O scrisoare pierdută

de I.L.Caragiale
Reprezentată pe scenă în 1884, comedia O scrisoare pierdută de I.L.Caragiale este a treia
dintre cele patru scrise de autor, o capodoperă a genului dramatic. Fiind o comedie de moravuri,
sunt satirizate aspecte ale societăţii contemporane autorului, fiind inspirată din farsa electorală
din anul 1883.

Comedia este o specie a genului dramatic (în proză sau în versuri) care stârneşte râsul
prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, având un
final fericit şi, deseori, un rol moralizator. Personajele comediei sunt inferioare în privinţa
însuşirilor morale, a capacităţilor intelectuale sau a statutului social. Conflictul comic este
realizat prin contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Sunt prezente formele comicului: umorul, ironia
şi diferite tipuri de comic (de situaţie, de caractere, de limbaj, de nume). Încadrându-se în
categoria comediilor de moravuri (prin satirizarea unor defecte omeneşti), piesa prezintă aspecte
din viaţa politică (lupta pentru putere în contextul alegerilor pentru Cameră) şi de familie
(triunghiul conjugal Trahanache- Tipătescu- Zoe) a unor reprezentaţi corupţi ai politicianismului
românesc.

Cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea este marcată de o serie de metamorfoze
sociale, politice, economice şi culturale, transformări regăsibile şi în modul în care fiinţa umană
înţelege să se raporteze la sine şi la lumea în care trăieşte. Aceste schimbări de viziune sunt
reflectate şi în literatură, prin apariţia unui nou curent, manifestat ca o reacţie anti-romantică,
realismul. Astfel, dacă pentru scriitorii romantici natura era percepută ca o sursă de inspiraţie
transfigurată artistic prin fantezie, pentru scriitorii realişti, natura, realitatea exterioară în
ansamblu devine un obiect de analiză, supus finei observaţii, criticii artistului. În plan autohton,
principiile estetice ale noului curent literar prind contur prin operele marilor clasici. Alături de
Ioan Slavici sau Ion Creangă, întreaga creaţie artistică a lui Ion Luca Caragiale (de la schiţe până
la nuvele sau dramaturgie) reflectă preferinţa scriitorului pentru estetica realismului.
Reprezentativă în acest sens este comedia de moravuri O scrisoare pierdută, în care se întâlnesc
elemente de realism şi de clasicism.

În primul rând, caracterul realist al piesei caragialiene se evidenţiază la nivelul

intenţiei dramaturgului de a realiza o literatură de tip mimetic. Într-adevăr, la fel ca Balzac,
Caragiale îşi imaginează lumea ca pe o imensă scenă de teatru, ca pe o vastă „comedie umană”.
Dar, spre deosebire de scriitorul francez, dramaturgul român nu respectă întocmai principiile
estetice ale mimesisului. Pentru el, aşa cum afirmă Titu Maiorescu, realitatea devine doar un
pretext pentru a crea tipologii umane şi situaţii cu caracter general valabil. Caragiale reflectă în
creaţia sa realitatea dintr-o perspectivă critică şi ironică, astfel încât se poate afirma că O
scrisoare pierdută aparţine realismului critic.

