de contact sau reziduu de clor dat, eficienţa germicidă a
acidului hipocloros, în termeni de fie timp sau reziduu, este semnificativ mai mare decât aceea a fie ionului
hipoclorit sau monocloraminei. Trebuie de notat, totuşi, că dat un timp adecvat de contact, monocloramina
este aproape la fel de eficientă precum clorul liber în obţinerea dezinfecţiei. În plus la datele pentru compuşii
clorului, valorile CRt au fost adăugate în scopul comparării. Cum se arată, datele dezinfecţiei prezentate în
Figura 12-9 pot fi reprezentate foarte bine cu relaţia CRt.
Figura 12-8 Trasarea datelor
dezinfecţiei în laborator pentru
inactivarea chiştilor de Giardia cu
clor liber la 10oC. (Adaptat după
US EPA, 1999b).

801
Figura 12-9 Comparaţia eficienţei
germicide a acidului hipocloros,
ionului hipoclorit, şi
monocloraminei pentru distrugerea
99% a E.coli la 2 la 6oC cu valorile
CRt adăugate pentru scopul
comparaţiei. (După Butterfield ş.a.,
1943).

Referindu-ne la Figura 12-9, este clar că acidul hipocloros oferă cel mai pozitiv mod de obţinere a
dezinfecţiei. Din acest motiv, cu amestecul corect, formarea acidului hipocloros urmată de punctul de
frângere este modul cel mai eficient de obţinere a clorinării apei uzate. Totuşi, când este prezent clorul liber,
formarea produşilor secundari ai dezinfecţiei este îmbunătăţită, cum se va discuta mai târziu în această
secţiune. Dacă nu poate fi adăugat suficient clor pentru obţinerea reacţiei la punctul de frângere trebuie avută
mare grijă pentru asigurarea că este menţinut timpul de contact corect pentru asigurarea dezinfecţiei
eficiente. Din cauza echilibrului dintre acidul hipocloros şi ionul hipocloric, menţinerea pH-ului corect este
deasemenea importantă dacă trebuie obţinută dezinfecţia eficientă.
În viziunea interesului reînoit al sănătăţii publice, calitatea apei din mediul înconjurător şi epurarea
apei uzate, eficacitatea procesului de clorinare este de importanţă deosebită. Datele generalizate a eficienţei
germicide relative a clorului şi a altor dezinfectanţi pentru dezinfecţia diferitelor microorganisme este
prezentată în Tabelul 12-11. Este foarte important de notat că datele prezentate în Tabelul 12-11 au fost
obţinute în principal folosind reactoare staţionare operând în condiţii controlate şi, de asemenea, sunt de
folosire limitată în alt scop decât cel al ilustrării diferenţelor relative ale eficienţelor diferiţilor dezinfectanţi
pentru diferite grupe de organisme. Cum se arată, există o diferenţă însemnată în eficienţelor diferiţilor
dezinfectanţi pentru fiecare grup de organisme.
Tabelul 12-11 Domeniul estimat al valorilor CRt pentru diferite nivele de inactivare a bacteriilor, viruşilor şi
chiştilor şi oochiştilor de protozoare în efluentul secundar filtrat (pH-7 şi T-20oC)a
Dezinfectantul Unitatea Inactivarea
1-log 2-log 3-log 4-log
Bacterii
Clor (liber) mg•min/l 0,1-0,2 0,4-0,8 1,5-3 10-12
Cloramină mg•min/l 4-6 12-20 30-75 200-250
Dioxid de clor mg•min/l 2-4 8-10 20-30 50-70
Ozon mg•min/l 3-4
Radiaţie UVb mJ/cm2 30-60 60-80 80-100
Viruşi
Clor (liber) mg•min/l 2,5-3,5 4-5 6-7
Cloramină mg•min/l 300-400 500-800 200-1200
Dioxid de clor mg•min/l 2,-4 6-12 12-20
Ozon mg•min/l 0,3-0,5 05-09 0,6-1,0
Radiaţie UVb mJ/cm2 20-30 50-60 70-90
Chişti de protozoare

802
 Clor (liber) mg•min/l 20-30 35-45 70-80
Cloramină mg•min/l 400-650 700-1000 1100-2000
Dioxid de clor mg•min/l 7-9 14-16 20-25
Ozon mg•min/l 0,2-0,4 0,5-0,9 0,7-1,4
Radiaţie UVb,c mJ/cm2 5-10 10-15 15-25
a
Adaptat în parte după Montgomery (1985), U.S.EPA (1986), WEF (1996), U.S.EPA (1999b)
b
Doza UV=intensitatea UVx timpul (vezi ecuaţia 12-68)
c
Bazat pe rezultatele studiilor de infecţiozitate
Factori care afectează eficienţa de dezinfecţie a clorului
Scopul următoarei discuţii este de a explora factorii importanţi care afectează eficienţa de dezinfecţie
a compuşilor de clor în aplicaţiile de ape uzate. Aceştia includ (1) importanţa amestecării iniţiale, (2)
caracteristicele chimice ale apei uzate, (3) impactul particulelor aflate în apa uzată, (4) particule cu
organisme coliforme, şi (5) caracteristicele microorganismelor
Amestecarea iniţială. Importanţa amestecării iniţiale asupra procesului de dezinfecţie nu poate fi
supraestimată. S-a arătat că aplicarea clorului într-o regim foarte turbulent (NR≥104) va avea ca rezultat
uciderea de 100 de ori mai mare decât când clorul este adăugat separat într-un reactor convenţional cu
amestec rapid în condiţii similare. Deşi importanţa amestecării iniţială este bine delimitată, nivelul optim al
turbulenţei nu este cunoscut. Bazat pe constatările recente, întrebarea care se ridică acum este despre forma
în care compuşii clorului sunt adăugaţi.
În unele staţii unde sunt folosite injectoare de clor, există problema folosirii apei uzate clorinate
pentru apa de injecţie a clorului. Problema este aceea dacă compuşii de azot sunt prezenţi în apa uzată, o
porţiune de clor care este adăugată va reacţiona cu aceşti compuşi, şi despre momentul la care soluţia de clor
este injectată, el va fi sub formă de monocloramină sau dicloramină. Formarea cloraminelor poate fi o
problemă dacă timpul de retenţie adecvat nu este disponibil în bazinul de contact cu clorul. Din nou, trebuie
de reamintit că acidul hipocloros (HOCl) şi monocloramina (NH2Cl) sunt egal de eficace ca compuşi de
dezinfecţie; doar timpul de contact cerut este diferit.
Formarea produşilor secundari ai dezinfecţiei (DBP) este altă problemă majoră cu folosirea
inductorilor de clor, în care clorul molecular este adăugat direct în apa uzată. Când apa uzată este expusă la
clorul liber, reacţiile concurenţiale precum formarea cloraminelor (clorul liber şi amoniul), formarea DBP şi
formarea de N-nitrosodimetilamina (clor liber, nitriţi şi amine) se pot produce. Reacţia predominantă va
depinde de vitezele cineticii aplicabile pentru diferite reacţii. Formarea şi controlul DBP sunt discutate mai
târziu în această secţiune.
Caracteristicele chimice ale apei uzate. Adesea s-a observat că, pentru staţiile de tratare de
comceptie similară cu exact aceleaşi caracteristici ale efluentului măsurate în termeni de CBO, CCO şi azot,
eficienţele procesului de clorinare variază semnificativ de la staţie la staţie. Pentru investigarea motivelor
pentru acest fenomen observat, şi pentru evaluarea efectului compuşilor prezenţi în procesul de clorinare,
Sung (1974) a studiat caracteristicele compuşilor din apa uzată netratată şi tratată. Printre concluziile
importante ce au reieşit din studiul lui Sung sunt următoarele:
1. În prezenţa compuşilor organici ce se interferă, clorul rezidual total nu poate fi folosit într-o măsură
de încredere pentru evaluarea eficienţei bactericide a clorului.
2. Gradul interferenţei compuşilor studiaţi depinde de grupele lor funcţionale şi structura lor chimică.
3. Compuşii saturaţi şi carbohidraţii pot exercita o cerere mică sau nulă şi nu apar să se interfere cu
procesul de clorinare.
4. Compuşii organici cu legături nesaturate pot exercita o cerere imediată de clor, depinzând de grupele
lor funcţionale. În unele cazuri, compuşii rezultaţi pot fi titraţi ca clor rezidual şi încă pot poseda un
potenţial mic sau nul de dezinfecţie.
5. Compuşii cu inele policiclice conţinând grupe hidroxil şi compuşi conţinând grupe sulfonate
reacţionază repede cu clorul pentru a forma compuşi care au potenţial bactericid mic sau nul, dar care
încă se prezintă la titrare ca clor rezidual.
6. Pentru a obţine un număr mic de bacterii în prezenţa compuşilor organici ce se interferă, vor fi
necesare clor suplimentar şi timpi de contact mai lungi.
Din rezultatele lucrării, este uşor de văzut de ce eficienţele clorinării la staţii cu aceleaşi caracteristici
generale ale efluentului pot fi foarte diferite. Clar, nu este semnificativă valoarea CBO sau CCO existentă, ci
803
natura compuşilor care cosmetizează valorile măsurate. Astfel, natura procesului de tratare folosit în orice
staţie va avea deasemenea un efect asupra procesului de clorinare. Impactul caracteristicelor apei uzate
asupra dezinfecţiei cu clor este prezentat în Tabelul 12-12. În efect, clorul adăugat este utilizat pentru
oxidarea acestor substanţe şi nu este disponibil pentru inactivarea microorganismelor. Din cauză că multe
staţii de tratare a apelor uzate îndepărtează acum azotul, problemele operaţionale cu dezinfecţia cu clor sunt
acum raportate mai frecvent. În staţiile de tratare unde efluentul este nitrificat complet, clorul adăugat apei
uzate va fi prezent ca clor liber, după satisfacerea oricărei cereri imediate de clor. În general, prezenţa
clorului liber va reduce semnificativ dozajul cerut de clor. Totuşi, prezenţa clorului liber poate duce la
formarea de N-nitrosodimetilamina (NDMA), un produs secundar nedorit al dezinfecţiei. În staţiile de tratare
care nu nitrifică complet, sau nitrifică parţial, controlul procesului de clorinare este dificil în special din
cauza variaţiei eficienţelor compuşilor de clor. O parte din clor este folosit pentru satisfacerea cererii
nitritului rezidual şi/sau amoniacului. Din cauza incertitudinilor implicate în cunoaşterea în ce grad staţia
nitrifică în orice moment, dozajul de clor care este adăugat se bazează pe dozajul cerut dacă dezinfecţia apei
uzate trebuie să fi realizată de compuşii de clor combinat rezultaţi din folosirea excesivă a clorului.
Tabelul 12-12 Impactul constituienţilor apei uzate asupra folosirii clorului pentru dezinfecţia apei uzate
Constituientul Efectul
CBO, CCO, COT, etc. Compuşii organici care cuprind CBO şi CCO pot exercita o cerere de clor. Gradul
interferenţei depinde de grupa lor funcţională şi structura lor chimică
Materiale humice Reduc eficacitatea clorului prin formarea de compuşi organici clorinaţi care sunt măsuraţi ca
clor rezidual dar nu sunt eficace pentru dezinfecţie
Ulei şi grăsime Pot exercita o cerere de clor
TSS Apără bacteriile încrustate
Alcalinitate Efect minor sau deloc
Duritate Efect minor sau deloc
Amoniu Se combină cu clorul pentru a forma cloramine
Nitrit Oxidat de clor, formarea de N-nitrosodimetilamină (NDMA)
Nitrat Doza de clor este redusă fiindcă nu sunt formate cloramine. Nitrificarea completă poate duce
la formarea de NDMA datorită prezenţei clorului liber. Nitrificarea parţială poate duce la
dificultăţi în stabilirea dozei corecte de clor
Fier Oxidat de clor
Mangan Oxidat de clor
pH Afectează distribuţia între acidul hipocloros şi ionul hipoclorit
Descărcări industriale Depinzând de constituienţi, poate duce la variaţii diurne şi sezoniere în cererea de clor

Figura 12-10 Curba dezinfecţiei

tipice obţinută cu apa uzată ce
conţine constituienţi şi solide în
suspensie oxidabili.

Impactul particulelor găsite în apa uzată. Alt factor care trebuie să fie considerat este prezenţa
suspensiilor solide în apa uzată de dezinfectat. Cum se arată în Figura 12-10, când suspensiile solide sunt
prezente, procesul de dezinfecţie este controlat de două mecanisme diferite. Inactivarea bacteriană mare care
este observată iniţial, după efectul de umăr, este a bacteriilor individuale plutind liber şi a bacteriilor în mici

804
aglomerări. Porţiunea liniară a curbei uciderii bacteriilor este controlat de prezenţa suspensiilor solide. Mai
departe panta porţiunii secundare a curbei este o funcţie de distribuţia mărimii particulelor.
Particule cu organisme coliforme. Suplimentar distribuţiei mărimii particulelor, numărul de
particule cu organisme coliforme asociate este alt factor care vor avea impact asupra performanţei a
dezinfecţiei UV şi clorului pentru efluenţii nefiltraţi. Bazat pe studiile recente efectuate pe dezinfecţia cu
UV, s-a găsit pentru staţile cu nămol activat, numărul de particule cu organisme coliforme asociate este o
funcţie de timpul de retenţie a solidelor (Darby ş.a., 1999). Dacă particulele conţin numere semnificative de
organisme, organismele pot asigura protecţie altor organisme încastrate în particule prin limitarea penetrării
clorului prin difuzie. Astfel, când sunt prezente solide în suspensie, o singură ecuaţie bazată pe un singur
mecanism nu poate fi folosită pentru a descrie rezultatele observate. (vezi Figura 12-10). Din nefericire
variabilitatea observată cauzată de prezenţa particulelor obişnuit este mascată prin adăugarea clorului în
exces pentru depăşirea efectelor atât chimice cât şi ale particulelor.
Caracteristicele microorganismelor. Alte variabile importante în procesul de clorinare este tipul,
caracteristicele şi vârsta microorganismelor. Pentru o cultură bacteriană tânără (o zi sau mai puţin) cu un
dozaj de clor de 2 mg/l, a fost necesar doar 1 minut pentru a atinge un număr bacterian scăzut. Când cultura
bacteriană a fost în vârstă de 10 zile sau mai mult, au fost cerute aproximativ 30 minute pentru obţinerea unei
reduceri comparabile pentru acelaşi dozaj aplicat de clor. Este probabil că rezistenţa oferită de tecile de
polizaharide, pe care microorganismele le dezvoltă pe măsură ce îmbătrânesc, să fie cauza acestui fenomen.
În procesul de tratare cu nămol activat, timpul mediu de rezidenţă a celulelor de exploatare, care într-o
măsură este legat de vârsta celulelor bacteriene în sistem, cum s-a discutat anterior, va afecta performanţa
procesului de clorinare. Eficienţele relative ale clorului şi altor dezinfectanţi a fost raportată anterior în
Tabelul 12-11. Din cauză că datele nu sunt produse din experienţe pe ape uzate, ele sunt furnizate doar
pentru a ilustra diferenţele largi dintre grupele de organisme.
Unele date reprezentative asupra eficienţelor clorului în uciderea E.coli şi trei viruşi enterici sunt
arătate în Figura 12-11. Din nou, din cauză că au fost dezvoltate tehnici analitice mai noi, datele prezentate în
Figura 12-11 sunt înţelese doar pentru ilustrarea diferenţelor în rezistenţele diferitelor organisme. Din
evidenţele disponibile asupra eficienţelor viricide a procesului de clorinare, apare că va fi cerută clorinarea
după punctul de frângere pentru obţinerea clorului liber care este cerut pentru uciderea multor din viruşii
problemă. Când este folosită clorinarea la punctul de frângere, va fi necesară declorinarea apei uzate tratate
înainte de reutilizare pentru reducerea oricărei toxicităţi reziduale care poate rămâne după clorinare. Recent,
bazat pe folosirea tehnicilor PCR de cultură celulară integrată, s-a arătat că inactivarea polioviruşilor poate
cere de cinci ori mai mult clor decât s-a socotit anterior (Blackmer ş.a., 2000).
Modelarea procesului de dezinfecţie cu clor
Cum s-a discutat în Secţiunea 12-1, au fost dezvoltate un număr de modele pentru descrierea
procesului de dezinfecţie. Folosirea acestor modele convenţionale pentru prezicerea inactivării
microorganismelor s-a dovedit a fi de valoare limitată, în cea mai mare parte. În următoarea discuţie sunt
considerate două tipuri de efluent: (1) efluentul secundar şi filtrat secundar şi (2) efluentul microfiltrării şi
osmozei inverse.
Figura 12-11 Concentraţia clorului
ca HOCl cerută pentru uciderea 99%
a E.coli şi trei viruşi enterici la 0 la
6oC.

805
 Efluentul secundar şi filtrat secundar. Când se consideră dezinfecţia a ambilor efluenţi secundar şi
secundar filtrat, trebuie luate în considerare atât efectul lag sau umăr şi efectul particulelor reziduale. Cum s-
a notat anterior, depinzând de constituienţii din apa uzată tratată, poate fi observată o regiune umăr în care nu
există nici o reducere a numărului de organisme ca un rezultat al adăugării dezinfectantului. Pe măsură ce
este adăugat un clor suplimentar dincolo de anumite valori limită, va fi observată o reducere log-liniară a
numărului de organisme cu creşterea dozajelor de clor. Dacă particulele (obişnuit mai mari decât 20 m) sunt
prezente, curba dezinfecţiei va începe să se abată de la forma log-liniară şi va fi observată o regiune în coadă
datorită protecţiei microorganismelor de către particule. Regiunea în coadă este de importanţă pe măsură ce
trebuie atinse standarde mai restrictive. Este interesant de notat că prima încercare de determinare a efectului
suspensiilor solide asupra dezinfecţiei datează din 1918 în lucrarea efectuată de H.P.Eddy la Cleveland, OH
(Pearse ş.a., 1934). Regiunea în coadă a fost identificată deasemenea într-un articol timpuriu ce se ocupa cu
dezinfecţia efluenţilor de ape uzate (Tiedeman, 1927).
Din cauză că regiunile lag şi coadă, identificate în Figura 12-10, nu sunt luate în considerare, cele
mai modele clasice ale dezinfecţiei nu sunt aplicabile.Cu toate acestea, este corespunzător de revăzut unele
din modele care au fost dezvoltate mai recent. În 1957, Gard a notat că rata de inactivare nu a fost constantă,
dar a scăzut în timp, rezultând un efect de coadă (Gard, 1957). Gard a propus următoarea relaţie pentru
definirea constantei ratei descrescătoare:
dN kN
 (12-27)
dt 1  a(Ct )
Forma integrată a ecuaţiei (12-27) este:
N 1
 (12-28)
N o [1  a(Ct )]k a
unde: N= numărul de organisme rămase după dezinfecţie la timpul t
No= numărul de organisme prezente înainte de dezinfecţie
k= rata de inactivare de ordinul întâi la timpul t=0
a= coeficientul ratei
C= concentraţia agentului chimic ţinută constantă în timp, mg/l
t= timpul de contact, minute
Este interesat de notat că forma Ecuaţiei (12-28) corespunde expresiei ratei de întârziere dată de
Ecuaţia 4-102 în Capitolul 4.
În primii ani ai 1970, Collins a efectuat experimente extinse asupra dezinfecţiei pe diferite ape uzate
(Collins, 1970; Collins şi Selleck, 1972). Folosind un reactor staţionar al cărui conţinut era bine amestecat,
Collins şi Selleck au găsit că reducerea organismelor coliforme într-un efluent tratat primar clorinat a urmat
o relaţie liniară când era plotat pe o hârtie log-log. Ecuaţia originală dezvoltată pentru descrierea rezultatelor
observate este:
N 1
 (12-29)
N o (1  0,23C R t ) 3
Se va nota că forma originală a ecuaţiei dezvoltate de Collins nu lua în calcul efectul lag, dar lua în
considerare efectul de coadă.
O rafinare a modelului original Collins pentru dezinfecţia efluentului secundar în care au fost
observate ambele efecte lag şi coadă, precum cea propusă de Selleck ş.a.a,(1978) şi modificată mai târziu de
White (1999) este:
N
1 pentru CRt<b (12-30)
No
N
 [(C R t ) / b]n pentru CRt>b (12-31)
No
unde: CR= clorul rezidual rămas la sfârşitul timpului t
t= timpul de contact
n= panta curbei de inactivare
b= valoarea x interceptată când N/No sau log N/No=0.

806
Figura 12-12 Supravieţuirea coliformilor
într-un reactor în loturi ca o funcţie a
clorului rezidual amperometric şi timpul
de contact (temperatura variază de la
11,5 la 18oC). Trebuie de notat că dacă
valorile CRt au fost trasate la o scară
aritmetrică, a fost observat un efect de
coadă în valorile trasate. (După Collins,
1970; Collins şi Selleck, 1972; Selleck
ş.a., 1978.)

Valorile tipice pentru coeficienţii n şi b pentru efluentul secundar pentru organisme coliforme şi
coliforme fecale sunt 2,8 şi 4, respectiv 2,8 şi 3,0 (Roberts ş.a.,1980; White, 1999). Totuşi, din cauza
varietăţii compoziţiei chimice a efluentului secundar şi distribuţiei variabile a mărimii particulelor, este
recomandat ca constantele să fie determinate pentru fiecare apă uzată. Când valorile CRt devin mari (>100
mg.min/l), Ecuaţia (12-29) este esenţial aceeaşi cu Eecuaţia (12-31). Trebuie de notat că au fost propuse
pentru dezinfecţia apei uzate numeroase alte modele, incluzând un model empiric propuse de Hom (1972),
care a fost ulterior raţionalizat de Has şi Joffe (1994).
Figura 12-13 Schiţa de definire
pentru aplicarea Ecuaţiei (12-31).

Figura 12-14 Curbele dezinfecţiei

pentru clor şi radiaţia UV pentru
organisme coliforme dispersate,
organisme coliforme asociate cu
particule, şi curba combinată
pentru ambele organisme
coliforme plutind libere şi asociate.

807
 O abordare alternativă care poate fi folosită pentru modelarea procesului de dezinfecţie a efluentului
secundar şi secundar filtrat este a modela inactivarea microorganismelor ce plutesc liber şi inactivarea
organismelor asociate cu particule separat,cum a fost propus pentru dezinfecţia UV. Formularea rezultată ia
următoarea formă:
N P (0)
N (t )  N D (0)e k (CRt )  (1  e k (CRt ) ) (12-32)
k (C R t )
unde N(t)= numărul total de bacterii coliforme supravieţuitoare la timpul t
ND(0)=numărul total de bacterii coliforme disperse înainte de aplicarea dezinfectantului la timpul t=0
NP(0)= numărul total de particule ce conţin cel puţin o bacterie coliformă la timpul t=0
k= coeficientul ratei inactivării
CR= clorul rezidual la timpul t
t= timpul
Trebuie de recunoscut că primul termen în Ecuaţia (12-32) corespunde formulării lui Chick şi
Watson cum e dată în Ecuaţia (12-6). Coeficientul ratei de inactivare poate să nu fie constant dar scade în
timp.
Efluentul microfiltrării şi osmozei inverse. Cea mai importantă caracteristică a acestor efluenţi
este aceea că ei nu conţin particule care pot proteja microorganismele. Pentru aceşti efluenţi, modelul Chick
şi Watson, cum e dat în ecuaţia (12-7), poate fi folosit pentru modelarea procesului de dezinfecţie cu clor. Un
termen lag poate fi adăugat deasemenea, dacă e nevoie. Obişnuit, efectul lag este redus considerabil în
special cu efluentul de la osmoza inversă.
Revederea conceptului CRt
Folosirea conceptului CRt pentru controlul procesului de dezinfecţie a devenit acum mai obişnuit în
domeniul apelor uzate. În unele state, valoarea CRt şi timpul de contact sunt specificate în cerinţele
regulatorii. de exemplu, statul California cere o valoare CRt de 450 mg.min/l şi un timp de contact modal de
90 minute la debitul de vârf pentru anumite aplicaţii de epurare. Se presupune, bazat pe testări din trecut, că
o valoare CRt de 450 mg.min/l va produce o inactivare de 4-log a polioviruşilor. Pe măsura ce folosirea
conceptului CRt devine mai obişnuită în domeniul apelor uzate, există un număr de limitări care trebuie
considerate în aplicarea acestui concept în scopuri regulatorii. Cele mai multe din valorile CRt raportate în
literatură sunt obţinute: (1) folosind reactoare staţionare complet amestecate (condiţii ideale de curgere) într-
un laborator potrivit în condiţii controlate, (2) folosind organisme discrete crescute în laborator în culturi
pure, şi (3) folosind un fluid tamponat din suspensii cu organisme discrete.
Mai departe, multe din valorile CRt raportate în literatură s-au bazat pe tehnici analitice mai vechi. Ca
o consecinţă, valorile CRt folosite în scopuri regulatorii adesea se potrivesc cu cele observate pe teren.
referitor la Figura 12-10, se poate vedea că în regiunea cozii, concentraţia reziduală a microorganismelor este
esenţial independentă de valorile CRt. Cum se vede din Figura 12-15, este clar că o valoare CRt de 450
mg.min/l, care este folosită de statul California, nu va duce la o inactivare de 4-log a viruşilor, când clorul
rezidual măsurat este clor combinat (mono şi dicloramină). Clar, testarea specifică locului este cerută pentru
stabilirea dozei corecte de clor.
Dozajul de clor cerut pentru dezinfecţie
Dozajul cerut de chimicale pentru dezinfecţie poate fi estimat prin considerarea (1) a cererii iniţiale
de clor a apei uzate, (2) locaţia necesară pentru decădere în timpul timpului de contact cu clorul, şi (3)
concentraţia cerută de clor rezidual determinată folosind ecuaţia (12-31) pentru organismele avute în vedere
(bacterii, viruşi, sau chişti şi oochişti de protozoare). Dozajul de clor cerut pentru îndeplinirea cererii iniţiale
va depinde de constituienţii apei uzate. Este important de amintit că clorul adăugat pentru îndeplinirea cererii
iniţiale datorită compuşilor anorganici va fi redus la ionul clorură şi nu va fi măsurat ca clor rezidual. Pe de
altă parte, clorul care se combină cu materialele humice nu va fi eficient precum un dezinfectant dar cu toate
acestea va fi măsurat ca un clor rezidual contribuind la termenul lag b în ecuaţia (12-31). Valorile tipice de
decădere pentru clorul rezidual sunt de ordinul a 2 la 4 mg/l pentru timpi de contact de circa 1 oră. Valorile
tipice ale dozajelor de clor pentru diferite ape uzate pentru coliformi, bazat pe un timp de contact de 30
minuze, sunt redate în Tabelul 12-13. Trebuie de notat că valorile dozajelor date în Tabelul 12-13 sunt
înţelese doar să servească ca un ghid pentru o estimare iniţială a dozei cerute de clor. Cum s-a notat mai sus,
testarea specifică locului este cerută pentru stabilirea dozei corespunzătoare de clor. Estimarea dozei cerute
de clor este ilustrată în Exemplul 12-5.

