TITLUL V CONTROLUL CONSTITUȚIONALITĂȚII LEGILOR

CAPITOLUL I Caracterizare generală

Secțiunea 1. Noțiunea de ”control de constituționalitate”

Asigurarea supremaţiei constituţiei nu poate şi nu trebuie să rămână un simplu principiu

al ordinii constituţionale, ci este necesară existenţa unui sistem de garanţii, în măsură să permită
ca într-adevăr constituţia să se manifeste ca actul normativ cu forţă juridică supremă.

Controlul constituţionalităţii legilor reprezintă activitatea organizată de verificare

a conformităţii legii cu Constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional cuprinde
regulile privitoare la autorităţile competente a face această verificare, procedura de urmat
şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.

De principiu, controlul constituţionalităţii legilor priveşte numai legea ca act juridic al

parlamentului sau actele normative cu forţă juridică egală cu a legii (acte care deşi sunt emise
de alte organe de stat decât parlamentul, intervin şi reglementează relaţii sociale de domeniul
legii şi pot deci modifica, suspenda sau abroga o lege) .

Secțiunea 2 Apariţia controlului constituţionalităţii legilor în lume

Ideea controlului de constituţionalitate a legilor a apărut pe fondul dezvoltării mişcării

constituţionaliste, din necesitatea asigurării garanţiilor care să facă respectată forţa superioară,
obligatorie a Constituţiei în raport cu puterile publice şi cu actele emise de acestea. Mult timp
s-a considerat că este iluzoriu să se conceapă că guvernanţii, legislatorii pot fi şi ei obligaţi să
se supună regulilor constituţionale. Treptat, însă, pe măsură ce statul de venea tot mai puternic,
ideea controlului asupra respectării de către puterile publice a normelor constituţionale care le
cârmuiesc activitatea şi guvernează relaţiile lor cu cetăţenii a câştigat teren şi s-a impus în cele
din urmă.

La început, funcţia de control al respectării Constituţiei a fost încredinţată instanţelor

judecătoreşti. Deşi pentru prima dată controlul de constituţionalitate a fost exercitat în S.U.A.,
la sfârşitul secolului XVIII, trebuie precizat că nici Constituţiile statelor americane şi nici
Constituţia federală adoptată la 1787 nu prevedea dreptul instanţelor judecătoreşti de a judeca
constituţionalitatea legilor.

Iniţial, s-a pus această problemă în ceea ce priveşte respectarea Constituţiei federale de
către legile statelor. Într-un context particular, se poate observa că în baza clauzei de supremaţie
din Constituţia federală, în practică, din 1795 instanţele federale declarau nule legile statelor
care contraveneau Constituţiei S.U.A. sau legilor federale. Clauza de supremaţie este prevăzută
de articolul VI alineatul II, care prevede: „Constituţia de faţă şi legile Statelor Unite care vor
fi întocmite în temeiul ei şi toate tratatele încheiate sau care vor fi încheiate în baza autorităţii
Statelor Unite vor forma legea supremă a ţării, iar judecătorii din toate statele vor fi obligaţi
să le aplice oricare ar fi dispoziţiile contrare ale Constituţiei sau legilor vreunuia dintre state”.
După cum se vede, această clauză de supremaţie nu prevedea nimic în legătură cu eventuala
contradicţie dintre o lege federală şi Constituţia S.U.A.

Pentru prima dată, o lege federală a fost înlăturată de o instanţă pe motiv că încalcă
Constituţia S.U.A. prin celebra decizie a Curţii Supreme „Marbury versus Madison” (1803),
care a marcat apariţia modelului american de justiţie constituţională, graţie ingeniozităţii
Preşedintelui Curţii Supreme, John Marshall, care a găsit posibilitatea de a afirma dreptul
instanţelor de a controla constituţionalitatea legilor printr-o decizie ce se impunea in virtutea
autorităţii de precedent, dar care să nu implice intervenţia organelor executive pentru a o
aduce la îndeplinire şi în felul acesta sa facă obiectul unui refuz. Silogismul disjunctiv
construit de Marshall a fost unanim apreciat ca cea dintâi demonstraţie logică impecabilă
asupra necesităţii controlului constituţionalităţii legilor :

- sau constituţia este o lege superioară şi suverană, imposibil de schimbat prin mijloace
obişnuite şi, în consecinţă, un act legislativ contrar nu este o lege;
- sau ea este o lege ca oricare alta, la discreţia legiuitorului, şi atunci este absurd să i se
atribuie forţa de a limita o putere nelimitată prin natura ei.