1
 În al doilea rând, Caragiale respinge patetismul şi retorismul exagerat din teatrul
romantic, manifestând interes pentru principiile de creaţie ale clasicimului şi realismului. Acest
aspect este observabil îndeosebi la nivelul construcţiei personajelor, care întruchipează
caractere, tipologii umane. Dramaturgul creează o adevărată galerie tipologică de personaje cu
punct de plecare în comedia clasică. Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc
încadrarea lor tipologică. Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura
română. Ele aparţin viziunii clasice pentru că se încadrează într-o tipologie comică, având o
dominantă de caracter şi un repertoriu fix de trăsături. Pompilu Constantinescu precizează în
articolul Comediile lui Caragiale nouă clase tipologice, dintre care următoarele sunt identificate
şi în O scrisoare pierdută: tipul încornoratului (Trahanache), tipul primului-amorez, al
donjuanului (Tipătescu), tipul cochetei şi al adulterinei (Zoe), tipul politic şi al demagogului
(Tipătescu, Caţavencu, Trahanache, Farfuridi, Brânzovenescu, Dandanache), tipul funcţionarului
(Pristanda), tipul cetăţeanului (Cetăţeanul turmentat), tipul confidentului (Pristanada, Tipătescu,
Brânzovenescu), tipul raisoneurului (Pristanda). Dar scriitorul depăşeşte cadrlul comediei
clasice, avînd capacitatea de a-şi individualiza personajele prin comportament, limbaj, nume, dar
şi prin combinarea elementelor de statut social şi psihologic. De exemplu, Zaharia Trahanache
reprezintă tipul încornoratului, ramolit şi dezechilibrat în viaţa politică, naiv şi influenţabil în
plan familial. Ştefan Tipătescu este amorezul, donjuanul din comedia clasică, dar se identifică şi
cu parvenitul, tip uman impus în plan literar de realism. Zoe Trahanache este adulterina şi
cocheta, distingându-se însă de toate personajele feminine din teatrul lui Caragiale prin
inteligenţă şi prin modul în care luptă pentru a-şi atinge scopul. Ea se înscrie în categoria
femeilor voluntare. Nae Caţavencu este tipul demagogului, al ipocritului, fiind surprins în planul
discursului dramatic în ipostaza păcălitorului păcălit.

Caracterul realist al piesei se reflectă şi în plan tematic. O scrisoare pierdută abordează

tema moravurilor sociale, surprinse atât în plan politic, cât şi în planul vieţii de familie.
Caragiale satirizează imaginea unei clase politice degradate din punct de vedere moral, o clasă
politică pentru care demagogia, parvenitismul, şantajul, urmărirea interesului personal reprezintă
un modus vivendi.

O scenă reprezentativă pentru tema piesei este discursul electoral rostit de Nae
Caţavencu, în Scena V, Actul III. Caţavencu este un personaj histrionic. Se îndreaptă spre
tribună plin de importanţă, tuşeşte, bea apă, îşi şterge sudoarea de pe frunte, arătându-se, aşadar,
puternic emoţionat. Deţine arta disimulării, asfel încât începe să plângă atunci când vorbeşte
despre „ţărişoara mea, România”. Personajul este construit pe baza discrepanţei dintre esenţă şi
aparenţă, o adevărată sursă a comicului de moravuri, incultura sa contrastând comic cu pretenţia
de erudiţie. Vrea să pară un bun patriot care îşi doreşte cu orice preţ progresul ţării, dar în
realitate comportamentul său este axat pe parvenire. Întregul său discurs îi reflectă atât lipsa de
cultură, cât şi incoerenţa logică. Incultura se reflectă în folosirea incorectă semantic a
neologismelor, în etimologie populară (pentru el faliţii sunt oamenii de fală, iar capitaliştii,
locuitorii capitalei) sau în lipsa de proprietate a termenilor (liber-schimbist, travaliu, imputare).

2
Fiind un personaj care se defineşte, în primul rând, prin vorbire, Caţavencu realizează un
caleidoscop al abaterilor de la normele de exprimare corectă şi de la coerenţa logică de un comic
neegalat: truismul (Istoria ne învaţă anume că un popor care nu merge înainte, stă pe loc, ba
chiar dă inapoi), asociaţiile incompatibile, nonsensul (Industria română este admirabilă, e
sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire), echivocul (vreau ceea ce merit în oraşul ăsta
de gogomani unde cel dintâi sunt eu... între fruntaşii politici), nepotrivirea rezultată din
interferenţa stilurilor (îi vorbeşte lui Pristanda în stil oratoric, renunţând la stilul familiar, adecvat
situaţiei).