808
Figura 12-15 Inactivarea colifagului
MS2 şi poliviruşilor cu clor combinat.
(După BioVir laboratories, 2001.)

Tabelul 12-13 Dozajele obişnuite de clor, bazate pe clorul combinat în afară de alte indicaţii, cerut pentru
atingerea în efluenţi a limitelor diferite de dezinfecţie a coliformilor totali pentru diferite ape uzate bazat pe
un timp de contact de 30 minutea
Tipul de apă uzată Cantitatea iniţială Doza iniţială de clor, mg/l
de coliformi Limita pentru efluent, MPN/100 ml
MPN/100 ml
1000 200 23 2,2
7 9
Apă brută 10 -10 15-40
Efluent primar 107-109 10-30 20-40
Efluent de la filtre biologice 105-106 3-10 5-20 10-40
Efluent de la nămol activat 105-106 2-10 5-15 10-30
Efluent filtrat de la nămol activat 104-106 4-8 5-15 6-20 8-30
Efluent nitrificat 104-106 4-12 6-16 8-18 8-20
Efluent nitrificat filtrat 104-106 4-10 6-12 8-14 8-16
Efluent de la microfiltrare 101-103 1-3 2-4 2-6 4-10
Efluent de la osmoză inversăb ~0 0 0 0 0-2
Efluent de fosă septică 107-109 20-40 40-60
Efluent de filtre de nisip intermitente 102-104 1-5 2-8 5-10 8-18
a
Adaptat în parte după U.S.EPA (1986), White (1999)
b
Bazat pe clor liber
Exemplul 12-5 Să se estimeze doza cerută de clor pentru un efluent secundar tipic Să se estimeze doza de clor
necesară pentru a dezinfecta un efluent secundar filtrat presupunând că există un efect de umăr şi că se aplică
următoarele condiţii:
1. Numărul de coliformi totali în efluent înaintea dezinfecţiei =107/100 ml
2. Numărul de coliformi totali în efluent cerut vara =23/100 ml
3. Numărul de coliformi totali în efluent cerut iarna =240/100 ml
4. Cererea iniţială de clor a efluentului =4 mg/l
5. Cererea datorită decăderii în timpul contactului cu clorul =2,5 mg/l
6. Timpul de contact cu clorul cerut =60 min
Soluţie
1. Să se estimeze clorul rezidual cerut folosind Ec.(12-31).
N
 [(C R t ) / b]n
No
Se folosesc valorile tipice date deasupra pentru coeficienţi.
b=4,0
n=2,8
a.Vara
23/107=(CRt/4,0)-2,8

809
 (23/107)-1/2,8=(CRt/4,0)
(234,3)4=CR(60)
CR=15,6 mg/l
b.Iarna
240/107=(CRt/4,0)-2,8
CR=3,0 mg/l
2.Doza de clor cerută este
a.Vara
Doza de clor = 4,0 mg/l + 2,5 mg/l + 15,6 mg/l = 22,1 mg/l
b.Iarna
Doza de clor = 4,0 mg/l + 2,5 mg/l + 3,0 mg/l = 9,5 mg/l
Comentariu Dozajul de clor creşte semnificativ pe măsură ce standardele pentru efluent devin mult mai stringente.
În calculul de mai sus, a fost presupus că apa uzată de dezinfectat rămâne în bazinul de contact cu clorul pentru întreg
60 minute. Astfel, este clar că concepţia corectă a bazinului de contact cu clorul cu curgerea piston este critică pentru
folosirea eficace a clorului ca dezinfectant. Proiectarea unui bazin de contact cu clorul este discutată în Sect.12-6 şi în
Cap.4.
Formarea şi controlul produşilor secundari ai dezinfecţiei
În primii ani ai 1970, s-a găsit că folosirea oxidanţilor, precum clorul şi ozonul, în staţiile de tratare a
apei pentru dezinfecţie; pentru îndepărtarea gustului, mirosului şi culorii; şi alte folosinţe în staţie duc la
producerea de produşi secundari ai dezinfecţiei (DBP) nedoriţi. DBP produşi cel mai frecvent şi cu cele mai
ridicate concentraţii sunt trihalometanii (THM) şi acizii haloacetici (HAA). Suplimentar trihalometanilor şi
acizilor haloacetici, se produc deasemenea o varietate de alţi DBP. Principalii DBP care au fost identificaţi
sunt arătaţi în Tabelul 12-14. Mulţi din compuşii identificaţi în Tabelul 12-14 au fost identificaţi deasemenea
în efluentul tratat care a fost dezinfectat folosind clorul.
Formarea DBP este de mare preocupare din cauza impactului potenţial al acestor compuşi cu
sănătatea publică şi a mediului înconjurător. În plus, mulţi din aceşti compuşi au fost clasificaţi ca probabil
cancerigeni pentru om. Alţii din aceşti compuşi sunt cunoscuţi să cauzeze aberaţii cromozomale şi
anormalităţi ale spermei. Recunoscând multele pete albe şi riscurile potenţiale pentru sănătatea publică şi
mediu asociate cu aceşti compuşi, U.S.EPA s-a aţintit agresiv să controleze formarea lor în apa de băut.
Formarea DBP datorită adăugării clorului pentru dezinfecţie. Trihalometanii (THM) şi alţi DBP
sunt formaţi ca un rezultat al unei serii de reacţii complexe dintre clorul liber şi un grup de acizi organici
cunoscuţi colectiv ca acizi humici. Reacţiile duc la formarea unei molecule cu un singur atom de carbon care
este adesea desemnat ca HCX3, unde X este fie atomul de clor (Cl-) fie cel de brom(Br-). De exemplu,
formula chimică pentru cloroform este HCCl3.
Rata formării DBP este dependentă de un număr de factori incluzând:
Prezenţa precursorilor organici
Concentraţia de clor liber
Concentraţia de bromură
pH
Temperatură
Tipul şi concentraţia precursorilor organici va afecta atât viteza reacţiei cât şi măsura completării
reacţiei. Prezenţa clorului liber este socotită ca fiind necesară pentru realizarea reacţiilor de formare a THM,
dar apare că THM se pot forma şi în prezenţa clorului combinat, dar la o viteză foarte redusă. Este important
de notat că amestecarea iniţială va afecta formarea THM din cauza reacţiilor de concurenţă dintre clor şi
amoniu şi clor şi acizii humici. Dacă este prezentă bromura, ea poate fi oxidată la brom de către clorul liber.
În schimb ionul brom se poate combina cu precursorii organici pentru a forma THM, incluzând
bromodiclorometanul, dibromoclorometanul şi bromoformul. Rata formării THM a fost observat că creşte
atât cu pH-ul cât şi cu temperatura. Detalii suplimentare asupra formării THM pot fi găsite în U.S.EPA
(1999b).

810
Tabelul 12-14 Produşii secundari reprezentativi ai dezinfecţiei rezultaţi după clorinarea apei uzate ce conţine
constituienţi organici şi anorganici selectaţia
Dezinfectanţi reziduali Produşi secundari organici halogenaţi
Clor liber Trihalometani (THM)
Acid hipocloros Cloroform
Ion hipoclorit Bromodicloroometan
Cloramine Dibromoclorometan
Monocloramina Bromoform
Dicloramina Acizi haloacetici (HAA)
Tricloramina Acid monocloroacetic
Produşi secundari anorganici Acid dicloroacetic
Ion clorat Acid tricloroacetic
Ion clorit Acid monobromoacetic
Ion bromat Acid dibromoacetic
Ion iodat Acizi haloacetici totali
Peroxid de hidrogen Haloacetonitrili
Amoniac Cloroacetonitril
Produşi secundari organici de oxidare Dicloroacetonitril
Aldehide Tricloroacetonitril
Formaldehida Bromoacetonitril
Acetaldehida Dibromoacetonitril
Cloroacetaldehida Haloacetonitrili totali
Dicloroacetaldehida Halocetone
Tricloracetaldehida (Hidrat cloral) 1,1-Diclororpropanon
Glioxal (deasemenea metil glioxal) 1,1,1-Tricloropropanon
Hexanal Total halocetone
Heptanal Clorofenoli
Acizi carboxilici 2-Clorofenol
Acid hexanoic 2,4-Diclorofenol
Acid heptaoic 2,4,6-Triclorofenol
Acid oxalic Cloropicrin
Carbon organic asimilabil Hidrat cloral
Nitrosoamine Clorură cianogenă
N-nitrosodimetilamina (NDMA) N-organocloramine
(MX) 3-cloro-4-(diclorormetil)-5Hidroxi-
2(5H)-furanon
a
Adaptat, în parte, după U.S.EPA (1999b)
Alt DBP care a ieşit recent la suprafaţă în efluenţii de apă uzată tratată dezinfectată este N-
nitrosodimetilamina (NDMA), care este un membru al clasei compuşilor cunoscuţi ca nitrosamine. Ca o
clasă de compuşi nitrosaminele sunt printre cei mai cunoscuţi puternici acncerigeni (Snzder, 1995).
Compuşii din clasa aceasta au fost găsiţi că produc cancer la toate speciile de animale de laborator testate.
Formarea de NDMA poate fi ilustrată cu următoarele două reacţii:
NO2- + HCl → HNO2 + Cl- (12-33)
anionul nitric acid clorhidricacid nitros ion clorură
NO
│
HNO2 + CH3–NH–CH3→CH3–N–CH3 (12-34)
acid nitros dimetilamină N-nitrosodimetilamina
Problema în facilităţile biologice de tratare a apei uzate este că ceva nitriţi pot să iasă din proces. În
timp ce concentraţia de nitrit va fi prea mică pentru a fi măsurată prin mijloacele convenţionale, concentraţia

811
de NDMA astfel de scăzute de 5 ng/l sunt măsurate şi nivelul de acţiune pentru NDMA în apa potabilă în
California a fost fixat temporar (2001) la 20 ng/l. Bazat pe un număr limitat de locaţii de testare, s-a observat
că concentraţia de NDMA în apa uzată sosită poate fi foarte variabilă, fiind măsurate concentraţii variind de
la mai puţin de 10 la mai mari de 10.000 ng/l. În plus la formarea de NDMA cum s-a subliniat mai sus, apare
că adăugarea de clor serveşte la amplificarea concentraţiei a oricărei NDMA care poate fi prezentă în
efluentul tratat după clorinare.
Controlul formării DBP datorită adăugării clorului pentru dezinfecţie. Principalele mijloace de
control a formării THM şi altor DBP înrudiţi în apa uzată sunt evitarea adăugării directe a clorului liber.
Bazat pe evidenţele datelor, apare că folosirea cloraminei nu va duce la formarea de THM şi alţi DBP
înrudiţi în cantităţi care ar fi o problemă din punct de vedere al standardelor actuale. Este important de notat
că dacă cloraminele sunt folosite pentru dezinfecţie, soluţia de cloramină trebuie preparată cu o sursă de apă
potabilă ce conţine puţin sau deloc amoniu; apa tratată în staţie nu poate fi folosită. Dacă formarea DBP este
o problemă datorită prezenţei unor precursori organici specifici (materiale humice, etc.), practica clorinării la
punctul de frîngere nu poate fi folosită. Mai mult, dacă materialele humice sunt prezente consistent, poate fi
corect de a investiga alte mijloace alternative de dezinfecţie precum radiaţia UV.
Cu privire la NDMA apare că prin controlul şi operarea corectă a procesului de tratare biologic,
potenţialul formării sau amplificării acestui compus poate fi redus. Îndepărtări de 50 până la 70% au fost
raportate pentru NDMA când s-a folosit osmoza inversă împlicând membrane compozite în film subţire.
Folosirea dezinfecţiei UV s-a dovedit deasemenea a fi eficientă în controlul NDMA. În prezent, sunt în lucru
o varietate de studii pentru dezvoltarea mijloacelor de control a descărcărilor efluenţilor cu concentraţii
ridicate de NDMA.
Impactele asupra mediului
Impactele asupra mediului asociate cu folosirea clorului şi compuşilor de clor ca un dezinfectant al
apei uzate include o redezvoltare a organismelor şi descărcarea DBP.
Redezvoltarea microorganismelor. În multe locaţii, a fost observată o redezvoltare a
microorganismelor în corpurile de apă receptoare şi în conductele lungi de transport urmând clorinării a
efuentului secundar dezinfectat cu clor. S-a emis ipoteza că redezvoltarea (deasemenea cunoscută ca
dezvoltarea ulterioară), care se produce în filme pe suprafeţele conductelor expuse la apa uzată tratată,
rezultă din cauză că cantitatea de materii organice în efluentul secundar este suficientă pentru susţinerea
numărului limitat de organisme rămas după dezinfecţie, şi din cauză că prădătorii, precum ar fi protozoarele,
sunt absenţi. redezvoltarea este un aspect important în conductele de transport folosite pentru apa epurată
dusă la locurile de refolosire. În multe aplicaţii de refolosire, este menţinut un reziduu de clor (o practică
obişnuită în sistemele de distribuţie a apei potabile) în conductă pentru controlul redezvoltării. În conducte
foarte lungi, poate fi necesară adăugarea de clor în puncte intermediare de pe lungimea conductei. Detalii
suplimentare asupra redezvoltării pot fi găsite în literatura diferită ce se ocupă asupra redezvoltării în
sistemele de distribuţia a apei, întrucât factorii de control sunt similari, cu excepţia că conţinutul organic
reziduale în apa uzată tratată este mai ridicat şi nu toate apele uzate epurate sunt dezinfectate complet.
Descărcarea DBP. S-a arătat că mulţi din DBP pot cauza impacte asupra mediului la concentraţii
foarte joase. Producerea DBP şi a compuşilor precum NDMA ridică întrebări serioase despre folosirea în
continuare a clorului pentru dezinfecţia apei uzate.
12-4 DEZINFECŢIA CU DIOXID DE CLOR
Dioxidul de clor (ClO2) este alt bactericid, egal sau mai puternic decât clorul ca putere dezinfectantă.
Dioxidul de clor s-a dovedit a fi un viricid eficace, fiind mai eficient în obţinerea inactivării viruşilor decât
clorul. O explicaţie posibilă este aceea că fiindcă dioxidul de clor este adsorbit de peptonă (o proteină), şi că
viruşii au o îmbrăcăminte de proteină, adsorbţia ClO2 pe această îmbrăcăminte poate cauza inactivarea
viruşilor. În trecut, ClO2 nu a primit multă considerare ca un dezinfectant al apelor uzate datorită costurilor
sale ridicate.
Caracteristicele dioxidului de clor
Dioxidul de clor (ClO2) este, în condiţii atmosferice, un gaz galben spre roşu instabil, iritant,
mirosind neplăcut, cu o densitate specifică ridicată. Proprietăţile fizice ale dioxidului de clor sunt arătate în
Tabelul 12-6. Din cauză că dioxidul de clor este instabil şi se descompune rapid, el este obişnuit generat pe
loc înaintea aplicării sale. Dioxidul de clor este generat prin amestecarea şi reacţia unei soluţii de clor în apă
cu o soluţie de clorit de sodiu (NaClO2) conform următoarei reacţii:

812
 2NaClO2+Cl2→2ClO2+2NaCl (12-35)
Bazat pe ecuaţia (12-35), 1,34 mg clorit de sodiu reacţionează cu 0,5 mg clor pentru a produce 1,0
mg dioxid de clor. Din cauză că cloritul de sodiu de calitate tehnică are puritatea de doar 80%, circa 1,68 mg
de clorit de sodiu de calitate tehnică va fi necesar pentru producerea a 1,0 mg dioxid de clor. Cloritul de
sodiu poate fi procurat şi stocat ca un lichid (în general ca soluţie cu concentraţia de 25%) în facilităţi de
stocare frigorifice.
Soluţiile de clor şi clorit de sodiu lichid sunt aduse împreună la baza unui turn de reacţie umplut cu
inele de porţelan (Rashig). Pe măsura ce soluţia combinată urcă, este generat dioxidul de clor. Un timp de
contact de circa 1 minut este în general adecvat. Pentru creşterea vitezei de reacţie şi obţinerea producţiei
cele mai ridicate de dioxid de clor, este recomandat un exces mic de clor. Din cauză că cloritul de sodiu este
de 10 ori mai scump decât clorul pe baza greutăţii, trebuie luate în calcul consideraţii economice. Soluţia
descărcată din turn conţine doar parţial dioxid de clor, porţiunea rămasă fiind sub formă de clor în soluţie ca
acid hipocloros.
Figura 12-16 Diagrama schematică
de curgere pentru generarea
dioxidului de clor. (Adaptat după
Wallace şi &Tiernan.)

Chimia dioxidului de clor

Agentul activ de dezinfecţie într-un sistem cu dioxid de clor este dioxidul de clor dizolvat liber
(ClO2). Până în prezent, chimic completă a dioxidului de clor într-un mediu apos nu este înţeleasă clar. Din
cauză că ClO2 nu hidrolizează într-o manieră similară compuşilor de clor discutaţi în secţiunea anterioară,
puterea oxidandă a ClO2 este adesea referită ca "clor disponibil echivalent". Definiţia termenului echivalent
clor disponibil se bazează pe o considerare a următoarei reacţii de oxidare înjumătăţite pentru ClO2:
ClO2+5e-+4H+→Cl-+2H2O (12-36)
Cum se vede din Ecuaţia (12-36), atomul de clor îşi schimbă sarcina de 5 electroni în conversia sa de
la dioxid de clor la ion clorură. Din cauză că greutatea clorului în ClO2 este 52,6% şi există o schimbare cu 5
electroni, conţinutul de clor disponibil echivalent este de 263% comparat cu clorul. Astfel, ClO 2 are o putere
oxidantă de 2,63 ori cea a clorului. Concentraţia de ClO2 este exprimată obişnuit în g/m3. Pe o bază molară, 1
mol de ClO2 este egal cu 67,45 g, care este echivalent cu 175,5 g (5x37,45) de clor. Astfel, 1 g/m3 de ClO2
este echivalent a 2,63 g/m3 de clor.
Eficienţa dioxidului de clor ca dezinfectant
Dioxidul de clor are un potenţial oxidant extrem de ridicat, care probabil se ia în calcul la puterea sa
puternică germicidă. Din cauza potenţialului său oxidant extrem de ridicat, mecanismele posibile bactericide
pot include inactivarea sistemelor enzimatice critice sau distrugerea sintezei proteinelor. Trebuie de notat,
totuşi, că atunci când este adăugat ClO2 în apa uzată, el adesea este redus la clorit conform următoarei reacţii:
ClO2+e-→ClO-2 (12-37)
Ecuaţia (12-37) poate ajuta la explicarea variabilităţii care este uneori observată în randamentul ClO2
ca dezinfectant.
Modelarea procesului de dezinfecţie cu dioxid de clor. Cum s-a discutat anterior în Secţiunea 12-
3, modelele care au fost dezvoltate pentru descrierea procesului de dezinfecţie cu clorul pot deasemenea fi
folosite cu grija corespunzătoare, pentru dioxidul de clor. Precum cu clorul, efectul de umăr şi efectul

813
particulelor reziduale trebuie luat în calcul. Mai departe, diferenţele dintre (1) efluentul secundar şi secundar
filtrat şi (2) efluentul microfiltrării şi al osmozei inverse, trebuie luate în considerare.
Dozajele cerute de dioxid de clor pentru dezinfecţie. Dozajele cerute de dioxid de clor vor
depinde de pH şi de organismele specifice în investigaţie. Valorile relative CT pentru dioxidul de clor sunt
date în Tabelul 12-11, prezentat în Secţiunea 12-3. În general, eficienţa dioxidului de clor este similară cu
aceea a clorului combinat pentru bacterii. Valorile date în Tabelul 12-11 pot fi folosite ca un punct de
plecare. Totuşi, există o diferenţă însemnată în eficienţele dioxidului de clor pentru dezinfecţia viruşilor, care
este aceeaşi ca şi cea pentru clorul liber. Dioxidul de clor apare să fie mai eficace decât clorul liber în
inactivarea chiştilor de protozoare. Din cauză că datele despre dioxidul de clor din literatură sunt limitate,
testarea specifică locului este recomandată pentru stabilirea domeniilor dozajelor corespunzătoare.
Formarea şi controlul produşilor secundari
Formarea DBP este o problemă mare cu folosirea dioxidului de clor. Formarea şi controlul DBP cu
dioxidul de clor este considerată în discuţia următoare.
Formarea DBP datorită adăugării de dioxid de clor pentru dezinfecţie. Principalele DBP
formate când dioxidul de clor este folosit ca un dezinfectant sunt cloritul (ClO 2-) şi cloratul (Cl2O2), ambele
fiind potenţial toxice. Principalele surse de ion clorit sunt din procesul folosit pentru generarea dioxidului de
clor şi din reducerea dioxidului de clor. Cum e dat în Ecuaţia (12-35), tot cloritul de sodiu reacţionează cu
clorul pentru a forma dioxid de clor. Din nefericire, o parte din ionul clorit ocazional nereacţionat poate
scăpa din reactorul în care este generat dioxidul de clor şi să-şi găsească drumul său în apa uzată ce trebuie
tratată. A doua sursă de clorit este din reducerea dioxidului de clor cum s-a discutat mai sus (vezi Ecuaţia
(12-37)). Ionul clorat poate proveni din oxidarea dioxidului de clor, din impurităţile reactivului clorit de
sodiu , şi din descompunerea fotocatalitică a dioxidului de clor.
Reziduurile dioxidului de clor şi alte produse finale se crede că se degradează mai repede decât
reziduurile de clor şi de aceea nu reprezintă o ameninţare serioasă pentru viaţa acvatică precum reziduurile
de clor. Un avantaj în folosirea dioxidului de clor este acela că el nu reacţionează cu amoniacul pentru a
forma DBP clorinaţi potenţial toxici. De asemenea s-a arătat că compuşii organici halogenaţi nu sunt produşi
într-o măsură apreciabilă. Această constatare este specific adevărată cu excepţia formării cloroformului care
este o substanţă suspectată a fi cancerigenă.
Controlul formării DBP datorită adăugării dioxidului de clor pentru dezinfecţie. Formarea
cloritului poate fi controlată prin managementul grijuliu al reactivilor sau creşterea dozei de clor în plus fază
de cantitatea stochiometrică. Metodele de tratare pentru îndepărtarea ionului clorit implică reducerea ionului
clorit la ion clorură folosind fie fier feros, fie sulfit. În prezent nu există metode ieftine pentru îndepărtarea
ionului clorat. Controlul ionului clorat depinde în principal de managementul eficient al facilităţilor folosite
pentru producerea dioxidului de clor (White, 1999).
Impactele asupra mediului
Impactele asupra mediului asociate cu folosirea dioxidului de clor ca un dezinfectant pentru apa
uzată nu sunt bine cunoscute. S-a arătat că imactele sunt mai puţin adverse decât acele asociate cu clorinarea.
Dioxidul de clor nu se disociază sau reacţionează cu apa cum o face clorul. Totuşi, din cauză că dioxidul de
clor este normal produs din clor şi clorit de sodiu, clorul liber poate rămâne în soluţia reziduală de dioxid de
clor (depinzând de proces) şi să aibă un impact asupra mediilor acvatice receptoare, ca şi reziduuri de clor.
Un reziduu de dioxid de clor liber deasemenea va rămâne, dar s-a găsit că este mai puţin dăunător vieţii
acvatice decât clorul.
12-5 DECLORINAREA
În cazurile unde nivele scăzute de clor rezidual poate avea efecte posibil toxice asupra organismelor
acvatice, este practicată declorinarea efluentului tratat. Declorinarea poate fi realizată prin reacţia clorului
rezidual cu un agent reducător precum dioxidul de sulf sau metabisulfitul de sodiu sau prin absorbţia pe
cărbune activat. În următoarea secţiune este prezentată conceperea sistemelor de declorinare.
Nevoia declorinării
Clorinarea este unul din cele mai obişnuite metode pentru distrugerea patogenilor şi a altor
organisme dăunătoare care pot pune în pericol sănătatea umană. Cum s-a notat în secţiunile anterioare, totuşi,
anumiţi constituienţi organici din apa uzată se interferă cu procesul de dezinfecţie. Mulţi din aceşti compuşi
organici pot reacţiona cu clorul pentru a forma compuşi toxici care pot avea efecte adverse pe termen lung

814
asupra folosirilor benefice ai apelor în care ei sunt descărcaţi. Pentru minimalizarea efectelor acestor
reziduuri de clor potenţial toxice asupra mediului, este necesară declorinarea apelor uzate.
Declorinarea apelor uzate tratate cu clor şi compuşi ai clorului
Când sunt aplicabile cerinţele toxicităţii efluentului, sau când declorinarea este folosită ca treaptă de
finisare urmând procesului de clorinare la punctul de frângere pentru îndepărtarea azotului amoniacal,
dioxidul de sulf este cel mai obişnuit folosit pentru declorinare. Alte chimicale care au fost folosite sunt
sulfitul de sodiu (Na2SO3), bisulfitul de sodiu (NaHSO3), metabisulfitul de sodiu (Na2S2O5) şi tiosulfatul de
sodiu (Na2S2O3). Cărbunele activat a fost deasemenea folosit pentru declorinare. Folosirea acestor chimicale
pentru declorinare este discutată mai jos.
Declorinarea cu dioxid de sulf. Dioxidul de sulf (SO2) este disponibil comercial ca un gaz lichefiat
sub presiune în containere de oţel cu capacitatea de 45, 70 şi 900 kg. Proprietăţile dioxidului de sulf sunt
arătate în Tabelul 12-6. Dioxidul de sulf este mânuit în echipamente foarte similare cu sistemele standard
pentru clor. Când este adăugat în apă, dioxidul de sulf reacţionează pentru a forma acidul sulfuros (H 2SO3-),
un agent reducător puternic. În schimb, acidul sulfuros se disociază pentru a forma HSO 3- care va reacţiona
cu clorul liber şi combinat, rezultând formarea de ioni clorură şi sulfat. Gazul dioxid de sulf îndepărtează cu
succes clorul liber, monocloramina, dicloramina, tricloramina şi compuşi poli-n-clor cum se vede în
Ecuaţiile (12-38) până la (12-42)
SO2+H2O→HSO-3+H+ (12-38)
HOCl+HSO-3→Cl-+SO2-4+2H+ (12-39)
SO2+ HOCl+H2O→ Cl -
+SO2-4+3H+ (12-40)
Reacţiile dintre dioxidul de sulf şi monocloramină, dicloramină şi tricloramină sunt:
SO2+NH2Cl+2H2O→ Cl-+SO2-4+NH+4+2H+ (12-41)
SO2+NHCl2+2H2O→ 2Cl -
+SO2-4+NH3+2H+ (12-42)
SO2+NCl3+3H2O→ 3Cl -
+SO2-4+ +
NH 4+2H +
(12-43)
Pentru reacţia globală dintre dioxidul de sulf şi clor (Ecuaţia 12-40), raportul stoichiometric în
greutate al dioxidului de sulf la clor este 0,903:1 (vezi Tabelul 12-15). În practică, s-a găsit că va fi cerut
circa 1,0 la 1,2 mg/l de dioxid de sulf pentru declorinarea a 1,0 mg/l de clor rezidual (exprimat ca Cl 2). Din
cauză că reacţiile dioxidului de clor cu clorul şi cloraminele sunt aproape instantanee, timpul de contact nu
este obişnuit un factor şi nu sunt folosite camere de contact, dar amestecarea rapidă şi pozitivă la punctul de
aplicare este o cerinţă absolută.
Raportul clorului liber la clorul rezidual total combinat înaintea declorinării determină dacă procesul
de declorinare este parţial sau continuă spre completare. Dacă raportul este mai mic de 85%, se poate
presupune că este prezent azot organic însemnat şi că acesta se interferă cu procesul clorului liber rezidual.
În cele mai multe situaţii, declorinarea este un proces unitar foarte de încredere în tratarea apei uzate,
sigurând că precizia serviciului de monitorizare a clorului rezidual combinat este adecvată. Dozajele în exces
ale dioxidului de sulf trebuie evitate, nu numai din cauza risipei de chimicale, dar deasemenea din cauza
cerinţei de oxigen exercitată de dioxidul de sulf în exces. Reacţia relativ lentă dintre dioxidul de sulf în exces
şi oxigenul dizolvat este dată de următoarea expresie:
HSO-3+0,5O2→ SO2-4+H+ (12-44)
Rezultatul acestei reacţii este o reducere a oxigenului dizolvat conţinut de apa uzată, o creştere
corespunzătoare în CBO şi CCO măsurat, şi o cădere posibilă a pH-ului. Toate aceste efecte pot fi eliminate
prin controlul corect al sistemului de declorinare.
Declorinarea cu compuşi sulfiţi. Când sunt folosite pentru declorinare sulfitul de sodiu (Na2SO3) şi
bisulfitul de sodiu (NaHSO3) şi metabisulfitul de sodiu (Na2S2O5), se produc următoarele reacţii. Rapoartele
stoichiometrice în greutate ale acestor compuşi necesare pe mg/l de clor rezidual sunt date în Tabelul 12-15.
Na2SO3+Cl2+H2O→Na2SO4+2HCl (12-45)
Na2SO3+NH2Cl+H2O→ Na2SO4+Cl +NH - +
4 (12-46)
Reacţiile dintre bisulfitul de sodiu şi clorul rezidual liber şi combinat, reprezentat de monocloramină
sunt:

