UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

CATEDRA DREPT PENAL ȘI CRIMINOLOGIE

DISCIPLINA CALIFICAREA INFRACȚIUNILOR

TEMA: Modalitățile infracțiunii unice

Evaluat : Hadîrcă Igor

doctor în drept, conferențiar universitar

Realizat:

CHIŞINĂU 2015
Cuprins:
Introducere................................................................................................................................................ 3
1. Generalită ți privind unitatea de infracțiuni............................................................................4
2. Modalită țile infracțiunii unice....................................................................................................... 4
2.1. Unitatea naturală de infracțiune........................................................................................... 5
2.1.1. Infracțiunea simplă ............................................................................................................. 5
2.1.2. Infracțiunea unică continuă ............................................................................................ 6
2.2 Unitatea legală de infracțiune................................................................................................. 8
2.2.1. Infracțiunea prelungită (continuată )..........................................................................9
2.2.2. Infracțiunea unică cu acțiuni repetate.....................................................................10
2.2.3.Infracțiunea complexă ..................................................................................................... 11
2.2.4.Infracțiunea cu semne alternative..............................................................................13
2.2.5.Infracțiunea cu urmă ri prejudiciabile suplimentare...........................................13
2.2.6.Infracțiunea de obicei (de îndeletnicire).................................................................14
Concluzie.................................................................................................................................................. 15
Bibliografie.............................................................................................................................................. 16

2
Introducere
Studiul unită ții infracționale, a modalită ților și tipurilor sub care aceasta se
prezintă este foarte important în vedere elaborarii unor criterii științifice care
delimitează infracțiunea unică de pluralitatea de infracțiuni. Această distincție este
relevantă fiindcă de numă rul faptelor penale existente într-o activitate complexă
depinde numă rul raporturilor conflictuale care urmează a fi examinate și
soluționate. Astfel, înțelegerea unită ții de infracțiune este necesară pentru că chiar
dacă baza de evaluare a fenomenului ceercetat o constituie conținutul infracțiunii,
totuși realitatea poate prezenta situații în care un complex de fapte care
corespunde conținutului unei singure infracțiuni, să conțină elemente ale unei
pluralită ți, în așa fel fă ră cunoașterea particularită ților unor tipuri de unitate
infracțională , nu s-ar putea stabili eact dacă există o unitate sau o pluralitate de
infracțiuni.
La fel, sunt cazuri în care legiuitorul a reunit în conținutul aceleaiași infracțiuni
elemente care formează conținutul altei sau altor infracțiuni, ceea ce ar conduce
spre o calificare greșită fă ră cunoașterea anumitor tipuri de infracțiune unică cu
caracter complex.
Astfel, unitatea infracțională este determinată de unicitatea conținutului
infracțiunii, iar unicitatea acetuia este determinată de unitatea faptei incriminate.
Ca entitate juridică , unitatea de infracțiune este reprezentată de unitatea actului de
conduită care sa petrecut în realitate, și respectiv cea mai mare parte a
conținuturilor de infracțiuni se referă la un comportament ilegal singular, chiar și
atunci cînd se prevă d în norma incriminatoare diferite moduri în care acesta poate
fi realizat.
Cu toate acestea, totuși există cazuri în care legiuitorul, din motive de politică
penală ori tehnică legislativă , construiește conținutul de infracțiuni prin absorbirea
într-un conținut unic a elementelor constitutive caracteristice conținuturilor a două
sau chiar a mai multor infracțiuni, în așa cazuri unitatea infracțională deerminată
de conținutul infracțiunii nu corespunde unei unită ți a actului de conduită , ci unei
pluralită ți dde acte sau activită ți.
Anume situația descrisă anterior face ca cunoașterea modalită ților infracțiunii
unice să fie cunoscută , întrucît încadrarea unei fapte într-o componență de
infracțiune potrivită constituie pilonul formativ al procesului de aplicare a
legislației penale.

3
1. Generalități privind unitatea de infracțiuni
Termenul de ”unitate” în limbajul comun semnifică o însușire a tot ce constituie
un întreg indivizibil, adică o coeziune, omogenitate, solidaritate, unire; tot unitar,
indivizibil, același sens avîndu-l și în domeniul dreptului penal. Astfel, există o
unitate de infracțiune atunci cînd un obiect, un fenomen sau în general orice
realitate care este cercetată sau evaluată formează , în raport cu o anumită bază de
evaluare, un tot unitar, un întreg sau o entitate unică . Dacă ne referim la diferite
categorii juridico-penale, putem vorbi despre unitate sau pluralitate de infractori,
despre unitate sau pluralitate de sancțiuni penale, despre unitate sau pluralitate de
infracțiune, ceea ce vom aborda în continuare.
Literatura de specialitate susține că problema unită ții sau pluralită ții de
infracțiuni se pune atunci cind există un complex de acte sau activită ți să vîrșite de
aceeași persoană și trebuie să se stabilească dacă acest complex formează o singură
infracțiune sau, dimpotrivă , două sau mai multe infracțiuni.
Reeșind din cele expuse, putem spune că unitatea infracțională este acea
instituție a dreptului penal ce reprezintă o activitate infracțională format dintr-o
singură acțiune sau inacțiune ori mai multe acțiuni sau inacțiuni, care, datorită
naturii faptei sau voinței legiuitorului, formează o singură componență de
infracțiune și poate fi încadrată potrivit unei singure norme de incriminare. În acest
sens art.28 CP RM, definește noțiunea de infracțiune unică ca acțiune, inacțiune sau
un sistem de acțiuni, inacțiuni care se califică conform dispoziției unei singure
norme a legii penale.
Din norma enunțată sunt pot fi deduse urmă toarele tră să turi ale infracțiunii
unice:
- prezența unei acțiuni/inacțiuni sau a unui sistem de acțiuni/inacțiuni;
- calificarea acțiunii/inacțiunii sau a sistemului de acțiuni/inacțiuni potrivit
unei singure norme a legii penale.

