EPOCILE ISTORICE ȘI EVOLUȚIA REFLECȚIILOR POLITICE

Originile cercetării politicului -susține filosofia politică- aparțin antichității

grecești. Astfel, se poate vorbi de modelul etico-politic și preocupările de
factură normativă care au reflectat căutările ființei umane spre ceea ce ar
trebui să fie și cum ar trebui să fie; omul ca ființă rațională și morală care
trăiește sub semnul valorilor și se află mereu în relație cu puterea și statul.

Socrate (470-399 î.H.), Platon(427-347 î.H.), Aristotel (384-322 î.H.) sunt

considerați fondatorii ai acestei tradiții. De exemplu, tema centrală a lui
Platon a fost descrierea cetății ideale condusă de filosofii-regi. De la aceștia
și până în zilele noastre reflecțiile politice ale filosofilor au avut în vedere
relația dintre natura umană și rostul comunității politice. În acest model
problemele guvernării se raportau în permanență la ideea realizării Binelui
public a dreptății, ordinii și armoniei în cetate.

În Evul Mediu, a apărut modelul teologico-politic reprezentat de Sf.

Augustin (354-430) și Toma d´Aquino (1225-1274); important pentru
organizarea politică a lumii creștine a fost relația dintre autoritatea laică și
cea ecleziastică.

Un alt model, cel raționalist-contractualist specific modernității politice și-

a propus deschiderea cunoașterii și acțiunii politice spre realitatea faptelor;
suveranitatea poporului este considerată unul dintre fundamentale autorității
politice legitime, în special aceea a justei reprezentări a poporului în
instituțiile puterii. Dintre reprezentanții de seamă, menționăm pe Niccolo
Machiavelli (1469-1527) și pe Thomas Hobbes (1588-1679).
A doua jumătate a secolului al XIX lea este apreciată ca faza științifică de
cercetare a politicului. Aceasta a fost favorizată de următorii factori:

• autonomizarea domeniului politic;

• apariția administrației publice moderne;
• laicizarea și democratizarea vieții politice etc. (Pierre Fabre, Histoire
de la science politique, în Traité de science politique, sous la
direction du Madelaine Grawitz et Jean Leca, t. 1, Presses
Universitaire de France, Paris, 1985, pp.10-17).

Dialectica hegeliană, pozitivismul comtean, materialismul istoric

marxist au contribuit la dezvoltarea cunoașterii politice a secolului al
XIX lea. În aceeași perioadă au apărut marile doctrine politice ale
secolului al XIX lea: liberalismul, conservatorismul, socialismul.

Secolul al XX lea a fost unul prolific pentru știința politică. În anul

1949 sub coordonarea UNESCO a luat naștere Asociația
Internațională de Științe Politice.

În 1950 a apărut prima lucrare de sinteză Știința politică în lume.

În anii ´50 ai secolului al XX lea a fost utilizat pentru prima dată

termenul de politologie de către Eugen Fischer Baling, André
Thérive, Hermann Heller ș.a.

Marcel Prélot reușește să prezinte o sistematizare teoretică asupra

obiectului științei politice: 1. concepția relațională -obiectul științei
politice îl reprezintă raporturile dintre guvernanți și guvernați, aliați
și inamici, relații esențiale pentru organizarea vieții sociale; 2.
concepția dinamică -obiectul științei politice este puterea politică, o
relație asimetrică dintre conducători și conduși care asigură
capacitatea de decizie și organizare la nivelul societății globale; 3.
concepția instituțională – obiectul științei politice este statul,
"instituția instituțiilor".

MODELE ALE CUNOAȘTERII ȘTIINȚIFICE ASUPRA

POLITICULUI
În opinia lui Thomas Kuhn, prin model (paradigmă) înțelegem ” o mulțime
de ilustrări repetate și quasi-standard ale diferitelor teorii în aplicațiile lor
conceptuale, observaționale și instrumentale (..). Studiindu-le și operînd cu
ele, membrii comunității respective își învață meseria” (T.Kuhn, Structura
revoluțiilor științifice, Ed.Științifică și Enciclopedică, București, 1976,
p.87).

Comunitatea științifică a politologilor a apreciat câteva dintre marile

paradigme ale cunoașterii politice, și anume: instituționalismul,
behaviorismul (psihologismul), sistemismul.

