Nicolae Ceaușescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Calitatea informațiilor sau a exprimării din acest articol sau secțiune
trebuie îmbunătățită.
Consultați manualul de stil și îndrumarul, apoi dați o mână de ajutor.

Nicolae Ceaușescu

Ceaușescu tânăr

Date personale

Născut 26 ianuarie 1918[1][2][3][4] 
Scornicești, Olt, România 

Decedat 25 decembrie 1989 (71 de ani)[1][3][4][5] 

Târgoviște, Dâmbovița, România 

Înmormânta
Cimitirul Ghencea 
t

Cauza pedeapsa cu moartea (plagă

decesului împușcată[*]) 

Părinți Andruță și Alexandrina (născută Lixandra)

Frați și Ilie, Nicolae
surori Andruță, Niculina, Marin, Florea, Maria, El
ena, Ion

Căsătorit cu Elena Ceaușescu

Copii Valentin Ceaușescu, Zoia Ceaușescu, Nicu

Ceaușescu

Cetățenie  Regatul României

 RS România 

Religie ateu

Ocupație politician
personal militar[*]
Cizmar 

Secretar General al PCR

În funcție
11 iulie 1965 – 25 decembrie 1989

Vicepreședin
14 august 1952
te

Locțiitor 20 octombrie 1944

Precedat de Gheorghe Gheorghiu-Dej

Succedat de Funcție desființată

Primul Președinte al României

În funcție
29 aprilie 1974 – 25 decembrie 1989

Precedat de Funcție nou înființată

Succedat de Ion Iliescu

Președinte al Consiliului de Stat al Republicii

Socialiste România

În funcție
9 decembrie 1967 – 22 decembrie 1989

Precedat de Chivu Stoica

Succedat de Funcție desființată

Premii Ordinul Erou al Muncii Socialiste[*]

Ordinul Karl Marx
 Ordinul Olimpic de Aur[*] (1985)
Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*]
Ordinul Sfântul Olaf în grad de mare
cruce[*]
Ordinul Național Crucea Sudului în grad de
mare cruce[*]
Collar de la Orden del Mérito Civil[*] (1979)
Erou al Republicii Socialiste România
Order of the Victory of Socialism[*]
...mai multe...

Partid
Partidul Comunist Român
politic

Profesie Cizmar

Infracțiuni
Activitate

Condamnat
genocid
pentru

Pedeapsă Pedeapsa capitală

Situația
Executat prin împușcare
pedepsei

Semnătură

Prezență online

site web oficial

Internet Movie Database

Modifică date / text 

Parte dintr-o serie despre

România comunistă
 Organizații[ascunde]

 Partidul Comunist Român

 
 Securitate
 Uniunea Tineretului Comunist
 Marea Adunare Națională
 
 Consiliul de Stat
 Gărzile Patriotice
 
 Pionierii
 
 Academia Ștefan Gheorghiu
 Biserica Ortodoxă
 
 Scînteia
 
 Comturist

Lideri[ascunde]
 Petru Groza
 
 Ana Pauker
 Ion Gheorghe Maurer
 
 Chivu Stoica
 Gheorghe Gheorghiu-Dej
  Nicolae Ceaușescu
 
 Elena Ceaușescu

Ideologie[ascunde]
 Comunismul național
 
 Tezele din iulie
 Protocronism
 
 Cultul personalității lui Ceaușescu

Politici[ascunde]
 Colectivizarea
 
 Naționalizarea
 
 Campania de alfabetizare
 Planurile cincinale
 
 De-Stalinizarea
 Sistematizarea
 
 Politica de austeritate din anii 1980

Cultură[ascunde]
 Daciada
 
 Cîntarea României
 
 Cenaclul Flacăra
 
 Obsedantul deceniu
 
 Emblema
 
 Drapelul

Represiune[ascunde]
 Cenzura
 
  Canalul Dunăre-Marea Neagră
 Reeducarea
 
 Deportările în Bărăgan
 Înscenarea de la Tămădău
 Experimentul Pitești
 
 Închisoarea Sighet

Proteste și rezistență[ascunde]
 Rezistența anticomunistă din România
 Mișcările studențești din București din 1956
 Dizidența sub Nicolae Ceaușescu
 Greva minerilor din Valea Jiului din 1977
 SLOMR
 Revolta de la Brașov
 
 Scrisoarea celor șase
 Revoluția Română din 1989

Relațiile cu URSS[ascunde]
 Ocupația sovietică (1944–1958)
 
 SovRom
 Problema basarabeană

Relațiile cu alte state[ascunde]

 Relațiile dintre România și Coreea de Nord(en)

 v
 d
 m

Nicolae Ceaușescu (n. 26 ianuarie 1918,[1][2][3][4] Scornicești, Olt, România – d. 25

decembrie 1989,[1][3][4][5] Târgoviște, Dâmbovița, România) a fost un dictator român,
secretar general al Partidului Comunist Român, șeful de stat al Republicii Socialiste
România din 1967 până la căderea regimului comunist, survenită în 22
decembrie 1989.

La 22 decembrie 1989, printr-un decret al CFSN [6] semnat de Ion Iliescu, a fost

constituit Tribunalul Militar Excepțional. La 25 decembrie 1989, soții Nicolae și Elena
Ceaușescu au fost judecați de acest tribunal în cadrul unui proces sumar, condamnați
la moarte și executați la câteva minute după pronunțarea sentinței.

În iulie 2015, România a interzis prin lege „cultul lui Ceaușescu”. [7]

Cuprins

 1Copilăria și adolescența
 2Cariera politică
o 2.1Perioada ilegalistă
 2.1.1Procesul de la Brașov și detenția la
Doftana
o 2.2Perioada postbelică
 2.2.1Ceaușescu în timpul procesului de
colectivizare
 2.2.2Ceaușescu la conducerea
României (1965—1989)
 2.2.2.1Politica externă
 2.2.2.1.1Rela
ția cu Pactul
de la
Varșovia
 2.2.2.1.2Rela
ția cu Statele
Unite
 2.2.2.1.3Rela
ția cu
Vaticanul
 2.2.2.2Politica internă și
politica economică
 2.2.3Perioada autoritară și cultul
personalității
 2.2.3.1Statura politică a lui
Ceaușescu
 2.2.3.2Îngrădirea libertății
de exprimare
 2.2.3.3Monitorizarea
discuțiilor cu străinii
o 2.3Proteste în perioada regimului Ceaușescu
o 2.4Sfârșitul regimului lui Ceaușescu
 2.4.1Revoluția din decembrie 1989
 2.4.2Procesul și execuția
 2.4.3Deshumarea
 3Ceaușescu în conștiința populară
o 3.1Neexistența de „conturi secrete” ale lui Ceaușescu
o 3.2Altele
  3.2.1Familia
 3.2.2Venituri legale
 3.2.3Garda personală
o 3.3Preferințe
 4Decorații
 5Imagini
 6Note
 7Bibliografie
 8Lectură suplimentară
 9Vezi și
 10Legături externe

Copilăria și adolescența

Nicolae Ceaușescu, la vârsta de 15 ani, deținut la Doftana, 1933

În timpul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu ziua sa de naștere era sărbătorită pe 26

ianuarie. În perioada postdecembristă a fost prezentat Registrul stării civile care
dovedește că Ceaușescu s-a născut în ziua de 23 ianuarie 1918. [8][9] Din Revista
muzeelor și monumentelor reiese că actul de naștere eliberat de primăria localității se
găsea la muzeul din Scornicești[10] încă dinainte de 1989, astfel încât prezentarea din
perioada postdecembristă nu este o noutate. Data de 26 ianuarie 1918 apare și într-un
referat întocmit în perioada interbelică.[11] Familia Ceaușescu a fost o familie de țărani
cu 10 copii. Tatăl său, Andruță, avea 3 hectare de pământ, câteva oi și își mai susținea
familia din croitorie. „Nu se interesa de copiii lui; fura, bea, sărea la bătaie și înjura...”,
spunea despre el bătrânul preot din Scornicești. [12] Mama lui, Alexandrina (născută
Lixandra), era o femeie supusă și muncitoare.[12] Casa lor avea două camere, iar
mâncarea de bază era mămăliga. Nicolae a făcut patru clase la școala din sat, în care
învățătorul preda într-o sală cursuri simultane pentru elevii mai multor clase. Micul
Ceaușescu nu a avut cărți și adesea mergea la școală desculț. Nu avea prieteni, era
nervos și imprevizibil.[12] La vârsta de 11 ani, după absolvirea școlii primare, Ceaușescu
a plecat la București, unde s-a angajat ca ucenic de cizmar. [13][14] Alexandru Săndulescu,
membru activ al PCR, și-a inițiat ucenicul în misiuni conspirative. [12]
Cariera politică
Perioada ilegalistă

Nicolae Ceaușescu arestat de poliția din Târgoviște (1936)

În noiembrie 1933 a devenit membru al Uniunii Tineretului Comunist din România,

formațiune politică aflată în ilegalitate la acea vreme [15]. A fost arestat prima oară în 1933
pentru agitație comunistă în timpul unei greve. În 1934 a fost atras în Comitetul raional
din Negru unde a lucrat până în august când a fost desemnat să muncească în
mișcarea antifascistă. A făcut parte din Comitetul Național antifascist și în Comitetul
Central al tineretului antifascist. Au urmat încă trei arestări – pentru colectare de
semnături în sprijinul eliberării unor muncitori feroviari acuzați de activitate comunistă și
pentru alte acțiuni similare, dar a fost pus imediat în libertate. În urma acestor arestări, a
fost etichetat de autoritățile vremii drept „agitator comunist periculos”, precum și
„distribuitor activ de material de propagandă comunistă și antifascistă”.

După eliberarea din arest, Ceaușescu a dispărut pentru o vreme, el povestind în

autobiografia sa de după război că a activat în rețelele comuniste din Oltenița și
„regionala Prahova” (ceea ce în organizarea interbelică a PCdR însemna
județele Prahova și Dâmbovița).[15]
Procesul de la Brașov și detenția la Doftana
Cert este că în 1936 Ceaușescu era secretar regional al UTC și încerca, împreună cu
agitatorul polonez Vladislav (sau Vladimir) Tarnovski, să coaguleze celulele comuniste.
În ianuarie 1936 cei doi au vizitat celula comunistă constituită în comuna Ulmi de
lângă Târgoviște, încercând să-i atragă pe membrii ei cu funcții mai înalte în ierarhia
comunistă. Întâlnirea a fost deconspirată de un informator al Siguranței, Ion Olteanu, iar
Ceaușescu a fost din nou arestat împreună cu Tarnovski, Gheorghe Dumitrache
(organizatorul celulei) și alți comuniști.[16] În cursul anchetei și interogatoriilor separate,
Ceaușescu a rămas singurul care a refuzat să recunoască, împotriva tuturor
evidențelor, activitatea subversivă. La sfârșitul lunii grupul a fost transferat la Palatul de
Justiție din Brașov, unde a fost judecat. În perioada judecării procesului a fost încadrat
în PCdR[15]. Ceaușescu a fost condamnat la doi ani și jumătate de închisoare (doi ani
pentru acțiunile propriu-zise și șase luni pentru ultraj în urma protestelor vehemente la
adresa curții). El și Tarnovski au primit cele mai mari pedepse din lotul de 13 activiști
comuniști condamnați. Transferat ulterior la Închisoarea Doftana, Ceaușescu i-a întâlnit
pe Vasile Luca, Alexandru Moghioroș și apoi pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu
Stoica și Gheorghe Apostol.[17] Propaganda comunistă avea să creeze multiple legende
romanțate în jurul detenției la Doftana.

Ceaușescu (al doilea din stânga) în lagărul de la Târgu Jiu

Eliberat la termen în 1938, Ceaușescu a rămas în libertate doar doi ani, întrucât în 1939
a fost condamnat în lipsă la 3 ani de închisoare pentru continuarea propagandei
comuniste, fiind din nou arestat în 1940. În această scurtă perioadă de libertate, a
cunoscut-o pe Elena Petrescu, activistă comunistă din București.[18] Încarcerat
la închisoarea din Jilava, Ceaușescu a continuat întâlnirile cu Elena, profitând de
permisiunea primită din partea conducerii penitenciarului de a primi tratament
stomatologic la Spitalul Militar.[19] Transferat în 1942 la Caransebeș și în 1943 la
Văcărești, la terminarea detenției în 1943 nu a fost eliberat, în condițiile în care
generalul Antonescu se ferea să elibereze activiști comuniști ce i-ar fi subminat regimul,
ci a fost transferat în lagărul de la Târgu Jiu, unde erau aduși comuniștii. A fost eliberat
la 4 august 1944.

