CLASICISM

SEC.AL XVII-LEA

CLASIC

STIL, CATEGORIE

CLASIC > lat. CLASSICUS

2 contexte semnificative - Noptile atice - Aulus Gellius (sec. II)

 Sens comun – classicus derivat din classis – desemna cetățenii romani de cel
mai înalt rang

 Sens nou - Aulus Gellius reproduce o afirmație a lui Cornelius Fronto – opoziția
dintre scriptor classicus și scriptor proletarius

 scriptor classicus – consacrat de un public ales, cu exigențe înalte, rafinat

ideea de vechime și ideea de model, autoritate, caracter exemplar

Termenul pătrunde în principalele limbi europene moderne în sec. XVI-XVII (în

Franța, Thomas Sébillet - Arta poetică franceză (1548), în Anglia – Oxford English
Dictionary (1599)

 termenul devine curent în a doua jumătate a sec. XVII în Franța

 referirea la autorii ”clasici” ai acestui secol începe existe abia în sec. XVIII -

clasic = aparținând direcției estetice și literare din Franța secolului al XVII

 Clasicul desemnează,din perspectivă temporală, predilecția pentru ceea ce

e vechi → admirația renascentistă pentru valorile antichității greco-romane

 Acest argument a stat la baza opozitiei clasic/modern și a generat, la sfârșitul

secolului al XVII-lea, la querelle des anciens et des modernes (în Anglia, The
Battle of the Books – Jonathan Swift)

 declanșată de Charles Perrault (1628-1703) – poemul Secolul lui Ludovic cel

Mare (1687) – modernii sunt așezați deasupra anticilor.

Clasicul – stil, categorie estetică

• Vizează universalul și permanența

• Tendința de a identifica ideea, esența, arhetipul

• Armonie, unitate, echilibru, normalitate, calm – apolinicul (Fr. Nietzsche)

• Tendința de a armoniza extremele, antagonismele, divergențele

• Spiritul clasic – echilibru în tensiune

1
 • Opera clasică – coincidentia oppositorum

• Manifestare eroică, tendință către grandios, monumental

• Căutarea frumosului ideal/universal

• Obiectivitate, static, abstract, geometric, rațional

Există 3 mari perioade istorice clasice - ilustrează plenar spiritul clasic în toate
aspectele sale:

 Secolul lui Pericle, la Atena – sec V î.e.n.

 Secolul lui August , la Roma - sec. I î.e.n.

 Secolul lui Ludovic al XIV-lea, în Franța – sec. XVII (1660-1700)

 Poetica clasicismului - comentariile renascentiste pe marginea Poeticii lui

Aristotel.

 Aristotel - redescoperit de către medievali-sec. XII-XIII pe filieră arabă și prin

intermediul operei lui Toma din Aquino (1224-1274).

 Poetica e tradusă în latină în sec. XV de Georgius Valla (Veneția, 1498), iar

originalul grec apare în 1503.

Geneza esteticii clasice în Franta

 A doua jumătate a sec XVI- Renașterea franceză și activitatea poeților Pleiadei

 ideea dominantă a imitației anticilor (Apărarea și ilustrarea limbii franceze -

Joachim du Bellay) –asimilarea totală a modelului vechilor greci

 1600-1660 – primatul imitatiei este înlocuit de primatul regulilor

 Imitația anticilor rămâne esențială, însă trebuie raționalizată/regularizată –

Malherbe, Jean Chapelain

 1660- sec.XVIII - importanța regulilor este înlocuită de primatul gustului clasic –

opera răspunde exigențelor gustului – Satirele lui Boileau sunt niște polemici de
gust

ESTETICA CLASICISMULUI

 Esența clasicismului constă în primatul raționalității actului artistic

 Tendința spre ordine și rigoare, generalitate și esențialitate, spiritul critic al

raționalismului, metodica manifestată prin reguli

 Spiritul critic subminează ideea de autoritate - influența lui Descartes -

Discurs asupra metodei (1637)