815
 NaHSO3+Cl2+H2O→NaHSO4+2HCl (12-47)
NaHSO3+NH2Cl+H2O→ NaHSO4+Cl-+NH+4 (12-48)
Reacţiile dintre metabisulfitul de sodiu şi clorul rezidual liber şi combinat, reprezentat de
monocloramină sunt:
Na2S2O5+Cl2+3H2O→ 2NaHSO4+4HCl (12-49)
Na2S2O5+2NH2Cl+3H2O→ Na2SO4+H2SO4+2Cl-+2NH+4 (12-50)
Tabelul 12-15 Informaţii tipice asupra cantităţii de compuşi de declorinare ceruţi pentru fiecare mg/l de clor
rezidual
Compuşi de declorinare Cantitate mg/mg/l reziduu
Nume Formula Greutatea moleculară Cantitatea stoichiometrică Domeniul de folosire
Dioxid de sulf SO2 64,09 0,903 1,0-1,2
Sulfit de sodiu Na2SO3 126,04 1,775 1,8-2,0
Bisulfit de sodiu NaHSO3 104,06 1,465 1,5-1,7
Metabisulfit de sodiu Na2S2O5 190,10 1,338 1,4-1,6
Tiosulfat de sodiu Na2S2O3 112,12 0,556 0,6-0,9
Declorinarea cu tiosulfat de sodiu. Deşi tiosulfatul de sodiu este folosit adesea ca un agent de
declorinare în laboratoarele de analize, folosirea sa la staţii de epurare a apelor uzate la scară naturală este
limitată din următoarele motive. Apare că reacţia dintre tiosulfatul de sodiu cu clorul rezidual este în trepte,
creind o problemă cu amestecarea uniformă. Abilitatea tiosulfatului de sodiu de a îndepărta clorul rezidual
este o funcţie de pH (White, 1999). Reacţia cu clorul rezidual este stoichiometrică doar la pH=2, făcând
imposibilă prezicerea dozei cerute în aplicaţiile pentru ape uzate. Cum se arată în Tabelul 12-15, raportul
stoichiometric în greutate al tiosulfatului de sodiu pe mg/l de clor rezidual este 0,556.
Declorinarea cu cărbune activat. Absorbţia pe carbon pentru declorinare furnizează îndepărtarea
completă a ambelor forme de clor rezidual, liber şi combinat. Când carbonul activat este folosit pentru
declorinare, se produc următoarele reacţii:
Reacţiile cu clorul liber rezidual:
C+2Cl2+2H2O→4HCl+CO2 (12-51)
Reacţiile cu clorul rezidual combinat reprezentat de mono- şi dicloramină:
C+2NH2Cl+H2O→ CO2+2NH+4+2Cl- (12-52)
C+4NHCl2+2H2O→ CO2+2N2+8H +2Cl + -
(12-53)
Cărbunele activat granular este folosit în paturi filtrante fie gravitaţionale fie sub presiune. Dacă
carbonul trebuie folosit singur pentru declorinare, el trebuie să fie precedat de un proces cu cărbune activat
pentru îndepărtarea altor constituienţi susceptibili a fi îndepărtaţi de carbonul activat. În staţiile de epurare
unde este folosit cărbunele activat granular pentru îndepărtarea materiilor organice, pot fi folosite
deasemenea aceleaşi paturi sau paturi separate pentru declorinare.
Din cauză că cărbunele activat în aplicaţii în coloane s-a dovedit a fi foarte eficace şi de încredere,
cărbunele activat trebuie luat în considerare când este cerută declorinarea. Totuşi, această metodă este foarte
scumpă. Este de aşteptat că aplicaţia principală a cărbunelui activat pentru declorinare va fi în situaţiile unde
sunt cerute nivele ridicate ale îndepărtării organicelor.
Declorinarea dioxidului de clor cu dioxid de sulf
Decloirnarea apelor uzate dezinfectate cu dioxid de clor poate fi realizată folosind dioxidul de sulf.
Reacţia care are loc în soluţia de dioxid de clor poate fi exprimată astfel:
SO2+H2O→H2SO3 (12-54)
5H2SO3+2ClO2+H2O→5H2SO4+2HCl (12-55)
Bazat pe Ecuaţia (12-55), se poate vedea că 2,5 mg de dioxid de sulf vor fi cerute pentru fiecare mg
de dioxid de clor rezidual (exprimat ca ClO2). În practică, normal ar fi de folosit 2,7 mg SO2/mg ClO2.

816
 12-6 PROIECTAREA FACILITĂŢILOR DE CLORINARE ŞI
DECLORINARE
Chimia clorului în apă şi apa uzată a fost discutată în secţiunile anterioare, împreună cu o analiză de
cum clorul funcţionează ca un dezinfectant. Totuşi, clorul a fost aplicat pentru o varietate largă de obiectiv
altele decât dezinfecţia în domeniul tratării apei uzate incluzând preclorinarea pentru controlul hidrogenului
sulfurat, controlul umflării nămolului activat şi controlul mirosului. De aceea, scopul acestei secţiuni este de
a discuta pe scurt proiectarea facilităţilor de clorinare şi declorinare pentru o varietate de ţeluri.
Factorii importanţi de proiectare practică ce trebuie luaţi în considerare în proiectarea unor facilităţi
de amestecare şi contact cu clorul include (1) estimarea dozajului de clor, (2) diagramele fluxului tehnologic,
(3) controlul dozajului, (4) injectarea şi amestecul iniţial, (5) proiectarea bazinului de contact cu clorul, (6)
menţinerea vitezei de transport a solidelor, (7) controlul ieşirii şi măsurarea clorului rezidual, (8) facilităţile
de stocare a clorului, (9) facilităţile de containerizare şi neutralizare a chimicalelor, şi (10) facilităţile de
declorinare. Aceste topice sunt considerate pe scurt în următoarea discuţie. Detalii suplimentare asupra
proiectării facilităţilor de clorinare şi declorinare pot fi găsite în USEPA (1986), WEF (1996) şi White
(1999).
Dimensionarea facilităţilor de clorinare
Pentru a ajuta la proiectarea şi alegerea facilităţilor şi echipamentelor cerute de clorinare, este
important de cunoaşte folosirile, incluzând domeniile dozajelor, la care clorul şi compuşii săi trebuie aplicaţi.
Capacităţile de clorinare pentru dezinfecţie sunt în general alese pentru a îndeplini criteriile specifice de
proiectare ale statului sau a altor agenţii de reglementare ce controlează corpurile receptoare de apă. În orice
caz, unde reziduul în efluent este specificat sau numărul final de bacterii coliforme este limitat, testarea pe
loc este preferată pentru determinarea dozajului cerut clorului. Dozajele tipice de clor pentru dezinfecţie au
fost date anterior în Tabelul 12-13. Dozajele de clor pot deasemenea fi estimate folosind ecuaţiile date
anterior în sect.12-2. Dozajele tipice de clor pentru aplicaţii altele decât dezinfecţia sunt date în Tabelul 12-
16. Este dat un domeniu de valori de dozaje fiindcă ele pot varia depinzând de caracteristicele apei uzate. În
absenţa unor date mai specifice, valorile maxime date în Tabelele 12-13 şi 12-16 pot fi utilizate ca un ghid
pentru dimensionarea echipamentului de clorinare.
Tabelul 12-16 Dozajele tipice pentru diferite aplicaţii ale clorinării îm colectarea şi tratarea apelor uzate
Aplicaţia Domeniul dozajului, mg/l
Colectare
Controlul coroziunii (H2S) 2-9a
Controlul mirosului 2-9a
Controlul dezvoltării mâzgii 1-10
Tratare
Reducerea CBO 0,5-2b
Controlul spumării în digestor şi bazinul Imhoff 2-15
Oxidarea supernatantului digestorului 20-140
Oxidarea sulfatului feros -c
Controlul muştilor de filtru 0,1-0,5
Controlul băltirii filtrului 1-10
Îndepărtarea grăsimii 2-10
Controlul umflării nămolului 1-10
a
Pe mg/l de H2S
b
Pe mg/l de CBO5 distrus
c
6FeSO4·7H2O+3Cl2→2Fe2(SO4)3+4H2O.
Exemplul 12-6 Dimensionarea facilităţilor de clorinare Să se determine capacitatea unui clorinator
pentru o staţie de tratare cu un debit mediu de apă uzată de 1000 m3/zi. Factorul zilnic de vârf pentru staţia de tratare
este 3,0 şi dozajul maxim cerut de clor (stabilit prin reglementările naţionale) este de 20 mg/l.
Soluţie
1.Să se determine capacitatea clorinatorului la debitul de vârf.
Cl2, kg/zi = (20 g/m3)( 1000 m3/zi)(3)(1 kg/103 g) =60 kg/zi

817
 Se utilizează următorul clorinator cu mărimea standard cea mai mare: două unităţi de 90 kg/zi cu o unitate
servind ca rezervă. Deşi capacitatea de vârf nu va fi cerută în cea mai mare parte a zilei, ea trebuie să fie disponibilă
pentru a îndeplini cerinţele de clor la debitul de vârf. Cea mai bună practică de proiectare cere disponibilitatea unui
clorinator de rezervă.
2.Se estimează consumul zilnic de clor. Se presupune un dozaj mediu de 10 mg/l.
Cl2, kg/zi = (a0 g/m3)( 1000 m3/zi)(1 kg/103 g) =10 kg/zi
Comentariu În dimensionarea şi proiectarea sistemelor de clorinare, este deasemenea important de a considera
cerinţele de debit/dozaj scăzute. Sistemul de clorinare trebuie să aibă suficientă capacitate de întrerupere pentru aceste
condiţii astfel ca să nu fie aplicat clor în exces. În unele cazuri, trebuie luat în calcul posibilitatea de a folosi două unităţi
pentru a acoperi cerinţele de dozaj/debit ridicate şi scăzute, când întreruperea cerută trebuie să fie prea ridicată.
Diagramele fluxului aplicaţiei
În această secţiune sunt discutate diagramele fluxului şi echipamentele folosite pentru injectarea
(alimentarea) clorului şi a compuşilor în legătură.
Diagrama fluxului pentru clor. Clorul poate fi aplicat direct ca un gaz sau într-o soluţie apoasă.
Diagramele tipice de curgere a procesului de clorinare/declorinare cu clor/dioxid de sulf sunt arătate în
Fig.12-17. Clorul poate fi extras din containerele de stocare în forma fie de lichid sau gaz. Dacă este extras
ca gaz, evaporarea lichidului în container duce la formarea gheţii care restricţionează ratele de extragere a
gazului la 18 kg/zi pentru cilindrii de 68 kg şi 205 kg/zi pentru containerele de 908 kg la temperatura de
21oC. Evaporatoarele sunt folosite normal unde viteza maximă de extragere a clorului gazos dintr-un
container de 908 kg trebuie să depăşescă aproximativ 180 kg/zi. Deşi pot fi conectaţi multiple containere de
1 tonă (908 kg) pentru a furniza mai mult decât 180 kg/zi, folosirea unui evaporator conservă spaţiul.
Evaporatoarele sunt aproape întotdeauna folosite acolo unde dozajul total depăşeşte 680 kg/zi.
Evaporatoarele de clor sunt disponibile în mărimi variind de la 1816 la 4540 kg/zi capacitate; clorinatoarele
sunt disponibile normal în mărimi variind de la 227 la 4540 kg/zi.
Figura 12-17
Diagramele
schematice de curgere
pentru clorinare/
declorinare: (a)
folosind un sistem
injector de clor şi (b)
folosind un sistem de
inducere a vaporilor
moleculari de clor.

818
 Diagrama fluxului pentru soluţiile de hipoclorit lichid. O diagramă tipică a fluxului procesului de
clorinare/declorinare cu hipoclorit de sodiu/bisulfit de sodiu este arătată în Fig.12-18. Pentru staţii de tratare
mici, cele mai satisfăcătoare mijloace de alimentare a hipocloritului de sodiu sau de calciu sunt prin folosirea
unor pompe de dozare de capacitate mică (vezi Fig.12-4). În general, pompele sunt disponibile în capacităţi
de până la 450 l/zi, cu cursa ajustabilă pentru orice valoare sub aceasta. Sunt disponibile capacităţi mai mari
sau unităţi multiple de la unii din producători. Pompele pot fi aranjate să alimenteze la o rată constantă, sau
ele pot fi furnizate cu viteze variabile şi cu semnale analoage pentru varierea ratei de alimentare. Lungimea
cursei poate deasemenea să fie controlată.
Figura 12-18 Diagramele
schematice de curgere
pentru clorinarea cu
hipoclorit de sodiu cu
declorinarea cu dioxid de
sulf.

Diagrama fluxului pentru sistemul de alimentare a hipocloritului de calciu uscat. Pentru debite
mici de apă uzată de până la circa 400 m3/zi este folosit clorul sub forma de tablete de hipoclorit de calciu
uscat pentru dezinfecţie. Două din cele mai obişnuite tipuri de clorinatoare cu tablete (nepresurizate sau

819
presurizate) sunt arătate în Fig.12-19. Diagramele schematice a fluxului pentru cele două clorinatoare cu
tablete sunt în esenţă aceleaşi, un curent lateral este abătut din linia principală de evacuare, clorul la
concentraţii relativi mari este adăugat curentului lateral, şi curentul lateral clorinat este descărcat înapoi în
curgerea principală prin intermediul unei pompe (vezi Fig.12-19a) sau prin reducerea presiunii în linia
principală de evacuare (vezi Fig.12-19b). Cum se arată în Fig.12-19a, în clorinatorul cu tablete nepresurizat
curentul lateral contactează suprafaţa fundului tabletelor cu clor care se odihneşte pe o sită. Tabletele de clor
sunt concepute să se erodeze la rate mai mult sau mai puţin constante, eliberând o cantitate controlată de
clor. Cantitatea de clor adăugată este dependentă de debitul prin clorinatorul cu tablete. Clorinatorul cu
tablete arătat în Fig.12-19b este presurizat şi hipocloritul este eliberat pe măsură ce apa curge peste tabletele
de hipoclorit. Tabletele de hipoclorit de calciu uscat, tipic de 75 mm în diametru, conţin circa 65 la 70% clor
disponibil. Pentru staţiile mici de tratare, folosirea tabletelor de clor elimină riscurile asociate cu mânuirea
cilindrilor de clor. Mai departe, fiindcă nu există nisi o parte în mişcare, clorinatoarele cu tablete sunt simplu
de exploatat şi întreţinut.
Figura 12-19 Diagramele
schematice de curgere pentru
clorinatoarele cu tablete de
hipoclorit de calciu: (a)
nepresurizate (Adaptat după
PPG Industries, Inc.) şi (b)
presurizate (Adaptat după
PPG Industries, Inc.).

Diagrama fluxului pentru dioxidul de clor. Dioxidul de clor, generat pe loc (vezi Fig.12-6), este
prezent într-o soluţie apoasă care este aplicată în aceeaşi manieră cu cea utilizată pentru sistemele tipice de
clorinare. O diagramă schematică a fluxului procesului unei instalaţii tipice cu dioxid de clor este arătată în
Fig.12-20.
Controlul dozajului
Dozajul poate fi controlat în mai multe moduri. Cea mai simplă metodă este controlul manual, unde
operatorul modifică rata de alimentare pentru a se potrivi cu condiţiile existente. Dozajul cerut este obişnuit
determinat prin măsurarea clorului rezidual după un timp de contact de 15 minute şi prin ajustarea dozajului
pentru a obţine un reziduu de 0,5 mg/l. A doua metodă este de a potrivi debitul de clor la debitul apei uzate
care e măsurat de un debitmetru primar cum ar fi un debitmetru electromagnetic, canal Parshall sau tub
Venturi. Debitmetrul poate fi plasat înainte de intrare sau după ieşirea din bazinul de contact cu clorul. A
treia metodă este de a controla dozajul de clor prin măsurarea automată a clorului rezidual. Este necesar un
analizor automat cu transmiţător de semnal şi înregistrator. Când se folosesc analizatoare în linie, o probă
trebuie luată şi analizată în 2 minute astfel ca sistemul de control să aibă timp să reacţioneze. În final, un
sistem compus care încorporează atât a doua şi a treia metodă poate fi folosit. Într-un sistem compus,
semnalele de control obţinute de le debitmetrul de ape uzate şi de la înregistratorul de reziduu şi alimentate la
un controler programabil logic (PLC) furnizează un control mai precis al dozajului şi reziduului de clor.

820
Figura 12-20 Diagrama tipică de curgere pentru adăugarea dioxidului de clor.
Injecţia şi amestecarea iniţială
Cum s-a puctat în sect.12-3, alte lucruri fiind egale, amestecul eficace al soluţiei de clor cu apa uzată,
timpul de contact, şi clorul rezidual sunt principalii factori implicaţi în obţinerea unei ucideri bacteriene
efective. Adăugarea soluţiei de clor este adesea realizată cu un difuzor, care poate fi o conductă de plastic cu
găuri sfredelite prin care soluţia de clor poate fi distribuită în calea debitului de apă (vezi Fig.12-21). Din
nefericire, folosirea difuzorilor pentru adăugarea clorului nu sunt foarte eficace. Pentru a optimiza
performanţa sistemelor de dezinfecţie, clorul trebuie să fie introdus şi amestecat cât de rapid e posibil (ideal
în mai puţin de o secundă). Tehnicile care pot fi folosite pentrua amesteca clorul într-o fracţiune de secundă
au fost prezentate şi discutate în Cap.5. Metodele eficace de amestec a clorului cu apa uzată includ folosirea
de (1) mixere statice in-line, (2) mixere in-line, (3) mixere de inducere cu viteză ridicată, (4) jeturi de apă
presurizată, şi (5) pompe. Două dispozitive de amestec tipice sunt arătate în Fig.12-22. Dispozitive
suplimentare de amestec sunt ilustrate în Fig.5-14 în Cap.5. O analiză completă a amestecării poate fi găsită
în Cap.5.
Proiectarea bazinului de contact cu clorul
Principalul obiectiv de proiectare pentru bazinele de contact cu clorul este de a asigura că un
procentaj din debit rămâne în bazinul de contact cu clorul pentru timpul de contact de calcul pentru a asigura
dezinfecţia eficientă. Timpul de contact este obişnuit specificat de agenţia de reglementare şi poate varia de
la 30 la 120 minute; pentru debitele de vîrf sunt obişnuite perioade de 15 la 90 minute. De exemplu, pentru
aplicaţii de reutilizate Departamentul Serviciilor de Sănătate ale statului California cere o valoare CRt de 450
mg.min/l cu un timp de contact modal de 90 minute la debitul de vârf. Aspectele legate de proiectarea şi
analiza bazinelor de contact cu clorul luate în considerare în următoarea discuţie includ (1) configuraţia
bazinului, (2) folosirea pereţilor de abatere şi a stavilelor de ghidare, (3) numărul bazinelor de contact cu
clorul, (4) precipitarea solidelor în bazinele de contact cu clorul, (5) vitezele de transport a solidelor, şi (6) o
procedură pentru prezicerea performanţei dezinfecţiei.

821
Figura 12-21 Difuzori tipici folosiţi pentru injectarea soluţiei de clor: (a) injector singur pentru conducte
mici, (b) injector dublu pentru conducte mici, (c) difuzor transversal pe conductă pentru conducte mai mari
de 0,9 m în diametru, (d) sistem difuzor pentru conducte mari, (e) difuzor singur transversal pe canal, şi (f)
difuzor de clor tip duză atârnată tipic pentru canale deschise. (Adaptat după White, 1999.)

Figura 12-22 Mixere tipice pentru adăugarea de clor: (a) mixer turbină în linie şi (b) pompă tip
injector.(După Pentech-Houdaille.) Pentru tipuri suplimentare de mixere de clor vezi Fig.5-14 în Cap.5.

822
 Configuraţia bazinului de contact cu clorul. Pentru a asigura că un procentaj dat din debit va
rămâne în bazinul de contact cu clorul pentru o perioadă dată, abordarea cea mai obişnuită este de a folosi
bazine de contact lungi cu curgerea piston, de tipul serpentină (vezi Fig.12-23) sau o serie de bazine sau
compartimente interconectate. Bazinele de contact cu clorul cu curgerea piston care sunt construite într-o
manieră de serpentină pentru a conserva spaţiul cer o atenţie specială în proiectarea lor pentru eliminarea
formării zonelor hidraulic moarte care vor reduce timpii hidraulici de reţinere. Rapoarte lungime-lăţime de
cel puţin 20:1 [preferabil 40:1, Marske şi Boyle (1973)] şi folosirea pereţilor de abatere şi a stavilelor de
ghidare, cum se descrie mai jos, vor ajuta la minimalizarea scurtcircuitării. În unele staţii mici, bazinele de
contact cu clorul au fost construite din conducte de canalizare cu diametrul mare. Importanţa dispersiei în
proiectarea bazinelor de contact cu clorul a fost considerată în articole timpurii de Marske şi Boyle (1973),
Trussel şi Chao (1977), şi Hart (1979). Proiectarea unui bazin de contact cu clorul bazat pe dispersie este
considerată în Exemplul 12-7.

Figura 12-23 Exemple tipice de bazine de contact cu clorul: (a) concepţie înfăşurată în spirală, (b) concepţie
în serpentină cu canale scurte, (c) concepţie în serpentină cu canale lungi, şi (d) concepţie cu canale lungi
drepte înainte şi înapoi.
Folosirea de pereţi de abatere şi stavile de ghidare a abaterii. Pentru a îmbunătăţii performanţa
hidraulică a bazinelor de contact cu clorul, a devenit o practică obişnuită de a folosi fie pereţi de abatere
submersaţi, vane de ghidare a abaterii, sau combinaţii a celor două. Pereţii de abatere submersaţi sunt folosiţi
să spargă curenţii de densitate cauzaţi de gradientele de temperatură, pentru a limita scurtcircuitarea şi de a
minimaliza efectul spaţiilor hidraulic moarte. Locaţia pereţilor de abatere este critică în îmbunătăţirea
performanţei bazinelor de contact cu clorul. Locaţia recomandată pentru pereţii de abatere, la începutul
fiecărei treceri, şi efectul curbelor de răspuns a trasorului corespunzătoare, sunt ilustrate în Fig.12-24. Cum
se arată în Fig.12-24, adăugarea de pereţi de abatere îmbunătăţeşte performanţa hidraulică a bazinului de
contact cu clorul semnificativ. Aria deschisă în pereţii de abatere submersaţi va varia obişnuit de la 6 la 10%
din aria transversală a curgerii.

823
 Pierderea de sarcină prin fiecare perete de abatere poate fi estimată folosind următoarea expresie:
2
1  Q 
h   (12-56)
2 g  Cna 
unde h=pierderea de sarcină, m
g= acceleraţia gravitaţională, 9,81 m/s2
Q= descărcarea prin canalul bazinului de contact cu clorul, m3/s
C=coeficientul de descărcare, adimensional (obişnuit circa 0,8)
a=numărul de deschideri
a= aria unei deschideri individuale, m2
Un bazin tipic de contact cu clorul cu serpentine echipat cu pereţii de abatere îndepărtabili este arătat
în Fig.12-25. Spaţierea pereţiilor de abatere poate fi ajustată pentru a îmbunătăţi performanţa.
Figura 12-25 Bazin de contact
cu clorul tipic cu şicane
îndepărtabile.

824
 O abordare alternativă care a fost folosită să îmbunătăţească performanţa bazinelor de contact cu
clorul este prin adăugarea stavilelor de ghidare a abaterii, cum se arată în Fig.12-26. Plasarea şi numărul de
stavile va depinde de schiţa bazinului de contact cu clorul. Două sau trei stavile de ghidare sunt folosite cel
mai obişnuit. Efectul benefic al adăugării stavilelor de ghidare este ilustrat în Fig.12-27.
Figura 12-26
Bazin de
contact cu
clorul cu
pereţi de
abatere a
curgerii: (a)
schema şi (b)
fotografia unui
bazin de
contact cu
clorul gol
conceput cu
pereţi de
ghidare.

Numărul de bazine de contact cu clorul. Pentru cele mai multe staţii de tratare, două sau mai multe
bazine de contact vor trebuie să fie folosite pentru a îndeplini cerinţele de siguranţă şi redundanţă pentru
întreţinerea şi curăţirea facilităţii. Trebuie deasemenea incluse rezerve pentru golirea şi îndepărtarea spumei.
Poate fi folosit echipamentul de curăţire de tipul cu vacuum ca o alternativă la golirea bazinului pentru
îndepărtarea solidelor acumulate. Ocolirea bazinului de contact pentru întreţinere trebuie practicată doar la
ocazii rare, cu aprobarea agenţiilor de reglementare. Dacă timpul de parcurgere a canalului de evacuare la
debitul maxim de proiectare este suficient să egaleze sau să depăşească timpul cerut de contact, poate fi
posibil de a elimina camerele de contact cu clorul, cu agrementul autorităţilor de reglementare.
Figura 12-
27 Efectul
concepţiei
bazinului de
contact cu
clorul asupra
performanţei
hidraulice.
(Adaptat
după Louie
şi Fohrman,
1968.)

Precipitarea în bazinele de contact cu clorul. O problemă adesea întâlnită în operarea bazinelor de

contact cu clorul este formarea şi precipitarea unui material floculent uşor. Principala cauză a formării şi
precipitării flocoanelor este scăderea pH-ului rezultată după adăugarea clorului. Problema se produce cel mai
frecvent acolo unde este folosit alaunul pentru îndepărtarea fosforului în facilităţi separate de precipitare sau
unde este adăugat înaintea filtrelor de efluent. Pentru o varietate de motive incluzând pH-ul ridicat şi
amestecarea iniţială inadecvată, nu tot alaunul adăugat va reacţiona complet pentru a forma flocoane care să
fie îndepărtate prin precipitare sau filtrare. Totuşi, unde pH-ul este scăzut în bazinul de contact cu clorul
datorită adăugării de clor, o parte din alaunul nereacţionat poate forma flocoane. Astfel, în plus la
îndeplinirea cerinţelor de siguranţă şi redundanţă, este necesar un minim de două bazine de contact cu clorul
pentru a a permite scoaterea din serviciu a unui bazin astfel ca solidele acumulate să poată fi îndepărtate din
bazine.

