CAPITOLULI

NOŢIUNI INTRODUCTIVE. PRINCIPII

Secțiunea 1. Apariția și dezvoltarea criminalisticii

Din momentul în care a început să conștientizeze apartenența sa la o comunitate

socială omul a considerat că faptele antisociale au un însemnat pericol. Drept consecință,
acestea au fost incriminate, comiterea lor atrăgând anumite pedepse, fizice sau pecuniare. La
început regulile respective erau integrate moralei și li se conferea o anume ,,greutate” prin
intermediul normelor morale, a cutumelor, a religiei (noțiunea de ,,păcat”), apoi a regulilor
juridice și normelor de drept.

Desigur că odată cu instituirea unor forme incipiente de sistem judiciar și cu

desfășurarea primelor adevărate procese apare și necesitatea demonstrării comiterii faptelor
prin existența și prezentarea probelor, pentru că descoperirea faptei este în mod necesar urmată
de:

1. stabilirea naturii ei (omor, lovire, vătămare corporala, furt, viol, fals, etc.);

2. stabilirea împrejurărilor în care s-a comis fapta (timp, loc, stare psihică, ș.a.m.d.); 3.
identificarea infractorului (infractorilor) și / sau a altor persoane (coautor, complice,
tăinuitor, victima...);

4. dovedirea vinovăției / nevinovăției.

Cum toate aceste activități înseamnă și probe, un ansamblu important dintre ele
presupun existența unor bogate cunoștințe de criminalistică. Aceasta este promotoarea unor
metode și mijloace apte de a se încadra în standarde științifice și a situa imaginea oferită asupra
împrejurărilor faptei celor chemați să înfăptuiască actul de justiție la nivelul corespunzător cu
adevărul în cauză. Ea este în același timp elaborată și desfășurată ca activitate concretă în
conformitate cu normele procedurale ale dreptului penal.

Iată ce spunea în 1928 George Maxim: ,,Ce va putea face un licențiat în drept pus să
ancheteze a doua zi după numirea sa, când el nu are alte cunoștințe decât cele câteva sute de
articole ale Codului Penal și de Procedură penală? Punerea lui însă la curent, de pe băncile
facultății, cu toate mijloacele speciale ale criminaliștilor practicieni îi dau putința să se

1
folosească în cercetările lui criminalistice de toate mijloacele ajutătoare și nu sunt sute, ci
mii”.1

Într-adevăr, metodele și mijloacele tehnico-tactice elaborate sau împrumutate de

criminalistică din alte domenii își găsesc aplicarea în munca de cercetare ca și în cea de
descoperire și chiar prevenire a infracțiunilor. Complexitatea lumii, continua evoluție a
cunoașterii umane și atragerea (utilizarea) în comiterea infracțiunilor a tot mai multe tehnici și
mijloace moderne, au impus criminalisticii să adapteze și să preia pentru scopuri cele mai
diverse cunoștințe din chimie, fizică, cibernetică, genetică, etc.

Deși importanța și utilitatea criminalisticii în bagajul de cunoștințe al oricărui jurist

este absolut evidentă, constatăm în ultimul timp o trecere a criminalisticii în planul secund ca
importanță printre materiile de studiu în facultățile de drept. Pe de altă parte, chiar studiul este
destul de sumar, formal, criminalistica rămânând în aparență o activitate oarecum învăluită în
mister, o ,,supra-specialitate”, un ,,domeniu prohibit” pentru unii sau ,,neinteresant” (în sensul
de ,,nelucrativ”) pentru alții. Ca mărturie a faptului că trecerea în planul secund a cunoștințelor
de criminalistică, ori chiar omiterea lor din curricula universitară a studiilor de drept este o
eroare stă mărturie Germania, unde după ce cu cca. 20 de ani în urmă s-a renunțat la studierea
criminalisticii la Drept, azi se fac serioase eforturi de reintroducere a acestei materii, existând
chiar o asociație neguvernamentală cu acest scop.