2
  ”îndoiala metodică” - principiu fundamental al oricărei forme de gândire care
caută adevărul

 spiritul critic semnifică efortul de a identifica regulile raționale care trebuie să

definească orice creație de valoare → mutatie de la ”imitația servilă” a
anticilor (Renaștere) la ”imitația selectivă” din clasicism

Regulile poeticii clasice

 Verosimilitatea – credibilitatea în limitele rațiunii

 origini în distincția aristotelică între poezie și istorie (universal/particular)

 prestigiu semnificativ în clasicism –manifestare directă a raționalismului clasic

 Les bienséances – regula bunei-cuviințe

 conformare față de toate regulile clasice, respectarea normelor gustului

societății aristocratice

 în plan stilistic, termenii populari sau familiari sunt prezenți doar în genurile
”umile”, fiind expulzati din registrul înalt, al tragediei și al poemului eroic

 În tragedie, mila și groaza (katharsis) sunt stilizate, edulcorate (Boileau –Arta

poetică)

 Miraculosul – categorie rezervată genurilor eroice, tragedia și epopeea

 -preferința pentru miraculosul păgân (mitologia antichității greco-latine),

utilizarea miraculosului creștin fiind profanatoare

 funcție strict decorativă, mutatie de la paradigma medievală și barocă (Divina

comedie, Ierusalimul eliberat, Paradisul pierdut)

Unitătile

 Unitatea de acțiune – convergența episoadelor, vizează toate regulile ”majore” –

epopeea, tragedia,comedia

 Unitatea de loc și timp – exclusiv în domeniul dramatic – inspirată de Poetica

aristotelică, amplificată de clasicism

 Aplicarea regulii celor trei unități permite, odată cu limitarea acțiunii în

spațiu/timp, o perspectivă de profunzime (analiză psihologică)

TRAGEDIA CLASICĂ

 imitația modelelor antice și respectarea îndeaproape a regulilor clasice este o

reacție împotriva tradițiilor dramatice medievale perpetuate până în sec. al XVI-
lea

3
  realizare deplină în Franța, încă de la începutul sec. XVII – culminează odată cu
operele lui Pierre Corneille (1606-1684) și Jean Racine (1639-1699)

 specificul fiecăruia surprins în comparație – La Bruyère, Caracterele:

 ”Corneille ne subjugă caracterelor și ideilor sale, Racine se conformează alor

noastre; cel dintâi zugrăvește oamenii așa cum ar trebui să fie, cel de-al doilea îi
zugrăvește așa cum sunt.”

 Corneille - reprezentant al individualismului aristocratic, al unei perioade de

tranziție

 Racine – poetul de curte al Regelui – Soare, reprezentant al unei epoci de

cristalizare a clasicismului

Corneille

 Patosul eroic, tensiunea pasiune/datorie (raționalizarea pasiunii) – Le Cid (1636)

 Ideal uman viril, individualist, morală constituită pe ideea libertății, dominația

liberului arbitru (analogii cu Descartes), viziune etică

 Complexitate situațională, tendința către spectaculos, metode complexe de

persuasiune a spectatorului

 Varietatea creației – de la comedia cultivată în tinerețe, la tragediile creației de

maturitate – Medeea (1635), Rodoguna (1644), Nicomed (1951); ultima
perioadă a vieții - preocupări teoretice, succes umbrit de ascensiunea lui Racine

RACINE

 realism psihologic dublat de pesimism metafizic

 Influență majoră a jansenismului (Racine s-a format la Port-Royal) – negarea

liberului arbitru, acordarea unei autorități nelimitate grației divine în procesul
mântuirii, predestinarea (definitorie în viziunea tragică - mutație de la fatalitatea
exterioară/oarbă a anticilor, la cea interioară și lucidă – erosul – Fedra (1677).

