Testament

de Tudor Arghezi

Tudor Arghezi este un poet modernist, ca și Lucian Blaga și Ion Barbu,

aparținând perioadei interbelice a literaturii.
Marele său merit este acela de a revoluționa limbajul poetic, astfel încât, după
cum însuși afirma, „o idee să nască alte sute”. El este întemeietorul „esteticii
urâtului” în literatura română, după modelul lui Charles Baudelaire, din literatura
franceză. Pentru Arghezi, creația literară este un joc de cuvinte găsite cu răbdare și
trudă și silite să stea alături, îmbinând elemente lexicale contrastante.
Poetul debutează în 1927 cu volumul de versuri „Cuvinte potrivite”, căruia îi
urmează o bogată activitate literară, tratând o tematică diversă: arta poetică, poezia
cu deschidere filosofică, poezia erotică, poezia ludică.
Poezia „Testament” deschide volumul de debut arghezian, exprimând
concepția despre lume, viața și misiunea artistică a poetului, într-o manieră care îl
particularizează. Ea este, prin urmare, o artă poetică.
Procedeele moderniste prin care se remarcă arta poetică sunt: exprimarea
relației dintre creator și univers, ambiguitatea limbajului realizată, în primul rând prin
frecvența metaforei, adâncirea lirismului subiectiv, exploatarea esteticii moderne a
urâtului, limbajul inedit obținut prin utilizarea cuvintelor provenite din registre stilistice
diferite.
Titlul este o metaforă; în sens denotativ, cuvântul se referă la un act juridic,
prin care o persoană își exprimă dorințele ce urmează a-i fi împlinite după moarte,
mai cu seamă în legătură cu încredințarea bunurilor materiale. Conotativ însă,
testamentul arghezian consemnează lăsarea averii spirituale, a creației, generațiilor
viitoare.
Din punct de vedere compozițional, poezia este structurată în cinci unități
strofice inegale, care se axează pe metafora-simbol „carte”, aceasta reprezentând
motivul central al textului; în cadrul discursului liric, pot fi identificate patru secvențe
poetice.
Lirismul subiectiv se manifestă cu predilecție prin formula monologului
adresat, evidențiindu-se mai multe ipostaze ale eului liric.
Prima secvență poetică oferă o definiție lirică a poezie, eul orientând
adresarea directă către un fiu imaginar, denumire generică pentru cititor, căruia îi
lasă drept moștenire averea sa spirituală. Incipitul enunță o formulă specific
testamentară, prin care însă se exclude orice altă moștenire în afară de „carte”,
metafora-simbol, reprezentând bunul cel mai de preț, anume creația: „Nu-ți voi lăsa
drept bunuri, după moarte,/ Decât un nume adunat pe-o carte.”.
Aceasta cumulează experiența generațiilor anterioare, a strămoșilor cu un
destin zbuciumat, izvorât metaforic din „seara răzvrătită” și susținut artistic de
enumerația „prin râpi și gropi adânci”. Umanitatea este văzută în plină ascensiune,
ca o scară, ale cărei trepte sunt urcate doar prin sacrificiu și trudă: „suite de bătrânii
mei pe brânci”. Creația, parte integrantă a vieții reprezintă „o treaptă” indispensabilă
pe drumul anevoios al cunoașterii.
Cea de-a doua strofă se axează pe metafora „hrisov”, un arhaism care, în
sens propriu, desemnează un act domnesc al Evului Mediu; conotativ, termenul
trimite la suferința de veacuri a înaintașilor. Metafora „osemintelor vărsate în mine”
subliniază profunda comuniune dintre creator și generațiile anterioare, prin
intermediul condeiului său artistic: „Ea e hrisovul vostru cel dintâi,/ Al robilor cu
saricile, pline/ De osemintele vărsate-n mine.”.
A doua secvență poetică definește rolul artistului, accentuând importanța
muncii sale. Însuși poetul recunoaște că e singurul din neamul său știutor de carte,
iar ipostaza sa lirică elaborează o paralelă între munca brută a străbunilor și truda
intelectuală, ambele fiind reprezentate obiectual: „sapa”, devine „condei”, iar
„brazda”, „călimară”. La fel cum înaintașii se apleacă asupra gliei, artistul trudește
pentru a supune forța cuvântului, iar capodopera sa se naște din prelucrarea unui
limbaj rudimentar de o uimitoare sinceritate, folosit de țăranul român surprins în cele
mai obișnuite ipostaze: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte
potrivite”.
Arta are un rol estetic, pentru că transfigurează „urâtul” din realitate,
transformă „zdrențele”, obiecte nefolositoare, în „muguri” și „coroane”, metafore-
simbol pentru nucleul vieții, respectiv pentru perfecțiune.
Pe lângă rolul său estetic, opera literară are și un rol social, de factură
tradiționalistă, anume acela de a stigmatiza ceea ce este rău. Ideea este evidențiată
prin metaforele „veninul” revoltei și „ocara”, manifesări capabile să unească
oximoronic contrariile: „Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/ Lăsând întreagă
dulcea lui putere/ Am luat ocara, și torcând ușure/ Am pus-o când să-mbie, când
să-njure.” Metafora „cenușa morților din vatră”, este transformată în obiect de cult
destinat venerării unor generații supuse suferințelor și nedreptății, preschimbate în
„Dumnezeu de piatră”.
Cea de-a treia secvență poetică exprimă revolta unui reprezentant de seamă
al neamului său, cu care eul liric se identifică, împotriva nedreptății. Acesta se
declară părtaș la suferința neamului său, dându-i glas prin intermediul artei, sugerată
metaforic prin „vioară”: „Durerea noastră surdă și amară/ O grămădii pe-o singură
vioară”.
Creatorul preschimbă formele de manifestare a urâtului, „bube, mucegaiuri și
noroi” în „frumuseți și prețuri noi” capabile să impresioneze chiar și pe asupritor.
Ultima secvență lirică alătură prezenței stăpânului alte două ipostaze ale
asupririi, „domnița” și „domnul”, care trăiesc în huzur și sunt incapabili de a percepe
suferințele robilor, reprezentanți ai claselor sociale dezavantajate. Purtătorul de
cuvânt al acestora din urmă, creatorul, are menirea de a lumina spiritele printr-o
carte a revoltei împotriva nedreptății de orice fel.
Finalul poeziei exprimă o manieră de a crea specific argheziană, care
cunoaște două coordonate, exprimate metaforic. „Slova de foc”, inspirația spontană
de factură divină, și „slova făurită”, cuvintele meșteșugite se unesc în mod
indestructibil, „ca fierul cald îmbrățișati în clește”, revelând un univers artistic unitar și
aparte.
La nivelul limbajului, poezia își evidențiază caracterul modernist, în special
prin utilizarea cuvintelor considerate nepoetice, cum ar fi „bube”, „mucegaiuri”,
„noroi”, „negi”, cu valoare estetică, inaugurând, în literatura română, „estetica
urâtului”.
Truditorul cuvintelor, Poetul, elaborează o sinteză etică și estetică a
spiritualității poporului român, într-o manieră originală.