2. Modalitățile infracțiunii unice

În teoria dreptului penal se face distincție între două categorii de unitate
infracțională și anume între unitatea naturală , la care unitatea juridică se
întemeiază pe unitatea faptei care constituie element material al infracțiunii și
unitatea legală , care este o creație a legiuitorului pe baza unei pluralită ți de fapte.
Dacă în cazul unită ții naturale există o concordanță între unitatea juridică și
unitatea reală , în cazul unită ții legale nu există o astfel de concordanță .

4
2.1. Unitatea naturală de infracțiune
Unitatea naturală de infracțiune constituie acea formă a unită ții infracționale ce
constă dintr-o activitate unică sau un fapt simplu (actiune sau inacțiune), care
produce un rezultat periculos, la baza că reia stă una dintre formele de vinovă ție
prevă zute de lege si care, datorită stă rii de fapt, poate fi apreciată ca o activitate
infracțională ce corespunde unui singur conținut de infracțiune.
În cadrul unită ții naturale de infracțiune se face distincție între două tipuri
diferite de unitate infracțională , în funcție de natura acțiunii sau inacțiunii care
constituie elementul material al infracțiunii și anume:
- infracțiunea simplă ;
- infracțiunea continuă .
2.1.1. Infracțiunea simplă
Infracțiunea simplă este infracțiunea al că rei element material constă într-o
activitate unică , o singură acțiune sau inacțiune, realizată printr-un act unic, fie prin
mai multe acte reluate succesiv, dar îm nod imediat și în strînsă legă tură obiectivă ,
asupra aceluiași obiect ocrotit de legea penală și care nu necesită prin insă și natura
sa o prelungire a elementului material în timp.
Sub aspect subiectiv, infracțiunea unică simplă implică prezența unei singure
forme de vinovă ție, pe cînd sub aspect obiectiv, infracțiunea simplă se
aracterizează prin prezența unei singure acțiuni sau inacțiuni, a unui singur obiect
de atentare.
Tot ca unitate naturală este considerată și infracțiunea simplă , unde acțiunea
infracțională se realizează prin mai multe acte comise în același scop și cu aceeași
intenție infracțională .
Ex: aplicarea multiplelor lovituri în vederea cauză rii victimei unei vă tă mă ri grave
integrită ții corporale sau a să nă tă ții.
La fel se realizează o unitate naturală de infracțiune în cazul formelor infracțiunii
și al formelor de contribuție la să vîrșirea aceleiași infracțiuni, prin absorbția
naturală a formelor mai puțin grave în cele mai grave. Astfel, tentativa, precum si
actele preparatorii care sunt asimilate cu tentativa, se absorb în infracțiunea fapt
consumat, după cum și contribuția de complice se absoarbe în contribuția de autor,
în toate cazurile în care sunt să vîrșite de aceleași persoane.
Acțiunea sau inacțiunea unică ce caracterizează infracțiunea simplă poate fi
uneori segmentată , în fapt, în mai multe acte care se leagă între ele în mod natural,
formînd acțiunea sau inacțiunea constitutivă a infracșiunii. Ceea ce integrează
aceste acte materiale, care se aseamă nă sau sunt identice cu acțiunea incriminată -
într-o singură acțiune este, pe lîngă factorul subiectiv consînd în existența unei
intenții unice, să vîrșirea lor neîntreruptă sau, altfel spus, continuitatea materială de
execuție și subsumarea lor unei încadră ri juridice unice.