Cu toate acestea, în prima jumătate a secolului XIX, instanţele din S.U.A. au continuat să
nu cenzureze decât legile statelor, pe de o parte, pentru că legislaţia federală nu era prea
consistentă, iar pe de altă parte, instanţele manifestau destulă timiditate în exercitarea
controlului de constituţionalitate a legilor federale. Începând cu Republica Dominicană (1844),
continuând cu Mexic (1847), Argentina (1860), Brazilia (1891), modelul american al
controlului de constituţionalitate se răspândeşte în America Latină, uneori cu unele modificări
(controlul se realiza atât pe cale incidentală, cât şi pe cale principală).
 În Europa, Austria a instituit, în 1867, Tribunalul imperiului, care era competent să judece
recursuri formulate de cetăţeni împotriva actelor puterii executive, în cazul în care acestea
încălcau un drept fundamental consacrat prin Legea fundamentală. În Elveţia, prin Constituţia
total revizuită în 1874, a fost instituit un recurs de drept public, pe care o persoană putea să îl
formuleze la Tribunalul Federal împotriva unui act legislativ cantonal ori a oricărui act
administrativ sau judiciar (nu şi împotriva legilor federale). Grecia, în 1847, Norvegia, în 1866,
au introdus, de asemenea, modelul american de control de constituţionalitate.

În secolul XX, controlul de constituţionalitate se organizează în Europa, pentru prima

dată, exercitat de curţi sau tribunale specializate (Austria şi Cehoslovacia, în 1920, respectiv
1919), inaugurând modelul european conceput de profesorul Hans Kelsen. Cu toate acestea,
alte ţări europene organizează în continuare controlul de constituţionalitate conform modelului
american (România, în 1923, Irlanda, în 1937, etc.). După cel de-al doilea război mondial,
controlul de constituţionalitate s-a extins, mai ales cel exercitat de curţi şi tribunale
constituţionale (modelul european). Iau fiinţă, astfel, curţi sau tribunale constituţionale în Italia,
Austria, Belgia, Franţa, Spania, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia. Ulterior, după 1989, după
prăbuşirea regimurilor totalitare din Europa centrală şi de răsărit, au fost organizate curţi
constituţionale în ţările respective.

Secțiunea 3. Controlul constituționalității legilor în România. Apariţie şi evoluţie.

Unii autori de drept constituţional români sunt tentaţi să caute originile controlului de
constituţionalitate în Regulamentele Organice – cel din Muntenia din 1831 şi cel din Moldova
din 1932 - considerate legi fundamentale cu caracter constituţional. În realitate, despre
instituirea unui control de constituţionalitate se poate vorbi numai începând de la 1858, când,
după Tratatul de pace încheiat la Paris la 30 martie 1856, puterile garante au elaborat un act
fundamental pentru ţările române, denumit" Convenţiunea pentru reorganizarea definitivă a
Principatelor Dunărene Moldova şi Valahia", care, pe lângă alte prevederi, conţine a
reglementări privind organizarea puterilor în stat şi asigurarea drepturilor cetăţenilor. Între
altele, Convenţia prevedea, la articolul 32, constituirea Comisiei Centrale, care urma, între alte
atribuţii, să vegheze la respectarea" dispoziţiilor constitutive ale noi organizaţii a
principatelor", ceea ce semnifica instituirea unui "organ de control preventiv al
constituţionalităţii legilor".

Convenţia de la Paris a fost modificată în anul 1864, prin Statutul dezvoltător dat de
domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ca act adiţional al Convenţiei, ce se constituia, prin aceasta,
ca prima constituţie dată de o autoritate naţională. Intervenţia acestei modificări a Convenţiei
era menită să curme criza politică ce apăruse între puterea executivă, reprezentată de domn şi
guvern şi puterea legislativă exercitată de Adunarea Electivă, pe fondul disputelor privind
reformele pe care domnul intenţiona să le realizeze, conform Convenţiei de la Paris. Printre cele
mai importante modificări aduse de Statut era introducerea sistemului bicameral, prin
constituirea Senatului, denumit "Corpul Ponderatoriu", format din membri de drept şi membri
numiţi de domn. Conform articolului XIII din Statut, orice proiect votat de Adunarea Electivă,
în afară de bugetul veniturilor şi cheltuielilor, trebuia să fie supus Corpului Ponderator, care
avea competenţa de a stabili dacă este compatibil cu dispoziţiile constitutive ale noii
organizări.Trebuie menţionat că în scurta perioadă în care a funcţionat Corpul Ponderator (până
la 1866), nu s-a pus nici o problemă de neconstituţionalitate a vreunei legi.

