Sunteți pe pagina 1din 31

Biomecanica

Sistemul muscular

Generalitaţi

Muşchii sunt organe contractile care prin scurtare produc mişcare. Amplitudinea mişcării
este în funcţie de gradul de mobilitate al articulaţiei asupra căreia acţionează muşchiul şi de
lungimea fibrei musculare.
In contracţia maximă, fibra se scurtează la jumătatea lungimii pe care o are în stare
de relaxare maximă. Travaliul depus de un muşchi este în raport cu numărul fibrelor ce-1
alcătuiesc; cu cît numărul acestor fibre este mai mare cu atît forţa lui creşte.
În afară de faptul că muşchii sînt organe active ale mişcării, ei contribuie şi la
realizarea formei generale a corpului, precum şi la menţinerea poziţiei verticale. Muşchii care
îndeplinesc aceste roluri alcătuiesc musculatura scheletică sau somatică şi sunt formaţi din ţesut
muscular striat. Muşchii care îndeplinesc activitatea motoare a organelor interne (inima şi vasele
de sînge, organele digestive etc.) alcătuiesc m.usculaturaviscerelor şi sunt., cu excepţia inimii,
formaţi din ţesut muscular neted.
Forma muşchilor este variată: fusiformă, circulară, care poartă şi denumirea de
orbiculară, la muşchii care se găsesc în jurul orificiilor orbitare, nazale, bucal şi sfincter, la
cei care închid o cavitate a unui organ (sfincterul piloric etc). Pot avea şi alte forme
geometrice: trapezoidală. triunghiulară, dreptunghiulară etc.
După dimensiunea care predomină muşchii pot fi, ca şi în cazul oaselor: lungi, laţi şi scurţi.
După numărul capetelor de fixare pot fi: cu un singur capăt, cu două capete (biceps),
cu trei capete (triceps, cu patru capete (cvadriceps).
Sunt muşchi care se prind numai cu un capăt pe os, iar cu celălalt pe tegu ment; ei se numesc
muşchi cutanaţi (muşchii mimicii).
Structura (fig. 37). La un muşchi scheletic se distinge o parte cărnoasă nu mită pânteş
(corpul muşchiului) şi două extremităţi: una prin care se fixează de osul imobil în timpul
contracţiei numită origine şi alta prin care se prinde de osul mobil numită inserţie.

Fig. 37 — Structura unui muşchi (schemă):


A — Secţiune transversală prin pîntecul muşchiului. B — Fibră musculară.

Originea şi inserţia se realizează prin intermediul tendoanelor, formaţii alcătuite din ţesut
conjunctiv fibros, albe-sidefii, cilindrice sau turtite (apo-nevroze). Unele tendoane, care au
tendinţa ca în timpul contracţiei să se îndepărteze de planul osos, sînt menţinute pe loc prin
teci fibroase prinse de os ca, de exemplu, tendoanele muşchilor care îndoaie degetele pe palmă
(muşchii flexori ai degetelor).
Pântecul muşchiului este învelit într-o teacă conjunctivă numită perimi-sium extern, care
se prelungeşte în grosimea muşchiului prin septuri, formînd perimisium intern, iar în
compartimentele formate de septuri, fiecare fibră musculară este înconjurată de endomisium ce
se suprapune sarcolemei.
Peste perimisium extern, învelind muşchiul în totalitatea lui (pîntecul şi tendoanele), se află o
membrană conjunctivă numită fascie.

Principalele grupe de muşchi somatici

Muşchii somatici pot fi grupaţi după segmentele corpului în muşchii capului, gîtului,
trunchiului şi membrelor (fig. 38 şi 39).
Muşchii capului constituie două grupe:
- muşchii cutanaţi sau ai mimicii, care prin contracţia lor schimbă expresia feţei,
- şi muşchii masticaţiei
Muşchii cutanaţi grupează în jurul orificiilor auditive, orbitale, nazale, orifi-ciului bucal,
muşchiul bucci-nator care formează peretele obrazului; tot muşchi cutanat este şi frontalul care
încreţeşte pielea frunţii.
Muşchii masticatori se insera cu un capăt pe craniu, iar cu celălalt pe mandibulă şi au rol în
mişcările de ridicare şi lateralitate a mandibulei. Ei sunnt: muşchii temporali, maseteri şi
pterigoidieni (lateral sau extern şi medial sau intern).

Muşchii gâtului.
Mai im-portanţi sunt: sternocleido-mastoidienii, numiţi aşa pentru că se fixează cu câte un
capăt pe apofizele mastoide şi cu celelalte două capete pe stern şi clavicule. Prin contracţia
unilaterală înclină capul de aceeaşi parte şi îl rotesc de partea opusă, iar prin contracţia
bilaterală înclină capul înainte.
La gât se mai găsesc muşchii hioidieni care se fixează de osul hioid. O parte din ei intră în
componenţa limbii, acţionează asupra laringelui pe care îl ridică în timpul deglutiţiei şi
coboară mandibula.

Muşchii trunchiului se pot grupa în muşchii spatelui şi ai cefei, muşchii toracici şi


abdominali.
Muşchii spatelui şi cefei. în această regiune se găsesc o serie de muşchi aşezaţi, unii în plan
superficial şi alţii în plan profund. Dintre cei în plan superficial, cităm: muşchii trapezi care
apropie omoplaţii sau îi ridică; ei menţin şi poziţia verticală a capului. Tot în plan superficial sînt
marii dorsali care coboară braţele apropiindu-le de trunchi. în plan profund se găsesc mai mulţi
muşchi, cu rol în menţinerea coloanei vertebrale în poziţie verticală.

Antebraţul posedă muşchi anteriori şi muşchi posteriori. Pe faţa anterioară se găsesc muşchii
flexori ai degetelor şi pronatori ai mîinii (fipr. 39). Pro-naţia este rotaţia mîinii ca să vină cu
palma înapoi şi cu degetul mare spre corp. Pe partea posterioară sunt muşchii extensori ai
degetelor şi supinatori ai manii. Supinaţia este rotaţia mîinii ca să vină cu palma înainte şi
cu degetul mare în afară.
Pe oasele carpiene şi metacarpiene se insera încă un număr mare de muşchi scurţi, dintre
care cei mai importanţi sînt cei care acţionează asupra degetelor, în special asupra
degetului mare .
Fig. 38 — Muşchii corpului omenesc (vedere anterioară).