 Tragedie simplă ca desfășurare, complexă în conținut - păstrarea cadrului tragic

→ puritatea raciniană – Andromaca (1667)

 Influență a moravurilor de curte – discreția, delicatețea, eleganța, interesul

pentru nuanțele sentimentelor (les bienséances)

 Personaje cu structuri preponderent feminine, devorate de pasiuni; intenția nu

este cea de a convinge, ci de a tulbura, de a impresiona

COMEDIA CLASICĂ

 Gustul clasic respinge stilul minor specific comediei și satirei → adaptare a

comediei la un stil agreabil, fin
4
  Comedia propune un spectru mai larg al realismului – social, pitoresc, nu doar
psihologic

 Comedia clasică are scopul de a prezenta comicul caracterelor (caracterul -

principiul definitoriu, unificator al persoanei) – mincinosul, avarul, ipocritul,
pedantul, gelosul, îngâmfatul, risipitorul → abstractizarea/tipizarea personajului
comic

MOLIÈRE (1622-1673)

Opera caracterizată de o mare diversitate și capacitate de sinteză

 Etică laică, raportată la ideea de Natură

 Individul ideal, abstract, cu un profil normal general vs. caracterele comice

prezentând aspecte particulare (vicii, defecte)

 spectru larg al resurselor comicului–comedia latină, vechea farsă populară

franceză, comedia spaniolă de capă și spadă, commedia dell`arte

 comicul de situație și cel verbal contribuie la conturarea caracterelor

 Conceptie artistică originală – Critica Școlii nevestelor (1663)- dificultatea

autorului de comedie în raport cu creatorul tragediilor

 Bogată experiență actoricească, cultivă genul farsei - Nechibzuitul (1655),

Dragoste cu toane (1656), Pretioasele ridicole (1659), dar și comedia
caracterelor - Școala bărbatilor, Școala nevestelor, Burghezul gentilom, Femeile
savante, Mizantropul, Tartuffe, Bolnavul închipuit

MORALISMUL CLASIC

 Implică trei aspecte – reflexiv (explicativ), normativ (axiologic) și pedagogic

 Doctrina clasică atribuie artei atât o functie estetică, cât și una etică

 Rationalismul și spiritul critic se realizează în plan literar în cadrul unui vast

proces al analizei morale

• În tragedie – dialectica pasiunilor personajelor istorice/legendare

• În comedie – dezvăluirea laturilor comice ale unor caractere

 Moralismul apare în formă autonomă la sfârșitul Renașterii – Eseurile lui Michel

de Montaigne (1580) – dezvoltă noi forme de expresie literară – maxima,
portretul, discursul moral, cugetarea, anecdota

• La Rochefoucauld - Memorii (1662) – notații despre întâmplări și evenimente

din propria existență

5
• René Descartes (1596-1650) - Discurs asupra metodei (1637) – morală a
libertății și a voinței, aspirația către o morală absolută precedată de o morală
provizorie, corespunzând nevoii fundamentale a omul de a fi fericit → o serie
de principii – prudența, echilibrul, măsura, respectare legilor comune,
păstrarea ”căii drepte”

• Blaise Pascal (1623-1662) – Cugetări (1670)

• Natura umană este coruptă, esența eului este egoismul, omul este în mod
funciar incapabil de adevăr și bine, condiția umană presupune o nefericire
ontologică

• La Bruyère (1645-1696) – Caracterele (1688)

• Autorul menționează că a dorit să ilustreze moravurile secolului său pornind de

la contemporani, pentru a proiecta firea umană într-un plan general – pornind
de la modelul filosofului antic Teofrast

Memorialistica

 Ducele de Saint Simon (1675-1755) – Memorii – analiză descriptivă a vieții de la

curtea lui Ludovic al XIV-lea, stil critic, de o mare acuratețe a percepției

 Epistolarul – gen cultivat asiduu în sec. XVII – Scrisorile Doamnei de Sévigné

(1626-1696)

 Cronică dinamică e epocii de maximă glorie a domniei lui Ludovic al XIV-lea –

spontaneitate, stil destins, elegant, fluid (susținut de efort deliberat)

 Romanul

 Doamna de la Fayette, Prințesa de Clèves (1678)

 Curtea regelui Henric al II-lea (1547-1599) – existența tumultuoasă a prințesei

de Clèves - situații psihologice complexe generate de legături și sentimente