1.4.

Forme ale comunicării

 
Este firesc ca un proces atât de complex cum este comunicarea să
determine o clasificare după o gamă foarte largă de criterii:
       În funcţie de partenerii implicaţi în procesul de comunicare:
o   Comunicare intrapersonală (comunicarea cu sine);
o   Comunicare interpersonală (comunicare cu alţii);
o   Comunicare de grup mic;
o   Comunicare publică;
o   Comunicare de masă (prin instituţii specializate, cu
adresabilitate generală).
       După contextul spaţio-temporal:
o   Comunicare directă (faţă în faţă);
o   Comunicare indirectă (mediată).
       După codul folosit:
o   Comunicare verbală;
o   Comunicarea nonverbală;
o   Comunicarea paraverbală;
o   Comunicare mixtă.
       După finalitatea actului comunicativ:
o   Comunicare accidentală;
o   Comunicare subiectivă;
o   Comunicare instrumentală.
     După capacitatea autoreglării:
o  Comunicare leteralizată(unidirecţională) –fără feed-
back(ex.:film, TV, radio);
o  Comunicare nelateralizată – cu feed-back determinat de
prezenţa interacţiunii emiţător-receptor.
     După statutul interlocutorilor:
o   Comunicare ascendentă (cu superiorii);
o   Comunicare descendentă (cu subalternii);
o   Comunicare orizontală (de pe poziţii egale).
        După natura conţinutului:
o   Comunicare referenţială(vizează un anumit adevăr);
 o   Comunicare operaţională/metodologică(vizează înţelegerea
acelui adevăr);
o   Comunicare atitudinală(valorizează cele transmise, situaţia
comunicării şi partenerul).
 
      1.4.1. Comunicarea verbală
 
În cadrul acestui tip de comunicare informaţia este codificată şi
transmisă prin cuvânt şi prin tot ceea ce ţine de cuvânt sub aspect
fonetic, lexical şi morfo-sintactic (Iacob, L., 1999). Această formă a
comunicării este specific umană şi poate fi orală sau scrisă, în funcţie
de aceasta utilizându-se canalul auditiv sau vizual.
Există mai multe tipuri de comunicare orală, fiecare cu trăsăturile
sale caracteristice: intervenţia, alocuţiunea, toastul şi discursul.
Intervenţia reprezintă exprimarea unui punct de vedere personal,
cu argumente, într-o discuţie liberă.
Alocuţiunea este o comunicare scurtă, spontană, prilejuită de un
eveniment festiv, cu mare încărcătură afectivă.
Toastul este un discurs foarte scurt, având o formulă de început
şi de sfârşit, prin care se exprimă urări (cu prilejul unei mese festive),
în cinstea cuiva, prin ridicarea paharului.
Discursul sau cuvântarea este comunicarea prin care se susţine,
argumentat, în faţa unui auditoriu, o problemă, o idee. Discursurile
pot fi: politice, culturale, ştiinţifice, solemne, ocazionale. Scopul unui
discurs verbal este acela de a convinge şi de a emoţiona. Pentru
aceasta, vorbitorul trebuie să respecte regulile logicii formale (logica
aristotelică), precum şi procedeele stilistice, prin care se realizează
expresivitatea comunicării: interogaţia şi invocaţia retorică,
exclamaţia, apostrofa, reticenţa, suspensia, aluzia, dubitaţia,
deprecaţia etc. În discursul oral intervin elemente ale comunicării
non-verbale, cum ar fi: gesturile, mimica, accentele, pauzele, tăcerile,
debitul verbal, repetiţiile, modulaţiile tonului, replicile în suspensie,
enunţuri incomplete, ambiguitatea etc.
 Din categoria cuvântărilor cu caracter academic fac parte
conferinţa, lecţia publică sau prelegerea.
 Revenind la comunicarea verbală, subliniem caracterul ei
simbolic, ce o deosebeşte net de toate sistemele de semnalizare
sonoră întâlnite în lumea animală.
O altă trăsătură ce caracterizează comunicarea verbală
este productivitatea (se foloseşte şi termenul de creativitate când e
vorba de scriitorii de excepţie). Conceptul se referă la capacitatea
oricărui vorbitor de a enunţa fraze alcătuite de el însuşi în chiar clipa
rostirii lor. Există, desigur, şi formule prefabricate pe care le
reproducem în situaţii fixe,dar, în general, omul când vorbeşte nu
repetă întocmai, ci construieşte de fiecare dată secvenţe a căror
paternitate îi aparţine.
În „Introducere în teoria comunicării”, Ion Haineş afirmă
că Dialogul reprezintă esenţa limbajului. Numai omul este capabil
să dialogheze cu ceilalţi, prin conversaţie, cu sine însuşi, prin
meditaţie.
Există şi mai multe tipuri de comunicare scrisă: comunicatele de
presă, reclama prin tipărituri, rapoartele şi notele interne, CV-urile,
scrisorile de intenţie şi cele de mulţumire etc.
Acest tip de comunicare ridică unele probleme, cum ar fi: nu
beneficiază de avantajele feedback-ului, este o comunicare ce
rămâne înregistrată, necesită o precizie mare de limbaj deoarece
eventualele erori nu pot fi corectate foarte uşor, după cum spune
proverbul: „Verba volant, scripta manent”.
Curriculum Vitae (CV) este unul din documentele cele mai
cunoscute şi utilizate atât de persoanele angajate, cât şi de cele care
nu sunt în câmpul muncii. Nu toată lumea cunoaşte faptul că de când
suntem membrii ai Uniunii Europene CV-ul s-a formalizat. Astfel
aptitudinile şi competenţele fiecăruia pot fi mai bine cunoscute şi
valorizate, în contextul unei mobilităţi crescute a forţei de muncă pe
tot cuprinsul Uniunii Europene.
După normele Uniunii Europene Europass există cinci astfel de
documente care facilitează mobilitatea persoanelor:
 Curriculum Vitae Europass –
 Paşaportul lingvistic Europass –
 Suplimentul Europass la Certificatul Profesional –
 Suplimentul Europass la Diplomă –
  Mobilitatea Europass –
 