Perioada postbelică
După cel de-al doilea război mondial, în timp ce controlul sovietic asupra României
devenea tot mai pronunțat, Ceaușescu a fost numit secretar al Uniunii Tineretului
Comunist – UTC - (1944-1945).[20]

Gheorghiu-Dej, Ceaușescu și delegații în februarie 1948

După preluarea puterii de către Partidul Comunist Român, în urma abdicării

regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947 a fost proclamată Republica Populară Română și
în februarie 1948 a avut loc primul congres al PMR. Ulterior, la 13 mai 1948, Nicolae
Ceaușescu a fost numit subsecretar de stat în ministerul Agriculturii, [21] în Guvernul
Petru Groza (4), iar la 18 martie 1950, generalul-maior Ceaușescu a fost numit ministru
adjunct la Ministerul Apărării Naționale și Șef al Direcției Superioare Politice a Armatei.
[13][22]
 Nicolae Ceaușescu a devenit general în ianuarie 1950, deși nu făcuse armata. [23]
Ceaușescu în timpul procesului de colectivizare
În funcția de subsecretar de stat în ministerul Agriculturii a activat direct la
cooperativizarea forțată a agriculturii și a ordonat reprimarea sau arestarea țăranilor
care se împotriveau cooperativizării. În 1952, devine membru al Comitetului
Central (CC) al Partidului Muncitoresc Român (PMR), la doar câteva luni după
eliminarea „facțiunii moscovite” (condusă de Ana Pauker) din conducerea partidului.
În 1954, Ceaușescu devine membru deplin al Biroului Politic al PMR, responsabil cu
problemele de cadre, iar ulterior ajunge să ocupe poziția numărul doi în ierarhia PMR. [24]

În toamna anului 1956, aflându-se la Cluj, Ceaușescu a avut un rol important în

reprimarea mișcărilor de simpatie față de revoluția ungară.
Gheorghiu-Dej și Hrușciov la Aeroportul Băneasa din București. Ceaușescu în plan secundar (stânga),
iunie 1960

Portret oficial al Elenei Ceaușescu

La 4 decembrie 1957, având gradul de general-locotenent de armată (fiind șeful

Direcției Superioare Politice a Armatei și adjunct al Ministrului Forțelor Armate),
Ceaușescu a condus unitățile militare care au înăbușit răscoala țăranilor din Vadu
Roșca (jud. Vrancea) care se împotriveau colectivizării forțate. Flancat de două tancuri,
Ceaușescu ordonă personal deschiderea focului de pe mitralierele aflate în camioanele
care însoțeau tancurile. 9 țărani sunt uciși de gloanțe (Aurel Dimofte, Ionuț Cristea, Ion
Arcan, Dumitru Crăciun, Toader Crăciun, Stroie Crăciun, Dumitru Marin, Marin Mihai,
Dana Radu) și alți 48 sunt răniți.[25][26][27][28][29][30][31][32][33][34] Varujan Vosganian, politician,
economist și scriitor de origine armeană, relatează în cartea sa autobiografică „Cartea
șoaptelor” întreaga desfășurare a evenimentelor.
„Tancurile se opriră și odată cu ele și camioanele, care făcură un viraj și se proptiră cu spatele la
baricadă, ridicând prelatele și scoțând la iveală, într-adevăr, țevile lungi și perforate ale mitralierelor. Din
camioane coborâră câțiva ofițeri în uniformele Securității, iar în fruntea lor același bărbat scund, cu
căciula militară și scurtă bleumarin. Ei se opriră în dreptul tancurilor. Atunci unii dintre oameni ieșiră în
fața baricadei. Bărbatul mărunțel ridică mâna dreaptă și ei crezură că vrea să le vorbească. Clopotele
amuțiră. Oamenii făcură un pas înapoi. Lângă Nițu Stan, Costică Arbănaș căzu în genunchi și-și desfăcu
la piept, rupând-o, cămașa. Lângă el, Aurică Dimofte, Stroie Crăciun, și, strângând în mână toporul,
Ionică Areaua. Apoi ceilalți veniră unul câte unul. Cocoțată pe cabina mașinii răsturnate, Dana lui Radu
rămase încremenită, strângându-și basmaua la piept. Atunci se întâmplară câteva lucruri dintr-odată.
Bărbatul acela, Ceaușescu, își lăsă brațul în jos cu o mișcare iute. Clopotul porni să bată din nou,
acoperind șuierul gloanțelor, dar rămaseră focul stârnit de țevi și plumbii care umplură aerul. Primul căzu
Aurel Dimofte, întâi în genunchi, privindu-și nedumerit palmele lipite de pieptul din care țâșnea sângele și
apoi prăvălit, tot cu genunchii îndoiți, pe spate, împins de gloanțele ce continuau să i se îndese în trup.
Dana lui Radu fu secerată cu atâta putere, încât țâșni în sus, ca o păpușă de câlți, și rămase câteva clipe
în aer, proptită de gloanțe, înainte de a se prăbuși pe capotă, cu brațele desfăcute. Pe Costică Arbănaș,
în genunchi, gloanțele îl feriră ca printr-o minune, dar rămase așa, neclintit, cu găvanele golite, într-un
plâns pe care nici măcar nu și-l simțea. Nițu Stan se aruncă în țărână și se rostogoli spre margine, dar se
întoarse să-l tragă pe Stroie Crăciun, care gemea întruna: „Stane, nu mă lăsa...”, până când sângele îi
țâșni pe gură, sufocându-l.... Clopotul continua să bată... Mitralierele răpăiră clopotnița, dar clopotul
continua să bată. Tancurile porniră încet, continuând să răpăie și spulberară baricada ca pe un mușuroi,
scuturând peste blindajul lor laolaltă scânduri și trupuri. Răniții se târau din calea lor, ca să nu-i strivească
șenilele. Mitralierele măturau acum doar clopotnița, se dădea o luptă gigantică între dangătul clopotului și
șuierul gloanțelor în care clopotul, chiar dacă turla, cu tencuiala mușcată de gloanțe, sfârtecată și
înăbușită în fumul alb al văruielii, rămăsese ca o scurteică zdrențuită, ieșea biruitor. Până când țeava
unuia dintre tancuri se ridică încet și slobozi un obuz care ținti chiar în miezul clopotniței. Ionuț Cristea
murise cu siguranță mai demult și clopotul luptase singur mai departe. Obuzul ucise și clopotul. Când
dangătul tăcu, atunci tăcură și gloanțele. „Nu se mai termina, își aminteau unii, credeam că o să ne
omoare pe toți”. „A ținut doar ca la zece minute, spuneau alții, a fost ca o grindină, ca o răpăială de
vară.” ”
— Varujan Vosganian , Cartea șoaptelor, 2009, pp. 256-272[35]

18 țărani au fost întemnițați pentru „rebeliune” și „uneltire contra ordinii sociale”,

petrecând între 15-25 de ani de închisoare la Gherla și Aiud.[35]

După datele PMR-ului, între 1949-1952 au avut loc peste 80.000 de arestări de țărani,
dintre care 30.000 finalizate cu sentințe de închisoare. [36]
Ceaușescu la conducerea României (1965—1989)
Articol principal: Epoca de aur-epoca Ceaușescu.
Articol principal: Republica Socialistă România.
Politica externă
Fragmente audio:
Fragmente din discursul din 1968
MENIU
0:00

 Probleme în ascultarea fișierului? Consultați pagina de ajutor.

Întâlnirea președintelui american Richard Nixon și vicepreședintelui Gerald Ford cu Nicolae Ceaușescu în 1973

Ceaușescu petrecând timp cu Jacques Chirac pe litoralul românesc din Neptun (1975)

Nicolae Ceaușescu și soția sa cu împăratul Hirohito în timpul unei vizite în Tokyo din 1975

Cuplul prezidențial român este primit de către Elisabeta a II-a la Palatul Buckingham în iunie 1978
Ceaușescu cu Pol Pot, 1978

Ceaușescu este întâmpinat de regele Juan Carlos I al Spaniei în Madrid, 1979

Relația cu Pactul de la Varșovia

În primii ani de regim, Ceaușescu s-a îndepărtat de linia de obedientă față de Moscova
a predecesorilor săi. Astfel, la puțini ani după preluarea puterii, Ceaușescu nu doar că a
refuzat să participe la intervenția trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia din
1968, ci chiar a condamnat-o explicit într-un discurs public, ținut la 21 august 1968. Prin
discursul său, Ceaușescu a indus teamă, devenind astfel un adevărat erou. [37] Teama a
fost exprimată de o frază rostită în fața a 100.000 de oameni: „se vor găsi mâine unii
care să spună că și aici, în această adunare, se manifestă tendințe
contrarevoluționare.”

La începutul carierei sale ca șef al statului, Nicolae Ceaușescu s-a bucurat de o

oarecare popularitate, adoptând un curs politic independent față de Uniunea Sovietică.
În anii 1960 Ceaușescu a pus capăt participării active a României în Pactul de la
Varșovia, deși formal țara va continua să facă parte din această organizație până la
dizolvarea acesteia (1 iulie 1991). Pactul de la Varșovia și NATO au fost părți
în Războiul rece pentru mai mult de 35 de ani. La 20 august 1968, Cehoslovacia a fost
invadată de către trupele Pactului de la Varșovia, cu excepția României și Iugoslaviei.
Prin refuzul său de a permite armatei române să ia parte la invazia Cehoslovaciei alături
de trupe ale țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia și o atitudine de condamnare
publică activă a acestui act, Ceaușescu reușește pentru o vreme să atragă atât
simpatia compatrioților săi, cât și pe cea a lumii occidentale.
Relația cu Statele Unite
În timpul administrației Nixon, Statele Unite au manifestat o oarecare deschidere față de
România, pe fondul răcirii relațiilor dintre România și URSS după invazia Cehoslovaciei
de către URSS din 1968, invazie intens criticată de președintele român. Nixon a vizitat
România pe 2 august 1969, iar în urma discuțiilor purtate cu președintele român, Nixon
și-a făcut impresia că „Ceaușescu este un marxist stalinist dur, iar discuțiile cu el exclud
platitudinile uzuale diplomatice.” [38][39]

Vizita președintelui Nixon în România a făcut parte din turneul mondial al președintelui
american început în luna iunie în Guam, în care a făcut cunoscute principiile a ceea ce
avea să fie denumită ulterior „Doctrina Nixon”. [40] Ea a reprezentat prima vizită a unui
președinte american într-o țară comunistă, fapt care a provocat reacții ostile, atât din
partea Uniunii Sovietice cât și a Taiwanului, pe atunci deținând locul Chinei în Consiliul
de Securitate al ONU. Astfel Moscova a trimis un avertisment clar României prin
intermediul ministrului de externe Andrei Gromîko, care a precizat că „Doctrina Brejnev”
era valabilă pentru toți membrii Tratatului de la Varșovia și că acesta „nu va permite
niciodată să se aducă atingere securității statelor semnatare și cuceririlor socialismului
din aceste țări”, accentuând explicit calitatea de membru a României. [41] La rândul lor,
naționaliștii chinezi ai lui Cian Kai-și i-au chestionat pe oficialii americani dacă „vizita
președintelui Nixon în România va avea implicații pentru relațiile SUA cu China
comunistă și dacă SUA doreau ca România să intermedieze îmbunătățirea contactelor
lor cu Pekinul”.[42]

Pe parcursul vizitei Nixon i-a solicitat lui Nicolae Ceaușescu ca România să joace un rol
de mediator între România și China.[43] După vizită, oficialitățile americane apreciau că
la acel moment „suntem pe cale să dezvoltăm o relație specială cu România”.[44] Faptul
că Statele Unite ale Americii considerau relația cu România ca utilă din punct de vedere
politic, „ca un ghimpe în coasta Uniunii Sovietice”, avea să ducă la o dezvoltare a sa pe
perioada mandatelor președintelui Nixon. Astfel, Nicolae Ceaușescu a efectuat o vizită
de răspuns în SUA, în octombrie 1970. A urmat acordarea de către partea americană a
unei serii de favoruri economice, culminând cu acordarea „clauzei națiunii celei mai
favorizate.” Totodată, SUA a sprijinit intrarea României într-o serie de organisme
internaționale cum ar fi Acordul General pentru Tarife și Comerț - G.A.T.T., în 1971,
sau Fondul Monetar Internațional și Banca Internațională pentru Reconstrucție și
Dezvoltare, în 1972.”[45]»

În contextul relațiilor tensionate dintre România și Uniunea Sovietică și al deschiderii

administrației Nixon față de România în acea perioadă, Nicolae Ceaușescu dorea să
cumpere din SUA rachete antiaeriene și antitanc (Stinger, Redeye și TOW). [39][46] Pe
fondul deschiderii SUA inițiate de administrația Nixon, Nicolae Ceaușescu a făcut o
vizită în Statele Unite în anul 1973,[47] iar România comunistă a obținut, în 1975, clauza
națiunii celei mai favorizate, printr-o serie de concesii făcute Washingtonului, inclusiv
acceptul de a permite emigrarea evreilor către Israel sau Statele Unite ale Americii. [48]
Relația cu Vaticanul
În data de 26 mai 1973, în cursul unei vizite oficiale în Italia, Ceaușescu a fost primit în
audiență particulară de către papa Paul al VI-lea, ocazie cu care Ceaușescu a afirmat
cu privire la chestiunea Bisericii Române Unite, interzisă cu 25 de ani în urmă, că o
socotește închisă pentru totdeauna, care pentru autoritățile române nu există.
[49]
 Anterior ambasadorul Cornel Burtică s-a întâlnit de mai multe ori cu Agostino
Casaroli, ministrul de externe al Vaticanului, ocazii cu care cei doi au ajuns la un acord
în acest sensul reglementării situației Bisericii Române Unite. [50] Nicolae Ceaușescu s-a
arătat dispus la o ameliorare a relațiilor dintre România și Sfântul Scaun doar cu
condiția „totalei abandonări de către Vatican a problemei fostului cult greco-catolic”, fapt
neacceptat de Vatican.[51]
Politica internă și politica economică
La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceaușescu preia funcția de
secretar general al Partidului Muncitoresc Român (acesta era numele Partidului
Comunist Român la acea vreme, după asimilarea forțată, în 1948, a unei aripi
a Partidului Social Democrat). Una dintre primele acțiuni ale lui Ceaușescu, odată ajuns
la putere, a fost redenumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist
Român. În același timp, el afirmă că România a devenit o țară socialistă și decide
schimbarea numelui oficial al țării din Republica Populară Română (R.P.R.)
în Republica Socialistă România (R.S.R.). Grupul „baronilor” (Maurer, Bodnăraș,
Stoica), Ion Gheorghe Maurer în primul rând, nu a socotit ascensiunea lui Ceaușescu
drept periculoasă și a permis încălcarea articolului 13 din statutul abia adoptat la
congresul al IX-lea al PCR, care interzisese cumulul de funcții și a îngăduit secretarului
general al PCR (ambele denumiri au fost adoptate la numitul congres) să ocupe, în
1967, funcția de președinte al Consiliului de Stat. Ceaușescu a lărgit continuu atribuțiile
Consiliului de Stat, subordonând atât Consiliul Economic, creat în 1967 cât și pe cel al
apărării, creat în 1968. Pe nesimțite Consiliul de Stat s-a transformat dintr-un organ
onorific într-unul de conducere efectivă, dublând sau preluând din atribuțiile guvernului
condus de Maurer. Pe de altă parte, în 1969, la congresul al X-lea, două treimi din
membrii Prezidiului Permanent fuseseră promovați după 1965 prin grija lui Ceaușescu.
Preluarea puterii era acum desăvârșită. [52]

A existat o dispută între Ceaușescu și Maurer asupra căilor de dezvoltare a societății

românești. Disputa, despre care se știe încă foarte puțin, avea în centru problema
ritmului de industrializare pe care Ceaușescu îl dorea accelerat, cu un accent și mai
sporit pe industria grea și pe care primul-ministru Maurer l-ar fi vrut mai măsurat, fără
neglijarea industriei bunurilor de consum, în acord cu resursele interne, umane, naturale
și tehnologice ale țării. Maurer a pierdut această dispută. [53] La numai câteva luni de la
plenara din noiembrie 1971, care-și însușise pe deplin tezele din iulie 1971, lansate de
Ceaușescu la întoarcerea din China, Maurer cu linia sa economică, de orientare relativ
liberală, era criticat indirect dar public de secretarul general. El este acuzat de
neîncredere în politica partidului și de defetism economic. Maurer a fost îndepărtat în
martie 1974 după alegerea lui Ceaușescu în funcția de președinte. [54] Prim-ministru
devine Manea Mănescu. La congresul al XI-lea din noiembrie 1974 Maurer își pierde și
locul în Comitetul Central.[55]

Pe de altă parte în aprilie 1972 Ceaușescu anunță că rotirea cadrelor va deveni un

principiu de bază al partidului și promisiunea devine realitate: demnitarii statului și
activiștii de toate gradele sunt schimbați periodic, în funcție de bunul plac al secretarului
general, împiedicând astfel formarea unei baze proprii de putere. În iunie 1973 intră în
Comitetul Executiv și Elena Ceaușescu, care avea să devină o a doua putere în stat. [56]

La 28 martie 1974 Marea Adunare Națională a instituit funcția de președinte al

Republicii Socialiste România, iar Nicolae Ceaușescu a fost ales în unanimitate și
devine astfel primul președinte al României. Prin politica sa externă, condusă cu
abilitate, a încercat să se elibereze de dominația sovietică, atrăgând simpatia și
aprecierile unor mari lideri politici ca Charles de Gaulle și Richard Nixon. În realitate,
singurul scop era consolidarea puterii dictatoriale. În CAER, la indicația lui, delegațiile
române se opun la toate propunerile venite din partea URSS. De exemplu, România
este una dintre cele doar două țări comuniste europene care au participat la Jocurile
Olimpice organizate la Los Angeles, în Statele Unite ale Americii în 1984. De
asemenea, România a fost singura țară din blocul răsăritean, cu excepția URSS, care la
acea vreme, întreținea relații diplomatice cu Comunitatea Europeană, cu Israelul și cu
R. F. Germania. Un tratat incluzând România pe lista țărilor favorizate de Comunitatea
Europeană este semnat în 1974, iar în 1980 este semnat un acord vizând schimburile
de produse industriale între România și Comunitatea Europeană. Acest fapt a
determinat vizitarea oficială a României de către doi președinți ai Statelor Unite ale
Americii (Nixon și Ford).