Deşi Constituţia din 1866 a marcat un moment important în evoluţia constituţională a

României, controlul de constituţionalitate nu a mai fost reglementat. Aceasta era consecinţa
faptului că nici Constituţia Belgiei din 1831, din care, în mare măsură, s-a inspirat Constituţia
României din 1866, nu prevedea controlul de constituţionalitate. Este meritul doctrinei şi al
jurisprudenţei de a fi recunoscut, sub regimul Constituţiei din 1866, dreptul puterii judecătoreşti
de a controla constituţionalitatea legilor.

Pe cale pretoriană, a fost introdus controlul instanţelor judecătoreşti cu privire la

constituţionalitatea legilor cu ocazia soluţionării proceselor de competenţa lor. În mod formal,
Înalta Curte de Casaţie, prin Decizia nr.261 din 1912 a Secţiei 1, pronunţată în aşa numita
"afacere a tramvaielor" a stabilit că puterea judecătorească are în competenţa sa aplicarea
tuturor legilor, fie ordinare, fie constituţionale şi dacă o lege invocată este contrară Constituţiei,
ea nu se poate sustrage de a judeca procesul. Instituirea pe cale pretoriană a controlului de
constituţionalitate a fost salutată de lumea juridică românească ca un mare pas în consacrarea
principiului supremaţiei Constituţiei.

Ulterior, prin Constituţia din 1923, controlul de constituţionalitate exercitat de puterea

judecătorească a dobândit legitimitate constituţională. Articolul 103 al Constituţiei din 1923
prevedea: "Numai Curtea de Casaţie în secţiuni-unite are dreptul de a judeca
constituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrarii Constituţiei.
Judecarea asupra constituţionalităţii se mărgineşte numai la cazul judecat". Este de remarcat
că textul constituţional nu făcea nici o distincţie între “constituţionalitatea extrinsecă” şi
“constituţionalitatea intrinsecă”. S-a considerat, astfel, că în lumina textului Legii
fundamentale, constituţionalitatea legilor putea fi controlată de Înalta Curte de Casaţie atât sub
aspectul" conformităţii externe", prin respectarea procedurii prevăzute de Constituţie pentru
adoptarea legilor, cât şi sub aspect material, prin raportarea prevederilor legale la conţinutul
reglementărilor constituţionale. Totodată, trebuie observat că prin Constituţia din 1923 s-a
instituit un control judecătoresc concentrat, realizat prin Curtea de Casaţie în secţii unite,
abandonându-se sistemul controlului difuz, înfăptuit de toate instanţele judecătoreşti pe care îl
instituise jurisprudenţa sub regimul Constituţiei anterioare. Controlul de constituţionalitate
exercitat de Curtea de Casaţie, în temeiul art.103 al Constituţiei din 1923, era un control
posterior. În ceea ce priveşte controlul prealabil, preventiv, doctrina juridică românească admite
că acesta era exercitat, de o anumită manieră, de către Consiliul Legislativ, înfiinţat conform
art. 76 al Constituţiei din 1923. Deşi textul art.76 din Constituţie nu prevedea expres ca
prerogativă a Consiliului Legislativ controlul prealabil, preventiv, asupra constituţionalităţii
proiectelor de legi sau de regulamente generale, o parte a doctrinei şi chiar Consiliul Legislativ,
într-unul din avizele sale, au conchis în sensul că acest consiliu avea competenţa de a se
pronunţa asupra constituţionalităţii proiectelor de legi, pe calea avizelor consultative.

Constituţia din 1938, prin care s-a instaurat dictatura regală, a păstrat acelaşi sistem în ce
priveşte controlul constituţionalităţii. Articolul 75 alin.1 al Constituţiei prevedea că "numai
Curtea de Casaţie şi Justiţie în secţiuni unite are dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor
şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt potrivnice Constituţiei. Judecarea
neconstituţionalităţii legilor se mărgineşte numai la cazul judecat”. De asemenea, în ceea ce
priveşte controlul preventiv, trebuie menţionat rolul Consiliului Legislativ, articolul 72 al
Constituţiei, prevăzând consultarea obligatorie a Consiliului Legislativ pentru toate proiectele
de legi, atât înainte cât şi după amendarea lor în Comisii, în afara celor care priveau creditele
bugetare. Cu toate acestea, se admitea posibilitatea luării în discuţie a proiectelor de legi fără
aprobarea Consiliului Legislativ, dacă acesta nu îl dădea în termenul fixat prin legea sa de
organizare.

În regimul totalitar, instaurat după al doilea război mondial, în România nu a mai existat un
control al constituţionalităţii legilor, deşi unii autori vorbesc despre "forme denaturate de
control", în anumite faze ale regimului dictaturii comuniste.