Biomecanica coloanei vertebrale

Coloana vertebrala contine doua feluri de articulatii: articulatii diartroidale, intalnite nivelul proceselor
articulare si amfiartroze, reprezentate de discurile intervertebrale.
Discurile reprezinta cca 20% din inaltimea coloanei cervicale. Componentele sale sunt reprezentate de:
placile cartilaginoase ale platourilor vertebrale, inelul fibros si nucleul pulpos.
Placa cartilaginoasa contine cartilaj hialin si adera intim la osul platoului vertebral. Zona de contact
intim este denumita “lama ciuruita” datorita structurii sale poroase; prin aceasta zona poroasa se
realizeaza cea mai mare parte a schimburilor de apa si nutrienti dintre discul intervertebral si tesuturile
inconjuratoare.
Inelul fibros este structura de rezistenta a discului intervertebral, cea care solidarizeaza corpurile
vertebrale adiacente. Structura consta din multiple straturi concentrice de fibre de colagen; in interiorul
unui anume strat fibrele sunt paralele unele cu altele, dar inclinatia acestor fibre difera in doua
asemenea straturi adiacente, astfel incat directiile lor sunt aproximativ perpendicular, constituind o
textura cu o imensa rezistenta. Colagenul, cu fibrele sale orientate asa cum am vazut, are capacitatea
de a rezista foarte bine fortelor de distractie si celor de forfecare, dar nu se poate opune in nici un fel
incarcarilor axiale. Rolul sau este de limitare pasiva a miscarilor premise in aceasta articulatie.
            Nucleul pulpos este o structura tisulara particulara, gelatinoasa si incompresibila, inchisa intr-
un spatiu inextesibil, delimitat de inelul fibros si platourile vertebrale (os+ cartilaj), cu rol major in
preluarea fortelor de incarcare axiala si in asigurarea mobilitatii. Din punct de vedere al compozitiei,
elementele esentiale ale nucleului pulpos sunt: apa, colagenul si diferite tipuri de proteoglicani, care
compun matricea discala.
            Exista, in plus, un numar mic de celule, insarcinate cu producerea si mentinerea proteinei
matricei discale, element essential, pentru ca de aceste proteine depinde viabilitatea si indeplinirea
rolului functional al nucleului pulpos. Aceste celule activeaza in conditii functionale deosebit de
nefavorabile, datorita faptului ca alimentarea lor cu oxigen si nutrienti se face exclusive prin imbibitie
(zona poroasa a platoului cartilaginos si inelului fibros), stiut fiind bine faptul ca discul nu bineficiaza
de vascularizatie. Metabolismul acestor celule se desfasoara predominant anaerob, modalitate notorie
pentru randamentul sau scazut.
Proteinele matricei au o serie de proprietati dintre care cea mai semnificativa din punctul de vedere
biomecanic este capacitatea de imbibitie cu apa(hidrofilia). Aceasta capacitate este datorata faptului ca
proteoglicanii contin radicali acizi cu sarcini negative, care creeaza un gradient electric capabil sa
atraga din plazma ioni pozitivi ( Na, Ca etc.)  Acestia creeaza la randul lor un gradient de concentratie
semnificativ  fata de plasma si antreneaza migrarea apei spre matricea discala. In consecinta, nucleul
pulpos tinde sa se hiperhidrateze. Astfel, intelegem ca atragerea catre interior a unei cantitati
suplimentare de apa duce la aparitia spontana a unei presiuni in interiorul discului intervertebral,
presiune care tinde sa indeparteze platourile vertebrale unul de altul si care pune in tensiune inelul
fibros discal.
            Incarcand axial coloana vertebrala (de exemplu, la asumarea ortostatismului), presiunea deja 
existent in repaos in disc creste, pana la o valoare de echilibru (cca 800 kpascali). Dincolo de aceasta
valoare, datorita cresterii in continuare a presiunii hidrostatice intradiscal, apa acumulata in disc
(datorita hidrofiliei nucleului pulpos) tinde sa fie expulzata in exterior, cu absorbtia lenta a fortelor
exercitate pe coloana. In concluzie, apa circula catre disc daca presiunea din interiorul acestuia este
sub valoarea de echilibru si invers (catre plasma), daca valoarea presiunii depaseste aceasta valoare; 
circulatia se face in mod essential prin zona poroasa situata la interfata cartilaj- platou vertebral.
 
Muşchii membrelor inferioare. În jurul articulaţiei coxo-femurale se găsesc cîte 3 muşchi
fesieri de fiecare parte. Aceştia, în afară de rolul de a imprima anumite mişcări membrelor
inferioare, joacă rol important în menţinerea poziţiei verticale a corpului. Pentru aceasta ei se
insera cu capetele superioare pe oaseie bazinului şi cu cele inferioare pe femur.
Coapsa posedă pe faţa anterioară, situat în diagonală, muşchiul croitor care este
flexorul coapsei. Sub acesta se află un muşchi puternic numit muşchiul cvadriceps
femurala care este cel mai puternic extensor al gambei pe coapsă. Mai profund se găsesc 3
muşchi aductori care apropie coapsele între ele.
Pe faţa posterioară a coapsei sînt muşchii flexori ai gambei pe coapsă, dintre care cităm
bicepsul femural
Gamba are pe feţele anterioară şi laterală, contrar celor ce găsim la ante braţ, muşchii
extensori ai degetelor (ei fac şi flexia piciorului pe gambă) şi muşchii pronatori ai piciorului
(ridică marginea externă şi coboară pe cea internă).
Pe faţa posterioară se găseşte muşchiul triceps sural (format din doi gemeni şi un solcar)
care se prinde cu capătul superior pe femur şi tibie, iar cu cel inferior, prin intermediul
tendonului lui Achile, pe calcaneu. Este un extensor al piciorului pe gambă cu rol important în
staţiunea verticală şi în mers; trăgînd de călcîi ridică piciorul pe vîrful degetelor. Se mai găsesc
pe faţa posterioară a gambei muşchii flexori ai degetelor şi supinatori ai piciorului (ridică
marginea internă a piciorului şi coboară marginea externă).
Planta adică faţa cu care piciorul se sprijină pe sol, posedă mai mulţi muşchi care sînt
analogi celor de la palmă şi care prin contracţiile lor flec- tează sau extind degetele, le apropie
sau le depărtează între ele.

Noţiuni de fiziologia muşchilor


Mişcarea este o manifestare esenţială a vieţii. Muşchii somatici sînt orga nele din corp
care pot realiza deplasarea, prin intermediul unor sisteme de pîrghii şi articulaţii. Mersul,
desfăşurarea diferitelor activităţi, vorbirea, mimica, sînt rezultatul intrării în activitate a fibrelor
musculare, la comanda sistemului nervos central, care la rîndul său este informat, prin
intermediul organelor de simţ, asupra a tot ce se petrece în mediul exterior. Căile prin care
aceste informaţii ajung la sistemul nervos central sunt căi senzitive; de la acesta, pe căile
motorii, pornesc comenzile care ajung la muşchi şi-i pun în stare de contracţie.