După anul 1974, legăturile dintre Nicolae Ceaușescu și Leonid Ilici Brejnev au cunoscut
o oarecare îmbunătățire, această apropiere culminând în 1976 cu vizita președintelui
român în Basarabia și Crimeea și cu vizita liderului sovietic la București. Există
informații (Vlad Georgescu, 1992, op. cit. p. 298) că pentru a face pe placul conducerii
sovietice, Bucureștiul a transmis rușilor date despre activitatea unor naționaliști
basarabeni care se adresaseră președintelui Ceaușescu cu speranța de a fi sprijiniți. Ca
urmare, ei au fost arestați și condamnați la detenție în lagărele din Siberia, înainte de a
li se îngădui, unora dintre ei, să emigreze definitiv dincoace de Prut.

În ciuda cursului independent în relațiile politice internaționale, introdus încă de

Gheorghiu Dej, Ceaușescu se opune cu încăpățânare introducerii oricăror reforme
liberale pe plan intern. În anii 1980, după venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea
Uniunii Sovietice, opoziția lui Ceaușescu față de linia sovietică este dictată în principal
de rezistența lui față de destalinizare. Securitatea continuă să își mențină controlul
draconic asupra mediilor de informare și înăbușă în fașă orice tentativă de liberă
exprimare și opoziție internă.
Întreruperea căldurii
Temperaturile din case ajung iarna între 5-12 grade în apartamentele celor mai mulți
dintre românii care stau la bloc. Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii
Comuniste din România (pag 423) face referire la „obligarea populației la un trai în
condiții insuportabile, la temperaturi sub 10 grade C”. [57][58]
Lipsa apei calde
Apa caldă este livrată din ce în ce mai rar, cam două ore zilnic iar adesea la etajele
superioare aceasta nu ajungea deloc.[57]
Întreruperea curentului
Lumina începe să fie întreruptă în fiecare zi cel puțin o oră, seara. „Din ianuarie 1982 s-
a început limitarea distribuirii energiei electrice către populație; până la căderea
regimului comunist în 1989, livrarea curentul electric către populație se oprea de câteva
ori pe zi, fără niciun program ori logică aparente și fără anunțarea prealabilă a
consumatorilor casnici. Simultan, cetățenii erau îndemnați să economisească energia
electrică prin scoaterea din funcțiune pe timpul iernii a frigiderelor, prin neutilizarea
mașinilor de spălat și a altor bunuri electrocasnice sau prin nefolosirea ascensoarelor”.
[59]
 Benzina, deși raționalizată, devine greu de găsit. Consumul de energie pentru
populație a scăzut forțat cu 20% în 1979 și 1982, apoi cu 50% în 1983, iar în 1985 cu
încă 50% față de anii precedenți.[60]
Lipsa principalelor bunuri de consum
Articol principal: Republica Socialistă România#Lipsa principalelor bunuri de consum.

În perioada 1981-1989 în magazine nu se găseau în mod curent carne și produse din

carne, ouă, lapte și produse lactate, fructe de import, cafea, ciocolată, orez, făină.
Oamenii se hrăneau în mod obișnuit cu legume, fructe și pește, toate autohtone. [61][62][63]
[64][65]
 „Lipsurile de tot felul, mai ales cele alimentare au devenit acute și cronice din
toamna lui 1981”.[66]
Prețuri comparative 1985-2010
Prețurile raportate la salarii erau mai mari în 1985 față de 2010 la principalele alimente
de bază și anume: carne de vită cu oase (113%), carne de porc cu oase (104%), ouă
(45%), orez cu bob lung (68%), zahăr (41%), cafea (420%), unt (51%), făină (12%), ulei
(40%), portocale (98%). Existau câteva alimente la care prețurile erau mai mici în 1985
față de 2010 și anume: cartofi (61%), mere (74%), ceapă (16%), pește (16%), brânză,
când se găsea (50%).[67][68]

La sfârșitul anilor 80 întreținerea unui apartament de 3 camere – 3 persoane, într-un

cartier bucureștean mărginaș, era de circa 300 de lei pe lună, adică 10% din salariu
mediu. În 2013 ea are circa aceeași valoare, 300 lei, ceea ce înseamnă 18% din salariu
mediu. Dar în 2013 există căldură în case și apă caldă.

O Dacie costa 70 000 lei, adică 23,3 salarii medii, în 2013 un Logan costa 30 000 lei,
adică 18,68 salarii medii.

În anii 80, un apartament de 3 camere în Drumul Taberei costa 160.000 de lei – 53,3
salarii medii, iar în 2013 prețul apartamentului respectiv (cu termopane, ușă metalică,
gresie etc.) era de circa 242.000 lei – 150,68 salarii. [69]
Datoria externă
În ciuda regimului său dictatorial, relativa sa independență față de Moscova are drept
rezultat o atitudine binevoitoare (deși departe de a fi dezinteresată sau neprofitabilă) din
partea statelor occidentale. Regimul Ceaușescu beneficiază de unele împrumuturi
pentru finanțarea programelor sale economice. În anii „Epocii Ceaușescu” se
construiesc Metroul din București, Canalul Dunăre-Marea Neagră, zeci de mii de noi
blocuri de locuințe. În ultimă instanță, datoria creată a devenit o povară pentru
economia românească, între 1971-1982, datoria externă crescând de la 1,2 miliarde $
la aproape 13 miliarde $. În 1982, veniturile comerțului exterior al României au scăzut
cu 17% față de anul precedent. Ceaușescu s-a văzut pus în situația de a nu-și putea
plăti creditorii occidentali, țara fiind declarată în incapacitate de plată. [70]

Ceaușescu a dispus achitarea rapidă a datoriilor externe, fără a mai lua noi credite. În
acest scop, o mare parte a producției agricole și industriale a țării ia calea exportului,
privând astfel populația până și de cele mai elementare alimente și bunuri de consum.
Începând cu anii 1986-1987 se instituie raționalizarea produselor de bază, iar benzina și
alimente ca pâinea, uleiul, zahărul, făina, orezul au început să fie distribuite pe bonuri
sau cartele.[71] Bunurile destinate exportului au standarde de calitate ridicată și sunt
vândute de obicei în pierdere, la prețuri de dumping. Bunurile destinate consumului
intern sunt de calitate inferioară, așa că oamenii de rând sunt bucuroși atunci când pot
cumpăra bunuri refuzate la export din motive calitative.

Plata întregii datorii externe, în valoare nominală de 60 de miliarde de lei (10

miliarde dolari), se încheie în primăvara lui 1989, cu câteva luni înaintea căderii
regimului comunist.[72] Ceaușescu urmărea organizarea unui referendum prin care să se
introducă în constituția României interdicția de a contracta împrumuturi externe. Pentru
a evita deprecierea leului, Ceaușescu a continuat exporturile excesive, acumulând aur
în Banca Națională. Se spune totuși că Ceaușescu, ar fi avut de gând să facă leul
convertibil încă de prin anii '70, deci cu aproximativ 30 de ani mai devreme față de când
acest lucru s-a înfăptuit.[73]
Emigrarea etnicilor germani
Potrivit declarațiilor lui Heinz-Günter Hüsch, avocatul care a reprezentat RFG în
negocierile cu România în perioada 1968-1989, în martie – decembrie '70, s-a negociat
plecarea a 4.000 de etnici germani din România. Pentru '71 – 6.000 de etnici germani,
la fel în 1972, în 1973 - 4.000 de etnici germani. Decretul Consiliului de Stat nr.402 din 1
noiembrie 1982[74] prevedea următoarele: „Persoanele care cer și li se aprobă stabilirea
definitivă în străinătate sînt obligate să plătească integral datoriile pe care le au față de
stat, unități socialiste și alte organizații. De asemenea, au obligația să achite în
întregime pensiile de întreținere și orice alte datorii față de persoanele fizice.
Persoanele cărora li s-a aprobat stabilirea definitivă în străinătate sînt obligate să
restituie, în valută, statului roman, cheltuielile efectuate pentru școlarizare, specializare
și perfecționare, inclusiv bursele, în cadrul învățămîntului liceal, superior, postuniversitar
și doctorat.” Sumele plătite de statul german pentru compensarea cheltuielilor de
școlarizare erau împărțite pe categorii: 1.800 de mărci germane pentru persoanele cu
studii medii, 5.500 de mărci germane pentru studenți și 7.000 de mărci germane pentru
cei cu studii superioare încheiate. În 1988 suma cerută pentru fiecare persoană era
unică – 8.950 de mărci. Banii ajungeau într-un cont al Băncii Române de Comerț
Exterior. „În 99% din cazuri, banii au fost folosiți pentru plata datoriei externe a
României”, a arătat Florian Banu, cercetător în cadrul CNSAS, care a publicat un studiu
pe această temă. În urma negocierilor purtate de Heinz-Günter Hüsch cu reprezentanții
Securității, din România au plecat între 1968 și 1989 peste 200.000 de etnici germani. [75]
[76]

Politica demografică și sanitară

Articol principal: Politica demografică a regimului Ceaușescu.

Stimularea forțată a sporului natural al populației a reprezentat una din prioritățile

regimului Ceaușescu. Un element important al acestei politici este reprezentat de
abrogarea, în 1966, a decretului din 1957 care permitea avorturile la cerere (la acea
dată, avortul nu era permis decât în unele țări comuniste). Prin decretul 770/1966 se
permitea avortul terapeutic efectuat în primele trei luni de sarcină numai pe baza unor
stricte indicații medicale și doar în cazuri excepționale se accepta sacrificarea fătului și
până la șase luni. Acest decret cu putere de lege a fost înăsprit prin Decretul 441 din 26
decembrie 1985, care permitea avorturile doar în cazul femeilor care au depășit vârsta
de 42 de ani sau care au dat deja naștere la cel puțin cinci copii. În teorie, mamele a 5
sau mai mulți copii ar fi avut dreptul la privilegii substanțiale. Mamele „eroine” a 10 sau
mai mulți copii aveau dreptul să primească gratuit din partea statului un automobil ARO,
transportul cu trenul, precum și o vacanță pe an într-o stațiune balneară.

În timp ce sporul populației era încurajat, mii de copii erau abandonați în orfelinate. Se
estimează că, la începutul anului 1990, în România orfelinatele „adăposteau”
aproximativ 100.000 de copii[77] în condiții de trai tragice.[78] Rata mortalității
infantile rămânea cea mai mare din Europa.[79]

În perioada 1988-1992, mii de copii din toată România au fost infectați cu HIV. În
majoritatea cazurilor a fost vorba despre o combinație de nepricepere medicală,
indiferență și dotări precare. Parțial cuantificabilă ani mai târziu, „rețeta” exploziei SIDA
din România este construită în jurul a două tragedii: injecții cu seringi expirate și
microtransfuzii de sânge.[78] Regimul Ceaușescu a ignorat problema epidemiei de
HIV/SIDA pe motive ideologice, considerând-o specifică societății capitaliste. În
România anilor 1980 nu se practica testarea HIV a donatorilor de sânge și a sângelui
pentru transfuzii. Acest fapt, la care se adaugă folosirea de ace de transfuzie inadecvat
sterilizate în orfelinate, a condus România pe locul doi în topul infecțiilor pediatrice cu
HIV în Europa (în anul 2004 s-a asigurat medicația și tratamentul pentru 6000 de
bolnavi de HIV SIDA).[80]
Programul de sistematizare rurală
Articol principal: Sistematizare (istoria României).

Cu prilejul vizitelor efectuate în 1971 în China și Coreea de Nord, Ceaușescu e fascinat

de ideea transformării naționale totale, așa cum era ea prefigurată în programul
Partidului Muncitoresc Coreean și deja pusă în aplicare sub egida Revoluției
Culturale din China. La scurtă vreme după întoarcerea sa în țară, Ceaușescu începe
transformarea sistemului autohton după modelul nord-coreean, influențat fiind de
filozofia Juche a președintelui Kim Ir Sen. Cărți nord-coreene pe această temă sunt
traduse în română și distribuite pe scară largă în țară.