Constituţia din 13 aprilie 1948 nu conţine nici o prevedere care să indice existența
controlului de constituţionalitate. Constituţia din 27 septembrie 1952, deşi consacră
obligativitatea respectării legilor şi a Constituţiei, nu instituie forme de control al
constituţionalităţii legilor.
 Constituţia din 21 august 1965, care a prevăzut că "Marea Adunare Naţională exercită
controlul general al aplicării Constituţiei şi numai ea hotărăşte asupra constituţionalităţii
legilor", nu instituie totuşi un sistem de exercitare reală a unui asemenea control. Ulterior, prin
Legea nr.l/1969, a fost completat art.53 al Constituţiei, prevăzându-se că Marea Adunare
Naţională alege pe durata legislaturii o comisie constituţională şi juridică care îi prezintă
rapoarte sau avize cu privire la constituţionalitatea legilor, având, în acelaşi timp, competenţa
să examineze constituţionalitatea decretelor cuprinzând norme cu putere delege şi a hotărârilor
Consiliului de Miniştri. Chiar şi aceste prevederi, prin care se tindea a se crea o bună imagine
regimului, printr-o anumită aliniere formală, demagogică, la standardele democraţiei
constituţionale, au rămas rară nici un rezultat real într-un stat în care partidul unic, era în vârful
piramidei întregului sistem al organelor statului şi voinţa sa se afla la baza tuturor legilor şi a
deciziilor guvernamentale, care trebuiau să respecte cu stricteţe hotărârile de partid, considerate,
a priori, infailibile.

Constituția din 1991 - După prăbuşirea regimului comunist din decembrie 1989, prin
noua Constituţie, adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991 şi aprobată
prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991, a fost instituită Curtea Constituţională ca
autoritate politico-jurisdicţională, independentă de orice altă autoritate publică. Natura
juridică duală a Curţii se explică atât prin modul de desemnare a membrilor săi, cât şi prin
natura atribuţiunilor pe care le îndeplineşte. Rolul Curţii Constituţionale este acela de a garanta
supremaţia Constituţiei şi de a sprijini buna funcţionare a puterilor publice în cadrul raporturilor
constituţionale de separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc, în paralel cu protecţia
juridică eficientă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.

Secțiunea 4 Clasificarea controlului constituţionalităţii legilor

1. După modul de realizare a controlului de constituţionalitate, există două mari

“modele”, şi anume cel american şi cel european.

Modelul american presupune un control exercitat de instanţele judecătoreşti ordinare,

care nu decelează conflictul constituţional spre a fi judecat ca o chestiune prejudicială, ci se
pronunţă asupra tuturor aspectelor unui litigiu, unificarea practicii fiind realizata la vârf, de
Curtea Supremă, datorită principiului autorităţii de precedent; este un control concret şi a
posteriori de constituţionalitate.

În cadrul modelului european, se constată separarea contenciosului constituţional de toate

celelalte forme de contencios şi detaşarea problemei de neconstituţionalitate dintre aspectele
procesului, spre a fi judecată ca o chestiune preliminară; organul de jurisdicţie constituţională
este unic, specializat, investit cu monopolul contenciosului constituţional, fără legătură
structurală cu aparatul jurisdicţional obişnuit, subiectele care pot declanşa controlul de
constituţionalitate sunt fie autorităţile politice şi publice, fie instanţele judecătoreşti, iar în unele
sisteme, sesizarea poate proveni nemijlocit de la cetăţeni.

2. În raport cu natura controlului, controlul de constituționalitate se clasifică în control

abstract şi concret.

Controlul abstract nu presupune un litigiu preexistent pentru a putea fi sesizată instanţa

constituţională, aceasta fiind sesizată pe cale principală, în mod direct. Acest tip de control este
promovat, de obicei, de actori ai vieţii politice, ca titulari ai dreptului de sesizare a instanţelor
specializate în acest sens, dar uneori şi de instituţii care nu sunt legate de viaţa politică a statului,
fiind chiar independente de aceasta, cum ar fi instituţia curţii supreme. Vizează buna organizare
şi funcţionare a statului, nelimitându-se doar la drepturile subiective ale unor persoane în
considerarea vreunui interes al acestora

Controlul concret de constituţionalitate, de principiu, presupune un litigiu preexistent

pentru a putea fi sesizată instanţa constituţională şi se exercită pe cale incidentală. Vizează, de
principiu, apărarea drepturilor şi libertăţilor subiective ale persoanelor şi cointeresează
judecătorul la realizarea justiţiei constituţionale.

3. În raport cu momentul exercitării controlului de constituţionalitate, acesta poate fi

unul anterior (a priori) sau posterior (a posteriori) adoptării legilor.

