Sunteți pe pagina 1din 4

O lacună

Ai observat şi dumneata, auditorule, câte progrese a făcut opinia noastră publică de când avem legea repausului
dominical?... E zi de sărbătoare. Pe stradele principale este o mişcare febrilă neobicinuită. Mulţimea circulă cu mare greutate;
grupuri se aglomerează la răspântii, unde discută fierbinte; toata lumea e cuprinsă de nervozitate... Miroase a... ghiontuială. Dar
ce e? De ce fierbe lumea? Se face o manifestaţie populară în contra guvernului, care vrea să treacă prin camere legea pentru
înfiinţarea Monopolului băuturilor spirtoase.
Drept să spun să merg la manifestaţie, n-am curaj, fiindcă am aflat că guvernul este hotărât să reprime cu toată energia
mişcarea populară, şi n-am poftă să-mi stric vreun os pentru o simplă curiozitate de gură-cască … şi afară de asta, te pomeneşti că
mă încurc în vreo discuţie şi-mi capăt beleaua... şi-n astfel de împrejurări, un om ca mine, care nu înţelege mândria eroismului
civic, trebuie ori să discute cu oameni de aceeaşi părere, ori şi mai bine, să n-aibă nici o părere. Dar dacă n-ai nici o părere, în
astfel de împrejurări, când mai toată lumea are o părere, eşti în primejdie să superi pe oricine are una. E mai bine aşadar să mă
retrag discret într-un colţ şi să tac. Intru într-o berărie şi aştept să pice din moment în moment ediţia de seară a ziarelor politice...

E lume destulă şi-n berărie. Un cunoscut mi se aşază alături.

Manifestantul 1: – Ei! ce zici?


Domnul: – Ce să zic?? … Bine!
Manifestantul 1: – Cum bine? Asta e bine?
– De! ?zic? Ştiu şi eu?
Manifestantul 1: – Cum, ştiu şi eu? Dacă dumneata, cetăţean care te pretinzi...
– Ba … mă iartă, nu mă pretinz deloc.
Manifestantul 1: – Nu e vorba că te pretinzi, dar eşti; eşti un om, care va să zică mai instruit, şi ai datoria, mă-nţelegi;
fiindcă, dacă unul ca dumneata stă indiferent şi nu se interesează, atunci să-mi dai voie să-ţi spui...
– Nene, zic eu...
Manifestantul 1: – Ce, nene?... Aoleu! vai de biată ţara asta! O să ajungă rău, domnule! o să ajungă rău!? Fiindcă nu mai
este patriotism şi totul se vinde, şi sunt oameni, mă-nţelegi, care ar meritá...

Şi omul meu ridică tonul aşa de tare, încât toată lumea dimprejur îşi întoarce privirile către masa noastră... Eu aplec ochii şi
cu tonul foarte blajin:

– Să mă crezi că şi pe mine...

El, ridicând tonul şi mai sus:

Manifestantul 1: – Ce, şi pe dumneata?... Când vine, mă-nţelegi, un guvern ca bandiţii, fiindcă n-are cine să-l oprească de a
lovi în tot ce e mai scump, pentru care nu mai există nici o apărare, fiindcă tăcem toţi, şi eu şi dumneata şi dumnealor (arată pe
cei de la mesele apropiate) ca nişte laşi, fără nimica sacru, mă-nţelegi! fireşte că are să-şi bată joc de poporul întreg... A! dar nu
mai merge! Poţi dumneatale, mă-nţelegi, să zâmbeşti şi să ridici din umeri, parc-ai fi străin, nu...
– Da' nu ridic din umeri, domnule! nu zâmbesc, domnule! mă iartă!
Manifestantul 1: – Ţal! strigă omul meu foarte supărat...
– Lasă plătesc eu...
Manifestantul 1: – Mersi! Las' că avem şi noi cu ce plăti atâta lucru!... Nu ne-a jupuit până acum de tot guvernul bandiţilor
dv.!
– Al meu! guvernul meu?...
Manifestantul 1: – Las' că ştim noi... Ţal!!! surdule! (Plăteşte şi pleacă foarte necăjit.)

Nu mai vin gazetele... N-apuc să-mi aduc aminte de gazete, şi iată o altă cunoştinţă se apropie şi-mi cere să-i permit a sta
lângă mine.