825
 Viteza de transport a solidelor. Viteza orizontală la debitul minim într-un bazin de contact cu
clorul trebuie, în teorie, să fie suficientă să antreneze sau să limiteze depunerea de solide de nămol care pot
părăsi bazinul de sedimentare. Pentrua elimina depunerea excesivă, vitezele orizontale trebuie să fie de cel
puţin 2 la 4,5 m/min. În general, va fi dificil de obţinut astfel de viteze şi simultan de a îndeplini cerinţele
stringente de dispersie (vezi Exemplul 12-7). Dacă se formează particule de flocoane, va fi în general
imposibil de a evita acumularea unui strat de nămol în bazinele de contact cu clorul, alt motiv pentru care
trebuie să fie folosite cel puţin două bazine de contact cu clorul.
Exemplul 12-7 Proiectarea unui bazin de contact cu clorul pe dispersie Să se proiecteze un bazin de
contact cu clorul pentru un debit mediu de 4000 m3/zi. Factorul de vârf estimat este 2,0. Timpul de detenţie la debitul
de vârf trebuie să fie 90 minute. Trebuie deasemeena folosite un minim de două canale paralele pentru cerinţele de
redundanţă. Dimensiunile bazinului de contact cu clorul trebuie să fie astfel ca să se obţină un număr de dispersie de
circa0,015 la debitul de vârf. Deasemenea se va verifica numărul de dispersie la debitul mediu. Ce se va întâmpla dacă
debitul minim scade la 33% din debitul mediu în orele de dimineaţă devreme? Bazat pe calculele rezultate, se va
produce depunerea solidelor, cerând antrenarea periodică sau curăţarea bazinului de contact cu clorul?
Soluţie
1.Se presupun unele dimensiuni ale secţiunii transversale de încercare pentru bazinul de contact cu clorul şi se
determină lungimea şi viteza curgerii corespunzătoare.
a.Se presupun dimensiunile
Lăţime = 2 m
Adâncime = 3 m
Număr de canale paralele = 2
b.Se determină lungimea cerută.
(2  4000m 3 / zi) 1
L  (90 min)  =41,7 m
(2)(1440 min/ zi) (2m  3m)
c.Se verifică viteza la debitul de vârf.
(2  4000m 3 / zi) 1
V  =0,0077 m/s
(2)(1440 min/ zi)(60s / min) (2m  3m)
2.Se verifică numărul de dispersie pentru bazinul de contact cu clorul folosind Ec.(4-48).
D  1,01 N R 
0,875

unde D= coeficientul de dispersie, m2/s

ν= vâscozitatea cinematică, m2/s vezi Anexa C)
NR= numărul Reynolds, adimensional
a.Se calculează numărul Reynolds
N R  4R /
v=viteza în calnalul deschis, m/s
R= raza hdraulică = aria/perimetrul udat, m
v=0,0077 m/s
ν=1,003 ×10-6 m2/s
(4)(0,0077m / s)(2,0m  3,0m) /( 2  3,0m  2,0m)
NR  =23,031
(1,003 10 6 m 2 / s)
b.Se calculează coeficientul de dispersie.
D  1,01 N R 
0,875

D  (1,01)(1,003 10 6 m 2 / s)23,031

0,875
=6,648 ×10-3 m2/s
c.Se determină numărul de dispersie folosind Ec.(4-43).
D Dt (0,006648m 2 / s)(90 min  60s / min)
d   =0,0206
uL L2 (41,7m) 2
Fiindcă numărul de dispersie calculat (0,0206) este mai mare decât valoarea dorită (0,015), trebuie
evaluat un proiect alternativ. Pentru proiectul alternativ, se presupun că vor fi utilizate trei canale paralele.
3.Se presupun noi dimensiuni de încercare ale secţiunii transversale pentru bazinul de contact cu clorul şi se
determină noile lungime şi viteză a curgerii.
a.Se presupun dimensiunile
Lăţime = 1,25 m
Adâncime = 3 m
Număr de canale paralele = 3

826
 b.Se determină lungimea cerută.
(2  4000m 3 / zi) 1
L  (90 min)  =44,4 m
(3)(1440 min/ zi) (1,25m  3m)
c.Se verifică viteza la debitul de vârf.
(2  4000m 3 / zi) 1
V  =0,0082 m/s
(3)(1440 min/ zi)(60s / min) (1,25m  3m)
4.Se verifică numărul de dispersie pentru bazinul de contact cu clorul.
a.Se calculează numărul Reynolds
N R  4R /
v=0,0082 m/s
ν=1,003 ×10-6 m2/s
(4)(0,0082m / s)(1,25m  3,0m) /( 2  3,0m  1,25m)
NR  =16,915
(1,003 10 6 m 2 / s)
b.Se calculează coeficientul de dispersie.
D  1,01 N R 
0,875

D  (1,01)(1,003 10 6 m 2 / s)16,915

0,875
=5,07 ×10-3 m2/s
c.Se determină numărul de dispersie.
D Dt (0,00507m 2 / s)(90 min  60s / min)
d   =0,0139
uL L2 (44,4m) 2
Fiindcă numărul de dispersie calculat (0,0139) este mai mic decât valoarea dorită (0,015), proiectul
propus este acceptabil.
5.Se verifică numărul de dispersie pentru bazinul de contact cu clorul la debitul mediu.
a.Se calculează numărul Reynolds
N R  4R /
v=0,0082/2 m/s=0,0041 m/s
ν=1,003 ×10-6 m2/s
(4)(0,0041m / s)(1,25m  3,0m) /( 2  3,0m  1,25m)
NR  =8,457
(1,003 10 6 m 2 / s)
b.Se calculează coeficientul de dispersie.
D  1,01 N R 
0,875

D  (1,01)(1,003 10 6 m 2 / s)8,457

0,875
=2,77 ×10-3 m2/s
c.Se determină numărul de dispersie.
D Dt (0,00277m 2 / s)(90 min  60s / min)
d   =0,0076
uL L2 (44,4m) 2
d.Fiindcă viteza este redusă la debitul mediu, numărul de dispersie calculat este echivalent la circa 66
reactoare complet amestecate în serie.
Comentariu În toate condiţiile de curgere, depunerea de solide în suspensie reziduale va fi de aşteptat în
bazinul de contact cu clorul, în special la debite scăzute.
Predicţia performanţei dezinfecţiei. Un aspect extrem de important în proiectarea bazinelor de
contact cu clorul este putinţa de prezicere a performanţei proiectului propus. Pentru a prezice performanţa,
timpul de rezidenţă real pe care o moleculă dată de lichid o petrece în reactor trebuie să fie cunoscut. Timpul
de rezidenţă în reactor poate fi determinat folosind unele din tehnicile analitice dezvoltate în Cap.4. Din
Cap.4, s-a notat că numărul Peclet împărţit la 2 este egal cu numărul de reactoare în serie. Relaţia numărului
Peclet cu numărul de dispersie este
uL 1
Pe   (4-47)
D d
Pentru reactoare complet amestecate în serie, curba distribuţiei timpului de rezidenţă normalizat
pentru n reactoare în serie este dată de

827
 n
E ( )  (n ) n1 e n (4-63)
(n  1)!
Mai departe, fracţiunea de trasor care a fost în reactor mai puţin decât timpul t este definită cum
urmează:
n
F ( )   E ( )d   E ( )d
t
(4-32)
0
o

Astfel, pentru un număr de dispersie dat, numărul Peclet poate fi folosit pentru determinarea
numărului corespunzător de reactoare complet amestecate în serie necesare pentru obţinerea acelui număr de
dispersie. Cunoscând numărul de reactoare în serie, valoarea lui E(θ) poate fi calculată pentru diferite valori
ale lui θ, timpul de detenţie normalizat. Valoarea lui F(θ) poate fi apoi determinată prin însumarea ariei sub
curba E(θ). Cantitatea de debit care a fost în reactor mai puţin decât timpul t poate acum să fie determinată.
Cuplând datele normalizate de răspuns a dozei de inactivare a micororganismelor, obţinută folosind un
reactor batch, cu datele timpului normalizat de detenţie, performanţa reală pentru bazinul de contact cu clorul
poate fi estimată folosind ceea ce este cunoscut ca un model al curgerii segregate (MCS). În abordarea MCS,
s-a presupus că fiecare bloc de fluid care intră într-un bazin de contact cu clorul nu interacţionează cu alte
blocuri de apă. Astfel, fiecare bloc de apă corespunde unui reactor cu curgerea piston ideală, fiecare având un
timp diferit de retenţie cum e definit prin valoarea lui E(θ), cum e dată mai sus. Reducerea organismelor care
se va produce în fiecare bloc de apă poate apoi fi estimată pentru perioada de timp cât blocul de apă a rămas
în bazinul de contact cu clorul. Performanţa globală este obţinută prin însumarea rezultatelor fiecărui bloc de
apă. Abordarea MCS poate fi descrisă cum urmează (Fogler, 1999).
Starea în cuvinte
Reducerea medie a numărului numărul de organisme rămas după Fracţiunea de debit care (12-57)
de microorganisme petrecută petrecerea timpului t în bazinul de rămâne în bazinul de
între timpul t şi t+dt în contact cu clorul bazat pe contact cu clorul între
bazinul de contact cu clorul = rezultatele testului batch × timpul t şi t+dt
În forma de ecuaţie

d N  N ( )  E ( )d (12-58)
Valorile lui N(θ) şi E(θ) sunt obţinute din studii de dezinfecţie batch şi de trasori sau prezicere a
dispersiei. Aplicarea ecuaţilor de mai sus pentru prezicerea performanţei hidraulice şi concentraţiei
microorganismelor în efluent folosind MCS este ilustrată în Exemplul 12-8 folosind datele din Exemplul 12-7.
Exemplul 12-8 Să se estimeze performanţa unui bazin de contact cu clorul Folosind informaţiile de
proiectare din Exemplul 12-7, să se determine fracţiunea de debit care nu a rămas în bazinul de contact cu clorul pentru
întregul timp de detenţie hidraulic. Să se determine cu cât să fie mai mare bazinul de contact cu clorul pentru a asigura
că 90% din debit rămâne în bazinul de contact cu clorul pentru întregul timp de detenţie hidraulică proiectat. Folosind
următoarele date normalizată de răspuns a dozei de inactivare a micororganismelor pentru un virus enteric, să se
estimeze performanţa bazinului de contact cu clorul în termeni de numărul rezidual al organismelor rămase în efluent.

Soluţie

828
 1.Să se determine numărul de reactoare complet amestecate în serie.
a.Din Exemplul 12-7, numărul de dispersie la debitul de vârf este d=0,0139
b.Numărul de reactoare complet amestecate în serie este
Pe 1 1
Numărul de reactoare în serie=   =36
2 2d (2)0,0139
2.Să se determine procentajul de debit care nu a rămas în bazinul de contact cu clorul pentru întregul timp de
detenţie hidraulic.
a.Se stabileşte un tabel de calcul şi se calculează E(θ) folosind Ec.(4-63), cum e dată mai sus
n
E ( )  (n ) n1 e n
(n  1)!
Timp normalizat, E(θ) E(θ) × Δ θ × 100 Procent cumulativ,
θ F (θ)
0,30 0,0000 0,000 0,000
0,40 0,0000 0,000 0,000
0,50 0,0046 0,046 0,046
0,60 0,0737 0,737 0,783
0,70 0,4435 4,435 5,218
0,80 1,2976 12,976 18,193
0,90 2,1878 21,878 40,071
1,00 2,3881 23,881 63,952
1,10 1,8337 18,337 82,290
1,20 1,0531 10,531 92,821
1,30 0,4739 4,739 97,560
1,40 0,1733 1,733 99,293
1,50 0,0530 0,530 99,822
1,60 0,0139 0,139 99,961
1,70 0,0031 0,032 99,992
1,80 0,0006 0,006 99,999
1,90 0,0001 0,001 100,00
2,00 0,0000 0,000 100,00
b.Se trasează valorile procentuale pentru tabelul de mai sus.

c. Din tabelul de calcul şi graful dat mai sus, procentajul de debit care nu a rămas în bazinul de
contact cu clorul pentru întregul timp de detenţie hidraulic este 64%. De fapt, circa 18% din debit a părăsit
bazinul de contact cu clorul înainte ca să fie consumat 80% din timpul real de detenţie hidraulic.
3.Se estimează cu cât să fie mai mare bazinul de contact cu clorul pentru a asigura că 90% din debit rămâne în
bazinul de contact cu clorul pentru întregul timp de detenţie hidraulică proiectat. Din graful de mai sus, mărimea
bazinului de contact cu clorul va trebuie să fie crescută cu un factor de 1,2.

829
 4.Se estimează performanţa bazinului de contact cu clorul.
a. Se stabileşte un tabel de calcul pentru a determina numărul de organisme rămase în efluent după
bazinul de contact cu clorul. Abordarea MCS, descrisă mai sus, va fi utilizată pentru această analiză. Ca efect,
debitul în fiecare perioadă de timp este tratat ca un reactor batch pentru intervalul de timp cât el rămâne în
reactor. Concentraţia corespunzătoare de microorganisme părăsită în orişice volum de lichid dat este luată din
curba de răspuns a dozei normalizate. Tabelul de calcul pentru aplicarea MCS este dat mai jos. Datele în
coloanele (1) şi (3) sunt din tabelul de calcul preparat în Pasul 2 mai sus, cu excepţia că datele din coloana (3)
sunt împărţite prin 100. Datele în coloana (2) sunt din curba de răspuns a dozei normalizate obţinută ca parte a
analizei procesului pentru proiectarea bazinului de contact cu clorul.
Timp normalizat, Număr de organisme E(θ) × Δ θ Număr de organisme
θ rămase, N(θ) rămase în efluent,ΔN
MPN/100 ml MPN/100 ml
(1) (2) (3) (4)
0,30 300.000 0,00000 0,000
0,40 100.000 0,00000 0,00
0,50 30.000 0,00046 13,80
0,60 10.000 0,00737 73,70
0,70 3.000 0,04435 133,05
0,80 1.000 0,12976 129,76
0,90 300 0,21878 65,63
1,00 100 0,23881 23,88
1,10 30 0,18337 5,50
1,20 10 0,10531 1,05
1,30 3 0,04739 0,14
1,40 1 0,01733 0,02
1,50 0,3 0,00530 -
1,60 0,1 0,00139 -
1,70 0,03 0,00031 -
1,80 0,01 0,00006 -
1,90 0,003 0,00001 -
2,00 0,001 0,00000 -
Total 1,00000 446,53
b.Numărul de organisme în efluentul ce părăseşte bazinul de contact cu clorul este
Organisme în efluent N =∑[N(θ) ×E(θ)Δθ] =447 MPN/100 ml
c.Prin comparaţie, dacă s-a presupus că bazinul a fost realizat ca un reactor cu curgerea piston ideal, atunci
concentraţia va fi estimată a fi 100 MPN/100 ml.
Comentariu Metoda MCS de analiză folosită pentru determinarea numărului organismelor în efluent este
folositoare pentru estimarea performanţei reactoarelor cu diferite cantităţi de dispersie precum bazinele de econtact cu
clorul.
Măsurarea clorului rezidual
Debitul la intrarea sau ieşirea din bazinul de contact cu clorul poate fi măsurat, cum s-a notat
anterior, prin intermediul unui debitmetru electromagnetic, canal Parshall sau tub Venturi. Dispozitivele de
control pentru clorinare în proporţie directă cu debitul pot fi operate de la aceste aparate de măsură sau de la
debitmetrul principal al staţiei folosind un transmiţător cu semnal analog a debitului. Determinarea finală de
succes a unui bazin de contact cu clorul trebuie să se bazeze pe probe luate şi analizate să coreleze clorul
rezidual şi MPN a coliformilor sau altor organisme indicatoare. Când clorul rezidual este folosit pentru
controlul clorinatorului, poampele de prelevare a probelor de clor rezidual trebuie să fie localizate la capătul
din faţă a primei treceri a bazinului de contact imediat după ametecarea rapidă. Controlul mai precis al
alimentării cu clor poate fi menţinut când e comparat cu monitorizarea clorului rezidual în efluentul
bazinului de contact cu clorul. Măsurătorile de clor reziudal trebuie deasemenea luate la ieşirea bazinului de
contact pentru a asigura conformarea cu cerinţele agenţiilor de reglementare. În eventualitatea că nu este
asigurat un bazin de contact cu clorul şi conducta de evacuare a efluentului este folosită pentru contact, proba
poate fi obţinută la punctul de clorinare, ţinută timpul teoretic de detenţie, şi reziduul determinat. Proba este
apoi declorinată şi analizată ulterior pentru bacterii folosind procedurile standard de laborator.

830
 Facilităţile de stocare a clorului
Facilităţile de stocare şi manipulare pentru clor pot fi proiectate cu ajutorul informaţiei dezvoltate de
Institutul Clorului. Deşi toate dispozitivele şi precauţiile de securitate care trebuie să fie proiectate în
facilităţile de manipulare a clorului sunt prea numeroase ca să fie menţionate, următoarele sunt
fundamentale:
1.Clorul gazos este toxic şi foarte coroziv. Trebuie să fie asigurată ventilaţia de evacuare adecvată
fiindcă clorul gazos este mai greu decât aerul. Sistemul de ventilaţie trebuie să fie capabil de 60 de schimburi
de aer pe oră.
2.Camerele de stocare a clorului şi echipamentului clorinatorului trebuie să fie separate de restul
staţiei şi trebuie să fie accesibile doar din exterior. O fereastră de vedere cu geam fix trebuie să fie inclusă
într-un perete interior, pentru verificarea pentru scăpări înaintea intrării în camerele echipamentului.
Controalele (întrerupătoarele) ventilatorului trebuie să fie localizate la intrarea în cameră. Măştile de aer
trebuie localizate în apropiere în locaţii protejate dar uşor accesibile.
3.Temperaturile în zonele cântarului şi clorinatorului trebuie să fie controlate pentru evitarea
îngheţului.
4.Clorul uscat lichid şi gazos poate fi manipulat în conducte de oţel negru. Dar soluţia de clor este
puternic corozivă şi trebuie să fie manipulată în conducte de PVC standard 80.
5.Trebuie să fie asigurată stocarea adecvată a cilindrilor de rezervă. Cantitatea de stoc trebuie să se
bazeze pe disponibilitatea şi siguranţa alimentării, şi cantităţile folosite. Cilindrii în folosinţă sunt aşezaţi pe
cântare şi pierderea în greutate este folosită pentru o înregistrare pozitivă a dozajului clorului.
6.Cilindrii de clor trebuie protejaţi de iluminarea directă a soarelui în climate calde pentru a preveni
supraîncălzirea cilindrilor întregi.
7.În sistemele mai mari, trebuie să fie prevăzute analizoare de clor rezidual pentru scopuri de
monitorizare şi control pentru a preveni sub şi supradozarea clorului.
8.Facilităţile de stocare şi alimentare a clorului trebuie să fie protejate de riscurile de incendiu. În
plus, trebuie să fie furnizat echipament de detectare a scăpării de clor şi conectat la un sistem de alarmă.
Facilităţile de containerizare a clorului
În 1991, Conferinţa Internaţională a Oficialilor în Construcţii a revizuit Articolul 80: Materialele
Periculoase a Codului Uniform a Incendiului (UFC). Reviziile au fost extensive şi au acoperit o varietate de
aspecte. Prevederile noului cod se aplică la noile facilităţi şi la vechile facilităţi, dacă se determină că ele
constituie un pericol distinct pentru viaţă sau proprietate. Prevederile noului cod conţinute în următoarea
diviziune se aplică la produsele chimice folosite pentru dezinfecţie: I Prevederi generale, II Clasificarea
după Pericol, III Cerinţele de Stocare, şi IV Eliberarea, Folosirea şi Manipularea. Clasificarea materialelor
periculoase folosite pentru dezinfecţia apei uzate este prezentată pe scurt în Tabelul 12-17. Cerinţele de
stocare includ prevederile pentru controlul risipirii şi ţinerii sub control, ventilaţie, tratament şi stocare. Sunt
deasemenea cerute sisteme de urgenţă de scrubare caustică pentru neutralizarea pierderii de clor şi dioxid de
sulf gazos. Multe din aceleaşi subiecte conţinute în secţiunea cerinţelor de stocare se aplică deasemenea
pentru eliberare, folosire şi manipulare. Managementul materialului periculos, prevederi pentru sursa de
energie de rezervă, securitate şi alarme sunt printre subiectele suplimentare acoperite. Este extrem de
important de a revedea reglementările curente UFC în proiectarea a noi facilităţi şi în renovarea facilităţilor
existente.
O dezvoltare relativ recentă (1996) pentru stocarea clorului şi dioxidului de clor în cilindrii de 68 kg
sau 908 kg este vasul de containerizare totală (vezi Fig.12-28) produs de TGO Technologies, Inc. Cunoscut
ca ChlorTainer®, vasul de îngrădire totală este un dispozitiv pasiv fără nevoia de pompe, ventilatoare sau
scrubere, sau sisteme de circulaţie a causticelor, care îndeplineşte toate cerinţele UFC. Dacă un cilindru de
clor şi sulf gazos se defectează în timp ce este în vasul de containerizare, gazul conţinut în vas este procesat
la rata normală prin facilităţile existente de clorinare. Vasul de containerizare nu cere o platformă de
descărcare proiectată special din camion astfel că cilindrii de gaz pot fi deplasaţi şi plasaţi în vasul de
containerizare (vezi Fig.12-28a). În plus faţă de eliminarea nevoii de facilităţi specializate de manipulare şi
stocare a chimicalelor, vasul de containerizare totală se va închide automat în timpul unui eveniment seismic
şi nu cere dispozitive mecanice să funcţioneze.

831
 Tabelul 12-17 Clasificarea materialelor periculoase folosite în dezinfecţia apei uzate
Categoria Chimicale tipice
Riscuri fizice:
Gaze comprimate Oxigen, ozon, clor, amoniac, dioxid de sulf
Oxidanţi Oxigen, ozon, clor, peroxid de hidrogen, acizi, dioxid de clor
Riscuri pentru sănătate:
Materiale foarte toxice şi toxice Clor, dioxid de clor, ozon, acizi, baze
Corozive Acizi, baze, clor, dioxid de sulf, amoniac, hipoclorit, bisulfit de sodiu
Alte riscuri pentru sănătate-iritante, Clor, dioxid de sulf, amoniac
sufocante, etc.

Figura 12-28 Sistem de containerizare pentru containere de stocare a clorului. Cilindrii de clor sunt izolaţi
total în vasul de containerizare. Vasele sunt disponibile pentru unul sau două containere de stocare a clorului
cilindri de 68 kg respectiv 908 kg: (a) vas de containerizare pentru un container de 908 kg şi (b) vedere a
vaselor de containerizare a containerelor multiple de clor de 908 kg. (prin bunăvoinţa TGO Technologies, Inc.)
Facilităţile de declorinare
Declorinarea efluenţilor clorinaţi este realizată cel mai obişnuit folosind dioxid de sulf. Când este
folosit carbon activat granular pentru îndepărtarea materialului organic rezidual, carbonul activat poate fi
folosit deasemenea pentru declorinarea efluenţilor clorinaţi.
Dioxidul de sulf. Principalele elemente ale unui sistem de declorinare cu dioxid de sulf include
containerele de dioxid de sulf, cântare, alimentatoare de dioxid de sulf (sulfonatoare), injectoare de soluţie,
difuzori, cameră de amestec şi conductele de conectare. Pentru facilităţi care cer rate mari de extragere ale
SO2, sunt folosite evaporatoare din cauza presiunii scăzute de vaporizare de 240 kN/m2 la 21oC. Mărimile
obişnuite ale sulfonatoarelor sunt 216, 864 şi 3409 kg/zi. Parametrii cheie de control al acestui proces sunt
(1) dozajul corect bazat pe monitorizarea precisă (amperometrică) a reziduului de clor combinat şi (2)
amestecarea adecvată la punctul de aplicare al dioxidului de sulf.
Bisulfitul de sodiu. Bisulfitul de sodiu este disponibil ca o pudră albă, un material granular sau un
lichid. Forma lichidă este folosită cel mai obişnuit pentru declorinare la facilităţile de tratare a apei uzate.
Deşi disponibil în soluţii cu tăria de până la 44%, cea mai obişnuită este o soluţie de 38%. În cele mai multe
aplicaţii, este folosită o pompă de tipul cu diafragmă pentru a doza bisulfitul de sodiu. Reacţia dintre
bisulfitul de sodiu şi clorul rezidual a fost prezentată anterior [vezi ec.(12-47 şi 12-48)]. Bazat pe Ec.(12-47),
fiecare mg de clor rezidual cere circa 1,46 mg/l de bisulfit de sodiu şi va fi consumată 1,38 mg/l de
alcalinitate ca CaCO3.
Cărbunele activat granular. Cea mai obişnuită metodă de tratament cu cărbune activat folosită
penru declorinare este curgerea descendentă printr-un vas fie deschis sau închis. Sistemul cu nămol activat,

832
în timp ce costă semnificativ mai mult decât alte sisteme de declorinare, poate fi corespunzător când
cărbunele activat este folosit ca un proces avansat de tratament al apei uzate. Ratele tipice de încărcare
hidraulică şi timpii de contact pentru coloanele de cărbune activat folosite pentru declorinare sunt de 3000 la
4000 l/m2.zi şi respectiv 15 la 25 minute.
12-7 DEZINFECŢIA CU OZON
Ozonul a fost întâi folosit pentru dezinfectarea alimentărilor cu apă în primii ani ai 1900 în Franţa.
Folosirea sa a crescut şi s-a răspândit în mai multe ţări din Europa vestică şi eventual în America de Nord.
Există peste 1000 de instalaţii de dezinfecţie cu ozon în întreaga lume, aproape toate tratând alimentări cu
apă. Aproximativ 200 de instalaţii sunt în exploatare în America de Nord. O folosire comună a ozonului la
aceste instalaţii este pentru controlul agenţilor care produc gust, miros şi culoare în apă. Deşi istoric folosită
în principal pentru dezinfecţia apei, avansurile recente în generarea ozonului şi soluţionarea tehnologiilor a
făcut folosirea ozonului economic mai competitivă pentru dezinfecţia apei uzate. Ozonul poate deasemenea
fi folosit în tratarea apelor uzate pentru controlul mirosului şi în tratarea avansată a apelor uzate pentru
îndepărtarea organicelor solubile refractare, în locul procesului de absorbţie pe cărbune. Caracteristicele
ozonului, chimia ozonului, generarea ozonului, o analiză a performanţei ozonului ca un dezinfectant, şi
aplicarea procesului de ozonizare sunt considerate în discuţia următoare.
Proprietăţile ozonului
Ozonul este un gaz instabil produs când moleculele de oxigen se disociază în atomi de oxigen.
Ozonul poate fi produs prin electroliză, reacţia fotochimică, sau reacţia radiologică rin descărcări electrice.
Ozonul adesea este produs de către lumina ultravioletă şi fulgere în timpul unor furtuni cu fulgere. Metoda
descărcării electrice este folosită pentru generarea ozonului în aplicaţiile de dezinfecţie a apei şi apei uzate.
Ozonul este un gaz albăstrui la emperaturile normale ale camerei şi are un miros distinct. Ozonul poate fi
detectat la concentraţii de 2x10-5 până la 1x10-4 g/m3 (0,01 la 0,05 ppm). Din cauză că are un miros, ozonul
poate fi detectat obişnuit înainte ca să aibă un efect asupra sănătăţii. Stabilitatea ozonului în aer este mai
mare decât în apă, dar în ambele cazuri ea este de ordinul minutelor. Ozonul gazos este exploziv când
concentraţiile ajung la 240 g/m3 (20% din greutatea în aer). Proprietăţile ozonului sunt prezentate pe scurt în
Tabelul 12-18. Solubilitatea ozonului în apă este guvernată de legea lui Henry. Valorile tipice ale constantei
lui Henry pentru ozon sunt prezentate în Tabelul 12-19.
Chimia ozonului
Unele din proprietăţile chimice arătate de ozon pot fi descrise prin reacţiile sale de descompunere, ce
sunt socotite a se produce după cum urmează:
O3+H2O→HO+3+OH- (12-59)
HO 3+OH →2HO2
+ -
(12-60)
O3+HO2→HO+2O2 (12-61)
HO+HO2→H2O+O2 (12-62)
Radicalii liberi formaţi, HO2 şi HO, au puteri de oxidare foarte mari, şi sunt forma activă în procesul
de dezinfecţie. Aceşti radicali liberi deasemenea posedă putere oxidantă pentru a reacţiona cu alte impurităţi
în soluţiile apoase.
Tabelul 12-18 Proprietăţile ozonuluia
Proprietatea Unitatea Valoare