5
 Ca exemplu poate servi cazul de omor să vîrșit printr-o singură împușcă tură ,
care este caracteristic pentru infracțiunea simplă , fiindcă s-a efectual un act unic,
iar în cazul omorului să vîrșit prin mai multe împușcă turi sau lovituri succesive și
imediate, va fi reprezentată o infracțiune simplă cu o singură acțiune alcă tuită din
mai multe acte. Chiar dacă infracțiunea este comisă prin mai multe acte, cele
comise vor constitui o infracțiune unică simplă , cu condiția ca actele să fi fost
să vîrșite imediat sau intr-un interval scurt de timp. În caz contrar, cele comise ar
putea constitui o infracțiune unică prelungită sau chiar un cconcurs de infracțiuni.
2.1.2. Infracțiunea unică continuă
Infracțiunea unică continuă este prevă zută de CP al RM în norma art.29 alin.(1),
care definește această noțiune ca ”faptă care se caracterizează prin să vîrșirea
neîntreruptă , timp nedeterminat, a activită ții infracționale”.
Din textul de lege prevă zut de art. 29 CP al Republicii Moldova, rezultă că
infracţiunea continuă prezintă cumulativ două caracteristici:
1. Este susceptibilă de a fi să vîrşită pe o perioadă de timp nedeterminată .
În concepţia legiuitorului nostru, pentru infracţiunea continuă nu este
caracteristică o simplă prelungire a activită ţii infracţionale, pe care o întîlnim şi în
alte forme de unitate infracţională . Orice acţiune sau inacţiune constitutivă a unei
infracţiuni poate avea o durată de desfă şurare oricît de mică , spre exemplu,
să vîrşirea unui omor prin aplicarea de lovituri succesive sau prin neală ptarea
copilului nou-nă scut pe o perioadă relativ îndelungată de timp, care i-ar provoca
decesul. În aceste cazuri este vorba despre prelungirea ocazională a infracţiunii,
determinată de modul concret în care fă ptuitorul a conceput să vîrşirea acesteia. Pe
cînd la infracţiunea continuă prelungirea activită ţii infracţionale este determinată
de însă şi natura faptei, continuitatea fiind un atribut inerent al acesteia. Spre
exemplu, acţiunile de purtare sau pă strare a armei de foc, ce formează modalită ţi
normative de să vîrşire a infracţiunii prevă zute de art. 290 CP al Republicii
Moldova, prin însă şi natura lor au un caracter continuu.
2. Activitatea infracţională este realizată în mod neîntrerupt.
Această caracteristică , de rînd cu prima, determină caracterul unitar al infracţiunii
continue, deoarece sub aspect obiectiv aceasta este realizată printr-o acţiune sau
inacţiune neîntreruptă , continuă , formînd în ansamblu conţinutul unei singure
infracţiuni. În sensul art. 29 CP al Republici Moldova, activitatea infracţională este
realizată neîntrerupt, atunci cînd, odată începută , aceasta se prelungește fă ră să
prezinte discontinuită ţi stră ine naturii sale, nefiind necesară intervenţia
fă ptuitorului prin să vîrşirea repetată a actului infracţional pentru prelungirea
acestuia. De pildă , neexecutarea obligaţiei de plată a pensiei alimentare, ce
constituie o modalitate normativă de să vîrşire a infracţiunii prevă zute în art. 202
CP se prelungeşte în timp în mod continuu, pe toată perioada neonoră rii obligaţiei
imputate, fă ră ca fă ptuitorul să preia activitatea infracţională . În acest caz,
6
activitatea infracţională va fi întreruptă în eventualitatea survenirii unei situaţii
improprii naturii sale, cum ar fi împlinirea vîrstei majoratului de că tre copil sau
decesul acestuia.
La infracțiunea continuă distingem, pe de o parte, momentul consumă rii, care se
înfă ptuiește odată cu realizarea conținutului infracțiunii, iar pe de alță parte,
momentul epuiză rii, care coincide cu încetarea activită ții infracționale. În acest
sens, observă m că apare o problemă controversată în doctrina penală , și anume cea
cu privire la conținutul elementului material al laturii obiective a infracţiunii
continue. În acest sens, autorul V. Dongoroz a expus opinia că sub aspect obiectiv
infracţiunea continuă se realizează printr-o dublă atitudine a fă ptuitorului, şi
anume: una comisivă , prin care se creează starea infracţională , şi alta omisivă , prin
care se lasă ca starea infracţională să dureze. Deopotrivă , V. Kudreavţev susţine că
toate infracţiunile continue încep cu o activitate infracţională activă (pă ră sirea
samavolnică a unită ţii, evadarea din locurile de detenţie etc.) sau cu una pasivă
(neprezentarea militarului la timp din concediu), însă continuitatea este
determinată de neexecutarea ulterioară îndelungată a obligaţiei vinovatului.
Opiniile în cauză au generat în doctrina penală două obiecţii:
-prima obiecţie se referă la faptul că nici o normă de drept penal, în mă sura în care
prevede un singur conţinut de infracţiune, nu pretinde persoanelor că rora li se
adresează două conduite, una derivînd din nerespectarea celeilalte, ci o singură
conduită , care rezultă din descrierea acţiunii sau inacţiunii incriminate sub
ameninţarea unei pedepse;
-altă obiecţie vizează faptul că existenţa unei inacţiuni subsecvente acţiunii iniţiale
nu este confirmată de realitate, în sensul că acţiunii iniţiale, de principiu, nu-i
urmează un comportament omisiv, ci tot unul comisiv.
În funcție de modul în care se realizează activitatea infracțională , adică după cum
se realizează elementul material în timp, reeșind din faptul că pot apă rea și
moment de întrerupere, pauză , dictate de specificul activită ților desfă șurate, știința
dreptului penal face distincție între infracțiunile continue permanente si infracțiuni
continue successive.
Infracţiunile continue permanente se caracterizează printr-o activitate continuă ,
care nu cunoaşte momente de discontinuitate, de întrerupere. Infracţiunile
continue succesive au ca particularitate faptul că în desfă şurarea activită ţii
infracţionale intervin unele întreruperi determinate de natura acesteia. Existenţa
infracţiunilor continue permanente nu trezeşte îndoieli, deoarece caracterul
continuu al acestora nu se află în dezacord cu cel descris de art. 29 alin. (1) CP.
După cum rezultă din dispoziţia art. 29 CP al RM, „neîntreruperea” activită ţii
infracţionale ține de esenţa infracţiunii continue. Astfel, eventualele întreruperi ale
acesteia pun sub semnul întrebă rii existenţa infracţiunii continue, aceasta putâ nd fi
calificată ca infracţiune prelungită (continuată ) sau, după caz, ca infracţiune
repetată , însă , la unele infracţiuni continue pot apă rea unele întreruperi ale
7
activită ţii infracţionale, determinate de natura şi specificul modalită ţii faptice de
executare a acesteia. În acest caz, întreruperea nu se datorează unor cauze stră ine,
improprii naturii infracţiunii continue, ci unor cauze proprii sau caracteristice
acesteia. De exemplu, la infracţiunea de purtare a armei de foc (art. 290 CP),
prelungirea activită ţii actului infracţional nu se realizează automat, ci prin
intervenţia fă ptuitorului, care în anumite situaţii trebuie să preia din nou arma
purtată ilicit. Deci, spre deosebire de infracţiunile prelungite şi cele repetate, în
infracţiunile continue succesive intervenţia fă ptuitorului nu vizează repetarea
actului infracţional, ci menţinerea stă rii infracţionale, realizată prin obiectivizarea
continuită ţii fizice a elementului material, materializat prin repunerea în rol a
acţiunii sau inacţiunii incriminate.

