Strategii de stimulare a motivatiei de învăţare

Controlul si dirijarea sistemului motivational specific activitatilor de invatare

reprezinta una dintre cele mai dificile sarcini ale muncii profesorului. in pofida
amplelor teoretizari, stimularea motivatiei elevului ramane o arta, care tine de
maiestria si harul didactic al profesorului. Putem insa, in baza modelelor teoretice
prezentate, sa oferim cateva sugestii care sa-l ghideze pe profesor, indiferent de
domeniul specialitatii sale.
Foarte multi profesori reproseaza elevilor faptul ca nu fac eforturile necesare
pentru a invata si ca nimic nu-i motiveaza. Orice profesor care doreste stimularea
motivatiei elevilor pentru activitatea de invatare trebuie sa inceapa prin a-si analiza si
autoevalua propria motivatie, precum si modul in care isi desfasoara activitatile de
predare-invatare-evaluare. Nivelul competentei profesorului, ca si gradul lui de
implicare in activitatea didactica, entuziasmul, pasiunea cu care isi face meseria
influenteaza profund dinamica motivationala a elevilor. Lipsa de motivatie a
profesorului este o problema la fel de grava ca si incompetenta sa. Exista profesori
care nu manifesta nici un interes pentru profesiunea lor. Desi contextul social si
economic poate explica acest fenomen, nu e mai putin grav faptul ca lipsa de
motivatie a profesorului se poate afla la originea lipsei de motivatie a elevului. Stim
ca suna ca un slogan, dar este adevarat ca un profesor plictisit, blazat nu poate fi o
sursa de inspiratie si de motivatie pentru elevii lui. Daca vrei sa motivezi pe cineva,
trebuie sa fii motivat tu insuti.
De asemenea, profesorul trebuie sa-si indrepte atentia catre activitatile de predare-
invatare. Multa vreme activitatea esentiala a elevilor in clasa a constat in a asculta in
mod pasiv expunerea magistrala a profesorului. O activitate didactica cu adevarat
motivanta trebuie insa sa-i implice pe elevi in mod activ si sa le capteze interesul.
Cadrul didactic trebuie sa fie capabil sa starneasca curiozitatea elevilor prin elemente
de noutate, prin crearea unor conflicte cognitive, prin utilizarea studiului de caz ori
prin antrenarea elevilor in realizarea unor proiecte de echipa.
Rolland Viau oferă sugestii pentru ca activitatile de predare sa fie motivante si sa-i
intereseze pe elevi, dar el procedeaza intr-un mod mai analitic, considerand ca
profesorul trebuie sa gandeasca strategiile de predare in functie de cunostintele pe
care trebuie sa le transmita elevilor, cunostinte declarative si cunostinte procedurale.
Tehnici de stimulare a motivației
· a stârni curiozitatea elevilor prin:
o elemente de noutate, prin crearea unor conflicte cognitive (paradoxuri
sau opinii opuse ale savanţilor, sau contradicţii vizibile faţă de bunul-simţ comun,)
o prin utilizarea studiului de caz
o prin antrenarea elevilor în realizarea unor proiecte de echipă.
· A apela, la impulsul de autoafirmare al elevului, arătându-i că învăţarea
unei discipline îi deschide perspective profesionale într-o serie de domenii
prestigioase. (D.Ausubel)
· să realizeze un profil motivaţional al elevului printr-o evaluare a
o Intereselor
o atracţiilor şi respingerilor pentru o disciplină sau alta,
o a perspectivelor de viitor pe care şi le-a conturat,
 o a valorii pe care o acordă activităţii de învăţare.
o percepţiile cu privire la competenţa şi gradul de control pe care acesta
estimează că le are în îndeplinirea diferitelor sarcini de învăţare.
· Profesorul poate să-i sensibilizeze pe elevi, stabilind legături între materia
predată şi domeniile de interes ale acestora ori iniţiind o discuţie cu toată clasa despre
utilitatea practică a materiei predate.
· Utilizarea judicioasă a competiţiei între elevi cultivă autoformarea ( motivaţia
de autorealizare- nevoie de a fi în competiţie, de a fi mai buni decât ceilalţi.) Studiile
au arăta că cei care au un nivel ridicat al acestui tip de motivaţie sunt mult mai puţin
anxioşi atunci când întâmpina un eşec şi profesiunile alese sunt cele în care au şanse
să înregistreze succesul.
· A apela la ”efectul Pygmalyon ” : cu cât sunt mai mari aşteptările, faţă de un
om, cu atât acesta va obţine o performanţă mai mare. Nimic nu poate fi mai motivant,
pentru o persoană, decât aşteptările sale şi ale celorlalţi de la el
· strategiile de predare în funcţie de cunoştinţele pe care trebuie să le transmită
elevilor(Rolland Viau)
o Pentru cunoştinţe declarative (ansamblu de informaţii teoretice şi
abstracte ce trebuie învăţate pe de rost),trebuie:
§ începeţi predarea printr-o anecdotă, o istorioară insolită legată
de teoria ce urmează a fi predată sau printr-o problemă de soluţionat;
§ chestionaţi elevii asupra cunoştinţelor lor anterioare în legătură
cu fenomenul ori teoria ce urmează a fi explicate;
§ prezentaţi planul cursului sub formă de întrebări (acest mod de
a prezenta materia îi obligă pe elevi să-şi focalizeze atenţia asupra aspectelor
importante şi să caute să afle răspunsurile la întrebările puse);
§ organizaţi cunoştinţele sub formă de scheme, care permit
evidenţierea legăturilor dintre concepte;
§ daţi exemple care să îi intereseze pe elevi;
§ utilizaţi analogiile (astfel îi determinăm pe elevi să stabilească
legături între un domeniu pe care îl cunosc bine şi altul nou