  Ele pot fi accesate şi studiate de pe site-ul
următor: http://europass.cedefop.europa.eu/europass/home/horna
v/introduction.csp?loc=ro_RO
 
    1.4.2. Comunicarea non verbală
În comunicarea non verbală informaţia este codificată şi
transmisă printr-o diversitate de semne legate de postura, mişcarea,
gesturile, mimica şi înfăţişarea partenerilor (Iacob, L., 1999).
Comunicarea non verbală este deosebit de importantă în plan
social. De obicei afirmaţiile verbale sunt influenţate de o serie de
factori cum ar fi: teama de a nu jigni sau supăra, dorinţa de a încheia
o afacere, presiunea socială, care uneori ne determină să spunem că
suntem de acord cu cineva chiar dacă nu este aşa, etc. Comunicarea
non verbală completează, întăreşte, nuanţează sensul mesajelor
verbale şi, în anumite situaţii, este chiar mai credibilă decât
comunicarea verbală.
Conţinuturile afectiv-atitudinale sunt transmise în cea mai mare
proporţie prin comunicarea non verbală (55%), faţă de 38% pentru
comunicarea paraverbală şi 7% pentru comunicarea verbală.
Există mai multe tipuri de comunicare non verbală:
 comunicarea non verbală senzorială, deoarece se bazează
pe ceea ce recepţionăm cu ajutorul simţurilor văzului,
auzului, mirosului, tactil şi gustativ;
 comunicarea non verbală estetică (pictura, muzica, dans,
imagine, etc) care are loc prin intermediul diferitelor forme de
exprimare artistică şi comunică diferite emoţii artistice;
 comunicarea non verbală bazată pe folosirea însemnelor
(steaguri, insigne, uniforme, etc) şi a simbolurilor specifice,
ca de exemplu, cele legate de religie (cruce, altar, icoane,
etc) sau statut social (gradele la ofiţeri, titulatura, decoraţiile,
etc).
Comunicarea non verbală este alcătuită din mai multe coduri pe
care noi învăţăm să le folosim pe tot parcursul vieţii. Astfel uşurinţa şi
abilitatea de a utiliza aceste coduri creşte odată cu vârsta şi cu
experienţa acumulată. Unele coduri sunt universale fiind interpretate
la fel peste tot în lume, dar există şi multe coduri a căror interpretare
diferă de la o cultură la alta. Spre exemplu exprimarea
bucuriei este peste tot la fel, pe când mişcarea capului de la dreapta
la stânga, la noi exprimă o negaţie, iar la bulgari o afirmaţie.
Comunicarea non verbală „deţine multe atuuri” prin care îşi
realizează funcţiile. Limbajul tăcerii subliniază şi nuanţează
exprimarea unor sentimente şi atitudini, limbajul timpului,
care este perceput diferit în diferite culturi, este văzut ca parte a
contextului în care interacţionează oamenii. El poate fi folosit şi
simbolic, ca în expresia” Timpul înseamnă bani”, expresie care invită
la întrebuinţarea raţională a timpului.
În genere, există două situaţii tipice de folosire a gesturilor, şi
anume:
1.   când gesturile reprezintă un auxiliar al limbajului sonor;
2.   când gesturile, din motive sociale sau patologice,
reprezintă – temporar sau permanent – unicul mijloc de
comunicare.
          Pentru anumite domenii de activitate, cum ar fi oratoria, teatrul
(pantomima), muzica (dirijatul, baletul), cinematografia (filmul mut),
gestul capătă un rol fundamental.
Astfel, în afară de vorbire noi mai comunicăm de asemenea
prin
                    expresia feţei- un zâmbet, o încruntare;
                    gesturi- mişcarea mîinilor şi a corpului pentru a explica
sau accentua mesajul  
                           verbal;
 poziţia corpului- modul în care stăm, în picioare sau
aşezaţi;
 orientarea- dacă stăm cu faţa sau cu spatele către
interlocutor;
                    proximitatea- distanţa  la care stăm faţă de interlocutor,
în picioare sau aşezaţi;
 contactul vizual- dacă privim interlocutorul sau nu, cât şi
intervalul de timp în care
                           îl privim;
  contactul corporal- o bătaie uşoară pe spate, prinderea
umerilor;
 mişcări ale corpului- pentru a indica
aprobarea/dezaprobarea sau pentru a încuraja 
  interlocutorul să continue;
 aspectul exterior- înfăţişarea fizică sau alegerea
vestimentaţiei.
 