2.2 Unitatea legală de infracțiune

Infracţiunea unică legală este o creaţie a legiuitorului ce cuprinde în conţinutul
său o pluralitate de activită ţi infracţionale, formată din două sau mai multe acţiuni
ori inacţiuni prejudiciabile, sau din două sau mai multe consecinţe prejudiciabile de
sine stătătoare sau prevăzute în mod alternativ, care ar putea constitui, fiecare
comisă în parte, latura obiectivă a unei infracţiuni unice simple distincte şi care,
fiind reunite, prin voinţa legiuitorului, în componenţa unei singure infracţiuni, îşi
pierd autonomia infracţională originară (naturală ).
Respectiva formă a unității infracționale este numită legală, deoarece este creată
datorită voinței legiuitorului. Prin această trăsătură poate fi delimitată unitatea
legală de cea naturală. Dacă în cazul unității naturale există o concordanță între
unitatea juridică și unitatea de fapt sau reală, în cazul unității legale nu există o astfel
de concordanță.
Doctrina evidențiază următoarele trăsături ale unității legale de infracțiune:
- constă dintr-o activitate infracțională formată din două sau mai multe acțiuni cce
pot forma infracțiuni distincte. Anume forme ale unității de infracțiune apar ca o
pluralitate de infracțiuni, în realitate fiind vorba doar despre o pluralitate aparentă.
- unitatea legală de infracțiune este constituită prin voința legiuitorului. Unitatea
legală este o unitate constituită pe seama reunirii unor infracțiuni ce pot exista în
mod natural și independent, dar, datorită legăturilor de ordin obiectiv sau subiectiv
existente între ele, legiuitorul le reunește într-o infracțiune distinctă, cu o structură
complexă, existența acesteia depinzînd în mod esențial de prezența legăturilor avute
în vederea la constituirea unității legale.
- acțiunile sau inacțiunile sunt reunite în cadrul unei componențe unice de
infracțiune.
- acțiunile sau inacțiunile ce formează unitatea legală de infracțiune cad sub
incidența unei singure norme de incriminare.
Unitatea legală de infracțiune cunoaște mai multe varietă ți:
8
 a) infracțiune prelungită ;
b) infracțiune unică cu acțiuni repetate;
c) infracțiune complexă ;
d) infracțiunea cu semne alternative;
e) infracțiunea cu urmă ri prejudiciabile suplimentare;
f) infracțiunea de obicei (de îndeletnicire).
2.2.1. Infracțiunea prelungită (continuată)
Infracțiunea prelungită (continuată ) se consideră infracțiunea prelungită fapta
să vîrșită cu intenție unică , caracterizată prin două sau mai multe acțiuni
infracționale identice, comise cu un singur scop, alcă tuind în ansamnblu o
infracțiune, din această definiție cuprinsă în art. 30 CP al RM, desprindem ideea că
infracțiunea prelungită ca formă a unită ții legale de infracțiune este expresia legală
a unei realită ți obiective, ce constă dintr-o singură activitate infracțională
ddesfă șurată în timp, formată din două sau mai multe aacțiuni/incațiuni identice,
să vă rșite în baza unei singure rezoluții infracționale.
Ceea ce de fapt caracterizează infracțiunea prelungită este existența unei
pluralită ți de fapte care, prezentînd fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni,
ar putea constitui tot atîtea infracțiuni de-sine-stă tă toare, deci o pluralitate de
infracțiuni. Din această pluralitate însă legiuitorul a construit o infracțiune unică ,
prevă zînd că în cazul infracțiunii prelungite nu există pluralitate de infracțiuni.
Existența infracțiunii continuate, trebuie să fie condiționată de întrunirea
anumitor tră să turi specifice infracțiunii unice prelungită , și anume:
prezența a cel puțin două acțiuni sau inacțiuni infracționale, ceea ce
presupune faptul că fiecare din aceste actiuni sau inacțiuni trebuie să constituie
elementul material al aceleiași infracțiuni. Este deasemenea, necesar ca acțiunile
sau inacțiunile să fie să vîrșite la un anumit inteval ded timp unele de altele, condiție
care e necesară pentru a deosebi infracțiunea continuată de infracțiunea simplă în
al că rei element material sunt absorbite în mod natural două sau mai multe acte
sau acțiuni, care sunt să vîrșite în aceeași împrejurare sau cu aceeași ocazie
(uciderea prin mai multe lovituri sau furtul a mai multor obiecte din locuința unei
persoane). Ceea ce este specific fiind faptul că pentru această infracțiune nu
interesează dacă unele dintre acțiuni au forma faptului consumat, iar altele au
ră mas în faza tentativei.
acțiunile sau inacțiunile infracționale trebuie să fie identice, adică fiecare
dintre acestea luate în parte trebuie să îndeplinească condițiile cerute pentru
existența aceleiași infracțiuni.
acțiunile sau inacțiunile infracționale comise în ansamblu alcă tuiesc o
infracțiune.
unitatea intenției, ceea ce presupune că fă ptuitorul realizează acțiunile sau
inacțiunile în mod repetat cu o singură intenție.
9