Spre deosebire de muşchii striaţi scheletici, muşchiul cardiac şi muşchii netezi nu sînt comandaţi
în mod direct de sistemul nervos central (ei posedă un automatism propriu). Sistemul nervos central
intervine numai în reglarea şi adaptarea activităţii lor, pe calea sistemului nervos vegetativ.
Proprietăţile muşchilor

În afară de proprietăţile fundamentale ale materiei vii {excitabilitatea, troficitatea şi


funcţia metabolică) muşchii mai prezintă şi unele proprietăţi caracteristice: extensibilitatea,
elasticitatea şi contractilitatea. Extensibilitatea este proprietatea muşchiului de a se
întinde sub acţiunea unei forţe.
Elasticitatea este proprietatea muşchiului de a reveni la lungimea şi forma iniţială după ce
forţa care 1-a întins (respectiv comprimat) a încetat. Elastici tatea joacă un rol important în
contracţie, amortizînd efectul mecanic brusc şi împiedicînd eventualele rupturi musculare în
timpul contracţiilor repezi.
Contractilitatea este proprietatea muşchiului de a dezvolta o tensiune asupra punctelor
safe~de origine şi inserţie. Muşchiul care se contractă îşi schimbă forma, nu însă şi volumul. în
timpul contracţiei, muşchiul efectuează un lucru mecanic (travaliu) care se poate exprima în
kilogrammetri. Cînd are loc o deplasare, travaliul este dinamic şi se realizează printr-o
contracţie izotonicâ (izo = aceeaşi, tonic = tensiune), deoarece fibrele scurtîndu-se, lungimea lor
variază, tensiunea rămînînd aceeaşi. Muşchiul se poate contracta şi fără să se producă o
scurtare a fibrelor sale şi ca urmare o deplasare a osului pe care se insera; aşa se întîmplă
atunci când apăsam cu mîna pe o masă sau vrem să ridicăm o greutate mare şi nu o putem
urni. în acest caz se dezvoltă în muşchi o tensiune, care este variabilă, dar care nu
determină mişcare; se produce un efort static şi în acest caz contracţia se numeşte izometrică
pentru că lungimea fibrelor nu variază, ci numai tensiunea. Contracţiile muşchilor striaţi sînt
repezi şi dependente de voinţa noastră.
Muşchii netezi nu prezintă inserţii pe oase din care cauză contracţiile sînt însoţite
întotdeauna de scurtarea fibrelor; contracţiile sînt lente şi involuntare.
Muşchii sînt transformatori de energie. Ei transformă energia chimică potenţială în energie
actuală. Din aceasta, cea mai mare parte se exteriorizează sub formă de căldură, restul sub formă
de energie mecanică — contracţia — sau sub alte forme de energie: electrică, acustică. O altă
formă este stocată în moleculele macroergice.
Pentru înţelegerea modului cum se realizează aceste transformări este ne voie să
cunoaştem compoziţia chimică a ţesutului muscular şi procesele chimice care stau la baza
contracţiei.

Compoziţia chimică. Muşchiul total conţine 72—80% apă şi ,28-20% reziduu uscat.

Fig. 40 — Mecanismul glisant al contracţiei muşchiului striat:


A — muşchi; B — miofibrilă; C — sarcomer relaxat; D — sarcomer contractat.

Acest mecanism al contracţiei a fost lămurit cu ajutorul microscopului electronic şi poartă


numele de mecanism glisant (fig. 40).
Fenomenele se petrec la fel şi în interiorul fibrei musculare netede. Prin faptul că
miofibrilele fibrelor netede nu sînt organizate în sarcomere, ci mio-filamentele de actină şi
miozină sînt aşezate paralel, dar nu au capetele la acelaşi nivel, fibra netedă are un aspect
omogen. Ga urmare a acestei structuri mai puţin organizate, muşchiul neted se contractă lent,
iar contracţia sa este mai redusă.
Refacerea moleculei ATP necesită energie care este luată din descompunerea
fosfocreatinei în creatină şi H 3 PO 4 :
PC = creatină + H3PO4 + energie, care serveşte pentru refacerea moleculei ATP (din ADP
+ H3 PO4 ).
Este necesară însă şi refacerea moleculei PG pentru a acţiona în continuare şi a furniza
energia necesară resintezei ATP. Pentru refacerea moleculei PG însă, este nevoie de asemenea
de energie. Această energie rezultă din descompunerea glucozei, descompunere ce poartă
numele de glicoliză. Glicoliza are loc în două faze: o fază anaerobâ, în urma căreia rezultă
acidul lactic, şi faza aerobă cînd glicoliza merge pînă la CO 2 şi H2O:
Glucoza = ... acid piruvic = acid lactic + E = faza anaerobă.
Acidul lactic +o2- CO 2 + H 2 O + E = faza aerobă.
Numai o mică parte din acidul lactic (1/5) este oxidat pînă la CO 2 şi H 2 O cea mai mare
parte folosind pentru resinteza glucozei care utilizează energia rezultată din această oxidare.
După cum se vede, reacţiile sînt reversibile.
Muşchii care realizează o activitate intensă într-un timp scurt, cum sînt muşchii scheletici,
îşi acoperă nevoile energetice prin glicoliza anaerobă, în cea mai mara parte.
Muşchii care desfăşoară activitate continuă, cum sînt muşchiul inimii (miocardul), diafragma,
se bazează pe un metabolism aerob predominant.
în principiu, ambele căi sînt utilizate; de aceea într-o activitate musculară intensă se
consumă o mare cantitate de O 2 şi se acumulează acid lactic, care se consideră a fi cauza oboselii
musculare.

Manifestări ale contracţiei musculare

Manifestări mecanice ale contracţiei. în organism contracţia muşchilor este gradată şi adaptată
sarcinii pe care o are de îndeplinit. în timp ce unele grupe musculare se contractă, altele se
relaxează (flexori —extensori; biceps — triceps).
Cu ajutorul unui aparat numit miograf se poate înscrie o contracţie musculară simplă —
secusa musculară, obţinută prin stimularea electrică a muşchiului gastrocnemian de broască (fig.
41, A). De la sursa de curent, prin întreruperea şi restabilirea circuitului electric, muşchiul este
excitat şi intră în contracţie. Prin scurtarea lui peniţa înscriitoare, de care este legat tendonul
muşchiului, se deplasează, înregistrînd pe hîrtia unui cilindru, care se deplasează cu o mişcare
uniformă. Se obţine astfel un grafic numit miogramă. în acelaşi timp, cu ajutorul unui diapazon
electromagnetic se înregistrează în sutimi de secundă timpul şi se marchează momentul
trimiterii excitaţiei. Miogramă astfel obţinută poate fi analizată (fig. 41, B). Ea prezintă o
perioadă de latenţă, cînd nici o modificare aparentă nu survine, nici în muşchi, nici pe grafic.
Urmează perioada de contracţie caracterizată printr-o linie ascendentă pînă la un maximum, după
care urmează perioada de relaxare, în care linia coboară pînă la poziţia de zero (fig. 41, B)
Pentru obţinerea unui răspuns simplu (secusă), stimulul trebuie să atingă o anumită
intensitate limită, numită prag. La această intensitate intră în contracţie un număr mic de
fibre musculare şi secusa are o amplitudine minimala. Mărindu-se intensitatea excitantului, creşte
numărul fibrelor ce se con tracta şi cînd toate fibrele s-au contractat, secusa are o valoare maximală.
Fig. 41—Secusa şi tetanosul muşchiului striat:
A — înregistrarea secusei şi tetanosului muscular:
1 — cilindru inscriptor; 2 — peniţă; 3 — gastrocnemian de broască; 4 — diapazon pentru
înregistrarea timpului; 5 — pilă electrică; 6 — bobină de inducţie.
B — Graficul şi analiza unei secuse (contracţie simplă):
a, b — perioada latentă; b, c — perioada de contracţie; c, d — relaxarea; e — înregistrarea
timpului în sutimi de secundă; f — reprezentarea stimulului unic.
C — Graficul tetanosului complet:
g — reprezentarea stimulilor de frecvenţă mare.