Greutatea moleculară g 48,0

o
Punctul de fierbere C -119,9±0,3
o
Punctul de topire C -192,5±0,4
o
Căldura latentă de vaporizare la 111,9 C kJ/kg 14,90
Densitatea lichidului la -183oC kg/m3 1574
o
Densitatea vaporilor la 0 C şi 1 atm g/ml 2,154
o
Solubilitatea în apă la 20,0 C mg/l 12,07
o
Presiunea vaporilor la -183 C kPa 11,0

833
 Densitatea vaporilor comparată cu aerul uscat a 0oC şi 1 atm fără mărime 1,666
Volumul specific al vaporilor a 0oC şi 1 atm m3/kg 0,464
o
Temperatura critică C -12,1
Presiunea critică kPa 5532,3
a
Adaptat în parte după Rice (1996); U.S.EPA (1986); White (1999).
Tabelul 12-19 Valorile constantei lui Henry pentru ozona
Temperatura oC Constanta lui Henry, atm/fracţiune moli
0 1940
5 2180
10 2480
15 2880
20 3760
25 4570
30 5980
a
U.S.EPA(1983)

Figura 12-29 Elemente ale sistemului de dezinfecţie cu ozon: (a) digrama schematică de curgere pentru siste-
mul complet de dezinfecţie cu ozon şi (b) detaliu scematic al generării ozonului. (Adaptat după US EPA, 1986.)
Componentele unui sistem de dezinfecţie cu ozon
Un sistem complet de dezinfecţie cu ozon, cum e ilustrat în Figura 12-29a, este compus din
următoarele componente: (1) sursa de energie, (2) facilităţile pentru prepararea gazului (aerului) alimentat,
(3) facilităţile de generale a ozonului, (4) facilităţile pentru contactarea ozonului cu lichidul ce va fi
dezinfectat, şi (5) facilităţile pentru distrugerea gazului disipat (rezidual) (Rice, 1996).
Cerinţele de energie. Cerinţele majore pentru putere este pentru conversia oxigenului în ozon. O
putere suplimentară este cerută pentru prepararea gazului alimentat, contactul cu ozonul, distrugerea
ozonului rezidual şi pentru facilităţile de control, instrumentaţie şi monitorizare. Cerinţele de energie pentru
componentele majore sunt arătate în Tabelul 12-20.
Tabelul 12-20 Cerinţele tipice de energie pentru aplicarea ozonului
Componenta kwh/lb ozon kwh/kg ozon
Prepararea aerului (compresoare şi uscătoare) 2-3 4,4-6,6
Generarea ozonului
Aer alimentat 6-9 13,2-19,8
Oxigen pur 3-6 6,6-13,2
Contactul cu ozonul 1-3 2,2-6,6
Toate alte folosinţe 0,5-1 1,2-2,2

834
 Prepararea gazului alimentat. Ozonul poate fi generat folosind aer, aer îmbogăţit cu oxigen sau
oxigen de înaltă puritate. Dacă este folosit aerul pentru generarea ozonului, el trebuie condiţionat prin
îndepărtarea umidităţii şi materiilor în particule înainte de a fi introdus în generatorul de ozon. Următorii paşi
sunt implicaţi în condiţionarea aerului: (1) compresia gazului, (2) răcirea şi uscarea aerului, şi (3) filtrarea
aerului. Dacă este folosit oxigen de înaltă puritate, nu sunt ceruţi paşii de condiţionare.
Generarea ozonului. Din cauză că ozonul este chimic instabil, el se descompune în oxigen foarte
rapid după generare, şi astfel trebuie să fie generat pe loc. Cea mai eficientă metodă de producere a ozonului
azi este prin descărcări electrice. Ozonul este generat fie din aer sau oxigen de înaltă puritate când o tensiune
ridicată este aplicată între deschiderea dintre electrozi cu spaţiu îngust între ei (vezi Fig.12-29b). Efectul
Corona de energie ridicată creat prin acest aranjament disociază o moleculă de oxigen, care se reformează cu
alte două molecule de oxigen pentru a forma două molecule de ozon. Curentul de gaz generat prin acest
proces din aer va conţine circa 1 la 3% ozon în greutate, şi din oxigen pur de circa 3 ori această cantitate, sau
3 la 10% ozon cu ultimele generatoare de ozon.
Reactoarele de contact cu ozonul. Concentraţia ozonului generat fie din aer sau oxigen pur este aşa
de scăzută că eficienţa de transfer în faza lichidă este o consideraţie economică extrem de importantă. Din
acest motiv, sunt obişnuit folosite camere adânci şi acoperite de contact. Diagrama unui flux schematic a
procesului pentru un sistem tipic de dezinfecţie cu ozon este arătat în Figura 12-20. Cum se vede în Fig.12-
30, ozonul este pus în contact într-un contactor cu trei camere. Ozonul este introdus prin intermediul unor
difuzori poroşi sau injectoare la baza primei camere. Reacţiile rapide ale ozonului se produc în prima
cameră. Amestecul combinat apă uzată-ozon trece în camera doua, unde se produc reacţiile mai lente.
Dezinfecţia în general se produce în camera secundă. Camera treia este folosită pentru completarea reacţiilor
lente şi pentru a permite ozonului să se descompună. Mixere statice in-line special concepute au fost
deasemenea dezvoltate pentru disoluţia ozonului. Un sistem de difuzie corect conceput trebuie normal să
atingă un transfer al ozonului de 90%.
Figura 12-30
Diagrama tipică de
curgere pentru
aplicarea dezinfecţiei
cu ozon.

Distrugerea gazelor ieşite. Gazele degajate din camera de contact trebuie să fie tratate pentru
distrugerea oricărui ozon rămas, întrucât acesta este un gaz extrem de iritant şi toxic. Produsul format prin
distrugerea ozonului rămas este oxigen pur, care poate fi reciclat dacă este folosit oxigenul pur pentru
generarea ozonului. În anumite proiecte ozonul este introdus în ambele, prima şi a doua cameră.
Eficienţa ozonului ca un dezinfectant
Ozonul este un oxidant extrem de reactiv, şi în general se crede că uciderea bacteriilor prin ozonizare
se produce direct datorită dezintegrării peretelui celulelor (liza celulară). Impactul caracteristicelor apelor
uzate asupra dezinfecţiei cu ozon este arătat în Tabelul 12-21. Prezenţa compuşilor oxidabili va cauza curbei
de inactivare cu ozon să aibă un efect umăr, cum s-a discutat anterior pentru clor (vezi Fig.12-10).
Ozonul este deasemenea un viricid foarte eficace şi în general se crede a fi mai eficient decât clorul.
Ozonizarea nu produce solide dizolvate şi nu este afectată de ionul amoniu sau pH-ul influent în proces. Din
aceste motive, ozonizarea este considerată o alternativă la fie clorinarea sau hipoclorinarea, în special unde
declorinarea poate fi cerută şi sunt disponibile facilităţi de oxigen de înaltă puritate la staţia de epurare.
Datele asupra eficienţelor germicide relative ale ozonuli pentru dezinfectarea diferitelor microorganisme au
fost prezentat înainte în Tabelul 12-11.

835
 Modelarea procesului de dezinfecţie cu ozon
Cum s-a discutat anterior în secţiunea 12-2, modelele care au fost dezvoltate pentru descrierea
procesului de dezinfecţie cu clor au fost adaptate deasemenea pentru ozon. Ecuaţia (12-63) a fost astfel
modificată (Finch şi Smith, 1989, 1990; U.S.EPA, 1986):
N/No=1 pentru U<q (12-63)
N/No)=[(U)/q] -n pentru U>q (12-64)
unde N= numărul de organisme rămase după dezinfecţie
No= numărul de organisme prezente înainte de dezinfecţie
U= doza utilizată (sau transferată) de ozon, mg/l
n= panta curbei doză-răspuns
q= valoarea lui x interceptat când N/No=1 sau logN/No=0 (presupus a fi egal cu cererea iniţială de
ozon)
Dozajul cerut de ozon trebuie să fie crescut pentru a socoti transferul ozonului aplicat în lichid.
Dozajul cerut poate fi calculat cu următoarea expresie:
 100 
D  U  (12-65)
 TE 
unde D= dozajul total cerut de ozon, mg/l
U= doza de ozon utilizat (sau transferat), mg/l
TE= eficienţa de transfer a ozonului, %
Eficienţele obişnuite de transfer a ozonului variază de la circa 80% la 90%.
Tabelul 12-21 Impactul constituienţilor apelor uzate asupra folosirii ozonului pentru dezinfecţia apelor uzate
Constituientul Efectul
CBO, CCO, COT, Compuşii organici care compun CBO şi CCO pot exagera cererea de ozon. Gradul
etc. interferenţei depinde de grupurile lor funcţionale şi structura lor chimică
Materii humice Afectează ratele descompunerii ozonului şi cererea de ozon
Uleiuri şi grăsimi Pot exagera cererea de ozon
MTS Cresc cererea de ozon şi pot să producă bacterii încapsulate
Alcalinitate Efecte minore sau zero
Duritate Efecte minore sau zero
Amoniu Efecte minore sau zero, poate reacţiona la pH ridicat
Nitriţi Oxidaţi de ozon
Nitraţi Pot reduce eficienţa ozonului
Fier Oxidat de ozon
Mangan Oxidat de ozon
pH Afectează viteza descompunerii ozonului
Descărcări industriale Depinzând de constituienţi, pot duce la variaţii diurne şi sezoniere în cererea de ozon
Exemplul 12-9 Estimaţi doza cerută de ozon pentru un efluent secundar tipic Estimaţi doza de ozon
necesară pentru a dezinfecta un efluent secundar filtrat la o valoare MPN de 240/100 ml, folosind următoarele date de
dezinfecţie obţinute la o instalaţie la scara pilot. Se presupune că concentraţia coliformilor de start va fi 1 × 10 6/100 ml
şi că eficienţa de transfer a ozonului este de 80%.
Numărul Numărul iniţial al coli- Ozon transferat, Numărul final al coli- -log(N/No)
testului formilor No, MPN/100 ml mg/l formilor N, MPN/100 ml
1 95.000 3,1 1500 1,80
2 470.000 4,0 1200 2,59
3 3.500.000 4,5 730 3,68
4 820.000 5,0 77 4,03
5 9.200.000 6,5 92 5,00
Soluţie
1.Se determină coeficienţii în Ec.(12-64) folosind datele din staţia pilot.

836
 a.Se liniarizează Ec.(12-64) şi se trasează datele logaritmului inactivării versus doza de ozon pe o
hârtie dublu logaritmică pentru a determina constantele în
N / N o  (U ) / q
n

log(N/No)=-nlog(U/q)
b.Trasarea cerută log-log este dată mai jos.

c.Coeficienţii ceruţi sunt:

q=0,23 mg/l
n=2,78
2.Se determină doza de ozon cerută pentru a obţine o concentraţie a coliformilor în efluent de MPN de 240/100
ml.
a. Se rearanjează Ec.(12-64) pentru a se rezolva pentru U.
U  q( N / N o ) 1/ n
b.Se rezolvă pentru U.
U  q( N / N o ) 1/ n  (0,23mg / l )(240 / 106 )  1/ 2,78 =4,61 mg/l
3.Se determină doza care trebuie să fie aplicată folosind Ec.(12-64), presupunând o eficienţă de transfer de
80%.
 100   100 
D  U   (4,61mg / l )  =5,76 mg/l
 TE   80 
Dozajele cerute de ozon pentru dezinfecţie
Dozajele cerute de ozon pentru dezinfecţie pot fi estimate prin considerarea (1) a cererii iniţiale de
ozon a apei uzate şi (2) dozei de ozon cerute folosind ecuaţia (12-64) şi (12-65). Dozajele de ozon cerute
pentru îndeplinirea cererii iniţiale vor depinde de constituienţii apelor uzate. Valorile tipice ale cererii de
ozon pentru diferite ape uzate bazate pe un timp de contact de 15 minute sunt arătate în Tabelul 12-22.
Trebuie de notat că valorile dozajului date în Tabelul 12-22 sunt înţelese numai să servească ca un ghid
pentru estimarea iniţială a dozei cerute de ozon. În cele mai multe cazuri, studiile la scară pilot vor fi
necesare de efectuat pentru stabilirea domeniul dozelor cerute.
Formarea şi controlul produşilor secundari
Ca şi cu clorul, formarea produşilor secundari nedoriţi este una din problemele asociate cu folosirea
ozonului ca un dezinfectant. Formarea şi controlul DBP când se foloseşte ozonul sunt considerate în discuţia
următoare.
Tabelul 12-22 Dozajele tipice de ozon cerute pentru atingerea diferitelor limite de dezinfecţie a
coliformilor din efluent pentru diferite ape uzate bazat pe un timp de contact de 15 minutea
Tipul de apă uzată Numărul iniţial de coliformi Doza de ozon, mg/l
Limitele standard ale efluentului,
MPN/100 ml
MPN/100 ml 1000 200 23 <2,2
Apă brută 107-109 15-40
Efluent primar 107-109 10-40
Efluent de la filtre biologice 105-106 4-10
Efluent de la nămol activat 105-106 4-10 4-8 16-30 30-40
Efluent filtrat de la nămol activat 104-106 6-10 4-8 16-25 30-40

837
 Efluent nitrificat 104-106 3-6 4-6 8-20 18-24
Efluent nitrificat filtrat 104-109 3-6 3-5 4-15 15-20
Efluent de la microfiltrare 101-103 2-6 2-6 3-8 4-8
Efluent de la osmoza inversă Nil 1-2
Efluent de la fose septice 107-109 15-40
Efluent de la filtre de nisip intermitente 102-104 4-8 10-15 12-20 16-25
a
Adaptat în parte după White (1999).

Figura 12-31 Contactor la scară pilot

tipic pentru testarea eficacităţii
ozonului pentru dezinfecţie şi
oxidarea organicelor.

Tabelul 12-23 Produşii secundari reprezentativi ai dezinfecţiei rezultaţi din ozonizarea apei uzate
conţinând constituienţi organici şi anorganici selectaţia
Aldehide Produşi secundari brominaţib
Formadelhidă Ion bromat
Acetaldehidă Bromoform
Glyoxal Acizi acetici brominaţi
Glyoxal metil Bromopicrin
Acizi Acetonitrili brominaţi
Acizi acetici Bromură cianogenă
Acid formic Altele
Acid oxalic Peroxid de hidrogen
Acid succinic
Aldo şi ketoacizi
Acidul piruvic
a
Adaptat în parte după USEPA (1999b)
b
Ionul bromură trebuie să fie prezent pentru a forma produşi secundari brominaţi
Formarea DBP datorată adăugării de ozon pentru dezinfecţie. Un avantaj al ozonului este acela
că el nu formează DBP clorinaţi ca THM sau HAA (vezi Tabelul 12-14). Ozonul va forma totuşi alţi DBP
(vezi Tabelul 12-23), incluzând aldehide, diferiţi acizi şi aldo-şi ketoacizi când nu sunt prezente cantităţi
însemnate de bromură. În prezenţa bromurii, următorii DBP pot fi deasemenea produşi: ionul anorganic
bromat, bromoform, acidul acetic brominat, bromopicrin, acetonitrili brominaţi şi bromura cianogenă (vezi
Tabelul 12-14). Ocazional, poate fi generat deasemenea peroxidul de hidrogen. Cantităţile specifice şi
distribuţia relativă a compuşilor va depinde de natura compuşilor precursori care sunt prezenţi. Din cauză că
caracteristicele chimice ale apelor uzate poate varia de la locaţie la locaţie, vor fi cerute teste pilot pentru
verificarea eficienţei ozonului ca un dezinfectant.

838
 Controlul formării DBP datorită adăugării de ozon pentru dezinfecţie. Din cauză că compuşii
nebrominaţi apar a fi uşor biodegradabili, ei pot fi îndepărtaţi prin trecerea printr-un filtru activ biologic sau
coloană cu cărbune sau alte procese biologice active. Compuşii nebrominaţi pot deasemenea fi îndepărtaţi
prin aplicarea pe sol. Îndepărtarea DBP formaţi când este prezent bromul se prezintă mai complexă. Dacă
DBP brominaţi prezintă a fi o problemă, poate fi corespunzător de investigat mijloace alternative de
dezinfecţie precum radiaţia UV.
Impactele asupra mediului prin folosirea ozonului
S-a arătat că reziduurile de ozon pot fi toxice acut pentru viaţa acvatică (Ward ş.a., 1976). Totuşi,
fiindcă ozonul se disipă rapid, reziduurile de ozon nu vor fi găsite normal în momentul descărcării
efluentului în emisar. Mai mulţi investigatori au arătat că ozonizarea poate produce unii compuşi mutageni
toxici şi/sau cancerigeni. Aceşti compuşi sunt obişnuit instabili, totuşi, şi sunt prezenţi numai pentru câteva
minute în apa ozonată. White (1999) a arătat că ozonul distruge anumite substanţe organice dăunătoare
refractare precum acizii humici (precursori ai formării trihalometanilor) şi malation. Dacă se formează
intermediari toxici în timpul ozonizării depinde de doza de ozon, timpul de contact şi natuura compuşilor
precursori. White (1999) a arătat că tratarea cu ozon înainte de clorinarea în scopuri de dezinfecţie reduce
probabilitatea formării de THM.
Alte beneficii ale folosirii ozonului
Un beneficiu suplimentar asociat cu folosirea ozonului pentru dezinfecţie este că concentraţia
oxigenului dizolvat în efluent va fi ridicată la aproape nivelele de saturaţie pe măsură ce ozonul se
descompune rapid în oxigen după aplicare. Creşterea concentraţiei de oxigen poate elimina nevoia reaerării
efluentului pentru îndeplinirea standardelor de calitate a apei pentru oxigenul dizolvat. Mai mult, fiindcă
ozonul se descompune rapid, nu persistă un reziduu chimic în efluentul tratat care poate cere îndepărtare,
cum este cazul reziduurilor de clor.
12-8 ALTE METODE DE DEZINFECŢIE CHIMICĂ
Din cauza preocupărilor asupra eficienţeei procesului de dezinfecţie şi problema formării DBP,
cerecetări în lucru sunt continuate pentru evaluarea metodelor alternative de dezinfecţie. Folosirea acidului
peracetic, peroxonului şi proceselor de dezinfecţie combinate sunt introduse şi prezentate pe scurt în această
secţiune. Din cauză că cercetarea acestor şi altor metode de dezinfecţie este în curs, pentru ultimile constatări
trebuie consultate lucrările ultimilor conferinţe şi literatura.
Acidul peracetic
În ultimii ani ai lui 1980, folosirea acidului peracetic (PAA) a fost propusă ca un dezinfectant pentru
apele uzate. Acidul peracetic, făcut din acid acetic şi peroxid de hidrogen, a fost folosit de mulţi ani ca un
agent de dezinfecţie şi sterilizare în spitale. Acidul peracetic este folosit deasemenea ca un bactericid şi
fungicid, în special în procesarea alimentelor. Interesul pentru folosirea PAA ca un dezinfectant pentru apele
uzate se ridică din consideraţii de securitate şi posibilitatea ca folosirea lui să nu ducă la formarea de DBP.
Folosirea PAA este considerată pe scurt în această secţiune ca un exemplu de cercetare continuă pentru
dezinfectanţi alternativi clorului în domeniul apelor uzate.
Chimia şi proprietăţile acidului peracetic(PAA). PAA disponibil comercial, deasemenea cunoscut
ca acid etanperoxid, acid peroxiacetic sau hidroxid acetil, este disponibil doar ca o soluţie quaternară în
echilibru conţinând acid acetic, peroxid de hidrogen, acid peracetic şi apă. reacţia pertinentă este cum
urmează:
CH3CO2H+H2O2↔CH3CO3H+H2O (12-66)
PAA nedisociat (CH3CO3H) este considerat ca fiind forma biocidă din amestecul în echilibru; totuşi,
peroxidul de hidrogen poate deasemenea contribui la procesul de dezinfecţie. Peroxidul de hidrogen este
deasemenea mai stabil decât PAA. Proprietăţile PAA sunt sumarizate în Tabelul 12-24.
Tabelul 12-24. Proprietăţile diferitelor formulări a acidului peracetic (PAA)a
Proprietatea Unitatea PAA, %
1,0 5 15
Greutatea PAA % 0,8-1,5 4,5-5,4 14-17
Greutatea peroxidului de hidrogen % min.6 19,22 13,5-16
Greutatea acidului acetic % 9 10 28
Greutatea oxigenului disponibil % 3-3,1 9,9-11,5 9,3-11,1

839
 Stabilizatori Da/nu Da Da Da
Greutatea specifică 1,10 1,10 1,12
a
Adaptat după Solvay Interox (1997)
Eficacitatea acidului peracetic ca un dezinfectant. Eficienţa PAA a fost studiată de Lefevre ş.a.
(1992), Lazarova ş.a. (1998), Liberti ş.a. (1999), Gehr (2000) şi Colgan şi Gehr (2001), printre alţii.
Descoperirile datate sunt mixte privind eficienţele bactericide ale PAA, la fel ca şi impactul caracteristicelor
apelor uzate asupra eficienţelor PAA. Literatura curentă trebuie consultată pentru mai multe informaţii
asupra aplicării PAA:
Într-un raport recent al U.S.EPA (1999a), PAA este inclus laolaltă într-un total de 5 dezinfectanţi
posibili pentru folosirea pentru apele uzate combinate deversate la preaplin (CSO). Bazat pe datele asupra
dezinfecţiei efluenţilor secundari ai staţiilor de epurare, s-a sugerat că PAA poate fi puternic luat în calcul
pentru dezinfecţia apelor uzate amestecate deversate la preaplin (CSO). Printre atributele dorite listate sunt
absenţa reziduurilor persistente şi produşilor secundari, nu este afectat de pH, timpul scurt de contact şi
eficienţa ridicată ca un bactericid şi virucid.
Formarea produşilor secundari ai dezinfecţiei. Bazat pe datele limitate disponibile, principalii
produşi finali identificaţi au fost CH3COOH (acid acetic sau oţet), O2, CH4, CO2 şi H2O, nici unul fiind
considerat toxic în concentraţiile obişnuit întâlnite.
Ozon/Peroxid de hidrogen (Peroxon)
Peroxonul este un proces avansat de oxidare (AOP) implicând folosirea ozonului şi a peroxidului de
hidrogen (vezi Secţiunea 11-10 în Capitolul 11). Procesul peroxon este compus din două trepte: dizolvarea
ozonului şi adăugarea peroxidului de hidrogen. Adăugarea peroxidului de hidrogen este folosită pentru
accelerarea descompunerii ozonului ducând la producerea de concentraţii relativ ridicate de radicali hidroxil
conform următoarei reacţii:
H2O2+2O3→HO•+HO•+3O2 (12-67)
Caracteristicele de dezinfecţie ale peroxonului sunt în prezent investigate împreună cu alte procese
avansate de oxidare. În general, procesul peroxon şi alte AOP au fost găsite a fi egale sau mai eficiente decât
ozonul pentru inactivarea patogenilor. În dezinfecţia apelor uzate, procesul peroxon va fi folosit mai probabil
în principal cu efluenţii ridicat epuraţi (efluentul de la procese de microfiltrare sau osmoză inversă). Trebuie
de notat că o varietate de alte combinaţii de procese, multe din care sunt clasificate ca procese avansate de
oxidare, sunt în prezent investigate pentru dezinfecţia apei şi apelor uzate (U.S.EPA, 1999b).
Procese de dezinfecţie chimică combinate
Interesul folosirii secvenţiale sau simultane a doi sau mai mulţi dezinfectanţi a crescut de câţiva ani,
în special în domeniul alimentării cu apă. Motivele pentru interesul crescut în folosirea dezinfectanţilor
multipli includ (U.S.EPA, 1999b):
Folosirea unor dezinfectanţi mai puţin reactivi, precum cloraminele, s-a dovedit a fi foarte eficientă
în reducerea formării DBP, şi mai eficientă în controlul biofilmului în sistemul de distribuţie.
Presiunea agenţiilor de reglementare şi a consumatorilor pentru producerea unei ape care a fost
dezinfectată pentru atingerea unor nivele ridicate de inactivare a diferiţilor patogeni a forţat ambele industrii,
a apei şi a apei uzate, să caute dezinfectanţi mai eficienţi. Pentru îndeplinirea standardelor de dezinfecţie mai
stringente, trebuie folosite doze mai ridicate de dezinfectanţi, care din nefericire duc la producţia de nivele
crescute de DBP.
Bazat pe rezultatele cercetărilor recente, s-a arătat că aplicarea dezinfectanţilor secvenţiali este mai
eficientă decât efectul cumulat al dezinfectanţilor individuali. Când doi (sau mai mulţi) dezinfectanţi sunt
folosiţi pentru producerea unui efect sinergetic prin fie aplicarea simultană sau secvenţială pentru a atinge
inactivarea mai eficientă a patogenilor, procesul este denumit ca dezinfecţie interactivă (U.S.EPA, 1999b).
Curent, cercetări extinse sunt efectuate pe aceste procese. Aplicarea folosirii simultane sau
secvenţiale a dezinfectanţilor multipli este, în prezent, specifică locaţiei, depinzând de tehnologiile de tratare
implicate. Literatura actuală trebuie să fie revăzută pentru a evalua potrivirea şi eficienţele acestor tehnologii
noi de dezinfecţie.