 scopul unic reprezință hotă rîrea fă ptuitorului de a repeta activitatea
infracțională pînă la realizarea proiectului să u.
acțiunile sau inacțiunile infracționale să fie comise de aceeași persoană ,
această tră să tură presupune că în pofida faptului că diferitele fapte trebuie să fie
să vîrșite de că tre autor, în cazul infracțiunii prelungite, infracțiunea poate fi
să vîrșită și în participație, caz în care această din urmă persoană poate participa la
să vîrșirea unora dintre acțiuni sau inacțiuni în calitate de autor, la altele în calitate
de complice.
Cele menționate susțin faptul că pentru a fi în prezența unei infracțiuni
prelungite, este necesar ca toate condițiile indicate mai sus să fie întrunite
cumulativ. În caz contrar, cele comise nu vor că dea sub incidența conceptului de
infracțiune prelungită , ci vor fi calificate ca potrivit regulilor concursului real de
infracțiuni, ca exemplu fiind lipsa unită ții intenției infracționale identice.
Astfel, în prezența unei intenții unice față de acțiunile sau inacțiunile
infracționale să vîrșite, indiferent de numă rul acestora, cele comise trebuie
calificate potrivit regulilor infracțiunii unice prelungite, în timp ce în prezența
concursului de intenții față de respective acțiuni/inacțiuni infracționale cele comise
trebuie calificate potrivit regulilor concursului de infracțiuni.
2.2.2. Infracțiunea unică cu acțiuni repetate
Infracțiunea unică cu acțiuni repetate, prin prisma art. 31 CP al RM este
săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni identice sau omogene, prevăzute de
aceeaşi normă penală , cu condiţia că persoana nu a fost condamnată pentru vreo
una dintre ele şi nu a expirat termenul de prescripţie pentru tragere la răspunde penală.
Însă nu în toate cazurile săvîrșirea unor infracțiuni identie sau omogene vom fi în
prezența infracțiunii unice cu acțiuni repetate, ci doar în cazurile în care norma
incriminatoare prevede în calitate de semn circumstanțial agravant săvîrșirea
infracțiunii de către o persoană care anterior a mai săvîrșit o astfel de infracțiune.
Putem constata și faptul că săvîrșirea reinterativă a unei infracțiuni identice intră în
sfera de aplicare a infracțiunii unice, dacă infracțiunea este descrisă printr-un semn
calificativ prin care este dozată răspunderea penală pentru săvîrșirea reinterativă a
aceleiașii fapte infracționale. (viol neagravat urmat de un alt viol neagravat).
Potrivit legislației penale a RM, deosebil următoarele două tipuri de infracțiuni unice cu
acțiuni repetate:
1. infracțiuni unice cu acțiuni repetate între infracțiuni identice, adică între
infracțiunile prevă zute de același alineat al aceluiași articol sau de aceeași literă a
aceluiași alineat;
2. infracțiuni unice cu acțiuni repetate între infracțiuni omogene, adică între
infrațiunile prevă zute la alineate diferite ale aceluiași articol.
Cu referinţă la corelaţia dintre infracţiunea continuată (prelungită ) şi infracţiunea
repetată , este de menţionat că pentru ambele este caracteristic „elementul
10
repetă rii”, însă „obiectul repetă rii – considerat în raport cu semnificaţia sa juridică
– este diferit”. Astfel, putem conchide că infracţiunea continuată (prelungită )
urmează a fi delimitată de infracţiunea repetată . Din punct de vedere obiectiv, în
cazul infracţiunii repetate pluralitatea acţiunilor de acelaşi fel este o împrejurare
calificativă de agravare a ră spunderii penale pentru perseverenţa autorului de a
comite infracţiuni de acelaşi fel, pe cînd în cazul infracţiunii continuate pluralitatea
acţiunilor/inacţiunilor este o modalitate de să vîrşire cu caracter accidental,
infracţiunea tip respectivă constituindu-se prin comiterea unei singure acţiuni sau
inacţiuni. Această teză reiese din înseşi prevederile legislative în vigoare din în
legislaţia penală a Republicii Moldova, potrivit că rora pentru infracţiunea repetată
instanţa de judecată de fiecare dată va aplica o pedeapsă mai aspră decît cea
stabilită pentru varianta-tip a infracţiunii, pe cînd infracţiunea prelungită nu
constituie de fiecare dată o cauză de agravare a ră spunderii penale. Majoritatea
doctrinarilor moldoveni, la delimitarea infracţiunii prelungite de infracţiunea
repetată , se ghidează de aspectul subiectiv al acestor două entită ţi juridice. Într-o
opinie se consideră : ,,(...) calificarea infracţiunilor care alcă tuiesc repetare este
unitară , ca şi cum „în devă lmă şie”, cînd infracţiunile repetate îşi pierd
individualitatea (care presupune, înainte de toate, intenţia infracţională unică ) şi se
dispersează în contextul califică rii conform unei singure norme (şi nu în
conformitate cu două sau mai multe norme, după numă rul infrac- ţiunilor care au
fost să vîrşite)”. Potrivit unui alt punct de vedere, se crede că : „Spre deosebire de
