Iubiți credincioși,

Mântuitorul venea din nordul Ţării Sfinte, coborând spre Ierusalim. Trecând printr-un sat, L-au întâmpinat zece
bărbaţi leproşi. Lepra era pe vremea aceea boala secolului, boală incurabilă căreia doctorii nu-i găsiseră nici un
leac. De altfel nici astăzi nu e printre bolile 100% vindecabile. Lepra devorează trupul, îl macină, îl putrezeşte
încetul cu încetul. Dar pe lângă că e o boală foarte grea, e şi molipsitoare. De aceea era obiceiul în Răsărit, iar în
Ierusalim era legiferat, ca leproşii să fie scoşi afară din cetate. Pentru dânşii nu existau spitale. Trebuia să locuiască
în locuri izolate, părăsite, în morminte goale, în peşteri, în văi ascunse, unde nu pătrundea nimeni, ca să nu vină în
atingere cu cineva. Orice atingere de ei însemna molipsire şi intrarea imediată în aceeaşi soartă blestemată.
Leproşii nu puteau locui decât împreună cu alţi leproşi. Se alcătuiau mici colonii şi acolo li se aducea hrană din
mila părinţilor, din mila rudelor, din mila oamenilor cu inima bună, în vase care nu se mai dădeau îndărăt şi care nu
se dădeau în mână, ci erau lăsate departe, de unde leproşii veneau să le ia.

Erau ajutaţi să trăiască până când boala îi devora cu totul. Când nu mai aveau mâncare, plecau să cerşească, intrau
şi în sate, dar trebuiau să stea la distanţă şi să ceară. Se găseau întotdeauna inimi bune, compătimitoare, milostive.
Era SIDA epocii aceleia, tot aşa cum SIDA devorează inapelabil în vremea noastră, fiind tot atât de molipsitoare şi
ucigătoare. Un grup de zece leproşi, aflaţi probabil în căutare de hrană în satul prin care trecea Mântuitorul şi care
auziseră despre El că era făcător de minuni, de departe strigând, L-au rugat: „Iisuse, învăţătorule, miluieşte-ne”
(Luca 17, 13). Vor fi adăugat: „Am auzit că poţi multe. încercă şi cu noi ceva!”.

E interesant că de data aceasta Mântuitorul, n-a mai procedat aşa cum proceda de obicei cu orbii, sau cu paraliticii,
care cu altfel de bolnavi trupeşte. De obicei întreba: „Crezi că pot eu face aceasta?”. Pe leproşi nu i-a mai întrebat
nimic. Mila Lui a fost imediată. N-a mai condiţionat-o de nimic. Le-a spus doar atât: „Mergeţi şi vă arătaţi
preoţilor”. De ce trebuiau să se arate preoţilor? Era scris în Lege că, dacă, printr-o minune, un lepros s-ar fi
vindecat, el trebuia să capete un certificat de vindecare pe care nu puteau să-l elibereze decât preoţii. Numai cu un
astfel de certificat, care se dădea după o prealabilă cercetare, care putea fi un control foarte riguros, numai după
aceea aveau dreptul să se întoarcă din nou la casele lor, printre oameni.

De altfel şi constatarea bolii se făcea prin preoţi. Ei decideau, după mai multe controale, dacă era lepră şi dacă se
impunea izolare de societate. Hotărârea pe care o luau era ca o condamnare la izolare. De aceea tot numai ei puteau
s-o anuleze. Mântuitorul le-a spus, aşadar, acestor zece să se ducă şi să se arate preoţilor, spre a le certifica
vindecarea. Leproşii n-au mai spus nimic. Au făcut stânga-mprejur şi au plecat. Au crezut în decizia Lui. Şi pe
drum s-au vindecat. Nouă dintre ei, văzându-se vindecaţi, nerăbdători să li se confirme sănătatea, s-au dus să arate
preoţilor că aveau corpurile curate.

Puteau obţine certificate pe loc. Unul dintre ei însă s-a întors. S-a gândit că e mai bine mai întâi să mulţumească
Celui care l-a vindecat. Când l-a văzut, Mântuitorul a rostit memorabilele cuvinte: „Dar ceilalţi nouă unde sunt? Nu
s-a aflat să vină să dea slavă lui Dumnezeu decât numai străinul acesta?”. I-a zis străin, pentru că nu era iudeu. Era
samarinean.Cum samarineanul căzuse recunoscător la picioarele lui Iisus, Acesta i-a zis doar atât: „Scoală-te şi du-
te. Credinţa ta te-a mântuit”. Era un om deosebit, dacă a găsit el cu cale să se întoarcă şi să mulţumească pentru
binele care i se făcuse. Se spune în popor, în vorbirea de toate zilele: „Recunoştinţa - floare rară!” - deşi n-ar trebui
să fie tocmai rară.

Sfântul Ioan Gură-de-Aur indică mai multe moduri. Întâi şi întâi să nu uităm, ci continuu să purtăm în mintea
noastră darurile pe care ni le-a făcut. Apoi, să propovăduim şi să mărturisim pretutindeni binefacerea pe care am
primit-o. Să avem, apoi, dispoziţia de a întoarce pe cât putem binele pe care l-am primit şi să dorim să oferim tot ce
avem Binefăcătorului nostru; Dacă nu putem să facem nimic din acestea? Cel puţin să ne hotărâm să mergem
regulat la biserică, să mergem la biserică în duminici şi în marile sărbători. 168 de ore are săptămâna. Ce cere de la
noi Dumnezeu? O oră durează Dumnezeiască Liturghie. Să mergem atunci şi să-I spunem lui Dumnezeu un
„Mulţumesc!”. Astăzi, iubiţi credincioși, când cei mulţi au uitat verbul „a mulţumi” şi rar îl mai aude cineva cu
sinceritate, să cultivăm virtutea elementară a recunoştinţei.
„Mulţumesc!” este un cuvânt mic, dar recunoştinţa, pe care o exprimă, aduce un mare bine. Împacă inima, face
societatea ”umană”. Aşadar, recunoscători faţă de toţi. Dar mai ales recunoscători Domnului nostru Iisus Hristos,
Care este cel mai mare Binefăcător al nostru al tuturor.“