Controlul a priori de constituţionalitate este, prin natura sa, unul abstract. Acest tip de
control este unul facultativ la origine, prin condiţionarea exercitării lui de existenţa unei sesizări
a instanţei constituţionale. Având în vedere că acest control poate fi exercitat, printre alte
subiecte, şi la iniţiativa unui anumit număr de parlamentari, acesta reprezintă un mijloc deosebit
de eficient pus la îndemâna opoziţiei, a partidelor politice ce nu alcătuiesc majoritatea
parlamentară, de a sesiza instanţa constituţională spre a înlătura eventualele abuzuri săvârşite
în cadrul procesului de legiferare de către majoritatea parlamentară. Prin urmare, parlamentarii
interesaţi în a promova în faţa instanţei constituţionale un astfel de control sunt, în principiu,
reprezentanţi ai opoziţiei.

4. În raport cu modul de sesizare a instanţei constituţionale, controlul de

constituţionalitate a legilor se clasifică în control pe cale principală îi pe cale incidentală. În
primul caz, instanţa co-instituţională este sesizată în mod direct, pe când în cel de-al doilea pe
cale de excepţie.

Secțiunea 5 Funcţiile controlului constituţionalităţii legilor

Pornind de la definiţia justiţiei constituţionale, ca ansamblu de tehnici prin care se asigură

fără restricţii supremaţia constituţiei, precum şi de la natura actelor supuse controlului de
constituţionalitate, se vor identifica funcţiile acestui control:

- garantarea respectării constituţiei, „sancţiunea supremaţiei”;

- garantarea separaţiei / echilibrului puterilor în stat, precum şi protecţia drepturilor omului;

- exercitarea controlului asupra corpului legislativ pentru a face să prevaleze constituţia

asupra legilor ordinare ;

- pacificarea vieţii politice şi autentificarea schimbărilor şi alternanţelor politice;

- exprimarea eficientă a opoziţiei;

- imprimarea unei interpretări unitare a Constituţiei în ramurile dreptului, dar şi reciproc,

adaptarea constituţiei şi stimularea evoluţiei acesteia, corespunzător schimbărilor social-
politice, fapt ce se dovedeşte util, mai ales în cazul constituţiilor rigide, pentru a preveni o
modificare prea brutală a acestora.

CAPITOLUL II Curtea Constituţională a României

Secțiunea 1. Organizarea Curții Constituționale

Constituţia României încredinţează controlul constituţionalității unei autorităţi publice

denumite Curtea Constituţională. Aceasta este formată din 9 judecători numiţi pentru o durată
de 9 ani, fără posibilitate de prelungire sau reînnoire a mandatului, trei de către Camera
Deputaţilor, trei de către Senat, trei de către Preşedintele României. Preşedintele Curţii
Constituţionale este ales, dintre judecătorii Curţii, de către aceştia, prin vot secret, pentru o
durată de 3 ani. Membrii Curţii Constituţionale, se reînnoiesc, la fiecare 3 ani cu câte o treime,
procedeu ce permite îmbinarea experienţei şi continuităţii cu noile tendinţe.
Condiţiile constituţionale pentru a putea candida la funcţia de judecător al Curţii
Constituţionale sunt următoarele: pregătire juridică superioară; competenţa profesională; o
vechime de cel putin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul superior juridic.
În activitatea lor judecătorii sunt independenţi şi sunt inviolabili pe durata mandatului.
Ei nu pot fi trimişi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor. De
asemenea, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală ori
contravenţională decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului
sau a Preşedintelui României, după caz, şi la cererea Procurorului General.

Trebuie observat că activitatea Curţii Constituţionale nu priveşte numai controlul

constituţionalităţii legilor, ci cuprinde şi alte domenii, desigur în strânsă legătură cu aplicarea
şi respectarea Constituţiei.

Secțiunea 2. Atribuţiile Curţii Constituţionale

1. Sediul materiei

Articolul 146 din Constituţie prevede un număr de 11 texte (lit.a–k) cuprinzând

atribuţiile ce formează nucleul-dur de competenţă, intangibil pentru legiuitor, format din acelea
pe care le prevede Constituţia. La aceste atribuţii constituţionale se adaugă posibilitatea
prevăzută la lit.l) a art.146 din Constituţie, care stabileşte că prin legea organică a Curţii
Constituţionale se pot prevedea şi alte atribuţii. În prezent reglementarea competenţelor Curţii
Constituţionale este flexibilă, existând posibilitatea ca, în funcţie de necesităţi, Curtea să fie
învestită cu noi atribuţii, prin legea sa de organizare şi funcţionare.