repetarea infracţiunii, infracţiunea prelungită se caracterizează printr-o legă tură
intrinsecă adîncă între actele criminale, care sînt unite printr-o rezoluţie, un scop
unic şi un termen relativ scurt între episoade”. Astfel, eu ader pă rerii conform
că reia tră să tura distinctivă şi, în acelaşi timp, determinantă , prin intermediul că reia
poate fi diferenţiată infracţiunea continuată (prelungită ) de cea repetată , este de
factură subiectivă şi constă în unitatea de intenţie sau de rezoluţie. Această
tră să tură este proprie infracţiunii continuate, iar constatarea în fapt a unei rezoluţii
criminale unice exclude posibilitatea identifică rii infracţiunii repetate. Așadar,
putem conchide că atunci cînd fă ptuitorul realizează două sau mai multe
acţiuni/inacţiuni identice sub dominaţia unei singure intenţii criminale, va exista
infracţiune prelungită , şi invers: atunci cînd intenţiile sînt diferite, va exista
infracţiune repetată .
2.2.3.Infracțiunea complexă
Infracțiunea complexă este un tip de unitate infracțională creată de legiuitor
prin absorbirea în conținutul să u a uneia sau a unor fapte diferite care reprezintă ,
fiecare în parte, conținutul unuei anumite infracțiuni, dar care prin voința
legiuitorului, fiind inclusă în conținutul infracțiunii complexe, își pierd autonomia
infracțională , devenind după caz, fie un element constitutiv în conținutul de bază al
infracțiunii complexe, fie un element circumstanțial agravant.
11
 Trebuie de subliniat, totodată , că expresia infracțiunii complexe nu este voința
legiuitorului, ci se întemeiază pe existența unor legă turi obiective și subiective între
infracțiunile ce intră în cadrul infracțiunii complexe. De regulă , această legă tură are
forma legă turii de la mijloc la scop, în sensul că una dintre infracțiuni servește ca
mijloc peantru reealizarea celeilalte, care constituie scop în ansamblul activită ții
infracționale a fă ptuitorului. În cazul faptei incluse în conținutul agravant al unei
infracțiunii complexe, ca element circumstanțial al acesteia, legă tura ei cu
infracțiunea tip simplă sau complex este evident, fiindcă acest element
circumstanțial reprezintă de regulă , o consecință a infracțiunii în configurația tipică
a acesteia.
Din cele menționate anterior, putem deduce două forme ale infracțiunii unice
complexe, și anume:
-infracțiunea complexă simplă (forma tip);
-infracțiunea complexă în formă agravată .
Infracțiunea complex ca infracțiune tip este creată prin includerea în conținutul
să u, ca element constitutiv, a unei acțiuni sau inacțiuni ce constituie prin ea însă și o
faptă prevă zută de legea penală . În cazul acestei forme a infracțiunii complexe, lipsa
din conținutul ei a infracțiunii absorbite, duce la inexistența infracțiunii complexe
ca tip particular de infracțiune.
Infracțiunea complex în formă agravantă , constituie acea infracțiune creată de
legiuitor prin absorbția în conținutul ei a unei alte infracțiuni, dar ca semn
circumstanțial agravant.
Fapta absorbită și cea absorbantă își pierd individualitatea, chiar dacă sunt
susceptibile de încadră ri juridice distincte, contopindu-se spre a da naștere unei
infracțiuni cu tră să turi proprii.
Astfel, regula de calificare în cazul infracțiunii unice complexe constă în aplicarea
la calificare a unei singure norme, și anume: a normei care conține infracțiunea ce
constă din reuniunea a două sau mai multe fapte infracționale sau care absoarbe a
altă infracțiune. În nici un caz, la calificare, nu se vor reține regulile concursului de
infracțiuni.
În ipoteza infracțiunilor complexe, latura obiectivă se realizează numai prin
să vîrșirea ambelor acțiuni reunite, tentative fiind posibilă ă nsă prin începerea
execută rii uneia din ele, dar în scopul să vîrșirii și a celeilalte. Ca urmare, pentru
aplicarea ră spunderii penale pentru o infracțiune complexă , cele două acțiuni care
constituie infracțiunea complexă ,trebuie să fie legate prin aceeași intenție uică
complex. Dacă însă acele acțiuni sunt disparate, ră spunderea poate fi aplicată
pentru fiecare din acțiunile component în parte.
2.2.4.Infracțiunea cu semne alternative
Infracțiunea cu semne alternative constă în aceea că săvârşirea fiecărei acţiuni
alternative indicate în lege este suficientă pentru a recunoaşte infracţiunea
12
consumată , deşi fă ptuitorul poate comite simultan două sau mai multe acţiuni,
enumerate alternativ, ceea ce nu transformă cele comise într-o pluralitate de
infracţiuni. Comiterea simultană a două sau mai multor acţiuni infracţionale
alternative reprezintă mai multe episoade ale unei infracţiuni unice.
Această formă a unită ții legale de infracțiune, se materializează sub urmă toarele
două modalită ți:
-infracțiunea cu acțiuni/inacțiiuni alternative;
-infracțiuni cu urmă ri prejudiciabile alternative.