Vizita oficială a lui Nicolae Ceaușescu și a Elenei Ceaușescu în Republica Populară Chineză. Vizita
protocolară la Ciu Enlai - iunie 1971

Nicolae Ceaușescu și Kim Ir Sen cu prilejul vizitei delegației de partid și de stat în R.P.D. Coreea, 15 iunie 1971
Începând cu 1972 Ceaușescu a trecut la punerea în aplicare a unui proiect de
„sistematizare” a localităților urbane și rurale. Prezentat de către mașina
de propagandă ca fiind un pas major pe calea „construirii societății socialiste multilateral
dezvoltate”, programul debutează la sate prin demolări în masă ale gospodăriilor
țărănești și strămutarea familiilor afectate în apartamente de bloc. [81] Demolarea satelor
este de fapt o încununare a politicii de industrializare forțată, care a dus la
destructurarea societății rurale românești. Apogeul acestui program a fost însă
reprezentat de demolarea a numeroase monumente istorice, inclusiv biserici și
remodelarea Bucureștiului în stil ceaușist (peste o cincime din centrul capitalei a fost
afectată). Casa Poporului (actualmente sediul Parlamentului) este reprezentativă. 400
de arhitecți în frunte cu arhitectul-șef, Anca Petrescu, au proiectat clădirea. Au fost rase
de pe fața pământului trei cartiere - Uranus, Antim și parțial Rahova - și 17 biserici.
Zilnic, peste 20.000 de muncitori lucrau în trei schimburi. În cinci ani, a răsărit ca din
pământ a doua clădire, ca mărime, din lume, după Pentagon, cu un volum de 2.500.000
mc, cu peste 7.000 de încăperi, unele de mărimea unui stadion. Nota de plată a fost de
circa 2 miliarde dolari în condițiile în care poporul era confruntat cu frig și grave lipsuri
alimentare.[12] Proteste venite din partea unor organizații neguvernamentale
internaționale au jucat un rol important în stăvilirea acestor planuri megalomane și
probabil în salvarea a ceea ce a mai rămas din monumentele istorice aflate pe lista
neagră a dictatorului.
Termocentrala de la Anina
Termocentrala de la Anina a fost una dintre ideile de suflet ale lui Ceaușescu. Ea a
costat 1 miliard de dolari[82] (9 miliarde de lei la vremea respectivă, jumătate cât a costat
Casa Poporului). 8000 de muncitori au fost aduși din toate colțurile țării. În aproape 100
de blocuri trăiau oameni din Moldova, Oltenia și Maramureș. Se intenționa producerea
de energie electrică prin arderea șisturilor bituminoase în combinație cu cărbune,
păcură ori gaz. Angajații termocentralei de la Anina aveau salarii de cca 13 000 lei, de
patru ori cât medicii din București. Construcția a început în 1976, a început să
funcționeze în 1984 (dar fără a produce vreodată curent), a fost închisă în 1988, a fost
vândută la fier vechi în 2003. Termocentrala de la Anina a fost un eșec foarte costisitor.
[83]

Fuga lui Pacepa

În 1977 Ion Mihai Pacepa, pe atunci director adjunct al Departamentului de Informații
Externe (spionaj) al Securității, părăsește țara și obține azil politic în Statele Unite.
Plecarea lui Pacepa dă o grea lovitură regimului comunist, iar încercările lui Ceaușescu
de a restructura Securitatea nu reușesc să-i îndepărteze pe toți colaboratorii lui Pacepa
și să limiteze pierderile. În cartea sa Red Horizons: Chronicles of a Communist Spy
Chief (ISBN 0-89526-570-2) (în românește: Orizonturi roșii: Cronicile unui spion
comunist), apărută în 1986, Pacepa dezvăluie detalii despre colaborarea regimului
Ceaușescu cu organizații teroriste arabe, activitățile intense de spionaj contra industriei
americane, precum și planurile bine ticluite de a atrage susținere politică din partea
lumii occidentale. După plecarea lui Pacepa, izolarea României pe plan internațional se
accentuează, paralel cu o înrăutățire a situației economice. Serviciile străine de
informații își intensifică eforturile de infiltrare a Securității, în timp ce controlul lui
Ceaușescu asupra aparatului începe să se clatine. [84][85]
Învățământul
O atenție specială a fost acordată reorganizării până la dezorganizare a învățământului,
aproape toate progresele perioadei precedente fiind anulate. Legea educației din 1978
a introdus principiul drag președintelui al integrării învățământului cu producția,
alungând practic din școli multe discipline și punând liceele și facultățile sub tutela unor
uzine și dându-le planuri de producție. Din punct de vedere practic rezultatele acestei
legături dintre învățământ și producție sunt neglijabile, greutățile uzinelor tutelare făcând
de cele mai multe ori activitatea productivă a școlilor și facultăților irelevantă pentru
economia națională. Învățământul a ajuns o instituție de pe băncile căreia elevii și
studenții ies cu o formație intelectuală redusă în multe domenii de activitate. Numărul
studenților era în continuă scădere. A fost reintrodusă obligativitatea prezentării unei
recomandări din partea UTC pentru intrarea în facultățile de științe sociale. Cadrele
didactice au fost epurate începând din anul 1974 când președintele țării a declarat că
„nu poate lucra în învățământul superior acela care se sustrage de la activitatea de
educare a tinerei generații în spiritul concepției marxist-leniniste, al programului
partidului nostru”. De atunci această poziție a fost extinsă la învățământul de toate
gradele. Din 1975, admiterea la doctorat nu s-a mai putut face decât cu aprobarea
comitetului municipal de partid, această autoritate fiind transferată ulterior unei comisii
speciale a Comitetului Central. Clasa conducătoare era hotărâtă să îngăduie accesul la
învățământul superior numai persoanelor care i se păreau de încredere și pe care
nădăjduia să le poată controla.[86]
Dărâmarea de biserici și mănăstiri

Întrevederea dintre Nicolae Ceaușescu (flancat de Manea Mănescu și Ștefan Voitec) și patriarhul Iustin

Moisescu,
București, 18 iunie 1977

Nicolae Ceaușescu a ordonat dărâmarea de biserici și mănăstiri, între care Biserica

Văcărești și Mănăstirea Văcărești (1716), Mănăstirea Cotroceni (1679), Mănăstirea
Mihai Vodă (1594) sau Biserica Sf. Vineri (1854) pentru a face loc Casei Poporului. În
total au fost distruse în București 23 de biserici. [87] Iată lista lor:

 Biserica Sf. Nicolae-Sârbi, începutul secolului XVI,

demolată în 1985.
 Biserica Crângași (1564) și cimitirul adiacent,
distruse în 1986.
 Biserica Alba-Postavari (1568), cu picturi murale de
Anton Serafim, demolată în martie 1984.
 Biserica Sf. Nicolae-Jitnita (1590) din Calea
Văcărești, demolată în iulie 1986.
 Clădirea Mănăstirii Mihai Vodă, 1591, demolată în
1984.
 Biserica Spirea Veche, secolul XVI, reînnoită în
secolul XVIII, demolată în aprilie 1984.
 Biserica Enei (1611), avariată de o macara în timpul
lucrărilor de reconstrucție după cutremurul din 1977
și demolată în primăvara aceluiași an. Acest lăcaș
de cult cu un ansamblu important de pictură murală
a fost prima victimă a demolărilor regimului ceaușist.
 Biserica Sf. Vineri-Hereasca din secolul XVII,
demolată în iunie 1987, doar la câțiva ani după
renovare. Biserica era împodobită cu picturi de
Dumitru Belizarie.
 Biserica Sf. Spiridon-Vechi din secolul XVII,
demolată în iulie 1987. În timpul demolării a fost
furată icoana dăruită bisericii de către Patriarhul
Silvestru al Antiohiei la 1748.
 Mănăstirea Cotroceni din 1679, cu biserica din 1598,
demolată în 1985.
 Biserica Olteni, ctitorită în 1696, demolată în iunie
1987. În 1821, în timpul luptelor dintre eteriști și
otomani, biserica servise arnăuților drept loc de
rezistență și fusese avariată de bombardamente.
Între 1863 și 1865 biserica fusese restaurată în stil
neogotic. Picturile murale executate de Gheorghe
Tattarescu au fost parțial distruse, parțial furate în
timpul demolării.
 Aripile de nord și de est ale Mănăstirii Antim (1713-
1715), demolate în 1984.
 Mănăstirea Văcărești (1716-1722), cea mai
însemnată mănăstire din București, demolată între
1984 și 1987. Dintr-o suprafață de cca 2.500 m² de
 frescă datând din timpul edificării au putut fi salvați
de către prof. Dan Mohanu și studenții săi de la
Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu doar
cca 140 m². Pictura murală care împodobea
paraclisul locului de închinare a voievodului a fost
aproape complet distrusă, cu excepția unor
fragmente cu icoane sau scene biblice care au fost
probabil furate de muncitorii șantierului de demolare.
 Biserica Bradu Staicu, 1726, restaurată în 1875 de
arhitectul Al. Freiwald, demolată în octombrie 1987.
Odată cu biserica a dispărut pilonul mesei altarului,
considerat a fi mai vechi decât biserica.
 Biserica Mănăstirii Pantelimon, 1750, demolată în
1986.
 Biserica Izvor, 1785, demolată în 1984.
 Biserica Sf. Troita-Izvor, 1804, descrisă de Barbu
Ștefănescu Delavrancea în nuvela Hagi-Tudose,
demolată în octombrie 1987. Odată cu demolarea
au dispărut numeroase obiecte de cult.
 Biserica Gherghiceanu, 1939, demolată în 1984.
 Biserica Crângași 2, 1943, demolată în 1982.
 Biserica Mărgeanului, 1946, demolată în 1981.
 Biserica Doamna Oltea, 1947, demolată în 1986.[88]
Grație și eforturilor lui Eugen Iordăchescu, inginer în domeniul translatării de clădiri, au
fost salvate de la demolare printre altele: Biserica Mihai Vodă, Biserica Schitul
Maicilor (1726, din vremea Voievodului Nicolae Mavrocordat), Biserica Sfântul Ilie
Rahova (1706, cu picturi de Gheorghe Tattarescu, Palatul Sinodal din incinta Mănăstirii
Antim și altele. Eugen Iordăchescu a asigurat translatarea a 12 biserici de interes major,
10 în București și două în afara lui.[89] Pentru că muncitorii au refuzat să
dărâme Biserica Sf. Vineri, autoritățile comuniste au adus pușcăriașii care au dărâmat
biserica în iunie 1987.[87]
Controlul cultelor religioase
Toate cultele religioase au fost infiltrate cu agenți ai Securității și s-au aflat sub controlul
strict al Departamentului Cultelor. Inclusiv Biserica Română Unită cu Roma, care oficial
nu exista, era urmărită de Direcția I a Securității, care în anul 1989 deținea 263 de
informatori în rândul clerului greco-catolic, care se cifra la 586 de persoane (episcopi,
preoți și călugări).[90]
Lichidarea instituțiilor culturale
Ceaușescu și Iliescu, jucându-se cu cercurile, 1976

În ceea ce privește istoriografia propriu-zisă, transferarea sediului ei la Academia Ștefan

Gheorghiu și la Institutul de Istorie al Partidului a lichidat-o practic ca știință. Academia
Română a fost lichidată ca instituție de cercetare, toate instituțiile i-au fost luate, noii
membri au fost aleși aproape exclusiv din rândul activiștilor culturali de partid, în frunte
cu soția președintelui. Foarte prestigiosul Institut de Matematică a fost desființat în
1975, Institutul de Pedagogie a avut aceeași soartă în 1982. Au fost de asemenea
desființate numeroase institute tehnice.[91]
Perioada autoritară și cultul personalității
Pentru mai multe detalii, vedeți Cultul personalității lui
Nicolae Ceaușescu.

Afiș propagandistic pe Calea Moșilor (București, 1986)

Ceaușescu în vizită la Sibiu, iunie 1967

Adunare Piața Palatului August 1968

Ștefan Voitec înmânându-i lui Nicolae Ceaușescu sceptrul prezidențial

în 1974 [92]

Pentru a defini ceea ce înseamnă cultul

personalității trebuie să avem în vedere doua aspecte. Un
prim aspect este legat de partea publică, și anume
campania propagandistică care a fost în totalitate
controlată și dirijată, această campanie de propagandă are
în centru un singur individ, în cazul de față pe Nicolae
Ceaușescu. Mass-media, televiziunea, radoul, cărțile
precum și manifestațiile publice joacă un rol important în
această privință, ele transmițând informații care au scopul
să-l ridice în slăvi pe conducător și să ii arate caracterul
său extraordinar.

În al doilea rând, pe lângă această campanie

propagandistică se constituie și o structură politică în care
sunt captați doar “oameni de încredere “,( crearea unei
baze personale de putere) de altfel baza politică constituie
în fond fundația propagandei. De altfel, cultul personalității
reflectă situația politică existent în stat și anume faptul că
întreaga putere este concentrată în mâinile unui singur
individ, acesta fiind conducătorul statului sau al partidului.

Aceeași structură și atmosferă care a predominat în timpul

lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost adoptată și de către
Nicolae Ceaușescu. Unitatea conducerii PMR s-a datorat
în cea mai mare măsură loialității personale a membrilor
față de lider, această loialitate se bazează pe faptul că
aceștia împărtășeau opțiuni politice comune. Pe de altă
parte, unitatea partidului și a conducerii în jurul liderului a
constituit o modalitate de protecție împotriva vreunui posibil
amestec sovietic.[93]

Începând cu anii ’70, Ceaușescu devine obiectul unui cult

al personalității tot mai pronunțat, nemaiîntâlnit în Europa
de la moartea lui Stalin.[80] În acest context, poeții
proletcultiști joacă un rol important. Titulatura completă, sub
care era adresat de presa vremii includea funcțiile sale
politice și statale: „Nicolae Ceaușescu, secretar general al
Partidului Comunist Român, președintele Republicii
Socialiste România, comandant suprem al forțelor armate”.
Deseori se adăugau și apelative precum „genialul cârmaci”,
„cel mai iubit fiu al poporului român”, „patriot înflăcărat”
„personalitate excepțională a lumii contemporane”, „luptător
pentru cauza dreptății și păcii, și socialismului”, „geniul
Carpaților”, „marele conducător”. Primul volum omagial i-a
fost dedicat în 1973. Fostul ucenic muncitor nu mai era
așezat doar în rândul „eroilor clasei muncitoare”, ci el
începe să fie văzut la capătul unui șir lung de principi, regi,
voievozi, de unde i se putea revendica legitimitatea.
Activiștii culturali au mers până într-acolo încât descoperă
în apropierea Scorniceștilor, satul natal, rămășițele unui
prim homo sapiens european, pompos intitulat
Australanthropus Olteniensis.[56] Cultul personalității i-a dat
liderului comunist ambiții nebănuite, inclusiv aceea de a
scrie un nou imn pentru RSR,[23], el modificând, se pare, o
parte din bine-cunoscutul Tricolor, pentru a introduce
versuri ca: „Azi partidul ne unește/Și pe plaiul
românesc/Socialismul se clădește/Prin elan muncitoresc”.