Fig. 42 — Cele 3 ordine de pârghii osoase:


A — ordinul I; B — ordinul II; C — ordinul III:
1 — punct de sprijin; 2 — punct de aplicare a rezistenţei; 3 — punct de
aplicare a forţei.

La un stimul care a atins pragul de excitabilitate al muşchiului se obţine o secusă. La stimuli


repetaţi la intervale scurte şi care vin în perioada de contracţie, muşchiul nemaiavînd timp să se
relaxeze răspunde printr-un număr de secuse însumate, cunoscute sub numele de telanos complet.
Reprezentarea grafică apare ca un platou neted, dînd impresia unei contracţii prelungite (fig. 41,
C). Gînd frecvenţa excitaţiilor este mai mică şi acestea cad în perioada de relaxare, muşchiul răspunde
printr-un tetanos incomplet, reprezentat printr-un platou dinţat.
În organism nu se produc contracţii simple (secuse) a căror durată este foarte scurtă, ci
activitatea musculară se traduce prin succesiuni de tetanosuri, perfect coordonate, fiind controlate de
scoarţa cerebrală.
În repaus muşchii se găsesc într-o stare de uşoară contracţie denumită tonus muscular. Tonusul
este de fapt o stare de tensiune interioară mică ce reprezintă exteriorizarea unei activităţi musculare
reduse, dar permanente. El este datorat activităţii unui număr mic de unităţi motorii şi este
menţinut de stimuli veniţi din sistemul nervos central prin nervii motori; dacă se secţionează nervul
motor, muşchiul îşi pierde tonusul. Tonusul deţine rol principal în menţinerea oaselor în articulaţii, în
cadrul mecanismelor de termoreglare şi în cadrul procesului de amortizare a şocului contracţiei.
În corp muşchii formează împreună cu oasele sisteme de pîrghii de cele trei ordine (fig. 42).
Exemple: ord. I — articulaţia craniului cu coloana vertebrală; ord. II — articulaţia dintre oasele
gambei şi picior; ord. III — articulaţia dintre osul braţului şi oasele antebraţului.
Manifestări termice ale contracţiei. Din reacţiile biochimice ale contracţiei musculare rezultă energie.
Cea mai mare parte apare sub formă de energie calorică şi doar 1/5 se transformă în lucru mecanic.
Muşchiul degajă căldură şi în timp de repaus. în timpul contracţiei cantitatea de căldură creşte
proporţional cu intensitatea activităţii musculare.
Muşchii reprezintă cea mai importantă sursă de producere de căldură, jucînd rol important
în menţinerea constantă a temperaturii corpului. Cînd temperatura din ambianţă scade, corpul
pierzînd căldură, se intensifică arderile, restabilind echilibrul dintre căldura produsă şi cea
pierdută de organism.
Manifestările electrice ale contracţiei, în timpul repausului, membranele fibrelor musculare sînt
polarizate (încărcate cu sarcini pozitive la exterior şi negative la interior). Aceasta se poate
demonstra prin plasarea unui electrod pe suprafaţa normală (intactă) a muşchiului, iar celălalt
electrod pe suprafaţa de secţiune. Un galvanometru introdus în circuit indică existenţa unui
curent, curentul de repaus, care demonstrează repartiţia inegală a sar cinilor electrice pe
suprafaţa externă şi internă a membranei fibrei musculare.
În momentul excitării, polaritatea se inversează la locul excitaţiei, ducînd la depolarizarea
membranei. Depolarizarea se propagă şi este urmată de re-polarizare, care restabileşte starea de
repaus (fig. 43). Prin înregistrarea grafică a acestor biocurenţi musculari cu ajutorul unor aparate
se obţine electromiograma care are numeroase aplicaţii în medicină. A fost pusă în evidenţă
astfel şi existenţa unui curent de acţiune.
Manifestările acustice ale contracţiei sînt datorate frecărilor interne dintre fibrele musculare
în timpul contracţiei. Au fost puse în evidenţă prin utilizarea de microfoane speciale conectate cu
dispozitive electronice de amplificare. Prin înregistrare se obţine fonomiograma.

Rolul muschilor in organism

Staţiunea verticală a corpului este asigurată prin contracţia izometrică susţinută a unor
muşchi. Am putea cita muşchii cefei care prin contracţiile lor menţin capul în poziţie de
echilibru. Muşchii ce se insera pe coloana vertebrală prin contracţiile lor o menţin într-o anumită
poziţie. Acţiunile combinate ale acestor muşchi au rolul de a aduce centrul de greutate al
corpului pe verticala care se proiectează înăuntrul poligonului de susţinere.
Mersul constituie însă principala manifestare a activităţii musculare voluntare. Centrul de greutate al
corpului, în timpul mersului, trece ritmic de pe un picior pe altul. Se produc contracţii izometrice
susţinute ale unor grupe musculare de la un picior, în timp ce musculatura celuilalt picior, prin
contracţii izotonice, execută mişcarea.
Actul fiziologic al mersului este foarte complex şi necesită un control nervos riguros. în copilărie
mersul se învaţă, intrînd ulterior în automatism.
Oboseala musculară este scăderea capacităţii funcţionale a muşchilor, ca urmare a unei activităţi
excesive, prelungite. Ea se caracterizează printr-o complexitate de manifestări dintre care durerea şi
scăderea capacităţii de muncă sînt cele care predomină. Oboseala organismului, luată în sensul larg al
cuvîn-tului, poate lua aspecte variate, de la senzaţia plăcută ce o dă un efort, chiar intens, dacă este
făcut cu plăcere şi interes (susţinerea unui meci etc), pînă la durere („mort de oboseală").
Oboseala face parte din tulburările funcţionale, care în lumea modernă a luat forme
particulare, de oboseală intelectuală şi oboseală fizică. Civilizaţia şi viaţa modernă au înlocuit treptat
oboseala musculară cu oboseala nervoasă. Mecanizarea industriei şi automatizarea, cu folosirea maşinilor
în aproape toate ramurile de activitate, au redus enorm oboseala musculară, dar au crescut efortul
intelectual. Ritmul vieţii civilizate în general a crescut, şi factorii din mediu în afara orelor de muncă,
solicită continuu procesele nervoase, contribuind la oboseala predominant intelectuală.
Dacă oboseala intelectuală este o problemă actuală de care se ocupă medicii, psihologii, sociologii, în
cadrul a numeroase organizaţii internaţionale, oboseala musculară este o problemă milenară. Numeroşi
cercetători au căutat să explice cauza oboselii musculare.Un număr mare de ipoteze au fost emise avînd
toate la bază modificările chimice care se petrec în muşchi. Acidul lactic se acumulează în muşchi şi
intoxică fibrele. Scade cantitatea de A.T.P., descompunerea sa făcîndu-se într-un ritm care depăşeşte
capacitatea muşchiului de a-1 resinte-tiza şi a înlocui astfel cantitatea descompusă. Fiziologia modernă
consideră oboseala ca un fenomen complex, interesînd organismul în întregime şi atribuie sistemului
nervos o participare importantă.
Studiul sistematic al oboselii musculare a început acum 100 de ani, după ce Angelo Mosso a
construit un aparat cu care se poate înregistra curba oboselii musculare, numit ergograf.
Interesant este faptul că fiecare persoană îşi are curba oboselii sale caracteristice, dovedind prin
aceasta că oboseala este un fenomen mult mai complex decît s-a crezut iniţial.