O altă secvenţă reprezentativă pentru tema comediei se regăseşte în Scena VI, Actul II
şi ilustrează modul în care relaţiile personale influenţează viaţa politică. Pentru a surprinde
degradarea valorilor morale ce caracterizează noua clasă socială, burghezia, dramaturgul creează
triunghiul conjugal Zaharia Trahanache – Zoe - Ştefan Tipătescu. Scrisoarea de amor trimisă de
prefectul Ştefan Tipătescu amantei sale, Zoe Trahanache, şi pierdută de aceasta reprezintă
punctul de fugă al întregului discurs dramatic. Imoralitatea devine cu atât mai pregnanată, cu cât
un obiect intim, de interes personal produce un adevărat haos în lumea politică din capitala acelui
judeţ de munte. Epistola amoroasă devine obiect de şantaj care îi asigură puterea, cel puţin la
nivel ipotetic, celui care o deţine. În secvenţa menţionată, Zoe joacă o adevărată comedie a
slăbiciunii feminine, pentru a-l determina pe Tipătescu să-l susţină în alegeri pe adversarul
politic, Caţavencu: Dacă ambiţia ta, dacă nimicurile tale politice le pui mai presus de ruşinea
mea, de viaţa mea, atunci lasă-mă! Să mor... În cele din urmă aparenta autoritate a prefectului
cedează în faţa sentimentelor, astfel încât acceptă să-l susţină în alegeri pe contracandidatul
politic.

Un element de structură şi de limbaj semnificativ pentru comedia O scrisoare

pierdută este conflictul. Conflictul dramatic principal este unul exterior şi constă în confruntarea
pentru puterea politică, pentru obţinerea funcţiei de deputat, între cele două tabere adverse: cea
aflată la putere (care îl susţine pe Tache Farfuridi) şi opoziţia (reprezentată de intelectualii din
redacţia ziarului „Răcnetul Carpaţilor”, care susţin candidatura lui Nae Caţavencu). Acest
conflict principal este particularizat prin altele secundare: între Ştefan Tipătescu şi Nae
Caţavencu, între Farfuridi-Brânzovenescu care se tem de trădare din partea reprezentaţilor puterii
locale, între Tipătescu şi Zoe. Conflictul comic are la bază discrepanţa dintre esenţă şi aparenţă,
dintre ceea ce vor să pară personajele şi ceea ce sunt ele cu adevărat. Este utilizată tehnica
amplificării treptate a conflictului: o serie de procedee compoziţionale (modificarea raporturilor
dintre personaje, răsturnări bruşte de situaţie, introducerea unor elemente surpriză, anticipări,
amânări) menţin tensiunea dramatică la un nivel ridicat, prin complicarea şi multiplicarea
situaţiilor conflictuale.

Limbajul reprezintă un alt element de structură şi de limbaj semnificativ

pentru această operă dramatică. Limbajul este principala modalitate de individualizare a
personajelor. Formele greşite alae cuvintelor, erorile de exprimare, ticurile verbale denotă
incultura, statutul de parvenit sau trăsături psihologice ale personajelor comice. Vorbirea

3
constituie criteriul după care se stabilesc două categorii de personaje: parveniţii, care îşi trădează
incultura prin limbajul valorificat de autor ca sursă a comicului şi personajele cu carte (Tipătescu
şi Zoe), ironizate însă pentru legătura amoroasă extraconjugală. Limbajul politicienilor
demagogi, avocaţi de profesie, adversari în lupta pentru mandatul de deputat, trădează în cazul
lui Caţavencu incultura, iar în cazul lui Farfuridi prostia (evidenţiată tocmai de pretinsa
inteligenţă pe care crede că o probează prin răspunsurile imbecile). Ei se întrec în discursuri
patriotarde în care nonsensul şi paradoxul demonstrează incultura şi snobismul. Pretinsa erudiţie
a lui Caţavencu este „trădată” de formularea principiilor sale: Scopul scuză mijloacele, a zis
nemuritorul Gambetta! (de fapt, Machiavelli). În cazul lui Farfuridi confuzia opiniei este
exprimată prin nonsens: Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se
schimbe nimica;ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi
anume în punctele... esenţiale. Prostia şi imoralitatea acestui personaj sunt redate de alte
nonsensuri: Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători sau Trebuie să ai curaj, ca mine! Trebuie s-
o iscăleşti: o dăm anonimă!

O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale rămâne o creaţie reprezentativă atât pentru

viziunea despre lume a scriitorului, cât şi pentru realismul românesc din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Piesa provoacă râsul, dar în acelaşi timp atrage atenţia cititorilor/
spectatorilor, în mod critic, asupra „comediei umane”.