Desigur, cele de mai sus ar putea fi considerate ca o pledoarie pro domo pornită din
interesul nostru pentru criminalistică. Există ocazia de a vedea în repetate rânduri, cum în
practică lipsa unor cunoștințe cuprinzătoare de criminalistică a complicat și întârziat
soluționarea unor cauze.

Ca știință autonomă Criminalistica s-a format la finele sec. XIX. Poate una dintre
motivațiile acestei tardive decantări ar putea fi neîncrederea și lipsa de interes a juriștilor vremii
pentru potențialul ajutător al științei în materie de probațiune. Progresul științelor naturii și mai
ales, dezvoltarea cunoștințelor de medicină legală face ca începuturile criminalisticii să se lege
de locurile cu mare criminalitate - Paris 1795, Viena 1804. Această perioadă cunoaște
activitatea de pionierat a statisticianului Quetelet (1796-1874) pentru măsurători cantitative
asupra omului și activităților sale – desprinderea primelor elemente de antropometrie și
criminologie.2

În anul 1893, Hans Gross - judecător de instrucție și profesor de drept penal publică
,,Manualul Judecătorului de instrucție” și introduce termenul prin care ,,System der
Kriminalistik” apare ca ,,Știință a stărilor de fapt în procesul penal”. Apare astfel explicit

1
George, Maxim, Revista poliției moderne, Iași, 1928.
2
Ionescu, Lucian, Criminalistica. Note selective de curs pentru uzul studenților (Nepublicat).
Universitatea creștină ,,D. Cantemir”, București, 1997.

2
termenul de Criminalistică. Rând pe rând evoluția științelor aduce noi și noi valențe
Criminalisticii, care le preia rapid și se adaptează:
 apare și se dezvoltă dactiloscopia ca mijloc de înregistrarea și identificare;
 începe să fie folosită tot mai frecvent fotografia judiciară - Daguerre, 1839;
 se dezvoltă antropometria criminala - Bertillon, 1885;
 este creat și începe să fie folosit microscopul modern - 1873;
 este dezvoltat studiul grupelor sanguine - 1895, prin reacții de precipitare este folosit
frecvent în Germania în cercetarea omorurilor;
 1865 - Mendel și alții, încep cercetările privind transmiterea genetică cromozomială;
 1894 - Hans Gross începe să predea la Viena primul curs facultativ de
Criminalistică;
 1909 - Jules Reiss creează la Lausane Institutul de fotografie judiciară, care va
deveni Institutul de politie științifică;
 1913 - este fondată școala de la Graz (H. Gross), școala de la Munchen și școala de
la Lyon - creată de Edmond Locard;
 în S. U. A. - începând cu 1945 Berkeley University și John Jay College din New
York sunt cele mai celebre scoli de Criminalistică alături de FBI Academy;
 Germania - Bundes Kriminal Amt;
 Franța - Identite Judiciare – Paris;
 Anglia - Home Office Forensic Lab. - Londra - Metropolitan Forensic Science Lab.
 Enumerarea de mai sus nu este exhaustivă, ci exemplificativă.

Secțiunea 2. Începuturile și dezvoltarea criminalisticii în România

În secolul trecut și pentru o perioadă din cel actual, România se înscria pe locurile de
frunte în promovarea, utilizarea și dezvoltarea criminalisticii.
 În 1892 este creat Serviciul Antropometric al Ministerului Justiției,
 1883 - Înființarea Institutului Medico-legal de către dr. Mina Minovici, unitatea fiind
considerată printre cele mai bune din lume la acel moment.
 1906 - Nicolae Minovici - cercetări în dactiloscopie.