2. Analiza atribuţiilor Curţii Constituţionale

N.B. Ne vom referi numai la acele atribuții care privesc controlul de

constituționalitate al legilor și altor acte normative asimilate legii sub aspectul criteriului
material, problematica referitoare la atribuțiile Constituționale a României urmând să
formeze obiectul unei tratări in extenso în partea a II-a a cursului, dedicată Instituțiilor
politice

2.1 Atribuţia Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, înainte de

promulgarea acestora [art.146 lit.a) teza I].
În acest caz, ne aflăm în prezenţa unui control de constituţionalitate abstract, a priori,
direct, exercitat la sesizarea unor subiecte calificate. Prin urmare declanşarea acestui control de
constituţionalitate este facultativă, fiindcă acesta din urmă poate fi exercitat numai la sesizare.
Ulterior investirii sale, Curtea este obligată să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.

Subiectele care pot sesiza Curtea în vederea declanşării controlului sunt prevăzute în
textul constituţional: Preşedintele României; unul din preşedinţii celor două Camere; Guvernul;
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; Avocatul Poporului; un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau
de 25 de senatori.

Având în vedere că textul constituţional al art.146 lit.a) teza întâi nu distinge, obiect al
controlului a priori de constituţionalitate pot fi atât legile ordinare, cât şi cele organice, cu
condiţia ca ele să nu fi fost încă promulgate.

În exercitarea acestei atribuţii, Curtea Constituţională pronunţă, în conformitate cu

prevederile art.11 alin.(1) A. lit.a), o decizie. Aceasta se ia cu votul majorităţii absolute a
judecătorilor [art.18 alin.(2) şi art.51 alin.(1) din Legea nr.47/1992, republicată].

Decizia pronunţată de către Curte se comunică în mod obligatoriu Preşedintelui

României. De asemenea, decizia Curţii prin care s-a constatat neconstituţionalitatea legii se
comunică preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului şi primului-ministru. Scopul
comunicării deciziei preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului îl reprezintă deschiderea
procedurii de reexaminare a legii pentru a se respecta dispoziţiile art.147 alin.(2) din
Constituţie, ale art.20 alin.(3) din Legea nr.47/1992, republicată, precum şi dispoziţiile cuprinse
în regulamentele celor două camere ale Parlamentului.

În conformitate cu prevederile art.11 alin.(2) din Legea nr.47/1992, republicată,

deciziile Curţii Constituţionale se pronunţă în numele legii şi se publică în Monitorul Oficial
al României, Partea I [art.11 alin.(2) din Legea nr.47/1992, republicată, precum şi art.147
alin.(4) din Constituţie].

2.2 Atribuţia Curţii de a se pronunţa, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire

a -Constituţiei [art.146 lit.a) teza a II-a] şi asupra legii de revizuire (art.23 din Legea
nr.47/1992)

Având în vedere caracterul rigid al Constituţiei României, precum şi faptul că ea

stabileşte anumite valori intangibile, reglementate prin dispoziţii pe care le-a declarat imposibil
de modificat, controlul de constituţionalitate privind atât iniţiativa de revizuire, cât şi legile
constituţionale vizează, pe de o parte, gradul şi măsura în care respectiva lege respectă
procedura de revizuire (constituţionalitatea extrinsecă) stabilită prin chiar Legea fundamentală
(puterea constituantă instituită poate fi limitată de către puterea constituantă originară), iar pe
de altă parte, asigură respectarea limitelor de fond stabilitate în materia revizuirii Constituţiei
(constituţionalitate intrinsecă).

Legea nr.47/1992, modificată, stabileşte că, pentru realizarea singurei atribuţii pe care
Curtea Constituţională o exercită din oficiu, iniţiatorul revizuirii are obligaţia de a depune
proiectul sau propunerea legislativă, împreună cu avizul Consiliului Legislativ, la Curtea
Constituţională înainte de sesizarea Parlamentului. Curtea dispune de un termen ce cel mult 10
zile pentru a se pronunţa, în plen, cu votul a cel puţin două treimi din membrii săi. Ulterior,
proiectul sau propunerea de lege constituţională pot fi prezentate Parlamentului numai însoţite
de decizia obligatorie a Curţii Constituţionale.

