EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII – Lucian Blaga

- artă poetică modernistă -

I. Modernismul - o mişcare literară care a apărut în a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi presupune
existenţa tuturor curentelor ce se rup de tradiţie, refuzând atitudinea academică şi conservatoare a
înaintaşilor. Toate curentele postromantice sunt moderniste, contestând vechile valori şi repere
culturale şi chiar noţiunea de artă şi literatură
II. Arta poetică = concepţia despre poezie şi misiunea poetului. În arta poetică modernistă, atenţia
autorului este deplasată de la tehnica poetică la relaţia poet-lume şi poet-creaţie.
III. Încadrarea lui Blaga în lirica modernistă interbelică
IV. Idei filosofice blagiene:
a. cunoaşterea paradisiacă şi cunoşterea luciferică
„Câteodată datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l prefacem într-un
mister şi mai mare.”
b. metafora plasticizantă şi cea revelatorie
V. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii:
1. Preliminarii – vol. Poemele luminii face parte din seria artelor poetice moderniste ale literaturii
române din perioada interbelică
2. Semnificaţia titlului – conţine o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoaşterii luciferice
3. Tema – atitudinea poetului în faţa tainelor universului, cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice
este posibilă numai prin iubire
4. Structură şi semnificaţii
- trei secvenţe care se organizează în jurul opoziţei lumina mea – lumina altora
- I. încă din primul vers se observă dorinţa poetului de a nu distruge tainele lumii care este alcătuită
din „flori” (viaţa, frumosul, efemeritatea), „ochi” (cunoaşterea, contemplaţia poetică), „buze” ( iubirea,
rostirea poetică), „morminte” (moartea, eternitatea)
- opoziţia dintre cele două forme de cunoaştere (paradisiacă şi luciferică) este evidenţiată în această
primă secvenţă la nivelul verbelor „nu strivesc”, „nu ucid”, „sugrumă”
- metafora „calea mea”semnifică destinul poetic asumat
- II. a doua secvenţă se construieşte pe baza unei relaţii de opoziţie: eu – alţii, „lumina mea – lumina
altora”
- metafora luminii sugerează cunoaşterea
- „lumina altora” aminteşte de cei care încearcă să descopere lumea prin cunoaşterea paradisiacă,
ştiinţifică, distrugând misterele universului
- cunoaşterea luciferică, specifică eului liric, este sugerată de metafora „lumina mea”, şi apoi
accentuată prin repetarea pronumelui personal „eu”
- prin cunoaşterea luciferică, poetul „sporeşte”, „îmbogăţeşte” misterele lumii, sugerate prin
metaforele „taină”, „taina nopţii”, „întunecata zare”, „ne-nţeles”, „ne-nţelesuri şi mai mari”, ceea ce
produce extazul în faţa misterelor lumii („largi fiori de sfânt mister”)
- III. concluzia la care ajunge poetul în cea de-a treia secvenţă este că extazul în faţa tainelor lumii este
posibil numai prin iubirea întregului univers, împinsă până la identificarea cu acesta („căci eu iubesc /
şi flori şi ochi şi buze şi morminte”)
5. Limbaj artistic
Nivelul fonetic:
 pauzele marcate de cezură
Nivelul lexico-semantic
 terminologie abstractă
 termeni din câmpul semantic al misterului
 opoziţia lumină / întuneric
 tentaţia termenului negativ
Nivelul morfo-sintactic
 folosirea pronumelui de persoana I singular
 verbele la prezentul etern
 seriile verbale antonimice
 opoziţia dintre adjectivul pronominal posesiv mea şi pronumele nehotărât altora
 conjuncţia şi care conferă cursivitate discursului liric
 conjuncţia adversativă dar care marchează opoziţia dintre cele două tipuri de cunoaştere
Nivelul stilistic
 limbajul metaforic (metafore revelatorii)
 comparaţia unui element abstract cu un aspect al lumii materiale
Nivelul prozodic
 ingambamentul care dă iluzia continuităţii
 versul liber – regulile rimei, ritmului, măsurii fiind aplicate după voie
6. Concluzii
- este o poezie modernistă pt că viziunea poetică se construieşte pe repere ale unui univers existenţial
modern (simboluri filosofice), expresivitatea limbajului poetic se realizează prin metafore revelatorii,
versificaţie care nu mai respectă reguli.
 LUMINĂ: în opoziţie cu întunericul, lumina este un principiu al binelui. Ea este expresia
forţelor uraniene fecundante, asociată căldurii care dă  viaţă. Este produs al focului, ea se
degajă din foc şi de aceea este legată de naşterea vieţii. Multe mituri cosmogonice pun la
originea ivirii lumii principiul: Fiat lux! va succede întunericului care simbolizează haosul
(post tenebros lux). Tachinezi lumina e un principiu ceresc şi masculin (yang), iar întunericul e
htonian şi feminin (yin). Cele două principii se întregesc, sunt complementare, alcătuind
perechea originară, din care, prin filiaţie, derivă toate făpturile. Aproape în
toate religiile lumii divinităţile sunt luminoase. La vechii evrei, Dumnezeu se arată lumii şi
poate fi perceput în chip palpabil sub forma luminii. Una din înfăţişările luminoase ale lui
Iahve o reprezintă splendoarea „slavei" (rabod) lui (Isaia, 60, 1—2). Luminoşi sunt şi zeii
panteonului indo-european: rădăcina sanscrită ăiv — „a străluci", „ziuă" dă pe divus în latină;
de ea sunt legate numele numeroşilor zei: Zeus, Diana, Div etc. „Lumina este un derivat
benefic al focului— scrie J. Bahme — dar focul e dureros pe când lumina — prietenoasă, dulce
şi fecundă". Lumină e simbolul dragostei", vieţii, salvării,
elevaţiei spirituale. Lumina zilei este Logosul (Cuvântul), care prezidează la crearea
universului. Ea este şi simbolul stării extatice în gândirea misticilor, în gândirea şi simţirea
românească lumina este principalul atribut al lumii cosmice, e chiar sinonimul lumii ca sferă de
vieţuire (cosmos = lume < lat. lumen „lumină"), opusă haosului şi morţii („acolo unde zorile nu
se revarsă").