Soția sa, Elena, cu o pregătire școlară elementară, [94][95][96]

[97]
 era „savant de renume mondial” și „mamă iubitoare” a
poporului. Cu toate acestea, ea avea dreptul de a semna
cu dr.h.c.mult. Elena Ceaușescu, deoarece primise mai
multe titluri dr.h.c. de la diverse universități din lume.
Deoarece acest titlu se poate acorda pentru merite politice,
titlul său dr.h.c.mult. nu era o înșelătorie: prin acordarea
acestui titlu se recunoșteau merite politice ale soțului ei și
se urmăreau avantaje politice și comerciale reale. Astfel,
acordarea acestor titluri era o monedă de schimb pentru
autoritățile anumitor țări, dar titlurile erau cât se poate de
reale. Dr.h.c.mult. Nicolae Ceaușescu a primit un doctorat
de onoare de la Universitatea din Nisa, pe care îl deține și
în prezent.[98][99]

Cultul personalității lui Ceaușescu se asemăna cu cel

comunist practicat în China și Coreea de Nord de unde
poate a fost copiat după vizite efectuate în respectivele țări.
El este particularizat și de un complex cultural, care face
din familia conducătoare nu numai depozitara înțelepciunii
politice, dar și a valorilor culturale și științifice ale umanității.
Președintele „scrie” cărți de filosofie, economie politică,
istorie, este proclamat drept „mare gânditor al
contemporaneității”. Soția sa a devenit membră
a Academiei RSR și a multor altor academii, doctor în
științe chimice, „savant de renume mondial”, autoare de
cărți publicate în toate limbile pământului. [100] Cultul
personalității nu a fost practicat de niciun domnitor, rege
sau conducător român din istorie cu excepția legionarilor.
[101]
 La o ședință de deschidere a Marii Adunări Naționale,
Ceaușescu a apărut purtând sceptrul prezidențial, similar
cu cele folosite de monarhi. Astfel de excese îl determină
pe pictorul Salvador Dali să-i trimită dictatorului o
telegramă de „felicitare”. Cotidianul central al partidului
- Scînteia - nesesizând tonul ei vădit ironic, publică textul
integral al telegramei[102].[nefuncțională]

Pentru a evita noi situații de „gen Pacepa”, Ceaușescu

numește membri ai propriei familii, în frunte cu Elena, în
funcții cheie de conducere.
Statura politică a lui Ceaușescu
Pe parcursul „Epocii Ceaușescu”, România devine al
patrulea mare exportator european de armament [necesită  citare].
În pofida acestui fapt, se pare că fostul șef de stat se visa
laureat al Premiului Nobel pentru Pace. În acest sens,
Ceaușescu face mari eforturi pentru a obține statutul de
mediator în conflictul israeliano-palestinian (România fiind
singura țară în contact oficial cu ambii beligeranți). Mai
mult, în anul 1986, el a organizat un referendum pentru
aprobarea reducerii cheltuielilor și personalului Armatei
Române cu 5%. Acestea nu îl împiedică să oblige liceenii la
pregătire militară, sub forma detașamentelor
premilitare P.T.A.P., să oblige studentele să facă pregătire
premilitară, o zi pe săptămână, în primii 3 ani de facultate și
să organizeze pregătirea militară a tuturor oamenilor
muncii, sub forma Gărzilor Patriotice. În aceeași perioadă,
la inițiativa șefului de partid și de stat, erau convocate
frecvent mari „adunări populare” pentru
susținerea păcii mondiale, la care oamenii erau obligați să
participe.

Principiul „neamestecului în treburile interne” este intens

promovat de către Ceaușescu care dorea ca nimeni din
exterior să nu-l acuze pentru dezastrul în care se afundă
țara. Pe măsură ce își consolidează puterea, șeful de stat
român devine megaloman, amăgit se pare de propaganda
propriului partid: aparatul de propagandă partinic îl prezintă
ca măreț personaj istoric, pe linia lui Burebista, a
lui Decebal și a marilor domnitori medievali. Deseori,
oameni de cultură, obligați de susținătorii regimului, îl
proslăvesc pe „Marele Cârmaci”. Ajutat de istorici obedienți,
„Mult iubitul și stimatul” își permite să modifice
istoria: Mircea cel Bătrân devine „cel Mare”, iar Ioan Vodă
cel Cumplit devine „cel Viteaz”. „Președintele însuși a scris
în repetate rânduri despre trecut, publicând chiar și un
volum intitulat «Pagini din istoria poporului român»(1983).
Numeroși activiști culturali, între ei și unul din frații
președintelui (generalul Ilie Ceaușescu), au devenit peste
noapte istorici oficiali, preocupați în egală măsură de istoria
antică, contemporană, medievală. Obsesia istorică reflectă
pe de-o parte criza de legitimitate a regimului; pe de altă
parte, ea are și menirea unei diversiuni, căutând să pună în
interesul partidului firescul sentiment național. Modul însă
foarte elementar în care se pune în practică acest
naționalism istoric, caracterul său aniversativ, patriotard,
fals euforic sunt de natură de a avea mai degrabă rezultate
inverse”.[103]

Ceaușescu patronează un sistem politic de tip comunist, cu

partid unic și alegeri de fațadă căci pe buletinele de vot nu
existau mai multe partide astfel că P.C.R. câștiga cu 99,7%.
Oamenii se prezintă la alegeri în procent de 99,9% de frică,
pentru a nu intra în vizorul Securității. Este clamată o
„democrație socialistă” pe care oamenii trebuie să o
accepte și să o laude în public.
Îngrădirea libertății de exprimare
În martie 1983 Consiliul de Stat a hotărât înregistrarea
mașinilor de scris și multiplicat. Posesia și folosirea lor au
fost strict reglementate, pentru a preveni utilizarea lor de
către persoane care „reprezintă un pericol pentru ordinea
publică ori securitatea statului”, cu alte cuvinte de către cei
care ar fi îndrăznit confecționarea de manifeste. O lege
similară existase între 1948-1964, dar după aceea
stăpânirea și folosirea mașinilor de scris de către particulari
fusese liberă. Conform noului decret, aprobările de folosire
a mașinilor de scris vor fi date de către Ministerul de
Interne care poate „efectua și controlul asupra modului cum
acestea sunt folosite”; o fișă cu literele, cifrele și semnele
ortografice ale fiecărei mașini urmează a fi depusă la
miliție. Astfel se putea identifica locul unde ar fi fost create
manifestele. Decretul prevedea, de asemenea, că
„închirierea mașinilor de scris ... precum și împrumutarea
acestora în afara domiciliului deținătorului sunt
interzise.”[104]

În același an, pe motiv că a criticat într-o predică faptul că

ziua de Crăciun era zi obișnuită de lucru în România
comunistă, preotul Géza Pálfi din Odorheiu Secuiesc a fost
arestat și omorât în bătaie de organele de Securitate.
După o vizită în China și Coreea de Nord în anul 1971, la o
ședință a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. din 6 iulie
1971, Ceaușescu a prezentat propunerile sale pentru
„îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare
marxist-leninistă a membrilor de partid a tuturor oamenilor
muncii.”[105] Cele 17 propuneri sau „teze” au fost
considerate o „minirevoluție culturală” de către majoritatea
observatorilor. Propunerile chemau la „creșterea continuă a
rolului conducător al partidului în toate domeniile activității
politico-educative”, cereau sublinierea „marilor realizări ale
poporului român - constructor al socialismului”, „un control
mai riguros... pentru a evita publicarea operelor literare
care nu sunt la nivelul cerințelor activității politico-
ideologice a partidului, a cărților care promovează idei și
concepții dăunătoare intereselor construcției socialiste.” În
repertoriul teatrelor, operelor și teatrelor de varietăți trebuia
să se pună accentul „pe promovarea producțiilor naționale
cu un caracter militant revoluționar.” După 1981 n-au mai
fost permise conferințele naționale ale Uniunii Scriitorilor.
Ședințele secțiilor de proză și poezie ale Uniunii Scriitorilor
au fost interzise. În aceste condiții de limitare a libertății de
exprimare a fost promovat protocronismul, ca ideologie
culturală care se baza pe o perspectivă naționalistă asupra
trecutului și pe negarea influențelor externe în cultura
românească.(Mihai Bărbulescu ș.a, 2002, op. cit.)
Monitorizarea discuțiilor cu străinii
Legi și decrete speciale au fost adoptate pentru a îngrădi și
controla contactele cetățenilor români cu străinii; astfel s-a
decretat obligativitatea raportării oricărei convorbiri cu un
cetățean străin, iar în 1982 a fost limitat numărul
convorbirilor telefonice pe care abonații le puteau avea cu
străinătatea. Toate aceste măsuri au îngreunat sensibil
contactele cu lumea din afară, ușurând în același timp
reprimarea acțiunilor de disidență.[104]

Proteste în perioada regimului Ceaușescu

În primăvara anului 1977 s-a înregistrat mișcarea inițiată de
scriitorul Paul Goma. În vara anului 1977 a avut loc greva
minerilor de pe Valea Jiului. În anul 1984 a eșuat o
tentativă de lovitură de stat pusă la cale de trei generali,
între care și Nicolae Militaru.[23] La sfârșitul anului 1987 a
avut loc un nou protest, de data aceasta al muncitorilor de
la uzine brașovene: 61 dintre ei vor fi condamnați la
închisoare, iar 67 vor fi arestați la domiciliu.

Gabriel Andreescu, Dorin Tudoran, Dan Petrescu sau Radu

Filipescu au protestat și ei în anii '80 față de abuzurile
regimului totalitar.

În martie 1989, șase membri marcanți ai Partidului

Comunist: Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Silviu
Brucan, Corneliu Mănescu, Constantin
Pârvulescu și Grigore Răceanu i-au trimis lui Ceaușescu o
scrisoare, cunoscută apoi ca „scrisoarea celor șase”, în
care îi imputau faptul că exercita o dominație absolută
asupra partidului.

Sfârșitul regimului lui Ceaușescu

Revoluția din decembrie 1989
Articole principale: Revoluția română din
1989 și Cronologia ultimelor 80 zile ale regimului
Ceaușescu.

Evenimentele sângeroase de
la Timișoara și București din decembrie 1989 au culminat
cu căderea lui Ceaușescu și a regimului comunist.

Spre exasperarea majorității covârșitoare a românilor,

Ceaușescu este confirmat în fruntea PCR pentru un nou
termen de cinci ani, la Congresul al XIV-lea al PCR din
noiembrie 1989. La acest congres Ceaușescu
denunță Pactul Molotov-Ribbentrop și cere anularea
consecințelor acestuia.

Prima tentativă de organizare a unor proteste ar fi trebuit

să se materializeze la Iași, în 14 decembrie 1989, dar
manifestația, ce ar fi urmat să se desfășoare în Piața Unirii,
este dejucată de autoritățile comuniste. [106] O tentativă a
regimului de a-l evacua pe pastorul reformat
maghiar László Tőkés din locuința parohială pe care o
ocupa de drept la Timișoara, pe motiv că acesta ar fi fost
mutat la o altă parohie, întâmpină rezistență din partea
enoriașilor, care înconjoară casa parohială într-o
demonstrație de sprijin. Acestora li se alătură și români, iar
demonstrația capătă în scurtă vreme un caracter mai larg,
de protest împotriva regimului comunist. Trupe ale armatei,
miliției și Securității apar la fața locului la 17 decembrie
1989 și deschid focul asupra manifestanților.

La 18 decembrie 1989, Ceaușescu pleacă într-o vizită

oficială în Iran, lăsându-i soției sale, Elena, și altor
colaboratori apropiați, misiunea de a înăbuși revolta de la
Timișoara. Revolta continuă să ia amploare. După
revenirea sa în țară, la 20 decembrie 1989, Ceaușescu ține
o cuvântare televizată dintr-un studio de televiziune
amenajat în incinta clădirii CC al PCR, în care califică
evenimentele de la Timișoara drept o încercare din afară
de imixtiune în afacerile interne și de subminare a
suveranității României. Până la cuvântarea lui Ceaușescu,
mediile oficiale de informare evită cu strictețe orice referință
la evenimentele care se derulau în Timișoara, singurele
surse de informare fiind posturile de radio din afara
granițelor țării, precum Radio Europa Liberă și Vocea
Americii. O „adunare populară” în sprijinul regimului este
organizată pentru ziua următoare, 21 decembrie, în fața
sediului CC al PCR, într-un loc care, în urma evenimentelor
acelei zile, poartă azi numele de Piața Revoluției.
[107]
 Demonstrația degenerează în mișcare de răsturnare a
regimului. Soții Ceaușescu, surprinși de această turnură a
lucrurilor, se dovedesc incapabili de a păstra controlul
asupra maselor. Populația capitalei se adună în Piața
Revoluției, unde se confruntă cu unități ale miliției și
armatei. Din păcate, raportul de forțe înclină în favoarea
forțelor de represiune, bine reprezentate numeric și bine
înarmate, care până la miezul nopții reușesc să degajeze
piața, omorând zeci și arestând sute de protestatari.

Cu toată întreruperea transmisiunii televizate a

demonstrației din 21 decembrie, reacția ineptă și
neajutorată a lui Ceaușescu nu scapă neobservată de
telespectatorii din întreaga țară. Până în dimineața zilei de
22 decembrie 1989, protestele se răspândiseră deja în
toate marile orașe ale României. Moartea în condiții
suspecte a ministrului apărării, generalul Vasile Milea, este
anunțată în 22 decembrie de către posturile naționale de
radio și televiziune. Imediat după acest anunț, o ședință
extraordinară a comitetului politic executiv al PCR are loc,
sub conducerea lui Ceaușescu, care cu acest prilej anunță
că preia comanda armatei. Ceaușescu mai face o
încercare disperată de a se adresa mulțimii adunate în fața
sediului CC, dar fără succes. Protestatarii forțează ușile și
pătrund în sediul CC, iar soților Ceaușescu nu le rămâne
decât opțiunea de a fugi cu un elicopter care îi aștepta pe
acoperișul clădirii CC.
Procesul și execuția
Articol principal: Procesul și execuția soților Ceaușescu.