Ca urmare a modificării Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii

Constituţionale prin Legea nr.232/2004, şi în conformitate cu prevederile art.146 lit.l) din
Constituţie, potrivit cărora Curtea îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea sa organică, a
fost introdusă o nouă atribuție a Curții: „În termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a
Constituţiei, Curtea Constituţională se pronunţă, din oficiu, asupra acesteia [...]”, instituindu-
se astfel un control de constituţionalitate a priori exercitat din oficiu cu privire la legea de
revizuire înainte de supunerea acesteia spre aprobare prin referendum. De asemenea, art.23
alin.(2) prevede că „Decizia prin care se constată că nu au fost respectate dispoziţiile
constituţionale referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputaţilor şi Senatului, în vederea
reexaminării legii de revizuire a Constituţiei, pentru punerea ei de acord cu decizia Curţii
Constituţionale”. Dispoziţiile legii organice a Curţii având valoare normativă, nu este de
imaginat ipoteza în care Parlamentul nu ar da curs unei obligaţii legale fără a se încălca
principiul constituţional al statului de drept. Prin urmare, această atribuţie conferă Curţii
Constituţionale o putere decizională importantă, justificată rolul acesteia de garant al
supremaţiei Constituţiei.

2.3. Atribuţia Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii tratatelor sau

altor acorduri internaţionale [art.146 lit.b)]

Această atribuţie, introdusă după revizuirea Constituţiei din 2003, trebuie corelată cu
dispoziţia cuprinsă la art.11 alin.(3) din Constituţie, care prevede că „în cazul în care un tratat
la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea
lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”.

Subiectele care pot sesiza Curtea în scopul declanşării controlului de constituţionalitate

sunt: unul din preşedinţii celor două Camere, cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de
senatori.

Controlul de constituţionalitate instituit prin prevederile art.146 lit.b) din Constituţie

este unul abstract, a priori, ce presupune compararea normelor convenţionale internaţionale
cu cele ale legii fundamentale, independent de orice aplicare în concret a oricăreia din cele două
acte comparate.

2.4. Atribuţia Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii regulamentelor

Parlamentului [art.146 lit.c)]

În acest caz, ne aflăm în prezenţa unui control abstract, exercitat asupra unui act
normativ deja intrat în vigoare (a posteriori), direct. Subiectele care pot declanşa controlul
sunt: unul din preşedinţii celor două Camere; un grup parlamentar; un număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.

2.5. Atribuția Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor Plenului

Camerei Deputaților, Senatului sau al celor două Camere a Parlamentului [art.146 lit.l)]

Atribuție a Curții Constituționale introdusă în anul 2010 prin modificarea legii organice
a Curții, supusă acelorași reguli ca și atribuția reglementată de art.146 lit.c) din Constituție.

2.6. Atribuţia de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile

şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial [art.146
lit.d) teza I]

Este un control ulterior, a posteriori, concret, indirect, pe cale de excepţie; actul de

sesizare îl constituie încheierea instanţei judecătoreşti sau a celei de arbitraj comercial.

Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu eficient de apărare a drepturilor şi

libertăţilor publice, este un procedeu defensiv în care aştepţi ca legea să ţi se aplice pentru a o
ataca. Prin ea însăşi excepţia de neconstituţionalitate priveşte un proces judiciar dec1anşat în
care atacându-se actul de aplicare concretă a legii, cel interesat cere să se constate ca dispoziţia
legală pe care se întemeiază actul de aplicare este neconstituţională şi ca atare trebuie înlăturată.
Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată numai în faţa instanţelor judecătoreşti
sau de arbitraj comercial, de către una din părţi sau de către instanţa din oficiu.
Neconstituţionalitatea unei prevederi legale poate fi invocată numai dacă are legatură
directă cu cauza respectiva.
Instanţa va dispune acest lucru printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale
părţilor pentru susţinerea sau combaterea excepţiei şi opinia instanţei asupra excepţiei.
Încheierea va fi însoţită de dovezile depuse de către părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din
oficiu de instanţa de judecată, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor,
precum şi dovezile necesare.
Deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unor prevederi legale se comunică
celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului. Toate deciziile se publică în Monitorul
Oficial al României, sunt definitive şi general obligatorii.

2.7. Atribuţia de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile

şi ordonanţele, ridicate direct de Avocatul Poporului [art.146 lit.d) teza a II-a]
Este un control ulterior, concret, direct. Noţiunea de „excepţie” este folosită aici în
mod impropriu. Astfel, a fost pus la îndemâna Avocatului Poporului un instrument juridic
eficient de intervenţie instituţională pentru realizarea misiunii sale, anume apărarea drepturilor
cetăţenilor şi a libertăţilor fundamentale.