Infracțiunea cu acțiuni/inacțiuni alternative este forma unită ții legale
infracționale care se exprimă prin faptul că latura obiectivă a infracțiunii este
format din mai multe acțiuni/inacțiuni cu caracter alternative. Astfel, să vîrșirea a
cel puțin uneia din acțiunile/inacțiunile alternative prevă zute în dispoziția normei
incriminatoare este suficientă prentu aprecierea faptei drep consumată . În același
timp, să vîrșirea mai multor acțiuni/inacțiuni nu modifică încadrarea juridică . La fel
vom fi în prezența unei infracțiuni consummate și atunci cînd fă ptuitorul, avînd
intenția de a comite mai multe acțiuni/inacțiuni alternative din cele prevă zute în
dispoziția normei, reușește să să vîrșească doar una sau unele din ele, iar să vîrșirea
cel puțin a uneia din acțiunile alternative exclude calificarea celor comise drept
tentativă .
Importanța stabilirii numă rului de acțiuni alternative comise este exprimat în
faptul că să vîrșirea mai multor acțiuni/inacțiuni alternative nu poate conta la
calificare, cid oar la stabilirea pedepsei penale.
Infracțiunea cu urmă ri prejudiciabile alternative presupune că, în urma comiterii
acţiunilor prejudiciabile, pot surveni una sau mai multe consecinţe prejudiciabile
enumerate alternativ de legea penală, deşi pentru recunoaşterea unei infracţiuni
consumate este suficientă survenirea unei singure consecinţe. Pentru calificarea
infracțiiunii cu urmări prejudiciabile alternative drept faptă consumată, este necesar și
suficient cauzarea cel puțin a unei urmări prejudiciabile din totalitatea urmărilor
prevăzute de lege. Dacă au fost cauzate mai multe urmări prejudiciabile, atunci acest
fapt are relevanță nu la calificarea faptei, ci la individualizarea pedepsei penale.
2.2.5.Infracțiunea cu urmări prejudiciabile suplimentare
Infracțiunea cu urmări prejudiciabile suplimentare constă în aceea că, potrivit
indicaţiei exprese a legii, o consecinţă anumită, care în alte cazuri este apreciată
drept urmare a unei infracţiuni de sine stă tă toare, constituie un semn calificativ al
acestei infracţiuni, adică în rezultatul săvîrșirii unei infracțiuni intenționate, din
imprudență survin consecințe suplimentare. De exemplu, provocarea vătămării
intenţionate grave a integrită ţii corporale sau a să nă tă ţii, urmată de decesul
victimei. În acest caz există tră să turile infracţiunii de vătămare intenţionată gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii şi a lipsirii de viaţă din imprudenţă, ce constituie
o infracţiune unică legală cu consecinţe suplimentare, prevăzută de un singur alineat
13
al unui singur articol alin. (4) art. 151 CP. Astfel sunt construite componenţele
infracţiunii ale provocării ilegale a avortului, urmate de decesul victimei din
imprudenţă lit. c) alin. (2) art. 159 CP, ale acţiunilor violente cu caracter sexual,
urmate de decesul victimei din imprudenţă lit. d) alin. (3) art. 172 CP etc. Formulând
asemenea norme, legiuitorul a ţinut cont de gradul prejudiciabil sporit al faptelor
anume sub forma dată. Consecinţele de bază ale acestor infracţiuni sunt daunele
grave pricinuite corespunzător sănătăţii, inviolabilităţii sexuale, iar decesul victimei
constituie dauna suplimentară , calificativă . Pentru calificarea infracţiunii este
necesară dovedirea survenirii ambelor urmă ri prejudiciabile.
2.2.6.Infracțiunea de obicei (de îndeletnicire)
Infracțiunea de obicei (de îndeletnicire), care nu este definită în legislația penală a
Republicii Moldova, însă teoria dreptului penal definște infracțiunea de obicei, ca
acea infracțiune care se să vîrșește prin repetarea faptei incriminate de un numă r
suficient de ori de mare, pentru ca, din acestă repetare, să rezulte că făptuitorul
desfă șoară activitatea infracțională respectivă de obicei, din obișnuință sau ca
îndeletnicire.
De exemplu, dobâ ndirea sau comercializarea bunurilor despre care se ştie că au fost
obţinute pe cale criminală (lit. b) alin. (2) art. 199 CP) cuprinde toate semnele
expuse. După cum demonstrează practica judiciară, unele persoane comit infracţiuni
sistematice pentru a obţine venituri, activitatea lor infracţională tran-sformându-se
în ocupaţie. Aceasta este o trăsătură calitativă după care poate fi delimitată
îndeletnicirea infracţională de acţiunile repetate, sistematice. Totodată, ca şi în cazul
acţiunilor sistematice, activitatea infracţională, sub formă de îndeletnicire,
presupune o legătură internă între infracţiunile să vâ rşite. Dacă activitatea
infracţională sub formă de îndeletnicire nu e prevăzută ca semn obligatoriu al
componenţei de infracţiune în articolul respectiv din Partea specială , care se ia în
consideraţie la calificare, atunci, potrivit lit. a) alin. (1) art. 77 CP, să vâ rşirea
infracţiunii ca îndeletnicire constituie o circumstanţă agravantă de care se ţine cont
la individualizarea pedepsei penale.