Metodă de analiză, modelare și simulare a solicitărilor dinamice asupra corpului uman


Metodă bazată pe extinderea aplicabilităţii de software dedicat la modelarea, simularea și
analiza comportării corpului uman în diferite situaţii de solicitare dinamică: impact cu un
mobil în mişcare de mare viteză, pierderea stabilităţii și schimbarea bruscă a poziţiei etc.

Metoda și aparat de studiu a influenţei


câmpurilor electromagnetice asupra materiei
Metoda cuprinde modulul de generare a
câmpurilor electromagnetice precum și
sistemul de analiză a modificărilor produse
în structura sistemelor materiale, cu
aplicaţii imediate asupra soluţiilor de
substanţe organice și anorganice, a apelor
uzate etc.

Dispozitiv de analiză a fenomenelor de bioelectricitate


Dispozitivul permite analiza intensităţii și calităţii câmpurilor bioelectrice umane prin analiza
amprentei energetice pe baza analizei de imagine și a corelaţiei culorilor.
Sistem de analiză a influentei mediului înconjurător asupra locomoţiei și stabilităţii umane
Sistemul permite analiza efectelor acţiunii mediului înconjurător asupra stabilităţii și
locomoţiei umane. Semnalele perturbatoare sunt, în principal, de tip luminos și acustic iar
răspunsul corpului este de tip dinamic și ilustrează modificarea poziţiei centrului de greutate.

Implant de osteosinteză pentru fracturile transsindesmotice de peroneu

Implant personalizat prin concepţia sa pe baza imaginilor tomografice obţinute de la subiectul


uman. Soluţia este imediată prin prototipare rapidă și dispozitivul asigură o distribuţie
uniformă a tensiunilor, un interstiţiu și o presiune uniforme care favorizează susţinerea
fragmentelor rezultate din fracturare și scurtarea termenului de osteosinteză.
Stand experimental și metodă de analiză a comportării în
exploatare a protezelor de şold

Sistemul permite testarea comportării în exploatare a


protezelor de şold în condiţii de optimă simulare a
funcţionării naturale: realizarea simultană a
tuturor
mişcărilor din soldul normal și asigurarea
lubrifierii
prin baie de acid
hialuronic.

Dispozitiv de antrenament pentru recuperarea locomotoare a mâinii

Dispozitivul este destinat recuperării/mobilizării


mâinii prin antrenarea cu forţe progresive, reglabile
și prezentând avantajul de a putea mobiliza separat
oricare dintre falangele mâinii de antrenat.
Aplicatii

Experiment coliziune din spate

Impactul dintre un Volkswagen Passat si OPEL Ascona

Figura 1. Masuratori UDS, cursa de intarziere a


autovehiculului

Dacă viteza iniţială a autovehiculelor inainte de impact este v 1(v1≈ 14±2 km/h) şi v2
(v2≈22±2 km /h) iar viteza după impact v”1 si respective v”2, atunci rata de variaţie a vitezei este Δv1
si Δv2.
-Viteza de impact determinată este de 12-16 Km/h, unde ΔV Passat=7±1.5 km/h. -Energia reportată
prin frânarea Autovehicului Ascona, este amortizată parţial prin deformarea caroseriei k=0,15..0,35.
-Δ vAscona= 5,5 ... 8,5 km/h, schimbare ce va afecta autovehiculul lovit asupra căruia se va transfera o
parte din energia cinetica a autovehicului cu viteza mai mare.
-acceleratia punctuală =45m/s2 pentru pasagerii maşinii amplitudinea maximă fiind măsurată după
timpul de compresiune ≈ 50 – 60 ms.
-după t≈120 ms întreaga forţă de deformare este consumată.

pozitia initiala coloana dreapta maxima retractie extensie


Figura 2. Cursa deformarii coloanei cervicale in impactul din spate

(Pentru Δv ≈10,5 km/h datorită lipsei unei tetiere pot apărea, extensii sau hiperextensii
fig.2).
-După t≈15 ms, acceleraţia are valoare maximă.
-Aceleraţia medie masurată pe caroseria autovehiculului dupa t ≈120 ms este de 2,5 g (g =
acceleratia gravitationala) si/sau 25 m/s2.

Figura 3 . Cursa acceleratiei capului si pieptului

Diagrama prezintă evenimentele fizice din timpul secventei operationale biomecanice


pe baza careia s-a calculat criteriul de ranire al gatului “NIC” (Neck Injury
Criterion,IRCOBI ,Goeteborg 1998).
La începutul impactului se înregisrează mai întâi maximul acceleraţiei toracelui pentru
ca dupa un interval RK, acceleratia capului sa inceapa sa creasca mult peste valoarea
acceleratiei toracelui. Diferenta cea mai mare dintre acceleratia capului si cea a pieptului este
notata cu Arel. Viteza relativă dintre cap şi trunchi ≈5…km/h. Pentru protecţia capului,
valoarea NIC <15 m2/s2. (vrel depinde de parametrii de poziţionare a scaunului).
NIC= arel•0,2 + vrel2
arel: 30 - 35 m/s2
Δt:60 ms
vrel 1: 1/2 • 0,06 s • 30 m/s2
vrel 2: 1/2 • 0,06 s • 35 m/s2
NIC1 = 30 m/s2 • 0,2 m + 0,8 m2/s2= 6,8 m2/s2
NIC2 = 35 m/s2• 0,2 m + 1,1 m2/s2= 8,1 m2/s2

Deci folosind cei doi termeni dedusi din calculelel matematice şi anume, coeficientul
de restituire k şi NIC se pot determina atât parametri corespunzători desfăşurării
accidentelor cât şi valorile periculoase ale acestor parametrii care ar dăuna persoanelor
implicate în acest tip de coliziune.
Rezultatul acestei evaluari a experimentului arată ca pentru şoferul-pasagerul implicat
este posibil ca acceleraţia sa dăuneze coloanei cervicale:
- dacă variaţia acceleraţiei datorate reculului vehiculului > 13 km/h (toleranţa de prag )=
vatamare gravă, posibil mortală;
- dacă variaţia acceleraţiei >10 km/h (“limita de vatamare”)=vătămări uşoare;

Aceste consideraţii au fost certificate din d.p.d.v.


medical cat si teoretic cu ajutorul formulelor şi
deducerii cognitive.

Impactul din spate. Teorie.