3
  Între anii 1892-1914 are loc introducerea masivă în practică a identificării
dactiloscopice. D. Călinescu - ,,Dactiloscopia și portretul vorbit”.
 S. Ionescu - chimist - conduce serviciul de chimie judiciară la Institutul Medico-
Legal din București. În 1914 - Valentin Sava preia serviciul de identificare - devenit
în 1925 Serviciul Central și publică în 1943 ,,Manual de dactiloscopie” - care în
ciuda dimensiunilor sale relativ reduse rămâne o lucrare foarte interesantă.
 1937 - C-tin. Ţurai creează prima cartotecă monodactilară.
 1943 – este înființat serviciul tehnico-științific și Laboratorul de Criminalistică al
Poliției capitalei.

Secțiunea 3. Definirea criminalisticii. Sistemul și structura ei

Deși Criminalistica a fost definită în mai multe modalități (convergente în cele din
urmă) fie ca ,,Știința care elaborează metodele tactice și mijloacele tehnico-științifice de
descoperire, cercetare și prevenire a infracțiunilor” fie ca ,,Știința judiciară cu caracter autonom
și unitar, care însumează un ansamblu de cunoștințe despre metodele și mijloacele tehnice și
procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării informațiilor, identificării persoanelor
implicate în săvârșirea lor”, considerăm că formularea unei definiții a acestei științe contra
crimei implică un demers teoretic și științific pe măsura caracterului său complex. De aceea,
am optat, asemeni lui L. Ionescu pentru noțiunea de definire ,,care are avantajul de a ne spune
mai liber în ce constă criminalistica... și care este obiectul ei de cercetare”.

Știință cu structură complexă, criminalistica este utilizatoarea și beneficiara unor date

și mijloace cu un conținut extrem de divers. Așa cum am arătat în secțiunea anterioară acestea
sunt luate din domenii de mare tehnicitate și aparent total diferite de ceea ce îndeobște se
consideră a studia o știință din domeniul juridic: chimie (cerneluri, substanțe), biologie
(material biologic), fizică (balistică ș.a.), psihologie (ascultare), psihiatrie (tactica), statistica
(informații), informatica (prelucrarea datelor, baze de analiză), microbiologie, micro urme,
cristalografie (metale).

Unanim acceptată este însă împărțirea tripartită a sistemului criminalisticii:

1. Tehnica criminalistică - reunește totalitatea metodelor de descoperire, evidențiere,

fixare, ridicare și examinare a macro și microurmelor ce privesc fapta, respectiv autorul sau
autorii.

4
 2. Tactica criminalistică - formulează reguli de organizare și desfășurare a activităților
de anchetă, procurare și examinare a probatoriului cum sunt: cercetarea locului faptei,
reconstituirea, identificarea autorului și a victimei, ascultarea, percheziția, prelevarea de
obiecte, înscrisuri, acte, etc.

3. Metodologia criminalisticii - se ocupă cu stabilirea de procedee, tehnici, succesiuni

de activități logico-tactice și mijloace specifice de cercetare a infracțiunilor în funcție de natura
lor - furt, omor, tâlhărie, mită, înșelăciune, fals, accidente de muncă sau de circulație, incendii,
explozii, mărturii mincinoase, etc.

Tactica și metodologia se apropie și se întrepătrund sub aspectul finalității, ele apărând

ca tactică generală și tactica speciala (vezi și L. Ionescu, op. cit.).

Se impune aici o precizare asupra termenilor utilizați pentru sfera criminalisticii. În

țările francofone s-a folosit mai ales termenul de ,,Poliție științifică”, generat de intenția de a
departaja probe științifice de alte tipuri de probe.

În țările germanice termenul este ,,Kriminalistik”, iar în cele anglofone ,,forensic

science”. Cel din urmă tinde să se extindă în mai toate țările, lăsând la o parte elementele de joc
politic, influențe, etc.

Termenul de ,,forensic” derivă din latinescul ,,forum” (piață publică - ca loc de

judecată), loc în care purtătorii de păreri diferite pot să-și susțină liberi pledoaria, punctul de
vedere. Această dezbatere are loc în sala de ședințe (alt ,,forum”), unde în sistemele de lege
procesuală contradictorială probele sunt administrate în cursul unor serii de întrebări și
răspunsuri (cross-examining)3.