14
Concluzie
Studiind tema unitatea de infracțiune si modalită țile unită ții de infracțiune,
putem concluziona că tră să turile caracteristice ale acestor forme de infracțiuni, fac
mai ușoară delimitarea dintre acestea și concursul de infracțiuni ca formă a
pluralită ții infracționale.
Astfel, prin intermediul formelor infracțiunii unice, legiuitorul, nu doar
stabilește careva circumstanțe care trebuie luate în considerație la aplicarea legii
penale ci și ușurează individualizarea pedepsei, fiindcă în conținutul acestor
infracțiuni se înglobează în totalitate elementele necesare pentru ca acțiunile sau
inacțiunile fă ptuitorului să fie calificate cu exactitate în conformitate cu
circumstanțele și situația de fapt care a avut loc, și pentru fiecare act infracțional
fiind stabilit un anumit model legal care necesită a fi întrunit, pentru ca fapta să fie
încadrată într-o normă legală , iar fă ptuitorului să -i fie aplicată o pedeapsă
echitabilă și specifică faptelor care au fost comise de că tre acesta.
Consider benefică o astfel de sistematizare a modalită ților infracțiunii unice
fiindcă în așa fel pot fi evaluate circumstanțele cauzei, pot fi stabilite actele
infracționale care au fost comise și respectiv pot fi formulate concluziile cu privire
la aplicarea pedepsei unei persoane, care trebuie să întrunească condițiile unei
componențe de infracțiune și să poată fi încadrată într-o formă a unită ții sau
pluralită țiide infracțiune.

15
Bibliografie
1. Stanislav Copețchi, Igor Hadîrca ”Calificarea infracțiunilor”, Chișină u 2015
2. Bulai Costica ”Manual de drept penal. Partea Generală ”, București 1997
3. Borodac Alexandru, Gherman Marian ”Calificarea infracțiunilor ” Chișină u
2006
4. Anca-Iulia Stoian, ”Infracțiunea continuată (prelungită ) și infracțiunea
continuă succesivă în dreptul penal”, revista ”Legea și viața”, octombrie 2012
pag.45
5. Anca-Iulia Stoian, ”Infracțiunea continuată (prelungită ) și infracțiunea
repetată în legislația penală a Republicii Moldova”, revista ”Legea și viața”,
10.12.2012 pag.55
6. Butiuc Constantin ”Infracțiunea complexă ”, București 1999
7. Codul Penal al Republicii Moldova nr.985-XV, Chișină u 2002

16