840
 12-9 DEZINFECŢIA CU RADIAŢIA ULTRAVIOLETĂ (UV)
Proprietăţile germicide ale radiaţiei ultravioletă a fost folosită într-o varietate largă de aplicaţii
începând de la începutul secolului XX. Prima oară fiind folosită pentru alimentările de apă de calitate
ridicată, lumina ultravioletă ca un dezinfectant al apelor uzate a evoluat începând din anii 1990 cu
dezvoltarea a noi lămpi, balaste şi echipament auxiliar. Cu dozaje corecte, radiaţia ultravioletă s-a dovedit a
fi un bactericid şi virucid eficient pentru apele uzate, în acelaşi timp necontribuind la formarea de produşi
secundari toxici. Pentru dezvoltarea unei înţelegeri a aplicaţiei UV pentru dezinfecţia apelor uzate,
următoarele subiecte sunt comentate în această secţiune: (1) sursa de radiaţie UV, (2) componenetele şi
configuraţiile sistemelor UV, (3) eficienţa germicidă a radiaţiei UV, (4) modelarea procesului de dezinfecţie
cu UV, (5) estimarea dozei UV, (6) validarea performanţei sistemului UV, (7) concepţia sistemelor UV, (8)
problemele sistemelor UV, şi (9) impactele asupra mediului ale dezinfecţiei cu radiaţia UV.
Sursa de radiaţie UV
Porţiunea spectrului undelor electromagnetice în care se produce radiaţia UV, cum se arată în Figura
12-32a, este între 100 nm şi 400 nm. Domeniul radiaţiei UV este caracterizat conform lungimii undelor ca de
unde lungi (UV-A), unde medii (UV-B) şi unde scurte (UV-C). Porţiunea germicidă a benzii radiaţiei UV
între 220 şi 320 nm, în principal în domeniul UV-C. Pentru a produce radiaţia UV, lămpile care conţin vapori
de mercur sunt încărcate cu descărcări electrice pentru producerea unui arc electric. Energia produsă prin
excitarea vaporilor de mercur conţinuţi în lămpi are ca rezultat emisia luminii UV. În general, sistemele de
dezinfecţie cu UV cad în trei categorii bazat pe parametri interni de exploatare a lămpii UV: sisteme cu
presiune scăzută-intensitate scăzută, presiune scăzută-intensitate ridicată şi presiune medie-intensitate
ridicată. Cum se va discuta ulterior, sistemele de dezinfecţie cu UV mai pot fi clasificate ca canale deschise
sau conducte închise bazat pe caracteristicele lor hidraulice.
Lămpile UV de intensitate scăzută şi presiune joasă. Lămpile UV de intensitate scăzută şi
presiune joasă generează radiaţie în esenţă monocromatică la o lungime de undă de 254 nm, care este
apropiată de lungimea de undă 260 nm ce este considerată a fi cea mai eficace pentru inactivarea microbiană
(vezi Fig.12-32c). În toate cazurile, lămpile mercur-argon sunt folosite pentru a genera lungimi de undă în
regiunea UV-C. Lămpile UV de intensitate scăzută şi presiune joasă sunt de o concepţie subţire cu o lungime
totală de 0,75 la 1,5 m şi diametre variind între 15 şi 20 mm. Aceste lămpi operează optim la o temperatură a
peretelui lămpii de 40oC şi o presiune internă de 0,007 mm Hg (notă: 1 mm Hg=133,322 N/m2). Ieşirea
lămpilor de intensitate scăzută şi presiune joasă este de circa 25 la 27 Wat la 254 nm pentru o intrare de
putere de 70 la 80 W. Aproximativ 85 la 88% din ieşirea lămpii este monocromatică la 254 nm, făcând din
ea o alegere eficientă pentru procesele de dezinfecţie. Informaţii comparative asupra caracteristicelor
operaţionale a lămpilor UV sunt prezentate în Tabelul 12-25. Sunt folosite manşoane (mâneci) de cuarţ
pentru a izola lămpile UV de contactul direct cu apa şi de a controla temperatura peretelui lămpii prin
tamponarea extremelor de temperatură a efluentului la care sunt expuse lămpile UV, astfel menţinând o
ieşire aproape uniformă a lămpii UV. Fiindcă există un exces de mercur lichid în lampa UV de intensitate
scăzută şi presiune joasă, presiunea vaporilor de mercur este controlată de către partea cea mai rece a
peretelui lămpii. Dacă peretele lămpii nu rămâne la temperatura optimă de 20oC, o parte din mercur în lampă
se condensează înapoi la starea sa lichidă, astfel scăzând numărul de atomi de mercur disponibili pentru
eliberarea de fotoni de UV: astfel ieşirea UV scade. Ieşirea sistemelor de dezinfecţie UV deasemenea scade
cu timpul datorită reducerii fondului de electroni în lampa UV, deteriorării electrozilor şi îmbătrânirii
mânecii de cuarţ. Durata de viaţă folositoare a unei lămpi UV de intensitate scăzută şi presiune joasă va varia
de la 9.000 la 13.000 de ore depinzând de numărul de cicluri pornit-oprit pe zi. Durata de viaţă folositoare a
unei mânuşi de cuarţ este de circa 4 la 8 ani.
Lămpile UV de intensitate ridicată şi presiune joasă. Lămpile UV de intensitate ridicată şi
presiune joasă sunt similare cu lămpile UV de intensitate scăzută şi presiune joasă cu excepţia că în loc de
mercur este folosit un amalgam de mercur-indiu. Lămpile UV de intensitate ridicată şi presiune joasă
operează la o descărcare de curent mai ridicată şi presiuni între 0,001 şi 0,01 mm Hg. Folosirea amalgamului
de mercur-indiu permite ieşiri mai mari UV-C, tipic de 2 la 4 ori ieşirea lămpilor convenţionale de intensitate
scăzută. Totuşi, un producător oferă o lampă despre care spune că are de 20 ori ieşirea la 254 nm.
Amalgamul în lămpile UV de intensitate ridicată şi presiune joasă este folosit pentru a menţine un nivel
constant de atomi de mercur, şi astfel să furnizeze o stabilitate mai mare dealungul unui domeniu larg de
temperaturi, şi o durată de viaţă a lămpii mai mare (cu 25% mai mare decât a altor lămpi cu presiunea
scăzută).Trebuie să fie consultată literatura curentă a producătorilor pentru specificaţiile lămpii, întrucât
noile lămpi UV de intensitate ridicată şi presiune joasă sunt perfecţionate continuu.

841
Figura 12-32 Schiţă
de definire dezinfecţia
cu radiaţie ultravioletă
(UV): (a) identificarea
porţiunii radiaţiei
ultravioletă a
spectrului
electromagnetic, (b)
identificarea porţiunii
germicide la spectrului
radiaţiei UV, şi (c)
spectrul radiaţiei UV
pentru ambele lămpi
UV cu presiunea
scăzută-intensitate
scăzută şi presiune
medie-intensitate
ridicată şi adsorbţia
relativă UV pentru
ADN supraimpus faţă
de spectrul lămpilor
UV.

Tabelul 12-25 Caracteristicele operaţionale obişnuite pentru lămpile UV

Articolul Unitatea Tipul de lampă
Presiunea scăzută, Presiunea scăzută, Presiune medie,
intensitate scăzută intensitate ridicată intensitate ridicată
Consumul de putere W 70-100 200-500
kW 1,2a 2-5
Curentul lămpii mA 350-550 Variabilă Variabilă
Voltajul lămpii V 220 Variabilă Variabilă
Eficienţa % 30-40 25-35 10-12b
Ieşirea lămpii la 254 n W 25-27 60-400
o
Temperatura C 35-45 90-150 600-800
Presiunea mmHg 0,007 0,001-0,01
Lungimea lămpii m 0,75-1,5 Variabilă Variabilă
Diametrul lămpii mm 15-20 Variabilă Variabilă
a
Lampă cu ieşire foarte ridicată.
b
Ieşirea în domeniul germicid (~250-260 nm)
Lămpile UV de intensitate ridicată şi presiune medie. Lămpile UV de intensitate ridicată şi
presiune medie au fost dezvoltate dealungul ultimei decade. Lămpile UV de intensitate ridicată şi presiune
medie care operează la temperaturi de 600 la 800oCşi presiuni de 102 la 104 mm Hg, generează o radiaţie
policromatică (vezi Fig.12-32c). Aproape 27 la 44% din energia totală într-o lampă UV de intensitate ridicată
şi presiune medie este în domeniul germicidal UV-C de lungime de undă. Doar circa 7 la 15% din ieşire este
aproape de 254 nm. Totuşi, lămpile UV de intensitate ridicată şi presiune medie generează aproximativ de 50

842
la 100 ori ieşirea totală UV-C a lămpilor UV de intensitate scăzută şi presiune joasă convenţionale. Folosirea
lor este limitate în principal la debitele de apă uzată mai mari, suprascurgeri de ape pluviale sau la locuri
limitate spaţial fiindcă sunt cerute mai puţine lămpi şi suprafaţa ocupată este mult redusă (timpul de contact
este redus).
Fiindcă lămpile UV de intensitate ridicată funcţionează la temperaturi la care tot mercurul este
vaporizat, ieşirea UV poate fi modulată dealungul unui domeniu de poziţii de putere (tipic 60 la 100%) fără
modificarea semnificativă a distribuţiei spectrale a lămpii. Abilitatea de a modula puterea este semnificativă
cu referire la folosirea totală de putere. Mai departe, din cauza temperaturii ridicate de operare, ştergerea
mecanică a mânecii de cuarţ este esenţială pentru a evita formarea unui film opac pe suprafaţa mânecii. Deşi
există un număr de producători de lămpile UV de intensitate ridicată, cei mai mulţi din producătorii de lămpi
nu vând sisteme complete de dezinfecţie UV. Lampa UV selectată în particular de către producătorul
sistemului UV este aleasă pe baza unei abordări de proiectare integrată în care proiectarea lămpii UV,
balastulului şi reactorului sunt interdependente.
Tehnologiile emergente a lămpilor UV. Au fost dezvoltate noi tehnologii care pot avea aplicaţii
pentru dezinfecţia apei uzate. Două tipuri de lămpi care au fost dezvoltate şi aplicate în apele uzate includ (1)
lampa de xenon cu bandă largă de energie pulsatorie (UV pulsatorie) şi (2) lampa UV cu excimer bandă
îngustă. Principiul de operare al lămpii UV pulsatorii implică conversia curentului alternativ (CA) în curent
continuu (CC) care este înmagazinat într-un capacitor (condensator). Energia stocată în capacitor este
eliberată printr-un comutator de viteză ridicată ca un puls (descărcare) pentru a produce un câmp de radiaţie
UV intens. De fiecare dată când comutatorul închide, lampa este aprinsă, producând gaz ionizat (plasmă).
Plasma se expandează până atinge peretele lămpii. Curentul electric transportat de plasmă duce la încălzire,
care în schimb ridică temperatura plasmei la circa 10.000 K. La această temperatură ridicată este emis de
către plasmă un spectru intensă de bandă largă incluzând lungimi de undă UV, vizibile şi infraroşii (vezi
Fig.12-32a). Se estimează că radiaţia produsă de lampa UV pulsatorie este de 20.000 ori mai inensă decât
lumina soarelui la nivelul mării (EPRI, 1996; O’Brien ş.a., 1996).
Lămpile UV cu excimer bandă îngustă produc în esenţă radiaţie monocromatică. O descărcare
Corona este folosită pentru a forma dimeri excitaţi (doi monomeri uniţi împreună, ca două molecule de gaz
unite împreună). Odată în starea excitată, cele două molecule sunt denumite excimeri. Curentul ce curge în
spaţiul de descărcare este compus dintr-un număr mare de microdescărcări la intervale de nanosecunde. În
timpul acestor descărcări scurte, electronii se lovesc de moleculele de gaz, cauzând ciocniri între moleculele
de gaz, rezultând formarea de dimeri. Fiindcă dimerii sunt instabili, ei se năruiesc în starea lor normală, şi
procesul eliberează energie în forma de fotoni. Gazele care sunt folosite includ xenonul (Xe), clorura de
xenon (XeCl), kryptonul (Kr) şi clorura de krypton (KrCl). Lungimea de undă specifică emisă de lămpile UV
cu excimer va depinde de gazul folosit în lampă. Sunt disponibile lămpi cu excimer comerciale care emit
lumină în esenţă monocromatică în trei lungimi de undă: 172, 222 şi 308 nm. Sunt în curs de dezvoltare
numeroase alte lămpi (EPRI, 1996; O’Brien ş.a., 1996).
Fiindcă dezvoltările în tehnologia UV se produc într-o asemenea viteză rapidă, este esenţial ca să fie
consultată literatura curentă când se proiectează sisteme de dezinfecţie UV. Notaţi că în cele mai multe
cazuri, tehnologiile emergente nu au o înregistrare a cursului dovedit a performanţei eficienţei economice şi
încrederii.
Componentele şi configuraţiile sistemului de dezinfecţie cu UV
Componentele principale ale unui sistem de dezinfecţie UV constau din (1) lămpile UV, (2)
mânecile de cuarţ în care sunt plasate lămpile UV, (3) structurile de sprijin pentru lămpile UV şi mânecile de
cuarţ, (4) balastele folosite pentru alimentarea cu putere reglată a lămpilor UV, şi (5) sursa de putere care
este folosită pentru a încărca balastele. Sunt utilizate trei tipuri de balaste: (1) standard (bobină miez), (2)
eficient energetic (bobină miez), şi (3) electronic (stare solidă). Balastele sunt folosite să limiteze curentul la
o lampă. Fiindcă lămpile UV sunt dispozitive de descărcare cu arc, cu cât e mai mult curent în arc, cu atât
mai scăzută devine rezistenţa. Fără un balast să limiteze curentul, lampa se va distruge. Astfel, observarea
lămpii şi balastului este de importanţă critică în proiectarea sistemelor de dezinfecţie UV. În plus faţă de
tipul de lampă folosit, sistemele UV pentru dezinfecţia apei uzate pot deasemenea să fie clasificate conform
dacă curgerea se produce în canale deschise sau închise. Fiecare din aceste configuraţii de sistem sunt
descrise mai jos.
Sisteme de dezinfecţie cu canale deschise. Principalele componente ale sistemelor UV cu canal
deschis cu presiunea scăzută şi intensitatea ridicată sunt ilustrate în Fig.12-33. Cum se arată, plasarea lămpii
poate să fie ori orizontală şi paralelă pe direcţia de curgere (vezi Fig.12-33a) sau verticală şi perpendiculară
pe direcţia de curgere (vezi Fig.12-33b). Exemple de sisteme tipice UV de dezinfecţie cu presiunea scăzută şi

843
intensitatea scăzută pentru apa uzată sunt arătate în Figurile 12-34 şi 12-35. Debitul de proiectare este
obişnuit divizat egal între un număr de canale deschise. Fiecare canal obişnuit conţine două sau mai multe
bancuri de lămpi UV în serie, şi fiecare banc este compus dintr-un număr specificat de lămpi UV încapsulate
în mâneci de cuarţ. Numărul de lămpi UV pe modul este 2, 4, 8, 12 sau 16. Un interval de 75 mm între
centrele lămpilor UV este curent cea mai frecvent utilizată configuraţie a lămpii de către producătorii UV. O
stavilă clapă îngreunată, un deversor extins cu creastă ascuţită, sau un controler automat de nivel sunt
folosite pentru a controla adâncimea curgerii prin fiecare canal de dezinfecţie. Pentru a depăşi efectul
îmbâcsirii, care reduce intensitatea luminii în mediul lichid, lămpile trebuie îndepărtate ocazional din canalul
de curgere şi curăţate. Sunt folosite sisteme mecanice de curăţare cu sistemele de intensitate ridicată şi
presiunea scăzută pentru a evita înbâcsirea mânecilor de cuarţ.

Figura 12-33 Vederi secţiuni izometrice de sisteme de dezinfecţie UV cu canal deschis tipic cu capacul de
grătar îndepărtat: (a) sistem cu lămpi orizontale paralel cu curgerea (Adaptat după Trojam Technologies,
Inc.) şi (b) sistem cu lămpi verticale.

Sisteme de dezinfecţie cu canale închise. Un număr de sisteme UV de dezinfecţie cu presiunea

scăzută şi medie şi intensitatea ridicată sunt proiectate să opereze în canale închise. În cele mai multe

844
configuraţii de proiectare, direcţia curgerii este perpendiculară pe amplasarea lămpilor, cum se arată în
Fig.12-36. Există, totuşi, configuraţii de proiectare în care direcţia curgerii este paralelă cu lămpile UV (vezi
Fig.12-37). În sistemul UV de dezinfecţie cu presiunea medie arătat în Fig.12-38, lămpile sunt aranjate în
module şi poziţionate într-un reactor cu o geometrie fixă. Fiindcă lămpile UV cu intensitate ridicată (vezi
Fig.12-38c) sunt operate la o temperatură a peretelui lămpii de între 600 şi 800oC, ieşirea acestor lămpii nu
este afectată de temperatura efluentului. În esenţă toate sistemele de geometrie închisă sau fixă folosite
pentru dezinfecţia apei uzate încorporează o oarecare formă de ştergere mecanică a mânecilor de cuarţ pentru
a menţine performanţa.
Eficienţa germicidă a radiaţiei UV
Lumina ultravioletă este un dezinfectant mai curând fizic decât chimic. Radiaţia penetrează peretele
celular al microorganismelor şi este absorbită de acizii nucleici, pe care fie le opreşte replicarea fie cauzează
producerea morţii celulelor. Eficienţa procesului de dezinfecţie UV depinde de un număr de variabile
incluzând caracetristicele sistemului de dezinfecţie UV, hidraulica globală a sistemului, prezenţa particulelor,
caracteristicele microorganismelor şi caracetristicele chimice ale apelor uzate. Înaintea luării în considerare a
acestor subiecte, este corespunzător de a considera definiţia dozei UV pentru a furniza un cadru de referire.

Figura 12-36 Sistem de

dezinfecţie UV tipic cu canal
închis cu lămpi plasate
perpendicular pe curgere: (a)
vedere secţiune izometrică a
reactorului de dezinfecţie şi (b)
vedere a instalaţiei tipice. (prin
bunăvoinţa Aquionics Inc.)

845
Figura 12-37 Sistem de dezinfecţie UV tipic cu
canal închis cu una sau mai multe lămpi plasate
paralel cu curgerea: (a) vedere secţiune izometrică a
reactorului de dezinfecţie şi (b) vedere a unei unităţi
tipice la scară naturală folosită la un program pilot de
testare.

Definiţia dozei UV. Eficienţa dezinfecţiei UV se bazează pe doza UV la care sunt expuse
microorganismele. Doza UV D este definită astfel:
D=Ixt (12-68)
unde D= doza UV, mJ/cm (mJ/cm =mW•s/cm )
2 2 2

I= intensitatea UV, mW/cm2

t= timpul de expunere, s
Trebuie de arătat că termenul doza UV este analog cu termenul doză folosit pentru dezinfecţia cu
clor (exemplu, CRt). Cum e dat în Ecuaţia (12-68), doza UV poate fi variată fie schimbând intensitatea sau
timpul de expunere. Din cauză că intensitatea UV este atenuată cu distanţa de la sticla de cuarţ ce îmbracă
lampa UV, intensitatea medie UV într-un sistem de dezinfecţie UV este adesea calculat matematic. Cum se

846
va discuta mai târziu, folosirea modelării matematice nu a fost dovedită a fi satisfăcătoare pentru sistemele
de dezinfecţie UV dat fiind multele variabile care pot afecta performanţa.
Impactul caracteristicelor sistemului. Probleme cu aplicarea ecuaţiei (12-68) pentru folosirea în
conceperea reactoarelor de dezinfecţie UV sunt asociate cu (1) cunoaşterea imprecisă a intensităţii UV şi (2)
timpul de expunere asociat cu toţi patogenii ce trec prin sistemul de dezinfecţie UV. În practică reactoarele
de dezinfecţie UV la scară naturală au distribuţia dozei rezultând din atât profilele interne ale intensităţii şi
distribuţia timpului de expunere. Profilele interne de intensitate sunt o reflectare a plasării neomogene a
lămpilor în sistem, efectele de disipare/absorbire a materialului particule, şi de absorbanţa mediului lichid.
Distribuţia asociată cu timpul de expunere este o reflectare a hidraulici neideale ducând la amestecarea
longitudinală.
Figura 12-38
Vedere a
sistemului de
dezinfecţie UV de
medie presiune-
intensitate ridicată:
(a) vedere
schematică prin
reactorul UV (prin
bunăvoinţa Trojan
technologies, Inc.),
şi (b) vederea
sistemului UV cu
un modul de lămpi
îndepărtat din
reactorul UV,
şi (c) prim plan a
lămpilor UV de
medie presiune-
intensitate ridicată.
Lămpile UV pot fi
văzute înăuntrul
mănuşilor de
cuarţ.

Hidraulica de intrare neideală. Una din cele mai serioase probleme întâlnite în sistemele de
dezinfecţie UV în canale închise este realizarea unui câmp de viteze uniform în canalele de intrare şi de
ieşire. Obţinerea unui câmp de viteze uniform este dificil în special unde sistemele UV sunt potrivite ulterior
în canale deschise existente, precum bazine de contact cu clorul convertite, o practică care nu este
recomandată dacă trebuie optimizată preformanţa unui sistem de dezinfecţie UV. Remedii posibile sunt
discutate în secţiunea intitulată „Diagnosticarea problemelor sistemelor UV” urmând discuţiei proiectării
sistemelor UV.
Figura 12-39 Formarea unor
legături duble în
micororganismele expuse la
radiaţia ultravioletă.

847
 Impactul particulelor. Pe lângă impactele hidraulice, prezenţa particulelor în apa uzată afecetază
deasemenea distribuţia intensităţii aplicate faţă de organismele încrustate. Multe organisme de interes în
apele uzate (ca bacteriile coliforme) se produc în ambele stări dispersate (nelegate de alte obiecte) şi asociate
cu particule (legate de alte obiecte precum alte bacterii sau reziduuri celulare). Bacteriile coliforme sunt de
importanţă specială din cauza rolului central pe care îl joacă în avizele de evacuare (bacteriile coliforme sunt
folosite ca indicatori ai altor organisme patogene). Bacteriile coliforme dispersate sunt uşor inactivate din
cauză că ele sunt expuse pe deplin luminii UV. Problemele de dezinfecţie legate de procesul de tratare cel
mai adesea rezultă din influenţa organismelor asociate cu particulele(Oliver şi Cosgrove, 1975: Severin,
1980; Ho şi Bohm, 1981; Qualls ş.a., 1983; Qualls şi Johnson, 1985; Scheible, 1987; Cairns, 1993; Emerick
şi Darby, 1993; Darby ş.a., 1995; Emerick ş.a., 1999; Emerick ş.a., 2000). De fapt, bacteriile coliforme se pot
asocia cu particule în aşa măsură că ele sunt complet protejate de lumina UV rezultând o concentraţie
reziduală de bacterii coliforme (Scheible, 1987; Parker şi Darby, 1995).
S-a emis ipoteza (Emerick ş.a., 2000) că o dimensiune minimă a particulei (specifice apei uzate, dar
în ordinul a 10 m) guvernează abilitatea de a proteja bacteriile coliforme de lumina UV. Datorită naturii
inerent poroase a particulelor din apele uzate, particulele mai mici decât această mărime critică sunt
incapabile să reducă intensitatea aplicată şi astfel organismele încastrate sunt inactivate într-o manieră
similară organismelr dispersate. Particulele mai mari decât mărimea critică pot proteja bacteriile coliforme
similar. Mărimea particulelor nu apare să fie un factor ce să guverneze odată ce mărimea critică este depăşită
din cauză că bacteriile coliforme sunt localizate întâmplător în particule şi obişnuit nu sunt localizate în cele
mai protejate regiuni în particule.
Tabelul 12-26. Eficienţele relative estimate ale radiaţiei UV pentru dezinfecţia microorganismelor
reprezentative de problemă în apa uzată.
Organismul Dozajul relativ la dozajul coliformilor totalia
Bacterii
Coliformi totali 0,5-0,9
Pseudomonas aeruginosa 1,5-2,0
Salmonella typhosa 0,7-0,9
Staphylococcus aureus 1,0-1,5
Coloformi totali 1,0
Viruşi
Adenoviruşi 0,7-0,9
Coxsackie A2 1,0-1,5
Bacteriofagul specific F 0,4-0,8
Polio tip 1 0,9-1,1
Bacteriofagul MS-2 0,9-1,0
Protozoare
Acanthamoeba castellanii 10-12 (?)
Acanthamoeba culbertsoni 10-12 (?)
Cryprosporidium parvum oochiştib 0,2-0,4
Giardia lamblia chiştib 0,2-0,6
Alţi
Clostridum spori
a
Dozele relative bazate pe organisme singulare neaglomerate în suspensie. Dacă organismele sunt aglomerate
sau asociate cu particule, dozajele relative nu se aplică.
b
Bazat pe studii de infecţiozitate.
Caracteristicele microorganismelor. Eficienţa procesului de dezinfecţie UV depinde de
caracteristicele microorganismelor. Eficienţele relative ale radiaţiei UV pentru dezinfecţia diferitelor
organisme discrete este arătată în Tabelul 12-26. Date suplimentare asupra eficienţelor relative ale radiaţiei
UV pentru dezinfecţia microorganismelor reprezentative de interes în apele uzate sunt prezentate în Tabelul
12-26. Valorile date în Tabelele 12-11 şi 12-26 sunt înţelese numai să servească ca un ghid în evaluarea
dozei cerute UV. Cunoştiinţe în legătură cu doza UV cerută pentru inactivarea specifică patogenilor se
schimbă continuu pe măsură ce se aplică metode îmbunătăţite de analiză. De exemplu, înainte ca să fie
efectuate studii de infecţiozitate, s-a crezut că radiaţia UV la valori de dozaj raţionale (mai mici de 200

848
mJ/cm2) nu este eficace pentru inactivarea Cryprosporidium parvum şi Giardia Lamblia. Totuşi, bazat pe
studii de infecţiozitate, s-a găsit că ambele aceste protozoare sunt inactivate la valori de dozaje UV scăzute
(obişnuit în domeniul a 5 la 15 mJ/cm2). Literatura actuală trebuie consultată pentru obţinerea unor informaţii
mai actuale în legătură cu dozajele UV cerute pentru inactivarea microorganismelor specifice.
Efectul constituienţiilor chimici ai apelor uzate. Efectul constituienţiilor apelor uzate asupra
dezinfecţiei UV este prezentat în Tabelul 12-27. Contaminanţii dizolvaţi au impact asupra dezinfecţiei UV
fie direct prin impactele asupra absorbanţei (absorbanţa crescută serveşte la atenuarea luminii UV într-un
grad mai mare) sau fie prin îmbâcsirea lămpilor UV astfel că este aplicată o intensitate redusă mediului lichid
volumetric. Una din cele mai neaşteptate probleme întâlnite în aplicarea dezinfecţiei UV pentru dezinfecţia
apelor uzate este variaţia observată obişnuit în absorbanţă (sau transmitanţă) a apei uzate într-o staţie de
epurare. Adesea, variaţiile transmitanţei sunt cauzate de descărcări industriale, care pot duce la variaţii diurne
la fel ca şi sezoniere. Impactele obişnuite ale descărcărilor industriale sunt legate de descărcările vopselelor
organice sau anorganice, reziduurilor cu conţinut de metale şi compuşi organici complecşi. Totuşi, afluxurile
de apă de ploaie pot adesea cauza variaţii largi, în special când sunt prezente materii humice. În oricare caz,
soluţia problemei transmitanţei variabile va cere monitorizarea descărcărilor industriale, implementarea
programelor de control la sursă, şi corectarea surselor de infiltrare. În unele cazuri, tratamentul biologic ca
micşora variaţiile influentului. În unle situaţii extreme, se poate trage concluzia că dezinfecţia UV simplu nu
va lucra.
Tabelul 12-27 Impactul constituienţilor apelor uzate asupra folosirii radiaţiei UV pentru dezinfecţia apelor
uzatea
Constituientula Efectul
CBO, CCO, COT, etc. Efecte nule sau minore, în afară dacă materiile humice compun o mare porţiune a CBO
Materii humice Adsorbanţi puternici ai radiaţiei UV
Ulei şi grăsimi Se pot aduna pe sticla de cuarţ a lămpilor UV, pot absorbi radiaţia UV
MTS Absorbţia radiaţiei UV, pot proteja bacteriile încastrate
Alcalinitate Poate avea impact prin potenţialul de tartru. Deasemenea afectează solubilitatea
metalelor care pot absorbi lumina UV
Duritate Calciul, magneziul şi alte săruri pot forma depozite minerale pe tuburile de cuarţ, în
special la temperaturi ridicate
Amoniac Efecte nule sau minore
Nitrit Efecte nule sau minore
Nitrat Efecte nule sau minore
Fier Adsorbant puternic ai radiaţiei UV, poate precipita pe tuburile de cuarţ, se poate
absorbi pe suspensiile solide şi proteja bactteriile prin absorbţie
Mangan Adsorbant puternic ai radiaţiei UV
pH Poate afecta solubilitatea metalelor şi carbonaţilor
TDS Poate avea impact prin potenţialul de tartru şi formarea depozitelor minerale
Descărcări industriale Depinzând de constituienţi (ex. vopsele), poate duce la variaţii zilnice sau sezoniere a
transmitanţei
Afluxuri de ape de ploaie Depinzând de constituienţi, poate duce la variaţii pe termen scurt la fel ca şi la variaţii
sezoniere a transmitanţei
a
Constituienţii anorganici incluzând bicarbonatul, ionul clorură şi nitraţi pot afecta fotoliza directă UV a unor
constituienţi ca NDMA
Când folosirea dezinfecţiei UV este de evaluat, este folositoare instalarea unui echipament de
monitorizare a transmitanţei pentru documentarea asupra variaţiilor care se produc în transmitanţă în timp.
Potenţialul de formare a pietrei datorat apelor uzate, cum este definit de indicele de saturaţie Langelier,
trebuie verificat deasemenea pentru evaluarea dacă formarea pietrei este o problemă. Această recomandare
este importantă în special unde este evaluată fezabilitatea folosirii lămpilor UV de înaltă intensitate.
Modelarea procesului de dezinfecţie UV
Deşi, în general, se crede că concentraţia suspensiilor solide are un impact vătămător asupra
performanţei dezinfecţiei UV, Emerick ş.a. (1999) a arătat că între diferite procese de tratare nu există
corelaţii dintre concentraţia suspensiilor solide totale şi numărul de particule conţinând bacterii coliforme.