     1.4.3. Comunicarea para verbală
Orice mesaj verbal este însoţit de o mulţime de stimuli
încorporaţi mesajului. Acestea provoacă reacţii afective diverse,
asociate mesajului verbal în sine: tonul, vocea, ritmul, pauzele,
accentul, bâlbâielile, clipitul genelor, expresia feţei, atingerea, gesturi
etc. El permite influenţa şi chiar controla interlocutorii, fiind esenţial în
captarea atenţiei şi prin aceasta a bunăvoinţei.
Sub denumirea de „metacomunicare” reunim totalitatea
elementelor paraverbale şi non-verbale.
Principalele instrumente ale limbajul paraverbal sunt:
 Calităţile vocale: cuprind nu neapărat calităţi oratorice ci însuşiri
prin care se pot controla mecanismele vorbirii şi factorii care
influenţează sunetul vocii. Controlul vocii prin volum, intonaţie,
pauze, accente, timbru permit potenţarea efectului mesajului,
mai ales prin captarea atenţiei ascultătorului;
 Mecanismele vorbirii: sunetul vocii este dat de vibrarea aerului la
ieşirea din plămâni prin cavitatea bucală. Drumul este lung şi
complicat şi implică a tehnică laborioasă. Funcţie de exerciţiul
vorbitorului se poate obţine o calitate eficientă, care să
declanşeze la ascultător reacţia avută în vedere;
 Înălţimea vocii:Poate face plăcere sau dimpotrivă, însă poate
trăda nervozitatea, neliniştea, emoţia;
 Volumul vocii: Depinde de factori multipli şi presupune un
exerciţiu prealabil funcţie de mărimea încăperii, mărimea
grupului şi zgomotul de fond;
 Dicţia: abilitatea de a articula şi pronunţa corect cuvintele nu
este numai o tehnică ci şi o dovadă a educaţiei şi
profesionalismului;
  Accentul: accentuarea cuvintelor este importantă dar este
esenţială accentuarea (şi punctuaţia în comunicarea scrisă) în
frază, putând schimba total sensul „Eva spală veselă”;
 Pauzele: sunt la fel de importanta ca şi cuvintele şi pot transmite
cantităţi impresionante de informaţie cu o putere de convingere
mare. Dar pot duce şi la obosirea audienţei;
 Intonaţia: Timbrul şi variaţia înălţimii vocii transmit emoţii,
sentimente, atitudini. Ele pot să-l trădeze pe emitent dat şi pot
induce la receptor sensuri nuanţate ale mesajelor;
 Ritmul vorbirii: Se poate vorbi repede, lent, calm, nervos,
furios, trist, vesel, dictatorial sau umil. Un bun vorbitor îşi alege
ritmul apropiat efectului scontat.
 