Soții Ceaușescu au fost condamnați printr-un proces-

spectacol ținut în pur stil stalinist[108] cu verdict trasat
dinainte de Victor Atanasie Stănculescu[108][109] și sacii de
învelit cadavre aduși dinainte[108] la pedeapsa capitală și
confiscarea totală a averii pentru săvârșirea următoarelor
infracțiuni:

- Genocid, prevăzut de articolul 357, aliniat 1, literele a-c,

Cod Penal;

- Subminarea puterii de stat, prevăzut de articolul 162,

aliniat 1, Cod Penal;

- Acte de diversiune, prevăzut de articolul 163 Cod Penal;

- Subminarea economiei naționale, prevăzut de articolul

165, aliniat 2, Cod Penal, toate cu aplicarea articolelor 33-
34 și 41, aliniat 2, Cod Penal.[110]
Deshumarea
Nicolae Ceaușescu și soția sa, Elena Ceaușescu, au fost
deshumați pe 21 iulie 2010 pentru prelevarea de probe
ADN, după 21 de ani, la cererea fiului lor Valentin
Ceaușescu și a ginerelui Mircea Oprean (soțul Zoiei
Ceaușescu), pentru a stabili dacă ei au fost sau nu
înmormântați acolo.[111][112][113] Probele ADN au demonstrat
că, într-adevăr, soții Ceaușescu au fost înmormântați
la Cimitirul Ghencea din București.[114]

Ceaușescu în conștiința populară

 Ceaușescu vânător, 1976

Potrivit unui sondaj CURS realizat în 2009, 31% dintre cei

chestionați sunt de părere că în manualul de istorie Nicolae
Ceaușescu ar trebui prezentat ca un om care a făcut
României mai mult bine, 13% că a făcut mai mult rău, iar
52% ca un om care a făcut bine și rău în mod egal. Cei mai
mulți care consideră că Ceaușescu a făcut mai mult bine
sunt persoane de peste 56 de ani.[115] În emisiunea „Tănase
și Dinescu”, Stelian Tănase arătă că, întrebați de ce regretă
epoca Ceaușescu, nostalgicii lui Ceaușescu de vârstă
înaintată invocă în primul rând faptul că erau tineri. Adrian
Cioroianu a afirmat și el același lucru pe 7 august 2011 la
postul Realitatea TV: oamenii care au nostalgia lui
Ceaușescu au, de fapt, nostalgia propriei tinereți. Tiberiu
Conțiu Șoitu, conf. dr. la catedra de Asistență Socială,
sociologul constănțean Ionel Alexe din Constanța, istoricul
clujean Vasile Lechințan, sociologul bucureștean Lazăr
Vlăsceanu exprimă și ei aceeași părere.[116] Alte categorii
care regretă epoca Ceaușescu sunt unii favorizați ai
regimului de atunci (aceia al căror nivel de trai a scăzut
comparativ cu cel din vremea aceea) și unii din cei care au
în prezent o situație economică precară sau disperată,
arată sociologul constănțean Ionel Alexe din Constanța și
sociologul Marius Matichescu. Ultimul arată că nostalgia nu
va fi întâlnită niciodată la „un capitalist, un patron de firmă,
la cineva care nu are probleme și poate să-i ofere copilului
un apartament sau chiar un loc de muncă“.[116] Printre
locuitorii din mediul rural, doar 9% consideră că Ceaușescu
ar fi făcut României mai mult rău decât bine.[115] Un studiu al
opiniei publice executat de Marsh Copsey and Associates
și Biroul de Cercetări Sociale arată că majoritatea
românilor spun că regretă epoca Ceaușescu și nu sunt de
acord cu faptul că soții Ceaușescu au fost executați. Totuși
răsturnarea vechiului regim este considerată a fi fost în
folosul țării de 40,3%, față de 35,7% care consideră că a
fost în dauna țării și de 24% care au spus că nu știu. Mai
mult, 60,2% nu ar prefera ca România să revină la
rânduielile din vremea lui Ceaușescu față de 22,3% care ar
prefera acest lucru, 17,5% spunând că nu știu sau nu
răspund.[117] Sondajele s-au făcut numai pe românii aflați pe
teritoriul României, deci fără cele 2,1 milioane de români
care muncesc în străinătate.[118]

Neexistența de „conturi secrete” ale lui

Ceaușescu
În primele zile ale revoluției din decembrie 1989 s-a vorbit
mult despre conturile secrete ale lui Nicolae Ceaușescu. La
procesul din 25 decembrie 1989, membrii Tribunalului
Militar Excepțional au pus întrebări legate de acești bani,
dar ambii soți Ceaușescu au declarat că nu au nici un dolar
pe conturi în bănci străine. Deși acuzația de delapidare a
banilor statului român nu a fost inclusă între capetele de
acuzare (care erau 4 la număr),[119] totuși, în comunicatul
care a fost difuzat de televiziune și radio, și a doua zi de
presa scrisă, s-a adăugat un al cincilea punct cu următorul
conținut: „Încercarea de a fugi din țară pe baza unor fonduri
de peste un miliard de dolari, depuse în bănci străine”.[120]

În 1990 un grup de experți canadieni angajați de Guvernul

României pentru a da de urma banilor lui Ceaușescu, a
propus arestarea lui Dan Voiculescu, dar investigațiile lor
au fost oprite în mod nejustificat.[121][122][123]

Parlamentul însă a adoptat, în data de 14 octombrie 2008,

raportul Comisiei parlamentare de anchetă pentru
investigări și clarificări referitoare la conturile lui Nicolae
Ceaușescu, concluzia finală fiind că fostul șef de stat nu a
avut conturi sau averi depozitate în străinătate. „În doi ani
de activitate, am invitat diferite persoane care au făcut
parte din sistemul de stat de atunci, oameni din BCRE,
jurnaliști care s-au ocupat de acest subiect. De altfel, tot
raportul cuprinde mărturiile acestor persoane. Concluziile
sunt bazate pe aceste mărturii. Concluzia comună a tuturor
celor audiați a fost că Nicolae Ceaușescu nu a avut conturi
în afara țării”, a declarat președintele comisiei de anchetă,
senatorul Sabin Cutaș.[124]

Ipoteza existenței unor conturi secrete a fost infirmată

inclusiv de gen. Silviu Predoiu, fost șef al Serviciului de
Informații Externe care, într-un interviu pentru Europa
Liberă, a declarat: "A fost o anchetă extinsă și a fost
reflectată și în presă într-o perioadă. În principiu, eu nu
sunt de acord neapărat cu ideea de „conturile lui
Ceaușescu”. Sunt convins că nu avea o evidență „conturile
lui”. Dacă erau ale lui, ar fi avut o evidență. Nu-mi aduc
aminte să fi fost găsite în cabinetul lui... Unde putea să țină
o evidență a conturilor Ceaușescu? Pentru că n-a apucat
să-și adune nimic de acolo. Nu cred neapărat că avea
conturi. Erau niște conturi, aflate la dispoziția unor unități
operative, pentru o serie de activități. Să nu uităm că era
perioada când s-au plătit datoriile externe și s-au făcut o
serie de contracte spectaculoase la timpul respectiv. Nu
știu nimic despre soarta lor. S-au făcut niște anchete în
serviciu. Una foarte profundă, cred că la nivelul anilor
2000, care s-a terminat cu niște rapoarte trimise către
Parchet la momentul respectiv.” Mitul conturilor lui
Ceaușescu i-a fost atribuit, fără dovezi, lui Dan Voiculescu.
[125]

Altele
Familia
Nicolae Ceaușescu cu soția și părinții (1968)

Valentin Ceaușescu, fiul soților Ceaușescu

 Ceaușescu jucând biliard, 1976

Ceaușescu a avut 3 copii: un fiu, Valentin

Ceaușescu (n. 1947), specialist în fizică și care nu a deținut
funcții politice, o fiică, Zoia Ceaușescu, matematician (n. 1
martie 1949, d. 20 noiembrie 2006) și un fiu mai tânăr, Nicu
Ceaușescu (n. 1 septembrie 1951, d. 25 septembrie 1996),
care s-a implicat direct în politică. Însă singurul nepot de
sânge al lui Ceaușescu avea să se afle abia după
aproximativ 20 de ani, acesta fiind fiul lui Valentin
Ceaușescu, născut în 1981.[126]
Venituri legale
Salariul oficial al lui Ceaușescu era de 18.000 lei
(aproximativ 1.200 dolari la cursul oficial de schimb din
1989, având o medie de 14,92 lei, echivalent al salariului
mediu din SUA în acea perioadă).[127] Au existat zvonuri că
deținea conturi secrete în străinătate, dar urma acestora nu
a putut fi descoperită.[128] Există în schimb dovezi că luxul în
care trăia Ceaușescu era finanțat din bani publici. [129]
Garda personală
Garda personală a lui Ceaușescu consta din 40 de membri,
responsabili pentru protecția întregii sale familii, precum și
a locuințelor acestora[necesită  citare]. Șeful gărzii,
colonelul Dumitru Burlan, afirmă că întreaga gardă era
dotată cu numai două arme automate (dotare insuficientă
pentru o apărare serioasă). Colonelul Burlan susține că
Ceaușescu se credea iubit de popor și nu simțea nevoia
protecției. De fapt pe Ceaușescu îl apăra tot regimul său și
întreaga Securitate și nu avea nevoie de o gardă de corp
prea puternică. Departamentul Securității Statului a avut
8.474 de oameni, iar Trupele de Securitate, comandate
de generalul Ghiță, erau de aproximativ 15.000.[130]

Preferințe
Într-un articol recent, se afirmă că Ceaușescu ar fi fost
implicat în închisoare într-un caz de homosexualitate, care
s-ar fi consumat între el și un alt deținut numit Marcovici.
Cazul a fost prelucrat de Chivu Stoica, care a acționat la
indicațiile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în sensul prevenirii
unor întâmplări similare.[131]

Suzana Andreias, șefa personalului la reședința de la

Snagov a familiei Ceaușescu timp de aproape trei decenii,
a declarat: „Erau foarte apropiați, se țineau de mână.
Ceaușescu nu ieșea din cuvântul ei, dar și tovarășa se
interesa mult de el, dacă a mâncat, dacă are tot ce-i
trebuie, dacă e mulțumit. Luau masa în curte și se simțeau
bine împreună. Lui îi plăcea mult muzica Ioanei Radu și a
Miei Braia și, după ce mâncau, el cânta, jucau table și ea îl
mai fura. Zicea tovarășul: «Iar m-ai furat, nu mai joc.» «Hai,
Nicule, că nu te mai fur...» Și uite-așa se distrau ei în
familie” . Lui Ceaușescu îi plăceau șahul, biliardul și voleiul.
După versurile pe care le recita pe la congrese, se pare că
citea literatura română, și în primul rând poezia lui
Eminescu. Nu era pretențios la mâncare și avea gusturi
rustice. Filmele le-a descoperit pe la 35 de ani. Era mare
fan Kojak și se uita cu plăcere la filme polițiste americane.
Toate reședințele lui erau dotate cu o sală specială de
proiecție. După 1955, s-a apucat de vânătoare, mai întâi
invitat de șefii locali de partid, pe care îi controla la vremea
aceea în calitatea lui de membru al Biroului Politic al CC.
Din 1968, cuvântările sale au început să fie tipărite. S-a
ajuns la Ceaușescu în 33 de volume. În ultimii 10 ani din
viață, a suferit de diabet. Odată cu înaintarea în vârstă, a
devenit tot mai fricos. Din 1972, nu mai purta niciun articol
de îmbrăcăminte mai mult de o zi. Direcția a V-a a
Securității a înființat ateliere de croitorie care produceau
numai pentru el: îmbrăcăminte de birou, șepci Lenin,
jachete Mao, paltoane de stofă englezească, hanorace
vătuite, în stil sovietic, costume de vânătoare în stil
german. Era pedant și obsedat de punctualitate. În fiecare
dimineață, la 8 fix, coloana de mașini îl ducea la birou. Lua
masa de prânz la ora 13 fix. Folosea gel de duș Badedas și
se rădea cu Gillette. Îi plăceau Galbena de Odobești și
șampania roze.[12]
„„A fost vorba de dereglare psihică în cazul lui Nicolae
Ceaușescu. Mulți întreabă dacă răposatul a fost paranoic și eu,
de regulă, le răspund - și aceasta este opinia mea personală -
că n-a fost paranoic, ci psihopat paranoic. Diferența este de
grad, ambii au un sistem ideativ rigid, cred foarte tare că ceea
ce este în capul lor este și adevărat, diferența între un paranoic
și un psihopat paranoic este gradul de desprindere de realitate.
De pildă, paranoicul o să îți spună că el comunică cu
extratereștrii și că dușmanii pun otravă în lampa din plafon și îți
dai seama repede că este prea de tot, în timp ce un psihopat
paranoic te va convinge până la un anumit punct, pentru că el
pare coerent. La o primă analiză, parcă nu este chiar nebun de
tot. Paranoizii sunt printre noi și sunt în funcții foarte înalte,
peste tot în lume. Paranoid au fost și Hitler, și Stalin”, a fost
descrierea făcută de psihologul Holdevici Irina fostului dictator
la emisiunea „Profesioniștii” de pe TVR.”
—Cristian Andrei, Holdevici: „Am fost un amărât de agent. N-
am fost niciodată împotriva unui regim”. Lista celor turnați: Ion
Vulcănescu, Gregorian Bivolaru, Vladimir Gheorghiu,
puterea.ro, 22 februarie 2011

Decorații
Nicolae Ceaușescu a primit mai multe medalii și decorații
printre care:[132]

 1988: Ordinul Karl Marx.[133]

 1971 (17 mai): Marea Cruce a Ordinului de Merit
al Republicii Federale a Germaniei.
A fost singurul român care a avut onoarea să se plimbe cu
trăsura reginei Elisabeta a II-a.[134]

Imagini
 

Demolarea (în locul restaurării) Bisericii Enei (sec. XVIII) în

urma avariilor cauzate de cutremurul din 1977

 