849
Această lipsă de corelaţie subminează necesitatea de modele de inactivare bazat pe parametri mai
fundamentaţi de calitate a apei.
Folosirea seriilor de evenimente sau cinetica multihit a fost sugerată să descrie rezistenţa iniţială pe
care populaţia omogenă de organisme tinde să o arate la lumina UV adiţional la comportarea inactivării
ulterioare log-liniare. Totuşi, măsurarea răspunsului global al unei populaţii mixte de bacterii (ca bacteriile
coliforme) în apa uzată tinde să mascheze rezistenţele iniţiale ale speciilor/tulpinilor bacteriene specifice.
Pentru doze UV mai mari de 10 mJ/cm2 (care sunt obişnuit aplicate în dezinfecţia apelor uzate), următoarea
ecuaţie poate fi folosită pentru modelarea inactivării log-liniare a bacteriilor coliforme dispersate într-un
sistem staţionar (Jagger, 1967; Oliver şi Cosgrove, 1975; Qualls şi Johnson, 1985):
N D (t )  N D (0)e  kIt (12-69)
unde ND(t)= numărul total de bacterii coliforme dispersate supravieţuitoare la timpul t
ND(0)= numărul total de bacterii coliforme înainte de aplicarea luminii UV (la timpul t=0)
k= coeficientul vitezei de inactivare, cm2/mW·s
I= intensitatea medie a luminii UV în soluţia volumetrică, mW/cm2
t= timpul de expunere, s
Diferenţa fundamentală dintre bacteriile coliforme disperse şi bacteriile coliforme asociate cu
particulele este cantitatea de intensitate UV ce atinge organismele. Ecuaţia de mai sus este aplicabilă doar
organismelor dispersate fiindcă toţi membrii acestui grup primeşte aceeaşi intensitate de lumină UV
(presupunând condiţii perfecte de amestec). Un organism încrustat într-o particulă va primi o intensitate a
luminii UV relativ redusă faţă de aceea aplicată soluţiei volumetrice. Cunoaşterea distribuţiei intensităţilor
aplicate va permite să fie dezvoltat un model, analog celui prezentat mai sus, pentru descrierea inactivării a
ambelor bacterii coliforme dispersate şi asociate cu particulele. Emerick ş.a. (1999) a demonstrat
aplicabilitatea ecuaţiei următoare de modelare pentru descrierea inactivării a ambelor bacterii coliforme
dispersate şi asociate cu particulele (vezi Figura 12-14, prezentată anterior) când sunt cunoscute intensitatea
aplicată la mediul volumetric lichid:
N p (0)
N (t )  N D (0)e kd  (1  e kd ) (12-70)
kd
unde ND(t)= numărul total de bacterii coliforme supravieţuitoare la timpul t
ND(0)= numărul total de bacterii coliforme dispersate înainte de aplicarea luminii UV (la timpul
t=0)
Np(0)= numărul total de particule conţinând cel puţin o bacterie coliformă la timpul t=0
k= coeficientul vitezei de inactivare, cm2/mW·s
d= doza UV, mJ/cm2
Ecuaţia (12-70) este cel mai bine folosită pentru a descrie constrângerile ce subminează performanţa
dezinfecţiei UV. Numărul de particule conţinând bacterii coliforme, coeficientul vitezei de inactivare şi doza
UV aplicată (produsul intensităţii şi timpului de expunere) au impacte fundamentale asupra performanţei
dezinfecţiei UV. Din experienţă s-a găsit că este mai convenabil de conceput sisteme de dezinfecţie folosind
datele de la inactivarea cu spot aţintit şi echipament de dezinfecţie UV validat, cum va fi discutat ulterior.
Estimarea dozei UV
Trei metode au fost folosite pentru estimarea dozei UV. În prima metodă, o doză medie UV este
determinată prin asumarea unei intensităţi UV medii a sistemului şi timp de expunere. Intensitatea UV medie
este estimată folosind o procedură de calcul cunoscută ca ca metoda însumării la sursa punct (PSS) (USEPA,
1992). Metoda PSS este actual mai puţin folosită de proiectanţi datorită dependenţei de hidraulica specifică
sistemului (rezultatele studiilor pilot sunt o funcţie de unitate pilot folosită pe parcursul studiului). A doua
metodă implică folosirea dinamicii calculate a fluidului (CFD) pentru integrarea distribuţiei intensităţilor UV
şi profilelor de viteză prin reactor pentru obţinerea dozelor UV printr-un sistem (Blatchey şa.a, 1995). Deşi
metoda CFD este promiţătoare, folosirea sa este limitată în prezent fiindcă (1) metodologia este
nestandardizată, (2) metodologia nu este validată complet dealungul unui evantai de sisteme de dezinfecţie,
şi (3) raportarea unei distribuţii a dozelor UV, deşi precisă, este problematică pentru specificaţiile sistemului
de dezinfecţie UV. Într-a treia, şi cea mai larg folosită, metodă doza UV este determinată prin biotestare.
Folosirea abordării biotestării în conceperea sistemelor de dezinfecţie UV este discutată mai jos.
Determinarea dozei UV prin biotestarea spotului aţintit. Cea mai obişnuită procedură pentru
determinarea dozelor UV cerute pentru inactivarea microorganismelor implică folosirea unui spot aţintit şi

850
un mic reactor căruia i se aplică o doză UV cunoscută. Folosirea unei lămpi de intensitate scăzută şi presiune
scăzută monocromatică în aparatul cu spot aţintit permite caracterizarea cu precizie a intensităţii UV aplicate.
Folosirea unui reactor staţionar permite determinarea cu precizie a timpului de expunere. Doza UV aplicată,
cum e definită în Ecuaţia (12-68), poate fi controlată prin varierea fie a intensităţii UV sau a timpului de
expunere. Din cauză că geometria este fixată, intensitatea UV medie pe adâncime în celula Petri de probă
(reactorul staţionar) poate fi calculată folosind următoarea relaţie bazată pe legea lui Beer:
(1  10 d ) (1  e 2,306d )
I avg  Io x  Io x (12-71)
(d ) (d )
unde Iavg= intensitatea UV medie, mW/cm2
Io= intensitatea UV incidentă medie pe suprafaţa probei, mW/cm2
= absorbanţa, unităţi absorbanţă pe cm, a.u./cm (baza 10)
d= adâncimea probei, cm
Valorile tipice ale absorbanţei pentru diferite ape uzate la lungimea de undă de 254 nm sunt:
1. Efluent primar =0,5 la 0,8/cm
2. Efluent secundar =0,3 la 0,5/cm
3. Efluent secundar nitrificat =0,25 la 0,45/cm
4. Efluent secundar filtrat =0,20 la 0,40/cm
5. Efluent secundar microfiltrat=0,15 la 0,3/cm
6. Efluent de la osmoza inversă=0,05 la 0,2/cm
Cunoaşterea intensităţii UV medii şi timpului de expunere permite calcularea dozei UV aplicată
folosind ecuaţia (12-68). Doza UV este apoi corelată cu rezultatele de inactivare a microorganismelor,
obişnuit măsurate folosind o procedură MPN pentru bacterii, o procedură de măsurare placă pentru viruşi,
sau o procedură de infecţiozitate pentru animale pentru protozoare.
Absorbanţa poate deasemenea fi derivată din măsurătorile de transmitanţă T folosind următoarea
relaţie:
T ,%  10 ( a.u. / cm) x100 (12-72)
Valorile tipice ale transmitanţei dealungul întregului spectru UV pentru şapte procese cu nămol
activat şi două sisteme de lagune sunt arătate în Fig.12-41.

Figura 12-40 Dispozitiv cu spot aţintit folosit pentru realizarea curbelor doză-răspuns pentru dezinfecţia UV
(a) schematic şi (b) vedere a două tipuri diferite de dispozitive cu spot aţintit. Spotul aţintit din stânga este de
concepţie europeană; spotul aţintit din dreapta este de tipul arătat schematic în (a).
Raportarea şi folosirea rezultatelor testelor de biotestare cu spot aţintit. Rezultatele testării cu
spot aţintit sunt prezentate sub forma curbelor doză-răspuns (vezi Figura 12-42). Curba de inactivare arătată
în Figura 12-42a este pentru organisme discrete expuse la lumina UV, în timp ce curba prezentată în Figura

851
12-42b este pentru ape uzate conţinând material particule. Pentru evaluarea ambelor variabilităţi, inerente şi
ale procesului, cum s-a discutat în Secţiunea 15-2 din Capitolul 15, testul cu spot aţintit trebuie să fie repetat
pentru a obţine o semnificaţie statistică. Din cauza că radiaţia ieşită din lămpile UV de presiune medie şi
intensitate ridicată este policromatică (vezi Figura 12-32), performanţa de inactivare a acestor lămpi este
adesea corelată cu performanţa lămpilor de joasă presiune (lungime de undă monocromatică) în scopuri
comparative. Un exemplu de proces folosit pentru determinarea dozei UV cerute folosind rezultatele testării
cu spot aţintit este furnizat în Exemplul 12-10.
Figura 12-41 Transmitanţa procentuală
versus lungimea de undă pentru şapte staţii
cu nămol activat şi două lagune de apă uzată.

Figura 12-42 Curbele tipice doză-răspuns pentru dezinfecţia UV realizate din datele obţinute folosind un
dispozitiv cu spot aţintit: (a) pentru microorgansime dispersate (Cooper ş.a., 2000) şi (b) apă uzată conţinând
concentraţii variabile de TSS.
Exemplul 12-10 Determinarea cerinţei dozei folosind rezultatele testării cu spot aţintit Următoarele
date doză-răspuns au fost obţinut prin efectuarea testelor cu spot aţintit odată pe lună dealungul a unei perioade de 12
luni pentru o apă uzată dată. Folosind aceste date, să se determine (1) media, deviaţia standard şi intervalul de
confidenţă 75% asociat cu numărul de supravieţuire a bacteriilor coliformi total la fiecare doză UV investigată şi (2)
doza cerută (specifică locului) pentru a se conforma cu o limitare a autorizaţiei de 23 bacterii coliformi total pe 100 ml
(mediana pe 30 zile) la un nivel de confidenţă de 75%.
Numărul testului Supravieţuirea la dozele UV aplicate, mJ/cm2
0 20 40 60 80 100 120
1 3.500.000 280 43 6,8 5,5 5,4 6,0
2 79.000 920 23 6,8 5,5 36 22
3 920.000 58 17 13 10 1,8 1,8
4 430.000 540 110 24 430 14 8,1
5 9.200.000 2.800 540 24 46 1,8 21
6 210.000 54.000 9.200 920 110 2,0 5,5
7 16.000.000 36 23 13 5,5 17 5,5
8 1.700.000 180 46 4,0 4,0 69 4,5

852
 9 920.000 540 49 21 1,8 3,6 5,5
10 5.600.000 2.400 31 69 19 24 1,8
11 79.000 920 280 280 81 12 1,8
12 4.400.000 110 9,1 84 22 54 95
Soluţie
1.Se determină media, deviaţia standard şi intervalul de confidenţă pentru datele lunare doză-răspuns. Fiindcă
datele biologice doză UV-răspuns sunt în general logaritmic normal distribuite, se transformă logaritmic datele de
supravieţuire observate pentru a permite folosirea statisticei student-t (statistica student-t trebuie să fie folosită fiindcă
nu există suficiente date să se aplice statistica normală; obişnuit sunt cerute 30 de probe).
a. Se transformă logaritmic numărul observat al bacteriilor coliformi total supravieţuitoare. Pentru
exemplu, pentru testul 1 punctul datei log-transform asociat cu o doză UV de 40 s este
log(43)=1,63
b.Se determină media şi deviaţia standard pentru datele transformate logaritmic pentru fiecare doză
UV investigată.
Pentru doza UV de 20, media este 2,75.
Pentru doza UV de 20, deviaţia standard este 0,86.
Mediile şi deviaţiile standard observate pentru fiecare doză UV este furnizată în următorul tabel.
Numărul testului Logaritmul supravieţuirii la dozele UV aplicate, mJ/cm2
0 20 40 60 80 100 120
1 6,54 2,45 1,63 0,83 0,74 0,73 0,78
2 4,90 2,96 1,36 0,83 0,74 1,56 1,34
3 5,96 1,76 1,23 1,11 1,00 0,26 0,26
4 5,63 2,73 2,04 1,38 2,63 1,15 0,91
5 6,96 3,45 2,73 1,38 1,66 0,26 1,32
6 5,32 4,73 3,96 2,96 2,04 0,30 0,74
7 7,20 1,56 1,36 1,11 0,74 1,23 0,74
8 6,23 2,26 1,66 0,60 0,60 1,84 0,65
9 5,96 2,73 1,69 1,32 0,26 0,56 0,74
10 6,75 3,38 1,49 1,84 1,28 1,38 0,26
11 4,90 2,96 2,45 2,45 1,91 1,08 0,26
12 6,64 2,04 0,96 1,92 1,34 1,73 1,98
Media 6,08 2,75 1,88 1,48 1,25 1,01 0,83
Deviaţia standard 0,78 0,86 0,83 0,70 0,70 0,58 0,51
c. Se determină intervalul de confidenţă 75%. Fiindcă autorizaţia se bazează pe o valoare mediană de
30 zile, proiectarea bazată pe o supravieţuire medie riscă violarea ocazională a autorizaţiei. Intervalul de
confidenţă 75% este adesea folosit pentru a asigura conformarea cu o limită mediană a autorizaţiei.
i.Pentru o doză de 60 mJ/cm2, intervalul de confidenţă 75% este calculat folosind expresia
următoare (Larson şi Faber, 2000):
 s 
Limita de confidenţă 75%= x  t 0,125 
 n
Unde x =supraviegherea medie la o doză UV specifică =1,48
t0,125=valoarea student-t asociată cu un nivel de 75% de confidenţă
=1,214 (obţinut din tabele statistice, Larson şi Faber, 2000). Notaţi că gradul de libertate
este
n-1=12-1=11
n=numărul de replicate =12
s=deviaţia standard a probei =0,70
 0,70 
Limita de confidenţă 75%= 1,48  1,214  =1,48 ± 0,245
 12 
ii.Se transformă media şi intervalul de confidenţă înapoi în baza 10. Media şi intervalul de
confidenţă asociat cu fiecare doză UV investigată sunt furnizate în tabelul dat mai jos.

853
 Doza UV, Supravieţuirea coliformilor totali pe 100 ml
mJ/cm2 Medie Mai scăzut de 75% C.I. Mai ridicat de 75%C.I.
0 1.200.000 623.000 2.320.000
20 560 280 1.200
40 76 38 150
60 30 17 54
80 18 10 32
100 10 6 17
120 7 4 10
2. Se estimează doza UV cerută.
O inspecţie a intervalelor de confidenţă 75% de mai sus în tabelul de mai sus duce la concluzia că o doză UV
proiectată de 100 mJ/cm2 este adecvată pentru a obţine o supravieţuire mediană la 30 zile a 23 bacterii coliformi totali
pe 100 ml.
Comentariu Variabilitatea datelor raportate în Pasul 1 este reprezentativă pentru aceea observată în practică bazat
pe testarea limitată. Pentrua câştiga o mai bună înţlegere a variabilităţii asociate cu apa uzată în cauză, este recomandat
ca să fie realizate teste replicate (este recomandat un minim de 3 teste).
Normative de dezinfecţie cu ultraviolete
Recent Institutul Naţional de Cercetări asupra Apei şi Fundaţia de Cercetare a Asociaţiei Lucrătorilor
de Apă din America a publicat "Normativele Dezinfecţiei cu Ultraviolete pentru Apa Potabilă şi
Îmbunătăţirea Apei Uzate" (NWRI şi AWWARF, 2000). Sunt luate în considerare următoarele elemente în
normativul UV: (1) concepţia reactorului, (2) concepţia securităţii, (3) proiectarea monitorizării şi alarmei,
(4) testul delegat pe teren, (5) monitorizarea performanţei, şi (6) un raport ingineresc pentru aplicaţii de
refolosire nerestricţionate a efluentului. Unele din aceste aspecte pot fi neaplicabile când se utilizează
dezinfecţia UV pentru folosiri mai puţin cerute.
Aplicarea liniilor directoare UV. Liniile directoare care se ocupă de apa recuperată sunt similare cu
acelea care se ocupă de sistemele de apă potabilă. Principala diferenţă este că dozele recomandate sunt
stipulate pentru sisteme de apă recuperată câtă vreme nu există nici o menţiune la dozele recomandate pentru
sistemele de apă potabilă. Pentru sistemele de apă recuperată, dozele UV de proiectare recomandate sunt 100
mJ/cm2 pentru efluentul filtrării pe mediu granular, 80 mJ/cm2 pentru efluentul filtrării prin membrane, şi 50
mJ/cm2 pentru efluentul osmozei inverse. Cerinţele de doze diferite reflectă concentraţiile diferite ale
densităţii viruşilor din efluentul fiecărui proces. Dozajele selectate au intenţia să furnizeze o reducere
logaritmică de 4 pentru inactivarea polioviruşilor, cu un factor de siguranţă de circa 2. În plus faţă de
diferenţierea recomandărilor dozei ca o funcţie de calitatea efluentului, există recomandări de diferenţiere a
transmitanţei de proiectare. Pentru efluenţii filtrării pe mediu granular, microfiltrării şi osmozei inverse,
transmitanţele de proiectare sunt 55, 65 şi respectiv 90%. Valorile diferite ale transmitanţei se bazează pe
observaţii de teren făcute pe date. Toate sistemele de dezinfecţie UV instalate fie pentru apa potabilă sau
pentru aplicaţii de reutilizare nerestricţionate trebuie să fie supuse la validarea prin testare înainte de
instalarea lor. Deşi liniile directoare nu se aplică la dezinfecţia efluentului secundar, aspectele generale de
proiectare adresate sunt aplicabile.
Relaţia liniilor directoare UV cu proiectarea sistemului UV. Proiectarea unui sistem de
dezinfecţie UV cere trei paşi generali: (1) determinarea dozei cerute UV, bazat pe testarea biologică, pentru
inactivarea adecvată a microorganismului (elor) ţintă, (2) validarea performanţei sistemului de dezinfecţie
UV specific producătorului, şi (3) determinarea unei configuraţii optime a sistemului UV (exemplu, numărul
de lămpi pe modul, module pe banc, bancuri pe canal, şi numărul total de canale. Primele două aspecte sunt
adresate direct în liniile directoare, şi direcţia generală este furnizată pentru aspectele de proiectare.
Determinarea dozei UV cerute cerută pentru conformarea cu limitările unei autorizaţii au fost discutate
anterior şi ilustrate în Exemplul 12-10. Detalii specifice asupra culturii microorganismelor şi efectuarea
testului sunt date în liniile directoare. Determinarea unei configuraţii optime a sistemului UV este luată în
considerare urmând discuţiei despre aboradrea folosită pentru validarea performanţei sistemului de
dezinfecţie UV specific producătorului prezentată mai jos.
Validarea performanţei sistemului UV. Testarea validării constă în cuantificarea inactivării unui
surogat de virus (exemplu, bacteriofagul MS2) ca o funcţie de debit prin sistemul de dezinfecţie. Debitul este
normalizat la numărul de lămpi din sistem, astfel că proiectarea sistemelor de dezinfecţie UV se poate baza

854
pe rata de încărcare hidraulică ( ex.l/min.lampă). Testarea validării este importantă fiindcă rezultatele testului
pot fi folosite pentru a compara tehnologiile de dezinfecţie UV competitoare şi ea elimină nevoia facerii
alegerii bazat pe afirmaţiile producătorilor, adesea neverificate de o a treia parte independentă. Testarea
validării echipamentului de dezinfecţie UV constă din următorii paşi:
Figura 12-43
Reactoare tipice de
testare a
dezinfecţiei UV la
scară pilot folosite
pentru validarea
performanţei: (a)
presiune scăzută-
intensitate scăzută
şi (b) presiune
medie-intensitate
ridicată.

Figura 12-44 Diagrama schematică de curgere pentru efectuarea evaluării de teren a sistemelor UV folosind
microorganisme însămânţate şi ajustarea transmitanţei UV: (a) însămânţarea cu soluiuţie diluate premixată
din bazin în loturi şi (b) însămânţarea cu soluţii concentrate.
1.Alegerea unei ape de testare reprezentative pentru folosirea în testarea validării a sistemului de
dezinfecţie.
2.Alegerea configuraţiei sistemului de dezinfecţie UV de testat (pentru sistemele UV joasă presiune
joasă intensitate, trebuie să fie testat un minim de două bancuri dar obişnuit sunt folosite mai multe; vezi
Fig.12-43a). Dacă puterea la lămpile UV nu poate fi oprită pentru a simula sfârşitul performanţei lămpii,
atunci în test trebuie să fie folosite lămpi îmbătrânite.
3.Testarea performanţei hidraulice a sistemului de dezinfecţie UV. Testarea hidraulică este făcută
pentru a verifica uniformitatea abordării şi vitezele de ieşire.

855
 4.Cuantificarea inactivării indicatorului viral ca o funcţie de rata de încărcare hidraulică prin
reactorul de testare UV. Două aranjamente tipice de dozare sunt ilustrate în Fig.12-44.
5.Simultan se conduce un test cu spot aţintit pe apa de testat pentru determinarea inactivării
indicatorului viral ca o funcţie de doza UV aplicată.
6.Se verifică precizia datelor testului doză-răspuns cu spot aţintit de laborator. Datele testului de
laborator trebuie să cadă în aria mărginită de următoarele două ecuaţii:
-log10(N/No) =0,040 × [doza UV, mJ/cm2]+0,64 (12-73)
-log10(N/No) =0,033 × [doza UV, mJ/cm2]+0,20 (12-74)
7.Se atribuie dozele UV la reactorul pilot bazat pe inactivarea măsurată observată în timpul efectuării
testului cu spot aţintit ca o funcţie de zoza UV aplicată.
Paşii ceruţi în efectuarea unui test de validare sunt ilustraţi în Exemplul 12-11.
Exemplul 12-11 Efectuarea unui test pilor pentru a valida performanţa sistemului de dezinfecţie UV
Producătorul a funrizat un sistem de dezinfecţie UV la scară pilot pentru a fi testat pentru atribuirea dozelor UV ca o
funcţie de rata de încărcare hidraulică a lămpii. Paşii implicaţi sunt schiţaţi mai jos. Fiindcă sistemul de dezinfecţie UV
va fi folosit pe efluentul secundar filtrat, se determină domeniul de debite exprimat ca l/min.lampă peste ce sistemul de
dezinfecţie UV va livra o doză de 100 mJ/cm2 la un nivel de confidenţă de 75%.
Soluţie
1.Se stabileşte facilitatea de testare pilot.
a. Producătorul a ales să facă uz de o staţie pilot cu 4 lămpi pe banc cu trei bancuri în serie pentru
doza total aplicată. Fiecare banc de lămpi este independent hidraulic de bancurile următoare. De aceea,
rezultatele pot fi aplicate la reactoarele la scară naturală până la 40 de lămpi pe banc (exemplu, facilitatea la
scară naturală poate utiliza de până la 10 ori mai multe lămpi pe banc decât facilitatea pilot testată).
b. În facilitatea pilot au fost plasate lămpi îmbătrânite pentru a simula performanţa lămpilor UV la
sfârşitul duratei lor de viaţă garantată.
c. Testarea a fost efectuată pe efluentul terţiar de la o facilitate locală de recuperare a apei uzate.
Transmitanţa normală a efluentului terţiar este de 75%. Agentul de reducere a transmitanţei (ca cafea instant) a
fost injectat în curentul de proces până ce transmitanţa a fost scăzută la 55%.
d. Producătorul a specificat că sistemul de dezinfecţie UV trebuie să fie testat pentru rate de încărcare
hidraulică variind de la 20 la 80 l/min.lampă.
e. Titrul virusului indicator (ca colifagul MS2) trebui de folosit pentru testarea performanţei a fost
aproximativ de 1 ×1011 fagi/ml. Deaceea, s-a decis să se testeze sistemul sub condiţiile subliniate în următorul
tabel:
Rata de încărcare Debitul Concentraţia Debitul de injecţie Concentraţia viruşilor
hidraulică, procesului, titrului virusului, a titrului rezultată aproximată în
l/min.lampă l/min fagi/ml virusului, l/min debitul procesului, fagi/ml
(1) (2) (3) (4) (5)
20 240 1 ×1011 0,024 1 ×107
40 480 1 ×1011 0,048 1 ×107
60 720 1 ×1011 0,072 1 ×107
80 960 1 ×1011 0,096 1 ×107
Note la intrările în coloane:
(1) Domeniul dorit trebuie să fie testat cum e specificat de producător.
(2) Sistemul pilot a conţinut 3 bancuri cu 12 lămpi în total. De aceea, la o rata de încărcare hidraulică de 20
l/min.lampă, debitul procesului necesită să fie (12 lămpi)(20 l/min.lampă)=240 l/min.
(3) Furnizat de laborator.
(4) S-a dorit să se obţintă un titru de virus în debitul procesului de circa1 ×107 fagi/ml.
De aceea, la 240 l/min, a trebuie să fie injectată o soluţie conţinând virusul la o rată de 0,024 l/min pentru a
obţine titrul iniţial dorit.
2.Se testează sistemul.
a.Fiecare debit va fi testat aleatoriu cu respectarea ordinii. Vor fi colectate pe debit trei probe replicate
distincte. O probă de intrare (care conţine concentraţia de fag înainte de orice inactivare) a fost colectată cu
fiecare replicare de proces.
b.se determină concentraţia indicatorului viral de intrare pentru fiecare test. Rezultatele sunt furnizate
în tabelul următor.

856
 Debitul, l/min Replicatul Concentraţia la Log-ul concentraţiei Media log-ului concentraţiei
intrare, fagi/ml la intrare (fagi/ml) la intrare (fagi/ml)
240 1 5,25 ×106 6,72
240 2 1,00 ×107 7,00 6,93
240 3 1,15 ×107 7,06
480 1 1,00 ×107 7,00
480 2 1,23 ×107 7,09 7,07
480 3 1,29 ×107 7,11
720 1 1,23 ×107 7,09
720 2 1,05 ×107 7,02 7,03
720 3 9,55 ×107 6,98
760 1 1,23 ×107 7,09
760 2 1,20 ×107 7,08 7,02
760 3 7,94 ×107 6,90
c.Se determină concentraţia de ieşire pentru fiecare încercare. Rezultatele sunt furnizate în următorul
tabel. Notaţi că la debitul scăzut investigat (240 l/min), au fost investigate mai curând doar două bancuri
operaţionale decât trei. Doar două bancuri au fost testate fiindcă trei bancuri operaţionale au dus la viruşi
nedetectabili în efluent. Fiindcă bancurile au fost hidraulic independente, s-a permis sub Liniile Directoare UV
să se investigheze inactivarea pentru doar două bancuri şi să se extrapoleze la performanţa aşteptată pentru
bancurile suplimentare de lămpi.
Debitul, l/min Replicatul Numărul de bancuri Concentraţia la Log-ul concentraţiei
în funcţiune ieşire (fagi/ml) la ieşire (fagi/ml)
240 1 2 2,09 ×102 2,32
240 2 2 1.44 ×102 2,16
240 3 2 1,66 ×102 2,22
480 1 3 3,80 ×102 2,58
480 2 3 3,31 ×102 2,52
480 3 3 3,09 ×102 2,49
720 1 3 1,32 ×104 4,12
720 2 3 6,03 ×103 3,78
720 3 3 4,27 ×103 3,63
760 1 3 4,79 ×104 4,68
760 2 3 1,86 ×105 5,27
760 3 3 6,61 ×104 4,82
d.Se determină nivelul de confidenţă 75% pentru fiecare debit investigat. Rezultatele sunt furnizate în
următorul tabel. Notaţi că nivelul de confidenţă 75% este determinat folosind distribuţia student-t (este cerut
un minim de 30 de probe pentru folosirea distribuţiei normale).
Debitul, l/min Replicatul Logaritmul Logaritmul mediu Deviaţia standard Logaritmul inactivării
inactivării al inactivării a probei cu confidenţa de 75%
240 1 4,61a
240 2 4,77 4,69 0,08 4,63
240 3 4,71
480 1 4,49
480 2 4,55 4,54 0,05 4,50b
480 3 4,58
720 1 2,91
720 2 3,25 3,19 0,25 2,95
720 3 3,40
760 1 2,34
760 2 1,75 2,10 0,31 1,81
760 3 2,20
a
Calcularea probei. Din tabelul anterior, media log-ului concentraţiei la intrare a fost observată a fi 6,93. de aceea,
inactivarea log pentru replicatul 1 este 6,93-2,32=4,61.
b
Calcularea probei. Pentru debitul de 480 l/min, nivelul de confidenţă 75% se produce la 4,50 cum se arată mai jos.