    1.4.4. Comunicarea accidentală, subiectivă şi instrumentală
 
Finalitatea actului comunicativ, conştientizată sau nu de
"actorii" relaţiei, a permis delimitarea altor trei tipuri de comunicare:
cea accidentală, cea subiectivă şi cea instrumentală(R. Zajonc,
1972).
Comunicarea accidentală se caracterizează prin
transmiterea întâmplătoare de informaţii. Ele nu sunt vizate expres de
emiţător şi, cu atât mai puţin, sunt destinate procesului de învăţare
dezvoltat de receptor. Spre exemplu, constatarea lipsei cretei şi
buretelui în momentul transcrierii la tablă a textului tocmai citit, îi
prilejuieşte profesorului o paranteză-remarcă la sistemul eficient al
retroproiectorului, care l-ar fi scutit pe el de nervi şi de blam pe elevul
de serviciu.
Comunicarea subiectivă are drept caracteristică faptul ca expri
mă direct (verbal, paraverbal sau nonverbal) starea afectivă a locutor
ului din necesitatea descărcării şi reechilibrării, în urma acumulării
unei tensiuni psihice (pozitive sau negative). Rămânând în context
didactic, să observăm că în această categorie intră şi exclamaţia de
surpriză la un răspuns deosebit ("Bravo, tinere!") şi tonul ridicat
al reproşului ("M-aţi supărat!") şi trântirea catalogului pe catedră. De
altfel, diversitatea formelor de exprimare şi comunicare
subiectivă este extrem de mare, aici incluzându-se şi mişcările de
 descărcare: cursantul care-şi răsuceşte automat şuviţa de păr, doar,
doar, va apărea răspunsul, eleva care-şi tot aranjează bluza – care
stă bine dealtfel! – în timpul tatonării rezolvării, copilul care face
bucăţi creta întimpul răspunsului oral, profesorul care-
şi învârte tot mai nervos ochelarii, pe măsura ascultării răspunsurilor
etc.
Comunicarea instrumentală apare atunci când sunt reunite o
serie de particularităţi:
a) focalizarea intenţionată şi vădită pe un  scop precis,
comunicat mai mult sau mai puţin partenerilor;
b) urmărirea atingerii lui prin obţinerea unui efect anumit
în comportamentul receptorului şi
c) capacitatea de a se modifica, în funcţie de reacţia
partenerilor, pentru a-şiatinge obiectivul.
Este evident că acest tip de comunicare este dominant în actul
didactic, fără ca acest fapt să excludă şi prezenţa celorlalte două.
Dacă, prin esenţa ei, orice comunicare didactică este şi
instrumentală, reciproca nu mai este valabilă. La fel, dacă o
comunicare didactică poate fi, într-o anumită măsură accidentală şi
subiectivă, acestea din urmă nu sunt prin finalitatea şi procesualitatea
lor, şi didactice.
 

FUNCŢIILE COMUNICĂRII
Exista şase funcţii ale limbajului, în care sunt angajaţi factorii comunicării(elementele situatiei
de comunicare). Funcţiile limbii corespund situării comunicării lingvistice în perspectiva unuia dintre
factorii comunicării: 
        emitator  - funcţia emotivă
        receptor – funcţia conativă
        mesaj – funcţia poetică 
        cod  - funcţia metalingvistică
        context (sau referent)– funcţia referenţială
        canal de transmitere – funcţia fatică
 1.Functia corespunzătoare centrării mesajului pe emiţător este funcţia EMOTIVA, care
trădează starea afectivă, sentimentele, valorile morale, capacităţile cognitive şi cultura
emiţătorului. Funcţia emotivă a comunicării constă în evidenţierea stării interne a emiţătorului. Aceasta
se referă, cum bine se ştie, la capacitatea pe care o avem, ca emiţători, să marcăm poziţia noastră faţă
de informaţia pe care o conţine enunţul nostru.
Ea se se realizează la nivelul emotiv al limbajului prin interjecţii,  exclamaţii, prin lungirea
emfatica a sunetelor. Este semnificativ că intonaţia are un rol deosebit de important în exprimarea
poziţiei Emiţătorului. Alte procedee: folosirea diminutivelor şi augmentativelor, preferinţa pentru un
anumit termen din seria de sinonime aflată la dispoziţia vorbitorului.