Nicolae Ceaușescu și Suleyman Demirel

Note
1. ^ a b c d „Nicolae Ceaușescu”, Gemeinsame Normdatei,
accesat în  9 aprilie 2014
2. ^ a b Чаушеску Николае, Marea Enciclopedie Sovietică
(1969–1978)[*]
3. ^ a b c d Autoritatea BnF, accesat în  10 octombrie 2015
4. ^ a b c d Nicolae Ceaușescu, SNAC, accesat în  9
octombrie 2017
5. ^ a b Nicolae Ceaușescu, Find a Grave, accesat în 9
octombrie 2017
6. ^ s:Hotărârea CFSN privind instituirea Tribunalului Militar
Excepțional
7. ^ Mădălina Mihalache (24 iulie 2015),  „Cultul lui
Ceaușescu a fost interzis prin lege. Iohannis a promulgat
legea inițiată de Crin. Muraru: Asistăm la nașterea unei
jurisprudențe în acest domeniu”, Adevărul, accesat în  30
iulie 2015
8. ^ Lavinia Betea (2 mai 2011),  „Ceaușescu, între legendă
și adevăr: data nașterii și alegerea numelui de
botez”, Jurnalul, accesat în 4 octombrie 2015
9. ^ Mihaela Stoica (26 ianuarie 2015),  „Unul dintre cele
mai bine păzite secrete înainte de 1989: data reală a
nașterii lui Nicolae Ceaușescu”, Gândul, accesat în 4
octombrie 2015
10. ^ „Revista muzeelor și monumentelor: Muzee”. Consiliul
Culturii și Educației Socialiste.  21 mai 1988 – via Google
Books.
11. ^ Fragment dintr-un referat întocmit în perioada
interbelică: Procedând la investigațiuni pentru stabilirea
ultimului domiciliu și supravegherea comunistului
 CEAUȘESCU NICOLAE, semnalat prin alăturata notă
informativă, am stabilit următoarele: CEAUȘESCU
NICOLAE, născut la 26 ianuarie 1918,  în comuna
Scornicești, județul Olt, fiul lui Andrei și Alexandra, de
naționalitate română, religie ortodoxă, de profesiune
cizmar, este cunoscut la cazierele Direcțiunii Generale a
Poliției, având dosarul No. 36 885. Sus-numitul activează
în mișcarea comunistă de la vârsta de 14 ani. După cum
este arătat mai jos, a fost arestat de mai multe ori, având
și o condamnare de 2 ani. A venit în București în anul
1928, angajându-se ca ucenic la cizmia Săndulescu
Alexandru din Calea Victoriei No. 89, unde a stat până în
anul 1932. La 25 noiembrie 1933 cu actele de anchetă a
fost înaintat Parchetului Tribunalului Ilfov, de către
Prefectura Poliției Capitalei cu adresa No.109593, pentru
acte de sabotaj și îndemn la grevă. Sursa: Gheorghe
Buzatu, Ion Antonescu Un A.B.C. al anticomunismului
românesc, vol. 2, Editura Majadahonda, 1999.
12. ^ a b c d e f National Geographic România.  „Viata lui
Nicolae Ceausescu”. Viata lui Nicolae Ceausescu.
Accesat în 25 ianuarie 2011.
13. ^ a b realitatea.net (26 d.Hr.).  „26 ianuarie - Ziua lui
Nicolae Ceaușescu”. Accesat în  23 februarie 2010.
14. ^ Libertatea (26 ianuarie 2009). „Nicolae Ceaușescu ar fi
împlinit azi 91 de ani”. Accesat în  23 februarie 2010.
15. ^ a b c „Nicolae Ceaușescu, "devotat, disciplinat,
inteligență vie"”,  Jurnalul Național, 24 iulie 2009, accesat
în 23 ianuarie 2015
16. ^ Toma Roman Jr (28 mai 2008), „Cum a fost arestat în
'36 Nicolae Ceaușescu”,  Jurnalul Național, accesat în  23
ianuarie 2015
17. ^ „O cotitură a destinului. Procesul lui Nicolae
Ceaușescu din 1936, în Adrian Cioroianu (ed.),
Comuniștii înainte de comunism: procese și condamnări
ale ilegaliștilor din România, pp. 257-
305.”,  Academia.edu, accesat în  23 ianuarie 2015
18. ^ „Viața lui Nicolae Ceaușescu”,  Natgeo.ro, accesat
în 23 ianuarie 2015
19. ^ Lavinia Betea,  „Nicu și Lenuța, sex cu gardianul la
ușă”, Historia, accesat în  23 ianuarie 2015
20. ^ Viața lui Nicolae Ceaușescu, pagina 2.
Revista National Geographic. Accesat la 21 februarie
2010.
21. ^ Ilarion Țiu (18 septembrie 2011).  „Ceaușescu a
colectivizat cu arma în mână”.  Adevărul.
22. ^ România - Viața politică în documente -
1950, arhivelenationale.ro
23. ^ a b c Cristian Preda, Rumânii fericiți. Vot și putere de la
1831 până în prezent.Iași, Polirom, 2011, p. 256
24. ^ Viața lui Ceaușescu, pagina 3. Revista National
Geographic. Accesat la 21 februarie 2010.
25. ^ Varujan Vosganian-Cartea șoaptelor, pag 256-272,
Editura Polirom, Iași, 2009, ISBN 978-973-46-0887-4
26. ^ „Eroi printre noi / Nițu Stan, căpetenia anticomuniștilor
din Vadu Roșca”. adevarul.ro. Accesat în  4 august 2015.
27. ^ „"Mai rai ca Ceausescu" - ROL.ro”. rol.ro. Accesat în 4
august 2015.
28. ^ „Martirii din Vadu Rosca”. HotNewsRo. Accesat în 4
august 2015.
29. ^ Ziarul de Iasi. „Ceausescu a murit de blestemul
razvratitilor de la Vadu Rosca”. ziaruldeiasi.ro. Accesat
în 4 august 2015.
30. ^ „Universul Românesc”. universulromanesc.com.
Accesat în 4 august 2015.
31. ^ Ion Roata. „UNIVERSUL - Constituția României -
ARTICOLUL 126: Instanțele
judecătorești”.  universulromanesc.org. Accesat în 4
august 2015.
32. ^ „Jurnalul de Vrancea Online, știri din Vrancea, opinii și
politică - Zanfir, cel mai bogat din Vrancea. Stan,
anchetat de Ceaușescu”. jurnaluldevrancea.ro. Accesat
în 4 august 2015.
33. ^ „Memoria - revista gandirii arestate”.  memoria.ro.
Accesat în 4 august 2015.
34. ^ Confesiunea lui Gheorghe Apostol, ultimul mohican al
dinastiei comuniste, 23 august 2010, Jurnalul Național,
accesat la 6 iulie 2012
35. ^ a b Cartea șoaptelor pag 265-267, Editura Polirom, Iași,
2009, ISBN 978-973-46-0887-4
36. ^ Relatarea țăranului Nițu V. Stan care nu și-a recăpătat
proprietatea nici după 50 de ani, ziua.net, 14 decembrie
2007
37. ^ Pierre Du Bois, Ceaușescu la putere. Anchetă asupra
unei ascensiuni politice. trad. din engl. de Ioana Ilie,
cuvânt-înainte de Vladimir Tismăneanu și Cristian Vasile.
Humanitas, București, 2008, p. 139
38. ^ Ceaușescu a cerut rachete de la americani, 6 februarie
2009, Evenimentul zilei, accesat la 16 iunie 2014
39. ^ a b Ceaușescu vedea în Nixon un zarzavagiu, 4 iulie
2009, Evenimentul zilei, accesat la 16 iunie 2014
40. ^ Henri Kissinger, Diplomația, Editura Bic ALL, București,
2003, p. 616
41. ^ Memorandum de la consilierul președintelui pentru
securitate națională către președintele Nixon, 10 iulie
1969, Document 65, „Foreign Relations 1969-1976”,
volumul XII, p. 197, apud. Larry L. Wats, Ferește-mă
Doamne de prieteni …, Editura RAO, București,
2011, ISBN 978-6068255-95-8, p. 489
42. ^ Memorandumul discuției dintre Henri Kissinger, John
H. Holdridge și ambasadorul Chow Shu-kai, 6 august
1969, Document 21, „Foreign Relations 1969-1976”,
volumul XII, p. 53, apud. Larry L. Wats, Ferește-mă
Doamne de prieteni …, Editura RAO, București,
2011, ISBN 978-6068255-95-8, p. 488
43. ^ Document 20, „Foreign Relations 1969-1976”, volumul
XII, p. 52, apud. Larry L. Wats, Ferește-mă Doamne de
 prieteni …, Editura RAO, București, 2011, ISBN 978-
6068255-95-8, p. 488
44. ^ Memorandum de la Helmut Sonnefeld, consilier NSC
către consilierul pentru securitate națională, Document
117, „Foreign Relations 1969-1976”, volumul XII, p. 352,
apud. Larry L. Wats, Ferește-mă Doamne de prieteni …,
Editura RAO, București, 2011, ISBN 978-6068255-95-8,
p. 492
45. ^ Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins,
Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României,
Editura Enciclopedică, București, 1998, p. 540
46. ^ Ceaușescu voia rachete americane de frica rușilor, 6
februarie 2009, Evenimentul zilei, accesat la 16 iunie
2014
47. ^ Ceaușescu și visul american, ediția 1973, 9 mai 2013,
Cristina Diac, Adevărul, accesat la 16 iunie 2014
48. ^ Târgul dintre Nicolae Ceaușescu și americani: „clauza“
contra evrei, 10 februarie 2009, Evenimentul zilei,
accesat la 16 iunie 2014
49. ^ Ovidiu Bozgan, Cronica unui eșec previzibil. România
și Sfântul Scaun în epoca pontificatului lui Paul al VI-lea,
București 2004, pag 283.
50. ^ O. Bozgan, Cronica, pag. 265.
51. ^ O. Bozgan, Cronica, pag. 286.
52. ^ Vlad Georgescu- Istoria românilor de la origini până în
zilele noastre, Editura Humanitas, București, 1992, p.275
53. ^ Vlad Georgescu- Istoria românilor de la origini până în
zilele noastre, Editura Humanitas, București, 1992, p.281
54. ^ Vlad Georgescu- Istoria românilor de la origini până în
zilele noastre, Editura Humanitas, București, 1992,
p.282,283
55. ^ Vlad Georgescu- Istoria românilor de la origini până în
zilele noastre, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992, p.284
56. ^ a b Vlad Georgescu- Istoria românilor de la origini până
în zilele noastre, Editura Humanitas, București, 1992,
p.282
57. ^ a b „Țara umilinței în Templele Foamei: cum ne-am bătut
pe un ou, pe „Frații Petreuș" de pe cartelă sau pe o sticlă
cu lapte. Lumina, butelia și căldura, la
porție”.  adevarul.ro. Accesat în 4 august 2015.
58. ^ „O scurtă istorie a comunismului din
România”. dilemaveche.ro. Accesat în  4 august 2015.
59. ^ Raport al Comisiei prezidențiale pentru analiza
dictaturii comuniste din România, Michael Shafir,
Romania. Politics, Economics, and Society. Political
Stagnation and Simulated Change,London, Frances
Pinter Publishers, 1985, p. 118
60. ^ „Viața lui Nicolae Ceaușescu”. Revista National
Geographic. Accesat în  20 noiembrie 2009.
61. ^ <Raport al Comisiei prezidențiale pentru analiza
dictaturii comuniste din România, pag 443
62. ^ http://www.brasovultau.ro/Cum-se-traia-acum-21-de-
ani-41021.html[nefuncțională]
63. ^ <Raport al Comisiei prezidențiale pentru analiza
dictaturii comuniste din România, Criza economică a
anilor 1980. Chestiunea penuriei, pag 441-445
64. ^ EPOCA DE AUR, Clujeanul, 21 decembrie 2004
65. ^ 59% dintre români, dependenți de televiziune, 2
decembrie 2009, Jurnalul Național, accesat la 6 iulie
2012
66. ^ Vlad Georgescu- Istoria românilor de la origini până în
zilele noastre, Editura Humanitas, București, 1992, p.291
67. ^ „Account Suspended”.  businessday.ro. Accesat în 4
august 2015.
68. ^ „SAS® Logon Manager”.  ilo.org. Accesat în  4 august
2015.
69. ^ „"Era mai bine pe vremea lui
Ceaușescu"”.  Contributors.ro. Accesat în  4 august 2015.
70. ^ „Viața lui Nicolae Ceaușescu”.
71. ^ În 1982, datoria externă a României era de aproximativ
12 miliarde dolari, Realitatea.Net, accesat 20 noiembrie
2009
72. ^ „Ceaușescu a anunțat în ședința CPEx plata datoriei
externe”.  jurnalul.ro. Accesat în 4 august 2015.
73. ^ Cum a devenit leul convertibil
74. ^ DECRET nr.402 din 1 noiembrie 1982 privind obligațiile
persoanelor care cer și li se aprobă să se stabilească
definitiv în străinătate de a plăti datoriile pe care le au
față de stat, cdep.ro
75. ^ „Sașii, "vânduți" la bucată pentru datoriile externe ale
României”. turnulsfatului.ro. Accesat în 4 august 2015.
76. ^ „Mărturia INCREDIBILĂ a germanului care cumpăra
SAȘII de la comuniști. Ce preț aveau
oamenii”.  REALITATEA.NET.  4 august 2015. Accesat
în 4 august 2015.
77. ^http://www.adevarul.ro/dosar/Copilarie_mutilata_0_3299
67267.html[nefuncțională]
78. ^ a b „DOSAR: Generația SIDA - au supraviețuit, dar au
stat ascunși”.  adevarul.ro. Accesat în 4 august 2015.
79. ^ Ceaușescu, între legendă și adevăr: data nașterii și
alegerea numelui de botez, 3 mai 2011, Lavinia
Betea, Jurnalul Național, accesat la 6 iulie 2012
80. ^ a b „S-a nascut Nicolae Ceausescu, presedintele
Romaniei in perioada 1965 - 1989”. news20.ro. Accesat
în 4 august 2015.
81. ^ „Sate”. jurnalul.ro. Accesat în  4 august 2015.
82. ^ Anina - un eșec de miliarde, 7 martie 2013, Rares
Nastase, Ziarul de Duminică, accesat la 15 martie 2013
83. ^ „Termocentrala de la Anina, cel mai pagubos proiect al
Epocii de Aur. O investitie de 1 miliard de dolari, cu zero
rezultate”. debarbati.ro. Accesat în  4 august 2015.
84. ^ „Was Romania's 1989 Christmas Revolution a
Fake?”.  The Huffington Post UK. Accesat în 4 august
2015.
85. ^ „A fost revoluția din 1989 un fals? România este
condusă, din 1989, de "o clică incompetentă de escroci
foști comuniști"”.  www.antena3.ro.
86. ^ Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în
zilele noastre, Editura Humanitas, București, 1992,
p.293-294.
87. ^ a b „Megastory: Cazul Țundrea, misterul măștilor
venețiene și buldozerele de la Sf.
Vineri”. REALITATEA.NET. 4 august 2015. Accesat în  4
august 2015.
88. ^ „Arhitectura orasului Bucuresti”.  scritube.com. Accesat
în 4 august 2015.
89. ^ „De la cititori: Cine a salvat bisericile din
Bucuresti?”.  Ziare.com. 4 august 2015. Accesat în  4
august 2015.
90. ^ Cristian Vasile, „Între Vatican și Kremlin”, Curtea Veche,
București, 2004, pag. 291.
91. ^ Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în
zilele noastre, Editura Humanitas, București, 1992, p.
293
92. ^ Sceptrul lui Ceaușescu, scos la vânzare, 23 iunie
2010, romanialibera
93. ^ Marin, Manuela (2014). Între prezent și trecut: cultul
personalității lui Nicolae Ceaușescu și opinia publică
românească. MEGA.
94. ^ „Savanta și Amanta”. Gandul.info. Accesat în  4 august
2015.
95. ^ „Secretele și legendele dictatorului
"iubit"”.  REALITATEA.NET.  4 august 2015. Accesat în 4
august 2015.
96. ^ http://www.europafm.ro/stiri/dosare/personalitati/nicolae
-ceausescu/episodul-4-elena-ceausescu.html [nefuncțională]
97. ^ „Secretele uitate ale dictaturii - Romania
Libera”. RomaniaLibera.ro. Accesat în  4 august 2015.
98. ^ A.B. Universitatea din Nisa menține titlul de "Doctor
Honoris Causa" acordat lui Ceaușescu Ziare.com
99. ^ Cristina Sbîrn Ceaușescu, "Doctor Honoris Causa" al
Universității din Nisa și după 35 de ani Adevărul, 6
ianuarie 2010.
100. ^ Vlad Georgescu- Istoria românilor de la origini
până în zilele noastre, Editura Humanitas, București,
1992, p.285
101. ^ Vlad Georgescu- Istoria românilor de la origini
până în zilele noastre, Editura Humanitas, București,
1992, p.283
102. ^ Salvador Dali a dat peste cap propaganda lui
Ceaușescu,Adevărul, 26 ianuarie 2008
103. ^ Vlad Georgescu- Istoria românilor de la origini
până în zilele noastre, pag 292, Editura Humanitas,
București, 1992
104. ^ a b Vlad Georgescu- Istoria românilor de la origini
până în zilele noastre, Editura Humanitas, București,
1992, p. 297
105. ^ Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith
Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria
României. Cuvânt înainte de Șerban Papacostea. Editura
CORINT, București, 2002, p. 433. ISBN 973-653-215-1
106. ^ „Revolutia in avanpremiera la Iasi - Romania
Libera”. RomaniaLibera.ro. Accesat în  4 august 2015.
107. ^ Zborul si caderea lui Ceausescu, 16 aprilie
2004, Jurnalul Național, accesat la 6 iulie 2012
108. ^ a b c BBC Days That Shook the World Season 3,
Episode 8, "The Road To Revolution: The Execution of
Ceaușescu/The Iranian Revolution"
109. ^ „Cine a ordonat execuția lui Nicolae
Ceaușescu?”. napocanews.ro. Accesat în  4 august
2015.
110.^ „Nicolae și Elena Ceaușescu: „Împreună am luptat, să
murim împreună!"”.  adevarul.ro. Accesat în 4 august
2015.
111.^ „Soții Ceaușescu vor fi deshumați pentru prelevarea de
probe biologice”. GAZETA de SUD. Accesat în 4 august
2015.
112.^ „Sotii Ceausescu au fost deshumati”. Ziare.com.  4
august 2015. Accesat în  4 august 2015.
113.^ „Nicolae și Elena Ceaușescu, deshumați pentru
prelevarea de probe ADN - VIDEO”.  Mediafax.ro.
Accesat în 4 august 2015.
114.^ Baias, Ionuț (3 noiembrie 2010).  „Testele ADN
confirma ca Nicolae si Elena Ceausescu sunt ingropati in
Cimitirul Ghencea”. Hotnews.ro.
115.^ a b Cum ar trebui să fie apreciat Nicolae Ceaușescu în
manualele de istorie?, 17 noiembrie 2009, Ilarion
Tiu, Jurnalul Național, accesat la 6 iulie 2012
116.^ a b „FOTO Amintiri din Epoca de Aur: de ce suntem
nostalgici după Ceaușescu. Cum explică sociologii și
istoricii dorul românilor după comunism”. adevarul.ro.
Accesat în 4 august 2015.
117.^ „Romanii regreta comunismul si executia sotilor
Ceausescu”. Ziare.com.  4 august 2015. Accesat în 4
august 2015.
118.^ „2,1 milioane de români lucrează în 15 state
europene”. zf.ro. Accesat în 4 august 2015.
119.^ „Stenograma procesului Ceaușescu”. wikisource.org.
Accesat în 4 august 2015.
120. ^ „Transcript of the &#147;trial&#148; of Nicolae
and E. Ceausescu”. ceausescu.org. Accesat în  4 august
2015.
121. ^ „ziua.net”.
122. ^ „DOSARE CENZURATE: În căutarea Averii
Dracului”. monitorulneamt.ro. Accesat în 4 august 2015.
123. ^ „interesulpublic.ro”.  www.interesulpublic.ro.
124. ^ „Misterul conturilor lui Ceaușescu
VIDEO”.  romaniatv.net. 17 februarie 2013. Accesat în 4
august 2015.
 125. ^ Sabina Fati.  „SILVIU PREDOIU: CUM
INFLUENȚEAZĂ SERVICIILE SECRETE POLITICUL”.
126. ^ Moștenitorul secret al lui Ceaușescu,
Evenimentul zilei, Luni, 27 aprilie 2009
127. ^ „Account Suspended”.  businessday.ro. Accesat
în 4 august 2015.
128. ^ Calin Cosmaciuc (17 decembrie 2007), „Ce a
gasit Parlamentul in conturile lui Ceausescu -
Esential”,  HotNews.ro, accesat în 20 ianuarie 2015
129. ^ Mădălin Hodor (20 ianuarie 2015),  „Cum abuza
familia Ceaușescu de banii publici”,  Revista 22, accesat
în 20 ianuarie 2015
130. ^ Arhivele Securitatii, ascunse la Bran, 27 martie
2005, V. Surcel, A. Mogos, Jurnalul Național, accesat la 6
iulie 2012
131. ^ Homosexualitatea lui Ceaușescu, 15 decembrie
2009, Lavinia Betea, Jurnalul Național, accesat la 6 iulie
2012
132. ^ „Distincții străine primite de tovarășa acad. dr
ing. Elena Ceaușescu”. jurnalul.ro. Accesat în  4 august
2015.
133. ^ „Literature Study Guides”.  eNotes. Accesat în 4
august 2015.
134. ^ „Ceaușescu a fost plimbat cu caleașca Reginei
Elisabeta a II-a”.  REALITATEA.NET.  4 august 2015.
Accesat în 4 august 2015.