În cadrul expertizei tehnice a unui accident de circulaţie trebuie determinaţi toţi factorii
care au dus la producerea accidentului, precum şi posibilitatea evitării acestuia în
condiţiile date.
Pentru determinarea cât mai corectă a traseului automobilelor
se vor determina parametrii cinematici corespunzători fiecărui moment al desfăşurării
accidentului, precum şi parametrii dinamici.
Determinarea mărimiilor cinematice (vitezele şi acceleraţiile liniare, respectiv
unghiulare, precum şi coordonatele corpurilor) şi dinamice (forţele care acţionează asupra
corpurilor, energia care se transformă etc) se face prin utilizarea frecventă a principiilor
echilibrului forţelor şi momentelor, conservării energiei şi conservării impulsului.
Mărimea de bază în reconstituirea fazelor accidentului este viteza care face legătura
între timp şi deplasare. Se consideră că vehiculele implicate în accident sunt corpuri solide,
care într-o mişcare plană şi se comportă conform legilor fundamenale ale mecanicii
newtoniene.
În cursul desfăşurării unui conflict rutier deosebim trei faze:

Antecoliziunea este perioada de dinaintea producerii accidentului (are loc până în


momentul în care cele doua corpuri vin în contact).

Figura 3. Vitezele autovehiculelor inainte de impact; (v 1>v2)


Coliziunea corespunde perioadei în care cele două corpuri sunt în contact. In acest
interval are loc deformarea caroseriei, proces prin care o parte din energia cinetică iniţiala se
transformă în energie de deformaţie.

t Viteza autovehiculelor dupa impact (v”1<v”2)

Deoarece perioada coliziunii este foarte scurtă (de ordinul milisec.), se va apela la
relaţiile specifice din teoria ciocnirilor:
- prima teorema: variaţia impulsului total în timpul ciocnirii este egală cu suma percuţiilor
exterioare:
Σm·v1-Σm·v0=ΣP;
- a doua teorema: variaţia momentului cinetic total în timpul unei ciocniri este egală cu
suma momentelor percuţiilor exterioare:
Σ(rxm·v 1 )-Σ(rxm·v 0 )=Σ(rxP)
 (r - distanţa de la direcţia vectorului impuls pană la un punct faţă de care se
consideră momentul; v - vectorul de poziţie al unui punct aflat în mişcare.)
- teorema variaţiei impulsului:
m1·v1+m·v2 = m1·v”1+m·v”2
Astfel se consideră că ciocnirea are loc prin succesiunea a două faze: faza de comprimare
şi faza de destindere (sau de relaxare)
Faza de comprimare are loc de Ia începutul ciocnirii până la egalizarea vitezelor celor două
corpuri (fig. 4.). În timpul ciocnirii celor două corpuri, faza de comprimare şi destindere a
lor este foarte scurtă iar viteza de comprimare "v t " a corpurilor respective se consideră
aproximativ egala cu viteza de destindere "v d" a lor. Viteza comună în momentul compresiunii
maxime o vom nota cu "v c". (fig. 4.), în care viteza de deplasare comună celor două corpuri
este "vc", se obţine:

m1  v1  m2  v 2  (m1  m 2 )  vc

Percuţia corespunzătoare fazei de comprimare este:

Pc  m1  (v c  v1 )  m2  (v c  v 2 )

m1  m2  (v1  v 2 )
Pc  ,
m1  m2

În faza de destindere o parte din energia de deformare care s-a acumulat prin
deformaţia celor două corpuri se restituie. Astfel, vitezele celor două corpuri se vor modifica,
atingând valorile finale v” 1 , respectiv v”2.
Aplicând teorema variaţiei impulsului, luând în considerare faza de destindere a celor
doua corpuri, în care viteza de deplasare comună a celor doua corpuri este "v t ," şi faza de
după ciocnire a corpurilor respective (fig. 5.), în care vitezele de deplasare a lor sunt v” 1 şi
v”2 se obţine:

( m1  m 2 )  v d  m1  v"1  m 2  v" 2 ,

Percuţia corespunzătoare fazei de destindere:

Pd   m1  ( v"1  v d )  m 2  ( v" 2  v d )

m1  m 2  (v" 2 v"1 )
Pd  ,
m1  m 2
Raportul valorilor percuţiilor pentru cele două faze ale ciocnirii (destindere, respectiv
comprimare), se numeşte coeficient de restituire şi se va determina cu ajutorul relaţiei:
Pd v" 2  v"1
k   ,
Pc v1  v 2
În cazul în care:
 K=0, ciocnirea este perfect neelastică, (vitezele celor două corpuri după ciocnire
fiind egale).
 K= cu unitatea, ciocnirea se numeşte perfect elastică, (energia cinetică
transformată în energie de deformare în cursul comprimării se restituie complet în
faza de destindere).
- În natură valoarea coeficientului de restituire se situează între 0 şi 1 deoarece nu există
ciocniri perfect elastice sau perfect neelastice .
- În cazul ciocnirilor între automobile, valoarea reală a k = 0... 0,3.
Valoarea coeficientului de restituire depinde de foarte mulţi factori (viteza de impact,
suprafaţa de contact, materialul celor două corpuri,unghiul de impact, etc).
În tabelul următor se dau câteva din valorile k pentru diferite materiale :
Tabelul 1. Valorile coeficientului de restituire k, pentru diferite materiale
Material k
sticlă 15/16
fildeş 8/9
lut, pământ moale 0
oţel şi plută 5/9
lemn 1/2

LEZIUNI SPECIFICE ÎN URMA IMPACTULUI

1. Consideraţii generale

Studiul leziunilor persoanelor implicate în accidentele de circulaţie rutieră reprezintă, pentru


specialiştii proiectanţi de automobile, o bună metodă de a obţine date care să contribuie la
îmbunătăţirea securităţii rutiere, în special a securităţii pasive. Pe această din urmă linie s-au creat,
manechine care înglobează traductoare ce furnizează, în timpul ciocnirilor simulate, semnale
electrice care, preluate, permit o apreciere obiectivă a gradului de protecţie pe care-l oferă
automobilul respectiv.
Fig. 1 Manechinul Hyibrid III

Ca urmare a studiilor sistematice pe cadavre, pe manechine din ce în ce mai perfecţionate şi


uneori pe voluntari, s-au putut stabili mai multe criterii de vătămare pentru diverse părţi ale corpului
uman. Studiile asupra leziunilor oamenilor accidentaţi au scos în evidenţă necesitatea realizării de
manechine care să reproducă cât mai fidel caracteristicile biomecanice ale corpului uman.
Severitatea loviturilor a fost determinată iniţial plasându-se traductoare pe cadavre şi maimuţe vii,
determinându-se astfel acceleraţiile şi forţele de impact care provoacă leziuni fatale, ceea ce a
permis stabilirea de limite ale rezistenţei corpului uman. In timpul coliziunilor, corpul uman este
supus la solicitări extreme, care se datorează în primul rând acceleraţiilor (respectiv deceleraţiilor)
foarte mari (la coliziuni severe atingând valori de peste 30 g) care provoacă forţe mari de inerţie.O altă
categorie de forţe care solicită corpul ocupanţilor este cea a forţelor percutante, care au o importanţă
deosebită mai ales în cazul cazul impactului din spate, când persoanele din interior nu sunt asigurate
cu centurile de siguranţă şi tetiere. Pentru a putea aprecia gravitatea solicitărilor asupra corpului uman,
în primul rând trebuie specificate mărimile care determină rănirea diferitelor părţi ale acestuia.
Trebuie ţinut cont de faptul că diferitele părţi ale corpului uman sunt sensibile la mărimi diferite:
creierul - la acceleraţie; majoritatea organelor interne - la presiunea exterioară exercitată; vertebrele,
craniul – la impact etc. Astfel, în cadrul unor cercetări s-au măsurat mărimile prezentate în tabelul 1.