Manifestantul 2: – Ei?
– Ei?
Manifestantul 2: – Îţi place ce fac mizerabilii?
– Care mizerabili?
Manifestantul 2: – Ei, care mizerabili! derbedeii! bandiţii, care socotesc că dacă se strâng două-trei sute, beţi, gata de
scandal... Oameni desperaţi, domnule, care pentru un pisoi omoară pe tat-său. Dar astă dată li s-a-nfundat... Auzi dumneata!... În
carne vie are să tragă, în carne vie!
– De, nene! zic eu...
Manifestantul 2: – Dar adicătele, ce poftiţi dv.? Adicătele, cum o ieşi e ceată de desculţi, de haimanale de-ale dv. În uliţă
cu reteveiul, guvernul...
– Iartă-mă; înţeleg să combaţi pe haimanale, dar să susţii că sunt ale mele...
Manifestantul 2: – Ce să te iert!... Dv., oameni inteligenţi, sunteţi de vină, fiindcă staţi indiferenţi. Ia să fi mers dumneata
cu mine şi cu dumnealor toţi (arată pe cei de la celelalte mese dimprejur), să fi mers, ca nişte cetăţeni convinşi, să facem şi noi o
manifestaţie... Dar nu! Noi stăm ca blegii în cafenele, şi-n berării, şi-n cluburi; şi lăsăm pe toţi apelpisiţii, care ard să puie iar mâna
pe slujbuşoare, ca să-şi facă de cap şi să răstoarne sub felurite pretexte...
– Nene te-i supăra, nu te-i supăra, eu în politică nu m-amestec, pentru că...
Manifestantul 2: – Pentru că?
– Pentru că... mi-e frică...
Manifestantul 2: – Frică?... bravo! (începe să râdă) Atunci, dă-mi voie să-ţi spun, adicătele, că eşti o mangafa...
– Sunt funcţionar, domnule...
Manifestantul 2: – Tocmai de-aia, trebuie să aperi guvernul...
– Da' ce zic eu, cam plictisit... guvernul n-are altă apărare decât pe un conţopist ca mine?

Omul meu îmi da cu tifla, se scoală şi pleacă grăbit, fără să-şi plătească halbele, pe care le-a băut una după alta... Las' că i
le plătesc eu! Şi nu-mi pare rău: mai puţin costă două halbe decât crudele-i lecţiuni de civism...

Pe când deschid gazeta guvernamentală, să mă uit la ultimele informaţii asupra scandalului, iată că, intrând pe uşa din dos,
vine la masa mea un domn ca da vreo treizeci şi cinci de ani şi mai bine, cu o barbă neagră foarte bogată, însoţit de un tinerel ca de
vreo paisprezece ani – probabil fiu-său. Amândoi, tatăl şi fiul, s-aşază nepoftiţi, la masa mea, şi tatăl, foarte răguşit, îmi zice cu
ton de aspră imputare:

Manifestantul 3: – Ce citeşti porcăria aia, domnule?


– Pardon ...

Dar până să-i mai zic ceva tatălui, fiul îmi smulge gazeta, o rupe şi o azvârle sub picioare...

– Domnilor!
Manifestantul 4: – Ce domnilor? (Ţipă băiatul..) Credeţi că n-aveţi să plătiţi infamia?...
– Ce infamie, domnule?
Manifestantul 3: – O să vă arătăm noi dv. tutulor, care vă solidarizaţi cu regimul banditesc...
Manifestantul 4: – Cu regimul monopolurilor!
– Mă iertaţi, domnilor, dar... cu cine am, vă rog, onoarea?
Manifestantul 4: – Cu studenţi! strigă băiatul.
– Bine, dumneata se vede... dar tata dumitale…
Manifestantul 4: – Care tată?
– Dumnealui!

Şi arat pe omul cu barbă.

Manifestantul 4: – Nu-i sunt tată, domnule ...


Manifestantul 3: – ... Suntem camarazi...
– Camarazi!! strig eu. Camarazi? – Şi încep să râd...
Manifestantul 3: – Domnule! strigă bărbosul, nu-ţi permit să insulţi tinerimea universitară!

Eu chem degrabă chelnerul, plătesc iute şi plec, după ce salut frumos pe cei doi tineri camarazi.

Adus de la "http://ro.wikisource.org/wiki/O_lacun%C4%83"
Despre cometă

Iată prelegerea d-lui Mariu Chicoş Rostogan:

Profesorul: Am primit ghe la onoratul ministeriu următorul ţircular:


„Domnule director,
În apropierea zilei de prima novembre, lumea toată şi mai cu seamă masele populare sunt adânc mişcate de profeţia savantului Falb
asupra sfârşitului lumii prin întâlnirea pământului cu cometa lui Biela.
Ministeriul vă invită dar cu onoare a face copiilor din şcoala dv. o prelegere populară despre comete în genere şi despre falşitatea
prevederilor sinistre, adică despre imposibilitatea unei ciocniri a planetei noastre cu un alt corp ceresc.
Primiţi, domnule director, distinsa noastră consideraţiune."
No! auzit-aţi numa cum se esprime onoratul ministeriu cătră migne, mă?... „cu onoare!" şi... „ghischinsa noastră considerăţiune!..."
Numa voi, nişte râtagni, nu cunoaşteţi răşpectul, şi doar ghestul vă muştruluiesc...
Ne vom îngheplini aşedar misiugnea şi vă vom face o prelejere ghespre comeată.

Şcolarul Ionescu: Apoi, a trecut...


Profesorul (aspru): Nu fă larmă, spurcăciune!... Silenţium şi atenţiune, că-z intrăm în makerie!