Bibliografie
 Vlad Georgescu-Istoria românilor de la origini
până în zilele noastre, Editura Humanitas,
București, 1992
 http://www.natgeo.ro/istorie/personalitati-si-
evenimente/8435-viata-lui-nicolae-ceausescu?
showall=1
 Edward Behr, Kiss the Hand you Cannot
Bite („Sărută mâna pe care nu o poți
mușca”), ISBN 0-679-40128-8
 Dumitru Burlan, Dupa 14 ani - Sosia lui
Ceaușescu se destăinuie, Editura Ergorom,
2003.
 Dennis Deletant, Ceaușescu și Securitatea:
Constrângere și disidență in România anilor
1965-1989, Editura Humanitas 1998, ISBN 973-
28-0882-9
 Johanna Granville, „Dej-a-Vu: Early Roots of
Romania's Independence,” East European
 Quarterly, vol. XLII, no. 4 (Winter 2008),
pp. 365–404.
 Marian Oprea, „Au trecut 15 ani - Conspirația
Securității” în Lumea Magazin nr.10, 2004 [1]
 Viorel Patrichi, Eu am fost sosia lui Nicolae
Ceaușescu, Lumea Magazin nr.12, 2001 [2]
 Stevens W. Sowards, Twenty-Five Lectures on
Modern Balkan History (The Balkans in the Age
of Nationalism) („Douăzeci și cinci de conferințe
despre istoria modernă a Balcanilor”), [3] 1996,
în special Lecture 24: The failure of Balkan
Communism and the causes of the Revolutions
of 1989 („Conferința 24: Eșecul comunismului
balcanic și cauzele revoluțiilor din 1989”) (în
engleză)[4]
 John Sweeney, The Life and Evil Times of
Nicolae Ceaușescu („Viața și timpurile răului ale
lui Nicolae Ceaușescu”), ISBN 0-09-174672-8
 Filip Teodorescu, et al., Stenograma ședinței de
audiere din 14 decembrie 1994

Lectură suplimentară
 Ceaușescu la putere. Anchetă asupra unei
ascensiuni politice, Pierre du Bois, traducere de
Ioana Ilie, Humanitas, 2008 - recenzie
 Viața lui Ceaușescu: Ucenicul partidului, Lavinia
Betea, Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion
Țiu, Editura Adevărul, 2012 - recenzie
 Viața lui Ceaușescu – Fiul Poporului, Lavinia
Betea, Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion
Țiu, Editura Adevărul, 2013
- recenzie1, recenzie2
 Tiranul, Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-
Răzvan Mihai, Ilarion Țiu - urmează să apară
 Dictatura lui Nicolae Ceaușescu. Geniul
Carpaților, Adam Burakovski, Editura Polirom,
Iași, 2011
 Cultul lui Ceaușescu, Anneli Ute Gabanyi,
Editura Polirom, Iași, 2003

Vezi și
  Lista șefilor de stat ai României
 Familia Ceaușescu

Legături externe

La Wikisursă există texte originale legate de Nicolae Ceaușescu

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate

de Nicolae Ceaușescu

La Wikicitat găsiți citate legate de Nicolae Ceaușescu.

 Politicienii și Revoluția din 1989, timisoara.com

 Gh. Brătescu, „Un complot ratat”, Clipa, nr. 638,
19 februarie 2004
 Stenograma procesului Ceaușescu
 Gaina Alex: O întâlnire la vârf, sau aminirile unui
traducător (în rusă)
 AP, 30 Sep 1989
 Reuters, 25 Oct 1989
 Articol de Ion Pacepa
 Ceaușescu.org - Arhivă de materiale legate de
Ceaușescu
 „Europa de Est: Al treilea comunism”. Articolul
integral despre Nicolae Ceaușescu, publicat de
revista americană TIME în 1966, Petre Badica,
Razvan Chiruta , 24 august
2015, romanialibera.ro
 Pentru Ceaușescu nu existau „Războiul Rece” și
„Zidul Berlinului”, 6 octombrie 2009, Dr. Petre
Opriș, Jurnalul Național
 Greșelile lui Nicolae Ceaușescu din noiembrie
1989, 14 noiembrie 2009, Dr. Petre
Opriș, Jurnalul Național
Articole biografice

 Celălalt Ceaușescu, 27 ianuarie 2008, Andrei

Crăciun, Vlad Stoicescu, Evenimentul zilei
  Dictatorul Nicolae Ceaușescu și scenariul
comunismului dinastic, 25 ianuarie 2008,
Vladimir Tismăneanu, Evenimentul zilei
 Aghiotanții lui Ceaușescu povestesc minut cu
minut -  O zi din viața dictatorului, 2 decembrie
2005, România liberă
 Dictatorul chefuia o dată la cinci ani, 26 ianuarie
2008, Laurențiu Mihu, Evenimentul zilei
 Ceaușeștii se iubeau în case conspirative, 26
ianuarie 2008, Andrei Crăciun, Evenimentul zilei
 Aniversare - Ceausescu 91, 26 ianuarie
2009, Amos News
 Din secretele dictatorului Ceaușescu: era
PUDIC, zgârcit și simpatic, 17 octombrie
2012, RTV
 http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/artic
ol/cum-obtinut-ceausescu-diplomele-
bacalaureat-licenta-stiinte-economice
Ceaușescu la Revoluție

 Stenograma teleconferinței-fulger organizată cu

prim-secretarii din județe în seara zilei de
21.12.1989, 16 decembrie 2008, Jurnalul
Național
Înregistrări video

 Ultimul discurs public, 21.12.1989.

 Fragmente din proces, [5], [6], 25.12.1989.
 Execuția, Înhumarea
 Video, Adevarul despre Revoluția din decembrie
1989
 Video, Nicolae Ceaușescu

Predecesor: Președintele României Succesor:

Gheorghe Gheorghiu-Dej 28 martie 1974 – 22 decembrie 1989 Ion Iliescu
 [ascunde]
v • d • m
Conducătorii României po

Regatul României Mihai I

Republica Populară Română Parhon · Groza · Maurer · Gheorghiu-Dej

Republica Socialistă România Stoica · Ceaușescu

România după 1989 Iliescu · Constantinescu · Iliescu · Băsescu · Iohannis

1492764532837

1721435

0190522 (data)

04474980

519832

0 0001 2280 0568

0070838

264100

569397

35581

000700300

70496

003698

46605

180676

0303fx

27549771

0220646

60037

Identities (via VIAF): 54160037
Categorii: 
 Nașteri în 1918
 Nașteri pe 26 ianuarie
 Decese în 1989
 Decese pe 25 decembrie
 Antifasciști
 Atei români
 Cavaleri ai Ordinului Elefantului
 Comandanții Armatei Române
 Comuniști români condamnați
 Conducători comuniști
 Decese prin împușcare în România
 Deținuți politici români
 Dictatori români
 Familia Ceaușescu
 Lideri înlăturați prin lovituri de stat
 Membri ai Comitetului Central al Partidului
Comunist Român
 Militari români
 Miniștri comuniști români
 Oameni din județul Olt
 Ordinul Karl Marx
 Participanți la revoluția română din 1989
 Personalități ale Războiului Rece
 Politicieni executați
 Politicieni români din secolul al XX-lea
 Președinți ai României
 Prim-secretari ai Partidului Comunist Român
 Români ai Republicii Populare Române
 Români ai Republicii Socialiste România
 Români executați
 Români pe mărci poștale românești
 Secretari generali ai Partidului Comunist din
România
 Șefi de guvern
 Șefi de stat din secolul al XX-lea
  Laureați ai Premiului Lenin
 Deținuți ai lagărului de la Târgu Jiu
 Înmormântări în Cimitirul Ghencea
Meniu de navigare
 Nu sunteți autentificat
 Discuții
 Contribuții
 Creare cont
 Autentificare
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Vedeți sursă
 Istoric
Căutare
Cautare Salt

 Pagina principală
 Schimbări recente
 Cafenea
 Articol aleatoriu
 Facebook
Participare
 Cum încep pe Wikipedia
 Ajutor
 Portaluri tematice
 Articole cerute
 Donații
Trusa de unelte
 Ce trimite aici
 Modificări corelate
 Trimite fișier
 Pagini speciale
 Navigare în istoric
 Informații despre pagină
 Citează acest articol
 Element Wikidata
Tipărire/exportare
 Creare carte
 Descarcă PDF
 Versiune de tipărit
În alte proiecte
 Wikimedia Commons
  Wikicitat
 Wikisursă
În alte limbi
 Български
 Deutsch
 Ελληνικά
 English
 Español
 Français
 Magyar
 Српски / srpski
 Türkçe
Încă 81
Modifică legăturile
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 1 septembrie 2021, ora 21:48.
 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
 Politica de confidențialitate

 Despre Wikipedia

 Termeni

 Versiune mobilă

 Dezvoltatori

 Statistici

 Declarație cookie