Credem că termenul de ,,forensic science” este mai cuprinzător, el incluzând și

elementele Criminalisticii cât și Medicina legală, bio-criminalistica, psihologia judiciară, s.a.
Pe de altă parte, termenul de science = știință indică apropierea criminalisticii de științele
exacte, exprimând caracterul practic și rigoarea științifică ce-i sunt specifice. Cu toate acestea
credem că și pe viitor termenul folosit trebuie să fie cel de criminalistică, așa cum s-a
încetățenit în limbajul curent.

3
Apud L.Ionescu, op. cit.

5
 Secțiunea 4. Categorii de probe oferite de criminalistică

În interacțiunea complexă om-mediu, urmele se produc prin relația cauzală unde

contactul fizic cu mediul concret conduce la crearea lor. Pe temeiul cercetării, descoperiri și
examinării urmelor se pot stabili legături de natura a permite identificarea autorului lor.

Urmele pot fi astfel atât urme materiale, cât și urme testimoniale (ideatice) prin
valorificarea datelor rezultate din memorarea unor evenimente, conversații, sunete, poziții de
obiecte persoane, a aspectului, a trăsăturilor, etc.4

Urmele materiale pot avea orice formă, de la firul de păr la obiecte, părți de aeronave,
etc. De la urma olfactivă, la urma biologică, de la impresiuni aparent invizibile la dezastrul
produs de explozii. Valoarea lor este dată de corectitudinea descoperirii, marcării, prelevării și
interpretării lor.

Conform unei enumerări formulate de Barry A. J. Fisher5 a elementelor ce conferă

valoare, urmele (probele) materiale au ca însușiri:

1. Probele materiale pot dovedi comiterea unei fapte sau permit stabilirea unor
elemente cheie în soluționarea anchetei.

De exemplu, urmele de forțare și lipsa unor bunuri la furt prin efracție, sau urmele de
violență și leziunile de apărare în cazul unui viol. În cazul unui incendiu suspect au fost găsite
urme de substanțe volatile (petrol) pe unele bunuri incendiate.

2. Urmele pot dovedi contactul suspectului cu victima ori prezența la locul faptei.

Într-un caz de viol suspectul reținut la scurt timp nu a putut explica prezența unor fire
de păr de pisică pe pantaloni, iar victima avea două pisici.

3. Probele materiale (urmele) pot duce la identificarea certă autorului unei fapte.
ADN, urme papilare, probe biologice, etc.

4. Probele materiale pot duce și la exonerea unui bănuit.

O persoana acuzată de falsificarea unui scris, etc. Doi minori au acuzat un adult ca i-
ar fi drogat si molestat. Examinarea unor mostre de sânge si urină de la minori a proba lipsa în
organismul lor a unor urme de drog, apoi ei au recunoscut ca acuzațiile au fost inventate întrucât
îl urau pe bănuit.

4
A se vedea Alămoreanu, S.; Zamfirescu, N., Introducere în interpretarea fenomenologică a
urmelor, Ed. Alma Mater, Cluj 2003.
5
Barry A.J. Fisher, Arne Svenson, Otto Wendel, Techniques of crime scene investigation, Ed.
ELESEVIER 1985, pag. 67.

6
 5. Probele materiale pot completa și confirma mărturiile.

Victima unei lipsiri de libertate a reclamat ca a fost legată de un calorifer în

apartamentul unui bănuit cu un cablu de nylon pe care l-a rupt și abandonat pe terasa pe unde a
reușit sa fugă . La cercetarea locului faptei cablul rupt a fost găsit în locul indicat de victimă.

6. Un suspect pus în fața probelor materiale poate face mărturisiri sau chiar
declarații complete.

7. Probele materiale pot fi mai concludente decât cele testimoniale.

Trecerea timpului poate altera memorarea unor evenimente, detaliile se șterg, iar
factorul subiectiv poate interveni în redare. Uneori, sub impulsul sentimentelor unele elemente
sunt exagerate, alteori, involuntar, sunt introduse ,,în tabloul relatării” date care în realitate nu
au fost receptate.