2.Funcţia orientată spre receptorul mesajului este cea CONATIVĂ, ce serveşte la incitarea

acestuia la acţiune/respectiv la încetarea acţiunii prin ordine, îndemnuri, rugăminţi, interdicţii, etc. Prin
acesta functie se urmareste un anumit raspuns de la receptor. Funcţia conativă se concentreaza pe
strategia lingvistică a contactării receptorului, bazată pe mărci ale vocativului (la substantive, pronume,
numerale şi adjective) şi imperativului (mod verbal personal), de propoziţii imperative, exclamative,
afirmative şi negative. Constructia mesajului este la modul imperativ prin excelenţă.

3. Funcţia aferentă mesajului este cea POETICĂ, prin care  limbajul se  orientează spre sine,

spre propria organizare. Limbajul poetic pune accentul pe modul cum se spune, cum  se vorbeşte, spre
deosebire de limbajul ştiinţific, care pune accentul pe ce se spune. Anumite reclame fac apel la acest
tip de mesaj, în special reclamele pentru serviciile turistice. Funcţia poetică presupune modul în care
este concentrat mesajul poetic de la emiţător spre receptor şi constituie funcţia esenţială a artei
verbale. Ea nu apare singura: în poezia epica, unde se întrebuinţeaza formulări la persoana a treia,
apare şi funcţia referenţiala; în poezia lirica, în care enunţurile sunt la persoana întâi, apare şi funcţia
emotivă, iar în poezia liric-adresativă, cu valori retorice, formulate la persoana a doua (oda, epistola,
satira), apare şi functia conativa. În opera dramatica, se exploatează din plin resursele oferite de
funcţiile limbajului, mai ales factorii de perturbare a comunicării, care creează atmosfera specifică.

4.Funcţia corespunzătoare codului este cea METALINGVISTICĂ, ce are în vedere înţelegerea

corectă şi completă a mesajului. Ea presupune intervenţii prin care se verifică folosirea şi înţelegerea
cuvintelor, a sensului lor, a implicaţiilor colaterale ale semnelor din cod. Este necesar să se atragă
atenţia asupra codului utilizat, fie prin gesturi, fie în perifraze explicative (explicaţii de genul glumesc,
desigur). Funcţia metalingvistică are în vedere codul in care se exprima interlocutorii, modul în care
funcţionarea nivelurilor limbii (morfologic, sintactic, lexico-semantic etc.) favorizează şi facilitează
comunicarea. Comicul de situatii se bazeaza din plin pe functia metalingvistică a comunicarii

5.Funcţia limbajului corespunzătoare contextului este cea REFERENŢIALĂ. Aceasta

ilustrează modul de folosire a limbajului pentru a exprima o realitate, o interpretare personală, o
imagine, o părere sau o idée, aşa cum o percepe emiţătorul. Funcţia referenţială transmite informatii
despre lumea reală sau imaginară, trimite la context şi stabileşte referentul.  Ea poate fi denotativă sau
cognitivă, având în vedere informarea, contextul lingvistic şi extralingvistic (social, cultural,) al
comunicării.

6. Funcţia limbajului corespunzătoare canalului este cea FATICĂ, interacţională. Ea serveşte

la stabilirea relaţiei de comunicare şi la cultivarea interesului pentru aceasta până la încheierea
 mesajului, prin verificarea funcţionării optime a circuitului.  La nivelul contactului social funcţia fatică
asigură comunicarea de succes prin amprenta lingvistică degajată.

Majoritatea textelor îndeplinesc mai multe functii, dar hotărâtor pentru includerea într-un stil
sau altul, este funcţia dominantă. De pildă:
        emotiva în memorii, confesiuni, comentarii, interpretări critice 
       conativă  în ordine, decizii, regulamente, discursuri politice, predici, reclame 
        poetică în operele literare, dar şi în unele mesaje publicitare
        metalingvistică în analize gramaticale, în dicţionare, în texte cu caracter didactic 
        referenţială e dominantă în comunicate oficiale, buletine, chestionare, referate, cronici 
        fatică în saluturi şi formule de convenienţă, texte de receptare a mesajului telefonic