o Pentru cunoştinţele cunoştinţele procedurale, Viau recomandă ca
profesorii să-i obişnuiască pe elevi să conştientizeze paşii ce trebuie parcurşi în
rezolvarea unei probleme, indiferent de domeniu
Evaluarea poate avea, de asemenea, efecte asupra motivaţiei elevilor.
Profesorii care pun accent pe travaliul cognitiv în învăţare, şi care totodată
recompensează predilect acest efort şi mai puţin abilităţile, au un impact superior
asupra motivării elevilor în învăţare în comparaţie cu cei care marşează doar pe ideea
prezenţei unor abilităţi potenţiale. 
· actul evaluativ să se centreze mai mult
o pe progresul elevilor,
o pe recunoaşterea efortului pe care l-a depus fiecare pentru
îmbunătăţirea propriilor performanţe, şi nu doar să constate nivelul cunoştinţelor.
 Aprecierea evoluţiei elevilor trebuie să se facă în termeni pozitivi (lauda, încurajare,
evidenţiere), deoarece dezaprobarea este mai puţin eficientă în stimularea motivaţiei
învăţării.
Atât recompensele, cât şi pedepsele trebuie folosite cu discernământ, mai ales atunci
când se urmăreşte creşterea motivaţiei învăţării
· Recompensele pot avea un efect pozitiv pe termen scurt, dar pe termen lung
ele dăunează motivaţiei.
· în urma unor cercetări efectuate cu scopul de a vedea efectul recompenselor
asupra motivaţiei elevilor, Pelletier şi Vallerand au ajuns la concluzia că o serie de
recompense, precum banii sau premiile, provoacă la unii elevi o scădere a interesului
faţă de o activitate pe care, la început, au considerat-o interesantă
· alte cercetări au arătat că elevii care au o opinie bună despre competenţa lor în
rezolvarea unor sarcini de învăţare au fost decepţionaţi atunci când au fost
recompensaţi pentru activităţi pe care ei le considerau facile
Pentru elevi cu stimă de sine scăzută (percepţiile elevului cu privire la competenţa
sa în a îndeplini o activitate şi în gradul de control pe care crede că îl exercită asupra
acelei activitat), Rolland Viau recomandă următoarele strategii de intervenţie:
· profesorul trebuie să-i înveţe pe elevi să gândească pozitiv atunci când se află
în faţa unei activităţi dificile („este greu, dar sunt capabil să reusesc');
· profesorul trebuie să-i obişnuiască pe elevi să-şi stabilească în mod realist
standardele de reuşită, să se raporteze la reuşitele lor anterioare şi să nu se compare în
permanentă cu ceilalţi colegi;
· profesorul trebuie să-i lase pe elevi să-şi definească ei înşişi obiectivele
învăţării; aceste obiective este bine să fie precise, pe termen scurt şi să ţină seamă de
capacităţile elevilor;
· profesorul poate să-i ceară elevului să verbalizeze operaţiile pe care le
execută; în felul acesta, va putea lua cunoştinţă de procedurile care sunt bine
executate, dar şi de cele care mai necesită exerciţii
· profesorul trebuie să-l obişnuiască pe elev să nu se judece prea sever şi să nu
se culpabilizeze atunci când greşeşte.
· profesorul trebuie să conceapă activităţi de învăţare care să nu fie nici prea
facile (pentru că nu mai reprezintă o provocare pentru elevi), dar nici prea dificile
(pentru ca elevii se descurajează rapid şi abandonează).
În practică educaţionala s-a constatat că profesorii comunică puţin cu elevii slabi şi
nemotivaţi, se mulţumesc cu răspunsuri incomplete ale acestora la lecţie, sunt tentaţi
să-i critice frecvent şi manifestă dispreţ faţă de ei atunci când eşuează.
În faţa unor astfel de comportamente, elevii percepuţi ca slabi şi nemotivaţi nu fac
nici un efort pentru a învăţa, deoarece ei ştiu că profesorii îi solicită foarte rar şi că lor
li se adresează doar pentru a le face observaţii.
Faţă de elevii consideraţi slabi şi nemotivaţi, profesorul ar trebui să adopte
următoarele comportamente:
• să-şi exprime încrederea în capacitatea lor de a reuşi;
• să le acorde aceeaşi atenţie ca şi elevilor buni;
• să evite crearea de situaţii competitive în care ei nu pot decât să piardă;
 • să nu le facă observaţii în faţa colegilor;
• să evite a-şi exprima dispreţul atunci când ei eşuează;
• să manifeste interes pentru reuşitele lor.
Alte soluții:
o Începerea lecţiei prin a da elevilor un motiv de-a fi motivat
o Expectanţe clare
o Fixarea unor obiective pe termen scurt
o Aprecierea verbală şi scrisă
o Stimularea descoperirii, explorării, curiozităţii epistemice
o varierea stimulilor are efecte motivatoare. Utilizarea aceluiaşi ton, aceloraşi
structuri gramaticale, lipsa gesticii acompaniată de o mină încremenită nu susţine
motivaţia pentru învăţare; Stimulii noi, surprinzători, complecşi sau ambigui crează
un fel de “trezire cognitivă” numită curiozitate epistemică
o  schimbarea canalului de comunicare; folosirea cât mai multor registre
diferite de comunicare: oral, vizual, acţional precum şi recursul în timpul expunerii la
anumite scheme, desene, grafice şi la unele mijloace auxiliare: retroproiector,
diapozitive, etc. cresc motivaţia;
o  utilizarea umorului, ameliorează comprehensiunea şi creează o atmosferă
favorabilă menţinerii interesului
o formularea de întrebări; observaţiile sistematice realizate de Silverman
(1985) în mediul şcolar susţin că profesorii, ce adresează întrebări elevilor renunţă la a
oferi doar un flux permanent de cunoştinţe.
o Utilizarea unor materiale familiare pentru exemple