8. Probele materiale tind să devină tot mai importante, fiind absolut necesare în
soluționarea cauzelor. Nesusținute de probe, declarațiile nu pot servi la nimic.

Reluând într-o formulă concentrată cele de mai sus Lucian Ionescu consideră că din
punctul de vedere al relevanței lor probele pe care le oferă Criminalistica sunt, în acest sens:

1. Probe disculpante - prin care persoana bănuită este înlăturată din grupul de posibili
autori (o urmă de mușcătură pe corpul victimei, amprente, striații pe cămașa de metal a unui
glonț produse de ghinturile țevii);

2. Probe indicative - indică producerea unei anumite fapte (acțiune, fenomen, proces)
fără a indica și autorul (ex. răzuirea unei mențiuni pe un act, explozia unei bombe);

3. Probe coroborative - prin coroborare cu alte probe acestea sunt apte a conduce la
stabilirea unei anumite situații (ex. urma pantofului unei anumite persoane indică prezența ei
într-un anumit loc, dar nu și calitatea: autor, victimă, martor);

4. Probe determinante - care nu mai au nevoie de alte probe pentru a demonstra fapta
și autorul ei (exemplu la viol: urma de mușcătură pe corpul victimei; ADN).

Unii autori6 subîmpart urmele în:

- probe - dovedind un adevăr;

- indicii - semnul existenței unui fenomen, împrejurări, eveniment, etc.

6
W. Rakes, A new concept on evidences - International Revue of Forensic Sciences vol V, nr.
1/1990.

7
 Indiferent dacă veți accepta această din urmă subîmpărțire sau nu, esențial este a se
reține că prin Criminalistică se oferă elemente științifice cu caracter de certitudine (uneori și
acestea pot cunoaște o marjă de eroare) pentru aflarea adevărului privind împrejurările, timpul,
locul, modul, mobilul, scopul, autorul(autorii), unei (unor) fapte.

Secțiunea 5. Sistemul principiilor fundamentale ale criminalisticii

Dată fiind strânsa legătură a Criminalisticii cu Dreptul penal și Dreptul procesual

penal, sistemul principiilor sale va cuprinde atât principii specifice acestora (principiul
prezumției de nevinovăție, aflării adevărului) cât și principii specifice Criminalisticii.

1. Principiul legalității - principiu ,,sine qua non” al oricărui demers cu contiguitate

domeniului dreptului. Acesta este înscris în Constituția României și în Codul penal , fără de
care ne-am întoarce în curând la dreptul discreționar, abandonând principiile statului de drept.

Având ca fundament legalitatea, criminalistica alături de alte ramuri de drept urmărește

susținerea principiului potrivit căruia nici o persoană să nu se sustragă răspunderii pentru faptele
sale, nimeni să nu fie pedepsit pe nedrept.

2. Principiul aflării adevărului. Prin mijloacele sale specifice tehnice și tactice

criminalistica asigură descoperirea autorului faptei penale și permite administrarea
probatoriului necesar stabilirii adevărului în cauză, asigurând astfel în mod direct concordanța
dintre starea de fapt stabilită de organul judiciar și realitatea obiectivă privind fapta și autorul.

Aflarea adevărului este deci consecința unei activități complexe de investigare a

faptelor și împrejurărilor concrete, obiective, privind o anumita cauză. Prin caracterul științific
al criminalisticii se pun la dispoziția justiției date cu un conținut științific, cu grad înalt de
precizie în determinare.

3. Principiul prezumției de nevinovăție. Această prezumție guvernează întreaga

desfășurare a procesului penal, dovedirea vinovăției cazând în sarcina organului judiciar. Pe
acest fond, administrarea probelor cu sprijinul criminalisticii va cuprinde atât probele care
dovedesc vinovăția cât și pe cele privind nevinovăția. Cum vom arăta și în cuprinsul cursului,
recunoașterea nu este ,,regina probelor”, ea trebuie susținută de un probatoriu pertinent,
administrat conform normelor procesuale, impunând adesea din perspectiva criminalisticii un
conținut științific complex.