857
  s   0,05 
Limita de confidenţă 75%= x  t 0,125  = 4,54 - 1,214  =4,54 - 0,04=4,50
 n  3 
3.Se efectuează testul cerut cu spot aţintit. Rezulatele sunt furnizate în următorul tabel.
Doza Concentraţia supravieţurii, fagi/ml Log-ul supravieţuirii, log (fagi/ml) Log-ul inactivării
7
0 1,00 ×10 7,0 0,0
20 1,12 ×106 6,05 0,95a
40 6,76 ×104 4,83 2,17
60 1,95 ×104 4,29 2,71
80 4,37 ×103 3,64 3,36
100 1,20 ×103 3,08 3,92
120 7,08 ×101 1,85 5,15
140 1,48 ×101 1,17 5,83
a
Calcularea probei. Log-ul inactivării = 7,00-6,05 = 0,95
a.Se trasează rezultatele testului cu spot aţintit. Se compară cu domeniul de control a calităţii furnizat în Liniile
Directoare UV. O trasare a rezultatelor este furnizată în figura dată mai jos. Toate punctele datelor pică în domeniul
acceptabil. Ecuaţia regresiei liniare folosită pentru a determina doza cerută ca o funcţie de inactivarea log este dată pe
figură.

b.Se atribuie dozele la ratele de încărcare hidraulică investigate, şi se prezintă rezultatele grafic. Dozele
calculate sunt furnizate în tabelul dat mai jos.
Debitul, l/min Rata de încărcare Log-ul inactivării cu Doza UV echivalentăb,
hidraulică, l/min.lampă confidenţa 75% mJ/cm2
240 20 (1,5)(4,63)=6,95a 170
480 40 4,50 107
720 60 2,95 67,2
960 80 1,81 37,9
a
Inactivarea pentru acest debit a fost extrapolată din rezultatele pe două bancuri. Fiindcă sistemul este un
sistem cu trei bancuri, inactivarea pentru trei bancuri este 150% mai mare decât inactivarea observată cu două bancuri
operaţionale.
b
Calcularea probei. Folosind expresia regresiei liniare derivată din testul cu spot aţintit, doza UV echivalentă
la un debit de 480 l/min este
log inacti var e  0,33
x(doza UV) =
0,039
log inacti var e  0,33 4,50  0,33
Doza, mJ/cm2 =  =107 mJ/cm2
0,039 0,039
Rezultatele sunt trasate în următoarea figură.

858
 4.Se determină debitul pe lampă peste care sistemul va furniza 100 mJ/cm2. Din trasarea dată mai sus, sistemul
este capabil să livreze o doză de 100 mJ/cm2 într-un domeniu de 20 la 43 l/min.lampă.
Comentariu Fiindcă au fost folosite lămpi îmbătrânite şi valaorea transmitanţei a fost ajustată la 55%, rezultatele
testului reprezintă performanţa sistemului de dezinfecţie UV în cele mai rele condiţii posibile, care furnizează un factor
de siguranţă în condiţiile tipice de operare. Când lămpile sunt noi, poate să nu fie necesar să se opereze toate trei
bancurile, depinzând de rezulattele testelor. Curba dată deasupra în Pasul 3 va fi utilizată să determine configuraţia
optimă a sistemului de dezinfecţie UV la scară naturală, cum se va discuta şi ilustra mai jos.
Alegerea şi dimensionarea unui sistem de dezinfecţie UV
Factorii care afectează numărul minim de lămpi UV necesar pentru dezinfecţie sunt (1) rata de
încărcare hidraulică determinată în testele de validare a echipamentului cum este subliniat în exemplul
precedent, (2) caracteristicele de îmbătrânire şi îmbâcsire a ansamblului lampă UV/sticlă de cuarţ, (3)
calitatea şi variabilitatea apei uzate, şi (4) natura permisului de evacuare şi nivelele de certitudine dorite în
îndeplinirea acestului permis. Comportarea hidraulică are un impact însemnat asupra performanţelor pe teren
a reactorului. Debitul pe lampă determinat folosind o biotestare cu spot aţintit are o viteză corespunzătoare
care menţine această performanţă de inactivare. Configuraţia procesului trebuie să menţină viteza adecvată în
sistem pentru a asigura că rezultatele biotestării sunt aplicabile pe instalaţia de teren. Deşi dincolo de scopul
acestei prezentări, Liniile Directoare UV citate mai sus trebuie să fie revăzute cu atenţie înaintea întreprin-
derii proiectării unui sistem UV. Procedura de alegere şi dimensionare este ilustrată în Exemplul 12-12.
Exemplul 12-12 Proiectarea unui sistem de dezinfecţie UV Să se proiecteze un sistem de dezinfecţie UV
care să livreze o doză minimă de proiectare de 100 mJ/cm2. Se presupune în scopul acestui exemplu că se aplică
următoarele date:
1.Caracteristicele apei uzate
a.Debitul minim de proiectare = 6000 m3/zi =4167 l/min (debitul zilnic minim)
b.Debitul maxim de proiectare = 21000 m3/zi =14584 l/min (debitul de vârf orar cu fluxurile
recirculate)
c.Transmitanţa minimă = 55%
2.Caracteristicele sistemului
a.Configuraţia orizontală a lămpilor
b.Performanţa validată a sistemului cum e determinată în Exemplul 12-11.
c.Coeficientul pierderii de sarcină a sistemului = 1,8 (specific producătorului)
d.Diametrul lămpii/mînecii = 23 mm
e.Aria transversală a mânecii de cuarţ = 4,15 ×10 -4 m2
f.Spaţierea lămpilor (distanţa dintre centrele lămpilor) = 75 mm (centrul la centru)
g.Va fi cerut un banc UV de rezervă pe canal
Soluţie
1.Se determină numărul de canale UV.
a.Producătorul a furnizat informaţii validate pentru un sistem cu trei bancuri la un domeniu de debite
de la 20 la 80 l/min.lampă. Sistemul este capabil să aplice o doză de 100 mJ/cm 2 într-un domeniu de 20 la 43
l/min.lampă (vezi Exemplul 12-11). De aceea, sistemul are o capacitate de variaţie a debitului de aproximativ
2:1 pentru doza de proiectare luată în considerare.
b.Se folosesc două canale.
i. De la 4167 la 8000 l/min un canal.
II.De la 8000 la 14584 l/min se împarte debitul între două canale astfel că fiecare canal este
încărcat între 4000 şi 7300 l/min.

859
 2.Se determină numărul de lămpi cerut pe canal.
La 8000 l/min, numărul total de lămpi cerute este
(8000l / min)
Lămpi cerute la 8000 l/min = =186 lămpi
(43l / lampa. min)
3.Se determină numărul minim de lămpi pe banc.
186 _ lampi lampi
 62
3 _ bancuri banc
4.Se configurează sistemul Uv de dezinfecţie.
Obişnuit sunt disponibile 2, 4, 8 sau 16 lămpi pe modul. Pentru un modul de 8 lămpi, sunt cerute 8 module pe
banc pentru un total de 64 lămpi pe banc.
5.Se verifică căderile proiectului în domeniul recomandat de producător.
a.La debit scăzut:
(4167l / min)
=21,7 l/lampă.min
(192 _ lampi)
b.La debit ridicat:
(14584l / min)
=38,0 l/lampă.min
(384 _ lampi)
Ambele rate de încărcare hidraulică cad în domeniul acceptabil pentru sistemul de dezinfecţie UV
livrat de producător.
6.Se verifică dacă pierderea de sarcină pentru configuraţia aleasă este acceptabilă.
a.Se determină aria transversală a canalului.
Aria transversală a canalului = (8 × 0,075 m) × (8 × 0,075 m) = 0,36 m2
b.Se determină aria netă transversală a canalului prin scăderea aria transversală a mânecilor de cuarţ
(4,15×0-4 m2.lampă).
Acanal=0,36 m2-[(8 × 8)lămpi/banc] × (4,15×0-4 m2.lampă)=0,33 m2
c.Se determină viteza maximă în fiecare canal.
(14584l / min)
vcanal= =0,37 m/s
(2 _ canale )(0,33m 2 )(103 l / m 3 )(60s / min)
d.Se determină pierderea de sarcină pe canal UV.
v2
hcanal  1,8
2g
(0,37m / s) 2 (103 _ mm / m)
hcanal  1,8 (4 _ bancuri) =50 mm
2(9,81 _ m / s 2 )
Notaţi că au fost folosite patru bancuri pentru a determina pierderea de sarcină a sistemului. Folosirea a patru
bancuri include un banc redundant (de rezervă) de lămpi în fiecare canal. Din cauza că spaţiul liber între mânecile de
cuarţ este 52 mm (75 mm-23 mm), pierderea de sarcină nu poate depăşi 26 mm în total (o jumătate a spaţiului liber
dintre mânecile de cuarţ) fără expunerea rândului superior de lampe la aer. Pentru a permite pentru cei 50 mm calculaţi
şi pierderea totală de sarcină, fiecare canal UV va cere un radier în trepte a canalului. O treaptă de 24 mm între al doilea
şi al treilea banc de lămpi este cerută pentru a permite pierderea aşteptată de sarcină şi a permite ca al treilea şi al
patrulea banc de lămpi să fie potrivit mai jos.
7.Se prezintă pe scurt configuraţia.
Sistemul cerut minim utilizează două canale, fiecare canal conţinând patru bancuri de lămpi în serie, trei
bancuri operaţionale şi al patrulea de rezervă. Fiecare banc conţine opt module, fiecare din care conţine opt lămpi.
Diagnosticarea problemelor sistemelor de dezinfecţie UV
Problemele asociate cu dezinfecţia UV sunt legate în principal de inabilitatea de a atinge limitările
autorizaţiei. Unele aspecte care trebuie avute în vedere când se diagnostică problemele asociate cu sistemele
de dezinfecţie UV sunt discutate mai jos.
Hidraulica sistemului de dezinfecţie UV. Probabil una din cele mai serioase probleme întâlnite pe
teren este performanţa de inactivare fluctuantă sau redusă datorită hidraulicii slabe a sistemului. Cele mai
obişnuite probleme hidraulice sunt legate de (1) crearea de curenţi de densitate care pot cauza ca apa uzată
sosită să se deplaseze dealungul radierului sau părţii superioare a bancurilor de lămpi UV, ducând la
scurtcircuitare; (2) condiţii necorespunzătoare de intrare şi ieşire care duc la formarea de curenţi vagabonzi
(eddy), care în final creează profile neuniforme de viteză care induc scurtcircuitarea; (3) creearea de spaţii

860
sau de zone moarte prin reactor, ducând la scurtcircuitare. Producerea de scurtcircuitare sau zone moarte
reduce timpul de contact mediu, ducând la folosirea ineficace a sistemului UV.
Aspectele principale de proiectare hidraulică care pot fi folosite pentru a îmbunătăţi hidraulica în
canalele deschise includ folosirea de (1) difuzori perforaţi submerşi, (2) rotunjirea colţurilor în sisteme cu
canale deschise rectangulare cu plasament de lămpi orizontale, (3) deflectoare de debit în sistemele cu canale
deschise cu plasament de lămpi verticale, şi (4) deversoare de deversare a efluentului în serpentină folosite în
conjuncţie cu difuzorii perforaţi. În unele cazuri, poate fi necesară un input de putere pentru a amesteca
debitul sosit. Unele din aceste măsuri corective pentru sisteme de dezinfecţie UV sunt ilustrate în Fig.12-45.
Pereţii de abatere submerşi perforaţi cu canale deschise trebuie să aibă o arie liberă de circa 4 la 6% din aria
transversală a canalului de curgere. Pierderea de sarcină pierdută printr-un perete de abatere submersat poate
fi estimată folosind Ec.(12-56), prezentată anterior în discuţia despre pereţii de abatere submerşi pentru
bazinele de contact cu clorul (vezi Sect.12-6). În sisteme de dezinfecţie UV închise, folosirea de pereţi
perforaţi (vezi Fig.12-46) obişnuit nu este cerută unde unităţile sunt executate corect. Folosirea dinamicii
fluidelor computaţională este de valoare ridicată în studierea efectului diferitelor intervenţii fizice în
producerea unui câmp de viteze de apropiere mai uniform.
Figura 12-45 Exemple
tipice de articole fizice
care pot fi folosite
pentru îmbunătăţirea
performanţei hidraulice
a sistemelor de
dezinfecţie UV cu
canale deschise: (a)
plasarea orizontală a
lămpii şi (b) plasarea
verticală a lămpii.

Figura 12-46 Folosirea

difuzorilor perforaţi
pentru îmbunătăţirea
performanţei hidraulice
a sistemelor de
dezinfecţie UV cu
canale închise: (a) spaţii
moarte potenţiale fără
difuzor, (b) spaţii
moarte potenţiale cu
difuzor, şi (c) relativa
îmbunătăţire în
performanţa hidraulică.

Biofilme pe pereţii canalelor UV şi echipamentului UV. Altă problemă serioasă întâlnită cu

sistemele de dezinfecţie UV este dezvoltarea de biofilme pe suprafeţele expuse ale reactorului UV. Problema
este în special serioasă în sistemele cu canale deschise acoperite cu grătare standard. S-a găsit că dacă
canalele UV sunt expuse la orice altă lumină, chiar lumină foarte neclară, se vor dezvolta biofilme (tipic
bacterii filamentoase şi fungi) pe suprafeţele expuse. Problema cu biofilmele este că ele pot adăposti şi
efectiv apăra bacteriile. Când grămezile de biofilme se rup de pe suprafaţa de ataşare, bacteriile pot fi apărate
pe măsură ce grămezile trec prin sistemul de dezinfecţie. Cea mai bună măsură de control este de a acoperi
complet canalele UV. Suplimentar, canalele pot fi curăţate şi dezinfectate ocazional folosind hipoclorit, acid
paracetic (vezi Sect.12-8) sau alt agent de curăţare/dezinfectant potrivit.

861
 Trebuie de notat că dezvoltarea de biofilm poate deasemenea să se producă în sisteme UV închise,
dar seriozitatea fenomenului este obişnuit mică, cu excepţia sistemelor UV în care sunt angajate lămpi UV de
medie presiune-intensitate ridicată. Fiindcă lămpile UV de medie presiune-intensitate ridicată emit ceva
lumină în sau aproape de domeniul luminii vizibile (vezi Fig.12-32), ele pot stimula dezvoltarea de
microorganisme pe suprafeţele expuse. În unele cazuri creşteri de aproape 300 mm în lungime au fost găsite
ataşate de structura de suport a lămpilor. Cantitatea de lumină emisă în domeniul luminii vizibile va varia cu
fiecare tip de lampă (producător). Îndepărtarea acestor creşteri cu un dezinfectant potrivit trebuie efectuată
regulat.
Depăşirea impactului particulelor prin creşterea intensităţii UV. S-a crezut odată că impactul
particulelor asupra performanţei sistemelor de dezinfecţie UV poate fi depăşit prin creşterea intensităţii UV.
Din nefericire, nu este posibil de a creşte intensitatea UV destul pentru a învinge efectul de umbrire dat de
particule. Un exemplu este ilustrat în Fig.12-47. Cum se arată, creşterea intensităţii UV de 10 ori are un mic
efect asupra reducerii numărului de particule supravieţuitoare-bacterii coliforme asociate fiindcă absorbţia
radiaţiei UV de către particulele din apa uzată este tipic de 10.000 de ori sau mai mare decât mediul lichid în
volum. Particulele practic blochează transmisia luminii UV. Particulele mai mari decât o anumită mărime
critică (o funcţie de mărimea organismului ţintă) vor apăra efectiv microorganismele încastrate (Emerick ş.a.,
1999; Emerick ş.a., 2000). Mai departe, fiindcă particulele mari au un efect mic asupra turbidităţii, efluenţii
cu valori ale turbidităţii măsurate scăzute (ca ≤2 UNT) pot să fie încă dificil de dezinfectat datorită prezenţei
de particule nedetectate mari (Ekster, 2001).
Fiindcă eficacitatea dezinfecţiei UV este guvernată în principal de numărul de particule conţinând
bacterii coliforme, pentru a îmbunătăţi performanţa unui sistem de dezinfecţie UV trebuie ori să fie redus
numărul de particule cu bacteriile coliformi asociate (ca prin selectarea unui proces corespunzător de
tratament în amonte), sau particulele înşişi trebuie îndepărtate (ca prin proiectarea unui decantor îmbunătăţit
sau folosirea unei anumite forme de filtrare). În mod curent, pentru a a îndeplini cerinţele stringente privind
bacteriile coliforme pentru aplicaţii de reutilizare a apei uzate în contact cu corpul (ca egal sau mai mic decât
2,2 MPN/100 ml) este cerută filtrarea efluentului.
Figura 12-47 Impactul intensităţii
UV asupra eficacităţii dezinfecţiei
UV a efluentului de la o staţie de
tratare a apei uzate cu nămol
activat cu aer.

Efectul proceselor de tratare din amonte asupra performanţei UV. Numărul de particule cu
bacteriile coliformi asociate este alt factor care va avea impact asupra performanţei a dezinfecţiei atât cu
clorul cât şi UV pentru efluenţii nefiltraţi (când bacteriile coliforme sunt utilizate ca un indicator de
reglementare). S-a observat că pentru staţiile cu nămol activat numărul de particule cu organismele coliforme
asociate este o funcţie de timpul de retenţie a solidelor (SRT). Relaţia dintre fracţiunea particulelor apei uzate
cu unul sau mai multe organisme coliforme asociate şi SRT este ilustrată în Fig.12-48. Cum e ilustrat, SRT
mai lungi duc la o scăderea fracţiunii particulelor ce conţin bacterii coliforme. Fără filtrarea efluentului,
performanţa dezinfecţiei UV atinsă va fi dependentă de operarea proceselor din amonte (Darbz ş.a., 1999).
Folosirea de decantoare finale mai adânci va reduce numărul de particule mari care pot apăra bacteriile. În
general, fără o anumită formă de filtrare, va fi dificil de atins concentraţii extrem de scăăzute de coliformi în
efluentul decantat de la o staţie cu nămol activat operată la valori SRT scăzute (ca de 1 la 2 zile).

862
Figura 12-48 Fracţiunea de particule
în apa uzată decantată cu unul sau
mai multe organisme coliforme
asociate ca o funcţie de timpul de
retenţie a solidelor (SRT).

Impacte asupra mediului a dezinfecţiei cu radiaţia UV

Pe baza evidenţei datelor, apare că compuşii formaţi la dozaje UV folosite pentru dezinfecţie (50 la
140 mJ/cm2) apei uzate sunt nepericuloşi sau sunt sparţi în forme mai inofensive. Astfel, dezinfecţia apei
uzate cu lumina ultravioletă este considerată a nu avea impacte adverse asupra mediului. Impactele asupra
mediului şi tipurile de compuşi când este folosită radiaţia UV pentru distrugerea organicelor urmă precum
NDMA şi disruptori endocrini, Tipic la dozaje UV mai mari de circa 400 mJ/cm2, nu sunt cunoscute până în
perzent (2001). Folosirea peroxidului de hidrogen şi a UV pentru distrugerea compuşilor organici selectaţi
este avută în vedere în Sect.11-10 în Cap.11, care se ocupă cu Procese de Oxidare Avansată.
12-10 COMPARAŢIA TEHNOLOGIILOR ALTERNATIVE DE
DEZINFECŢIE
Avantajele şi dezavantajele a patru tehnologii considerate în acest capitol pentru dezinfecţia apelor
uzate (clor, dioxid de clor, ozon şi UV) sunt prezentate pe scurte în următoarea discuţie.
Eficienţele germicide
O comparaţie generală a eficienţelor germicide a tehnologiilor de dezinfecţie pe clase de organisme a
fost prezentată anterior în Tabelul 12-11. Informaţii suplimentare au fost prezentate în Tabelul 12-13 pentru
clor, Tabelul 12-22 pentru ozon, şi Tabelul 12-26 pentru UV. Este important de arătat că valorile date în
aceste tabele sunt doar menite să servească ca un ghid în evaluarea eficienţelor acestor tehnologii. Din cauză
că caracteristicele fiecărei ape uzate şi grad de tratare variază semnificativ, trebuie să fie efectuate teste pe
teren pentru evaluarea eficienţelor tehnologiilor alternative de dezinfecţie şi pentru stabilirea domeniilor
corespunzătoare de dozare.
Avantaje şi dezavantaje
Avantajele şi dezavantajele generale ale folosirii clorului, dioxidului de clor, ozonului şi UV pentru
dezinfecţia apelor uzate sunt prezentate pe scurt în Tabelul 12-28.
Tabelul 12-28. Avantajele şi dezavantajele clorului, dioxidului de clor, ozonului şi UV pentru dezinfecţia
apelor uzatea
Avantaje Dezavantaje
Clorul
1.Tehnologie bine stabilită 1.Chimical riscant care poate fi o ameninţare pentru operatorii staţiei şi
2.Dezinfectant eficient public; astfel trebuie luate măsuri stricte de siguranţă
3.Clorul rezidual poate fi monitorizat şi 2.Cere timpi relativ lungi de contact comparativ cu alţi dezinfectanţi
menţinut 3.Clorul combinat este mai puţin eficace în inactivarea unor viruşi, spori,
4.Clorul combinat rezidual poate dease- chişti la dozajele scăzute folosite pentru organismele coliforme
menea fi furnizat prin adăugarea de 4.Toxicitatea reziduală a efluentului tratat trebuie redusă prin declorinare
amoniac 5.Formarea de trihalometani şi a altor DBP b(vezi Tabelul 12-14)
5.Clorul rezidual germicid poate fi 6.Eliberarea de compuşi organici volatili din bazinele de contact cu clorul
menţinut în liniile de transport lungi 7.Oxidează fierul, magneziul şi alţi compuşi anorganici (consumă
6.Disponibilitatea sistemului chimic dezinfectant)
pentru folosiri auxiliare precum controlul

863
mirosului, dozarea în conductele de 8.Oxidează o varietate de compuşi organici (consumă dezinfectant)
returnare a nămolului activat şi sisteme de 9.Nivelele TDS în efluentul tratat sunt crescute
dezinfecţie a uzinelor de apă
10.Conţinutul de clor a apelor uzate este crescut
7.Oxidează sulfurile
11.Generarea de acid; pH-ul apelor uzate poate fi scăzut dacă alcalinitatea
8.Relativ ieftin (costul creşte prin este insuficientă
implementarea reglementărilor de
12.Reglementări de securitate crescute, în special în lumina codului de
prevenire a incendiilor)
prevenire a incendiilor
9.Disponibil ca hipoclorit de sodiu sau
13.Pot fi necesare facilităţi de scrubere chimice pentru îndeplinirea
calciu considerate mai sigure decât clorul
reglementărilor codului de prevenire a incendiilor
gazos
Dioxidul de clor
1.Dezinfectant eficient 1.Instabil, trebuie produs pe loc
2.Mai eficient decât clorul în inactivarea celor 2.Oxidează fierul, magneziul şi alţi compuşi anorganici (consumă
mai mulţi viruşi, spori, chişti şi oochişti dezinfectant)
3.Proprietăţile biocide nu sunt influenţate de pH 3.Oxidează o varietate de compuşi organici
4.În condiţii corecte de generare, nu se 4.Formarea de DBP (clorit şi clorat)
formează DBP de substituţie a halogenilor 5.Potenţialul de formare a DBP de substituţie a halogenilor
5.Oxidează sulfurile 6.Se descompune la lumina solară
6.Furnizează un dezinfectant rezidual 7.Poate duce la formarea de mirosuri
8.Nivelele TDS în efluentul tratat sunt crescute
9.Costurile de operare pot fi ridicate (trebuie efectuate teste pentru
clorit şi clorat)
Ozonul
1.Dezinfectant eficient 1.Nu este măsurabil imediat succesul dezinfecţiei
2.Mai eficient decât clorul în 2.Nu are un efect rezidual
inactivarea celor mai mulţi viruşi, 3.Mai puţin eficace în inactivarea unor viruşi, spori, chişti la dozajele scăzute
spori, chişti şi oochişti folosite pentru organismele coliforme
3.Proprietăţile biocide nu sunt 4.Formarea de DBP (vezi Tabelul 12-23)
influenţate de pH 5.Oxidează fierul, magneziul şi alţi compuşi anorganici (consumă dezinfectant)
4.Timp de contact mai scurt decât 6.Oxidează o varietate de compuşi organici (consumă dezinfectant)
pentru clor
7.Cerinţe de tratare a gazului ieşit
5.Oxidează sulfurile
8.Probleme de securitate
6.Cere spaţiu puţin
9.Ridicat coroziv şi toxic
7.Contribuie la oxigenul dizolvat
10.Consumator ridicat de energie
11.Relativ scump
12. Foarte sensibil la exploatare şi monitorizare
13.Lipsa de sisteme chimice care să poată fi folosite în scopuri auxiliare precum
dozarea în conductele de returnare a nămolului activat
14.Poate fi limitat la staţiile unde deja există deja generarea de oxigen de
puritate ridicată
UV
1.Dezinfectant eficient 1.Nu este măsurabil imediat succesul dezinfecţiei
2.Nu are toxicitate reziduală 2.Nu are un efect rezidual
3.Mai eficient decât clorul în inactivarea celor mai mulţi 3.Mai puţin eficace în inactivarea unor viruşi, spori, chişti la
viruşi, spori, chişti dozajele scăzute folosite pentru organismele coliforme
4.Nu se formează DBP la dozajele folosite pentru 4.Consumator ridicat de energie
dezinfecţie 5.Proiectarea hidraulică a sistemului UV este critică
5.Nu creşte nivelul TDS în efluentul tratat 6.Relativ scump (preţul scade pe măsură ce tehnologii noi şi
6.Eficient în distrugerea constituienţilor organici îmbunătăţite apar pe piaţă)
rezistenţi precum NDMA 7.Numărul mare de lămpi UV cerut când sunt folosite
7.Îmbunătăţeşte securitatea comparat cu folosirea sisteme de presiune joasă şi intensitate joasă
dezinfectanţilor chimici 8.Lămpile de presiune joasă şi intensitate joasă cer spălarea
8.Cere mai puţin spaţiu decât dezinfecţia cu clor cu acizi pentru îndepărtarea pietrei
9.La dozaje UV mai ridicate decât cele cerute pentru 9.Lipsa de sisteme chimice pentru folosiri auxiliare precum
dezinfecţie, radiaţia UV poate fi folosită pentru controlul mirosului, dozarea în conductele de returnare a

864
reducerea concentraţia constituienţilor organici trasori nămolului activat şi sisteme de dezinfecţie a uzinelor de apă
problemă precum NDMA (vezi Secţiunea 11-10 din
Capitolul 11)
a
Adaptat în parte după Crites şi Tchobanoglous (1998) şi U.S.EPA (1999b)
b
DBP=produşi secundari ai dezinfecţiei
PROBLEME ŞI DISCUŢIA TOPICELOR
REFERINŢE

865
866