Tabelul 1. Mărimi măsurate în cadrul cercetării efectelor impactului asupra corpului uman
Mărime U.M.
acceleraţia capului m/s2
acceleraţia părţii faciale a capului m/s2
acceleraţia părţii craniale a capului m/s2
acceleraţia medie a capului m/s2
acceleraţia unghiulară a capului rad/s2
forţa longitudinală care acţionează asupra gâtului N
forţa transversală care acţionează asupra gâtului N
momentele încovoietoare (după doua direcţii) Nm
care acţionează asupra gâtului
deformaţia parbrizului cm

2. Limite biomecanice ale gatului in cazul impactului din spate

În cazul coliziunilor, leziunile gâtului se pot produce ca urmare a îndoirii acestuia datorită
inerţiei capului, la accelerări sau decelerări bruşte. Îndoirea gâtului poate avea loc în orice direcţie;
în termeni medicali, îndoirea gâtului către înapoi este numită extensie, îndoirea către înainte este
denumită flexie, iar îndoirea laterală este denumită flexie laterala. De precizat este ca daca regiunea
cervicala sufera de afectiuni provocate de diferiti factori etiopatogeni, sau de cervicaltroze
demonstrate clinic atunci pericolul aparitiei de leziuni creste. Deviatiile recunoscute ale coloanei
vertebrale sunt : Scolioza, Cifoza, Lordoza.
 Scheletul gâtului este format din şapte vertebre, între care se găsesc discurile intervertebrale în
partea de jos a gâtului se află primele două segmente (ATLAS şi AXIS) cu o morfologie
particulară.

CONFIGURATIA
ANATOMICA Atlas-Axis

Figura 2. Configuraţia anatomică a vertebrelor, Atlas-Axis


Datorită configuraţiei vertebrelor cervicale gâtul nu prezintă rezistenţă deosebită la deceleraţii
bruşte, riscul crescând dacă muşchii ce susţin poziţia acestuia sunt relaxaţi (gât moale). Mişcările zonei
cervicale a coloanei vertebrale şi ale craniului sunt realizate de către perechi de muşchii anteriori şi
posteriori. Muşchii dorsali sunt mai voluminoşi decât cei anteriori; ca urmare, rezistenţa opusă la
flexie va fi mai mare decât rezistenţa la extensie. Acesta este motivul pentru care cele mai multe
leziuni de acest tip, ale gâtului, se produc la coliziunile din spate, gravitatea acestora fiind mai mare
dacă, în momentul impactului, capul este răsucit lateral.
Determinarea gravităţii leziunilor datorate inerţiei capului şi a limitelor de toleranţă se
face in general prin trei metode:
 teste statice, realizate pe voluntari, care constau în aplicarea unor forţe asupra capului;
 teste dinamice netraumatizante, efectuate pe voluntari;
 teste dinamice, efectuate pe cadavre, în condiţii care provoacă traumatisme ale gâtului, cu
precizarea ca muşchii gâtului nu pot prelua şi disipa o parte din energia dezvoltată în urma
impactului.
Au fost create noi modele de manechine, care să aibă o structură a gâtului cât mai apropiată
de realitate. Craniul şi vertebrele sunt create din materiale rigide conectate cu ajutorul unor discuri
visco-elastice neliniare, ligamente visco-elastice neliniare, articulaţii cu suprafeţe de frecare şi tipuri
de muşchi contractori.
a) b)
Figura 3. Modele de gât fără muşchi (a ), cu muşchi (b).

Incercările efectuate pe cadavre au arătat ca momente de încovoiere de 190 Nm pentru


flexie şi 57 Nm pentru extensie au condus la apariţia unor deteriorări vizibile ale ligamentelor
muşchilor, iar încercările efectuate pe voluntari au condus la obţinerea valorilor maxime din tabelul
7.3, limitate de apariţia senzaţiei de durere. În timpul impactului, o parte din sarcina aplicată capului
se va transmite torsului, prin intermediul gâtului. Mărimea sarcinii ce revine gâtului va depinde
de locul şi direcţia de aplicare a sarcinii asupra capului, de inerţia capului precum şi de
configuraţia coloanei în zona cervicală, la momentul respectiv. Ca urmare, solicitările din
coloana vertebrală vor fi mai mici atunci când gâtul este drept, caz în care apar doar forţe
axiale; dacă gâtul este flexat, asupra vertebrelor vor acţiona solicitări complexe (forţe axiale şi
moment de încovoiere). Testele efectuate pe cadavre au arătat că, atunci când gâtul este
drept, apar fracturi ale coloanei vertebrale în momentul în care forţele axiale depăşesc
4,700...6.000 N; atunci când gâtul este flexat, forţele axiale de la care se produc fracturi ale
vertebrelor se găsesc în domeniul 1.800...2.200 N.

Tabelul 1. Valori maxime ale momentelor aplicate gâtului


Tipul Momentul Unghiul AIS Observaţii
solicitării de dintre cap şt
încovoiere, torace, în °
Flexie î n88,2
Nm 70 1 Durere, dar
fără leziuni
Extensie 30,5 68 0 Fără leziuni
Flexie laterala 45,2 43 0 Fără leziuni
Fig. 4. Limitele de toleranţă ale gâtului.

Toate combinaţiile, forţă axială - timp de aplicare, ce se găsesc deasupra liniei de


demarcaţie din figura, vor conduce la apariţia unor traumatisme majore ale gâtului, cu
întreruperea permanentă a unor funcţii ale corpului; astfel de traumatisme pot apare şi pentru
puncte situate sub linie, dacă în timpul impactului apar solicitări complexe ale gâtului.

Testarea manechinelor(dummy)

Toţi constructorii auto îşi testează automobilele pentru a verifica siguranţa ocupanţilor în caz
de accident. Iată principalele tipuri de crash-teste.

Cu toţii am auzit de crash testele efectuate de EuroNCAP. EuroNCAP este un organism


european independent care testează periodic modele noi de automobile pentru a vedea cum se
comportă în cazul unui accident.Pentru producători a devenit un titlu de mândrie şi o unealtă de
marketing dacă cel mai nou model din gamă obţine scorul maxim la testările EuroNCAP. Ce este
mai puţin ştiut este faptul că fiecare constructor efectuează şi propriile teste de impact. Cei mai mari
au facilităţi de testare şi cercetare dedicate unde pun la încercare toate modelele înainte de a le
trimite la EuroNCAP sau a le lansa la vânzare. 
Test special de impact la Saab: simularea impactului cu un ren, un tip de accident comun în Suedia
și în țările scandinave.

Renault, de exemplu, are un centru de testare amplasat lângă Paris. Se numeşte RSAS şi se
află în localitatea Lardy la 50 km depărtare de Paris. Zona unde este amplasat este foarte mare, are
aproximativ 37 hectare din care 9 sunt ocupate de clădiri. Este locul unde Renault efectuază cam
500 de crash teste pe an cu toate mărcile grupului. Automarket a fost la Lardy în 2008 şi a asistat la
un crash test pe viu cu un Renault Twingo supus la un impact lateral la 55 km/oră. Mircea ne-a
povestit detaliat experienţa sa. Apoi, în 2009, Bogdan a putut vedea pe viu un test de impact cu
Dacia Sandero efectuat la centrul Renault Tehnologie de la Mioveni, România. Reportajul lui poate
fi recitit recite.