Conform teoriei SDT(Self-Determination Theory) care descrie motivaţia

elevului ca pe un continuum de la demotivare, trecând prin diferite etape de motivare
extrinsecă, la motivarea intrinsecă, un anumit comportament şcolar poate fi descris de
la lipsa motivaţiei sau resentiment, prin acceptarea pasivă, până la acceptarea activă şi
implicarea personală.
Mai jos este prezentat un set de strategii de intervenţie specific fiecărei etape de
motivare:
· Demotivare – perceperea sarcinii ca fiind fără sens, existența convingerii că elevul nu
are abilităţi pentru realizarea sarcinii:

· Utilizarea de material didactic şi mijloace tehnice variate;

· Propunerea de sarcini ţinând cont de tipul de inteligenţă al elevilor(inteligențe
multiple);
· Accentuarea rolului învăţării în clasă;
· Reglare externă – sub ameninţarea pedepsei sau sub atracţia recompensei, elevul se
decide să se supună şi să realizeze sarcina şcolară:

· Propunerea de sarcini/teme la alegere, creându-le sentimentul controlului;

· Oferirea de recompense stimulative, centrate pe munca elevului şi nu pe sine
însuşi;
· Integrare – elevul descoperă că realizarea unei sarcini îi asigură aprecierea din partea
celorlalţi(colegi, profesor):
· Aprecierea progreselor se face în termeni pozitivi;
· Evitarea exprimării scepticismului cu privire la reuşita viitoare, folosind sintagme
de genul:”Am încredere…”, “Ştiu că poţi”;
· Identificare – comportamentul şcolar în sine începe să devină important:
· Identificarea aspectelor de unicitate ale fiecărui elev, crearea unei identităţi
valorizate (“spiritul critic al clasei”, “rezolvitorul logic”, etc)
· Gratificarea activităţilor extraşcolare;
· Interiorizare – elevul interiorizează obiectivele propuse, noul comportament devenind
parte a propriei personalităţi:
· Implicarea elevilor în predare prin metoda”profesor pentru cinci minute”;
· Implicarea în activităţi extracurriculare în care să se manifeste în funcţie de
interesele proprii;
Concluzii

· nu există un comutator magic al motivaţiei, care să determine oamenii să

dorească să înveţe, să lucreze mai mult, să acţioneze într-o manieră mai responsabilă.
· facilitarea şi nu controlul ar tebui să ne ghideze ideile, când încercăm să
schimbăm anumite comportamente în şcoală
· eforturile de-a motiva elevii într-o anumită direcţie vor avea un succes mai
semnificativ, dacă relaţia profesor – elev este considerată una de colaborare între
persoane ce pot, sau nu să împărtăşească  aceleaşi sentimente, expectanţe şi scopuri
· intervenţiile motivaţionale ce nu respectă scopurile, emoţiile şi convingerile unei
persoane legate de o anumită situaţie pot produce efecte pe termen scurt, dar pe o
perioadă mai mare de timp aceste intervenţii pot să eşueze.