Convingerea intimă, în baza căreia va putea fi pronunțată hotărârea organului judiciar,

trebuie fundamentată pe întreg ansamblul probelor existente în cauză, pe înțelegerea lor de
natură amplă, pluri-disciplinară, aptă a reflecta adevărul.

8
 4. Săvârșirea unei infracțiuni determină în mod necesar modificări materiale în
mediul înconjurător. Toate faptele omului, activitățile și acțiunile sale se reflectă în mediu ca
interacțiuni cauzale. Ceccaldi spunea în ,,Criminalistica” sa că ,,nu poate exista infracțiune fără
urme”. Așa-numitele „crime perfecte” sunt mai degrabă rezultat al scurgerii unui timp prea
mare între faptă și descoperirea ei, insuficientei calificări profesionale a investigatorilor, lipsei
dotării tehnice corespunzătoare, greșelilor de lucru, etc.

5. Principiul identității. Ca principiu fundamental al gândirii - ,,starea unui obiect de

a fi ceea ce este, de a-și păstra un anumit timp caracterele fundamentale, individualitatea,
rămânând el însuși.”7 Astfel, în marea diversitate și unitate a lumii, un obiect dintre mii de
exemplare asemănătoare este unic și identificabil. Acest principiu va fi valorificat și dezvoltat
în cadrul capitolului destinat identificării. El permite stabilirea anumitor trăsături specifice și
stabilirea exactă a faptelor și împrejurărilor într-o cauză penală dată.

6. Principiul operativității în investigare și în soluționare. O regulă cu caracter practic

în consonanță cu principiul celerității în soluționarea cauzelor. ,,Timpul lucrează în favoarea
infractorului.”8

De la prima clipă a sesizării despre săvârșirea unei fapte și până la definitiva soluție a
cauzei, activitatea celor chemați să o cerceteze și soluționeze este guvernată de acest principiu.
Sensul său nu înseamnă ,,graba”, ci doar operativitate, nu ,,pripeala” ci doar neîntreruptă
preocupare pentru aflarea adevărului.

Cu cât este mai urgent realizată cercetarea la fața locului, cu atât urmele sunt ,,mai
calde”, proaspete, clare, neatinse - infractorul este acolo sau în apropiere, victima mai poate fi
salvată, sau poate da unele relații clare, martorii își amintesc exact, nedeformat.

Adeseori unele persoane de bună credință îngreunează cercetările din neștiință: fac
curat după un furt, mută sau spală cadavrul înainte de cercetarea locului faptei.

Mai mult - trecerea timpului între momentul faptei și ridicarea obiectelor suspecte va
aduce unele deformări ale obiectelor folosite (se mai trage cu arma, deci apar uzuri noi, uzura
tălpii unor pantofi) ale imaginilor reținute (un martor uită anumite detalii), ale obiectelor
implicate (o reparare sau o nouă accidentare a unei mașini implicate anterior în accident).

7
Sandu, D.; Ionescu, L., op. cit.
8
Constantin, I. R., Unele metode și principii ale criminalisticii în ,,Școala românească de
criminalistică”, Editura M. I., 1973, p. 71.

9
Toate aceste principii formează un tot unitar, aflându-se în strânsa legătură și intercondiționare
reciprocă. Necesitatea de a înțelege și recunoaște caracterul lor determinant pentru aflarea
adevărului este de domeniul evidenței. Criminalistica, înainte de a fi spectaculoasă așa cum ne-
au obișnuit romanele și filmele de gen este o muncă al cărui succes depinde de meticulozitate,
de claritatea ideilor, de pregătirea profesională și nu în ultimă instanță de un spirit deschis
noului, reunite în persoana anchetatorului.

10