Testele de impact efectuate în astfel de centre sunt de diferite tipuri. Iată câteva dintre ele:
1. Teste de impact frontal

În cadrul acestor teste automobilul testat este lansat către un obstacol solid la o viteză
prestabilită. Obstaculul poate fi un zid de beton. Acest gen de impact este comun în accidentele
auto. Constructorii auto încearcă să creeze astfel o celulă de supravieţuire şi să limiteze intruziunea
în această celulă a elemetelor de caroserie sau suspensie desprinse în timpul impactului. O variaţie a
acestui tip de test este impactul frontal între două automobile. Astfel se pot vedea efectele
accidentului şi efectul impactului asupra pasagerilor. Pentru a evalua efectul unui impact asupra
pasagerilor, constructorii auto şi instituţiile de testare folosesc manechine dotate cu aparatură de
măsură. Astfel se poate afla forţa din momentul impactului şi viteza de decelerare la care a fost
supus corpul pasagerului.
2. Teste de impact frontal defazat

Testul este similar cu cel de impact frontal între două automobile, dar cele două maşini se
vor ciocni defazat. Astfel, forţa impactului este preluată doar de o jumătate a maşinii, deformarea
caroseriei fiind mai severă. În plus, apare o forţă de rotaţie ce aruncă de obicei cele două maşini în
sens invers impactului.
3. Teste de impact lateral

Pentru a simula accidentele ce se petrec de obicei în intersecţii, se efectuează ţi teste de


impact lateral. Se pot folosi două automobile, sau un automobil şi o structură de oţel de roţi ce
simulează un automobil. Acest test este folosit pentru a evalua deformarea şi intruziunea laterală a
elementelor de caroserie. 
4. Teste de răsturnare

Pentru a evalua efectele unui accident soldat cu răsturnare, se simulează şi acest gen de
impact. Automobilul testat este accelerat artificial şi aruncat pe plafon pentru a se evalua
deformarea părţilor superioare ale caroseriei. Acest gen de accidente apar din cauza vitezei excesive
în viraje, manevrarea greşită pe drumuri înclinate sau în urma coliziunii cu alt automobil sau obiect.
5. Teste de impact cu mobilier stradal
Un alt tip de accident rutier des întâlnit este cel în care automobilul intră în coliziune cu un
obiect aflat pe marginea drumului. Acesta poate fi un stâlp, copac, semne rutiere, glisiere de
siguranţă.
6. Teste de impact între automobile noi şi vechi
Uneori, constructorii vor să vadă cum se comportă modele mai vechi în cazul unui impact.
Folosesc atunci modele de generaţii diferite pentru un test de impact frontal, de exemplu. 
7. Teste de impact simulate pe computer
Tehnologia actuală permite simularea virtuală a unui impact între două automobile.
Computerele folosite de centrele de testare pot simula testul de impact şi evalua efectele fără a
distruge automobil fizic. De obicei, acest gen de testare este folosită înainte de a efectua un test
adevărat pentru a pune la punct cât mai multe detalii şi a nu fi nevoie de repetarea testului live. 

AUTORITĂŢI ŞI ORGANIZAŢII SPECIALIZATE


Peste 3.000 de oameni mor în fiecare zi din cauza accidentelor rutiere. Cele mai multe
accidente implică mai multe vehicule, da o treime din accidentele fatale sunt cauzate de un singur
automobil. Cercetarea şi testele de impact ajută la reducerea acestei cifre prin testarea şi implentarea
de noi tehnologii ce ajută salvarea de vieţi. Pe lângă testele efectuate de constructorii auto,
automobile sunt testate de o serie de instituţii independente ce publică apoi rezultatele.
În Statele Unite ale Americii, testele de impact sunt efectuate de NHTSA (National
Highway Traffic Safety Administration) şi divizia sa IIHS

 (Insurance Institute for Highway Safety). NHTSA are puterea de autoriza sau bloca
importului unui anumit model de automobil dacă acesta nu este conform cu regulamentul american
de siguranţă.
În Europa, există deja celebrul European New Car Assessment Program sau, pe scurt, EuroNCAP.
Institutul independent testează majoritatea automobilelor noi şi publică apoi rapoarte detaliate.
În Australia avem ANCAP (Australasian New Car Assessment Program), o instituţie similară cu
cea Europeană, dar care testează modelele destiante pieţelor asiatice, Australiei şi Noii Zeelende. 
În Japonia există OSA (National Organization for Automotive Safety & Victims' Aid). Este
subordonată Ministerului Transportului şi evaluază doar automobilele disponibile pe piaţa
japoneză. 
EuroNCAP are propriul sistem de testare ce include nu mai puţin de şapte teste majore.
Acestea sunt:
Testul de impact frontal

Are loc la o viteză de 64 km/h, automobilul lovind o barieră deformabilă defazată. Efectele
sunt măsurate prin intermediul manechinelor cu senzori amplasate în interiorul automobilului.
Testul de impact lateral

Automobilul este lovit din lateral pe pratea şoferului de o barieră mobilă la viteza de 50 km/h. În
interior sunt amplasate manechine cu senzori pentru evaluarea efectelor impactului asupra
pasagerilor.
Testul de impact lateral cu stâlp

Automobilul este propulsat lateral pe partea şoferului într-un stâlp de metal cu diametrul de
254 mm cu o viteză de 29 km/h. Acest test recrează un posibil accident în care automobilul
întâlneşte obiecte aflate pe marginea drumului (stâlpi, copaci, mobilier stradal).

Test pentru evaluarea protecţiei pasagerilor copii

Pentru acest test, EuroNCAP foloseşte manechine speciale cu senzori de dimensiunile unui
copil. Acestea sunt amplasate în vehicul împreună cu un scaun de copil recomandat de constructorul
automobilului.
Test pentru protecţia pietonilor
Pentru a evalua efectele unui accident ce implică un pieton, EuroNCAP efectuază de teste de
impact la 40 km/oră. Pentru a simula pietonul, nu este folosit un manechin ci părţi din acesta (picior
şi cap). EuroNCAP spune că aceasta este soluţia cea mai bună pentru a testa protecţia pietonilor.
Testul whiplash

Acest test evaluază riscul unei răniri la coloana vertebrală în cazului unui impact din spate.
Este evaluat aspectul geometric al scaunului pentru şofer şi pasager, iar apoi scaunul este montat pe
o sanie cu ajutorul căruia este evaluat şi în mod dinamic. Decelerările sunt evaluate cu ajutorul unui
manechin dotat cu senzori.
Testul ESC

Acest test evaluază sistemul electronic de stabilitate al automobilului, dacă este prezent.
EuroNCAP militează pentru introducerea acestui sistem cunoascut sub numele generic de ESP şi
depunctează automobilele care nu oferă ESP în serie. Testul se efectuează prin executarea unei
manevre de schimbare a benzii în regim de urgenţă. Testul se face la viteza de 80 km/oră.