Profesorul (aspru): Numele „comeată" iaşte ghe jănul femenin: o comeată, două comeate, şi gherivă ghe la coma, coamă, pleate lunji,
reşpective: comeată, astru pletos, vulgo stea cu coadă.
Şcolarul Otopeanu (ridicând mâna-n sus): Dom'le!...
Profesorul: No ! ai vreo observăţiune de făcut?...
Şcolarul Otopeanu (în picioare): Dom'le, mama-ntr-o seară, iarna trecută, a văzut ploaie de stele, afară...
Profesorul (impacientat): He!... că-z doară nu era să le vază-n bordei...
Şcolarul: Şi eu şi cu taica eram culcaţi, şi când a intrat mama în casă şi ne-a spus să ieşim afară să vedem, taica n-a vrut.
Profesorul (mai impacient): Ha!
Şcolarul: Zice taica: „Nu ies din plapumă pe gerul ăsta, să ştiu de bine că plouă şi cu cârnaţi..." (Şcolarii râd.)
Profesorul (foarte impacientat): Tată-tău este un măgar, carele nu ştie să-ţi ghea o educăţiune zolidă. (Copiii râd mai tare; profesorul
foarte aspru:) — No! basta!

Profesorul (foarte impacientat): Merem mai gheparte şi intrăm în ghemonstrăţiune. (Coboară la tablă, ia tibişirul şi desinează, nu
tocmai exact, o elipsă cu focarele foarte departate.) No, acuma, Bîrsăscule, tu carele ai mai multă aplicăţiune la machemachică, spune-ne doară
ce am vrut eu să prezent aici?
Şcolarul Bîrsescu: Un... castravete, domnule.
Profesorul (stăpânindu-şi un zâmbet simpatic): Mâncă-l cu mumă-ta! (Schimbând repede tonul:) Tot la foale ţi-i gândul, să le-n-dopi!...
Nu-i castraveche, mâncăule!... e o elipsă, o curbă lunguiaţă, care are duplu ţentrum. Pentru aceea doară, cu toate calculăţiunile şi operăţiunile
alghebraice asupra proţesului mehanic, comeata nicidecât nu vine preţize.

Şcolarul Ionescu : Zicea că vine ieri seara, dom'le.


Profesorul: Au zis tată-tău...
(Şcolarii râd tare.)
Profesorul: Nu larmă, râtanilor! nu râdeţi ca ruralii, cari n-aveţi decât inştincturi chelurice şi nu simţiţi penetrăţiune la contâmplăţiunea
naturii carea (cu multă elevaţiune) după cum lucră este, mă rog, pântru şpectatoriul cu perşpicaţitache, un şpectacol plin de admirăţiune şi
venerăţiune!...
No! acuma văz't-aţi că ieri nu s-au întâmplat nimica... De ce n-aţi vin't la scoală ieri, să azistaţi împreună cu profesorele vost'?...
Şcolarul Bârsescu: Ni-era frică de cometă...
Profesorul: Frică, ha?... No, du-che!
Şcolarul Ionescu: Eu am venit, dom'le, cu Popescu Ion şi cu Otopeanu Marin, şi-am stat de la două până la patru, şi dumneata n-ai venit.
Profesorul: Ha!
Şcolarul: Şi când i-am spus mamii, a zis că n-ai venit de frica cometii.
Profesorul (supărat, cu humor amestecat cu dispreţ): Pe mine să mă-nvăţaţi corajul, tu şi cu mumă-ta, nişte loaze! pe mine? Voi! pe
migne, care, în cătane, la Zolfărino, unde au fost şi cu franţozul şi cu talianul, am fost şi eu! Vezi numa! Auzi ce cântec ştiam eu carele am fost
în cătănie: (Transportat, cântă cu mult avânt eroic:)
„La Zolfărino ghe vale,
Mere-un ghenăral călare
Şi tot strigă-n gura mare:
―Împărache înălţache!
Pugne paşe, nu che bache,
Că-ţi perzi cătagnele toake!"
(Copiii aplaudă şi râd.)

Profesorul: Nu larmă, vitelor, cari n-aveţi respect ghe istoria neamului!...


No, acuma, concluziunea.
Mereţi acasă şi spuneti tată-tău şi mumi-ti, reşpective părinţilor voştri ignoranţi, să nu mai fie neghiobi să aibă frică ghe fignis munghi,
că cine crede în superstiţiuni devine ridiculos faţă cu ştiinţa şi merită ghespreţăluit.
(Şcolarii râd, Ionescu mai tare ca toţi.)
Profesorul (dând din cap cu dispreţ către Ionescu): Las' pe alţii să râdă; nu râghe tu, urecheatule, că eu che fac numa apoi să vezi steale
şi comeache ziua miaza mare! înţălesu-m-ai?
(Copiii devin din ce în ce mai impacienţi şi mai zgomotoşi.)
Profesorul: De aceea trubuie că să avem pântru ştiinţă cel mai nalt reşpect, dar totdeodată cu ceea mai profundă moderăţiune, mă rog.
Că-z ştiinţa nu trubuie tractată în mod excluzivist, nici ca pe o zeiţă ce stă în ceriu, cum spune Schiller, nici ca pe un dobitoc ghe muls !
(Profesorul iese cântând „La Zolfărino ghe vale"; copiii ies foarte veseli după el, făcând un zgomot nemaipomenit.)
Adus de la "http://ro.wikisource.org/wiki/Despre_comet%C4%83_%E2%80%93_prelegere_popular%C4%83"