Instituționalismul de factură normativ-juridică apreciază că statul și

instituțiile guvernamentale reprezintă obiectul al științei politice. Instituțiile
sunt partea cea mai elaborată a politologiei. Studiul acestora a pornit de la
exegeza textelor constituționale la analizarea funcționării reale a
instituțiilor în cadrul social-organizațional.

În afara variantei clasice, formalist-juridice, etatice este și perspectiva

neoinstituțională, sociologizantă, care explică dinamica instituțiilor
neguvernamentale, a partidelor politice și a grupurilor de presiune.

Cu unele limite, în special, formalist-juridicizante, instituționalismul rămîne

un model necesar deoarece o societate organizată și funcțională are nevoie
de diverse tipuri de instituții. De aceea, indiferent de regimul politic-
democratic sau nedemocratic- de 4 tipuri de instituții este nevoie susține Bo
Rothstein:

• instituții pentru elaborarea regulilor;

• ” ” aplicarea regulilor;
• ” ” judecarea regulilor;
• ” ” impunerea regulilor.
 În concluzie, prezentăm o aplicare a matricei instituționale la
democrațiile capitaliste occidentale:

• Ansamblul legislativ - unicameral/bicameral;

• Autoritatea centrală - parlamentarism/prezidențialism;
• Guvernarea locală - autonomie slabă/autonomie puternică;
• Sistemul de partide - bipartidist/multipartidist;
• Sistemul judiciar - preventiv/punitiv;
• Forțele armate - profesioniste/serviciu obligatoriu prin recrutare

Behaviorismul (psihologismul)

Apariția sa în anii 20-30 ai sec. al XX lea se datorează contribuțiilor lui Charles

Merriam și Harold Lasswell asupra comportamentului electoral

(behaviorism). O serie de evenimente social-istorice ale sec. al XX lea:

• cele două războaie mondiale;

• aventura totalitară;
• intrarea maselor în istorie;
• implicațiile psiho-sociale ale industrializării etc.,

nu au mai putut fi interpretate exclusiv, prin intermediul

instituționalismului sau determinismului istoric. Aceste aspecte
evidențiază necesitatera unor noi explicații ale fenomenelor politice
prin studierea psihismelor actorilor politici individuali și colectivi.
Această nouă paradigmă de cercetare, behaviorismul a încercat să
răspundă la o serie de întrebări, de tipul:

• Care sunt trăsăturile psihologice ce caracterizează pe homo

politicus ?;
 • În ce măsură activitatea actorilor politici satisface anumite interese și
aspirații, fie private sau publice, locale sau centrale, naționale sau
internaționale ?
• Cum se comportă psihicul uman în procesul luării deciziilor ?;
• Cum se comportă masele din punct de vedere politic ?;
• Care este rolul liderilor de opinie ? Dar al șefilor charismatici ?;
• Ce și cît este normal din punct de vedere psihologic în activitatea
politică ? etc.

Acest set de întrebări nu epuizează dar, oferă o imagine asupra problematicii

behaviorismului politic.

SISTEMISMUL este apreciat ca unul dintre modelele de analiză globală a

complexității politice, ”o nouă viziune asupra lumii”. Apariția sa în a doua
jumătate a sec al XX lea, inspirată de teoria generală a sistemelor,
cibernetică, a încercat să cerceteze structuralitatea și funcționalitatea
proceselor politice și a fost ajutată în acest demers de David Easton, Gabriel
Almond, Karl Deutsch, Jean-William Lapierre.

Conceptul central al sistemismului politologic este termenul de sistem

politic care funcționează ca un sistem cibernetic ce-și autoreglează
comportamentul prin schimbul de materie, energie și informații cu mediul.

Sistemul politic se află în interacțiuni cu celelalte sisteme și subsisteme

sociale:

• ecosocial;
• biosocial;
• economic;
• cultural etc.

De asemennea, el este specializat în:

 • organizarea și conducerea la nivel global;
• coordonarea diferitelor sisteme de activitate ale societății globale
(ecosocial, biosocial, economic, cultural etc.);
• sistemul politic are o structură internă: - puterea;

- statul;

- actorii politici;

- spiritualitatea politică

fiecare cu specificul său. Relațiile reciproce dintre aceste subsisteme

asigură:

• consistență structurală;
• coerență funcțională.

Cele trei paradigme: instituționalismul, behaviorismul, sistemismul

reprezintă căi de cunoaștere complementare care modelează în maniere
specifice universul politic în realitatea și diversitatea formelor sale de
acțiune.