2.8. Atribuţia Curţii de a verifica îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea

iniţiativei legislative de către cetăţeni [art.146 lit.j)]

Conform art.74 alin.(1) din Constituţie, iniţiativă legislativă pot avea şi un număr de cel
puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puţin un sfert din
judeţele ţării, iar din fiecare judeţ trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în
sprijinul acestei iniţiative. De asemenea, potrivit art.74 alin.(2) nu pot face obiectul iniţiativei
legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.
 De asemenea, potrivit articolului 150 din Constituție, revizuirea acesteia poate fi iniţiată
şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei
trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în
municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei
iniţiative.
Legea nr.189/1999 referitoare la iniţiativă legislativă cetăţenească reglementează în
detaliu condiţiile pentru exercitarea de către cetăţeni a acestui drept. Astfel, listele cu cetăţenii
care susţin respectiva iniţiativă trebuie să cuprindă anumite date de identificare a acestora,
atestarea primarului în privinţa veridicităţii informaţiilor cuprinse în liste, etc. Toate aceste
aspecte sunt analizate de Curtea Constituţională. Propunerea legislativă cetăţenească urmează
a fi trimisă Parlamentului, împreună cu hotărârea Curţii.

Secțiunea 3 . Actele Curţii Constituţionale şi efectele lor juridice

Cât priveşte actele pe care Curtea Constituțională a României le poate pronunţa în

exercitarea atribuţiilor sale, acestea sunt: decizii, hotărâri sau avize, în mod corespunzător
atribuţiei concrete în realizarea căreia sunt date, potrivit distincţiilor realizate de art.11 din
Legea nr.47/1992.
Astfel, Curtea Constituţională procedează prin emiterea de decizii atunci când se
pronunţă asupra constituționalității: legilor, iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, tratatelor
internaționale, ordonanţelor, precum şi când soluţionează conflicte juridice de natură
constituțională și contestaţii care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.
Curtea Constituţională procedează prin emiterea de hotărâri în cazurile în care veghează
la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele
sufragiului, constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României, verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative
de către cetăţeni.
În fine, Curtea Constituţională procedează prin emiterea de avize consultative în cazul
propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.
Dintre acestea, Constituţia se referă numai la decizii şi avize, hotărârile fiind nominalizate
numai de Legea nr.47/1992, care le atribuie acelaşi efect ca şi cel consacrat de Legea
fundamentală pentru decizii.
 Efectele deciziilor Curții Constituționale sunt prevăzute de art.147 din Constituție, care
stabilește, în alin.(4), că ”de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere
numai pentru viitor”. Pentru situația particulară a constatării neconstituționalității dispozițiilor
din legile și ordonanțele în vigoare, precum și a celor din regulamente, art.147 alin.(1) din
Constituție stabilește că acestea ”își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea
deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz,
nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, Pe durata acestui
termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.”
Consacrarea constituţională a caracterului general obligatoriu al deciziilor acestei Curţi
determină ca ele să se impună tuturor subiecţilor de drept, întocmai ca şi un act normativ, spre
deosebire de hotărârile instanţelor judecătoreşti, care produc efecte inter partes litigantes1.

”Încetarea efectelor juridice” a dispozițiilor legale, ca efect al deciziilor Curții

Constituționale de constatare a neconstituționalității, a fost configurată de legiuitorul
constituant ca instituție distinctă de cea a abrogării (această din urmă instituție apărând de
asemenea menționată expres în Constituție, prin dispozițiile art.153), întrucât vizează
manifestări de voință ale unor autorități diferite, cu competențe diferite. Chiar dacă, în mod
practic, consecințele pe care le produce abrogarea și constatarea neconstituționalității unei
norme juridice (aceasta din urmă la expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei
Curții Constituționale, și dacă legiuitorul nu intervine în sensul punerii în acord a prevederilor
neconstituționale cu dispozițiile Constituției) sunt în sensul că acea normă nu se mai aplică,
cele două instituții nu se confundă. Prin urmare, nu se poate afirma că instanța de jurisdicție
constituțională realizează abrogarea legii, după cum nu se poate afirma că legiuitorul constată
neconstituționalitatea legii.

Secțiunea 4. Constituționalizarea dreptului

Unul dintre efectele exercitării controlului de constituționalitate și o consecință a

supremației Constituției îl reprezintă constituționalizarea dreptului.

Procesul de constituționalizare a dreptului înseamnă realizarea unei concordanțe

între sistemul normativ subordonat constituției și normele consacrate prin constituție.

1nu cuprindem în această categorie deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate urmare soluționării
recursurilor în interesul legii, care au un regim juridic distinct
 Factorii de constituționalizare a dreptului sunt:

- existența unei justiții constituționale;

- asigurarea deplină a supremației constituției prin recunoașterea normelor cuprinse în
constituție ca factor structurant al întregului sistem de drept și interpretarea tuturor acestor
norme în accord cu constituția;
- obligativitatea respectării și aplicării constituției de către Curtea Constituțională, dar și de
judecătorul ordinar, de autoritățile publice și de către toate subiectele de drept.