Controlul si dirijarea sistemului motivational specific activitatilor de invatare
reprezinta una dintre cele mai dificile sarcini ale muncii profesorului. in pofida amplelor teoretizari, stimularea motivatiei elevului ramane o arta, care tine de maiestria si harul didactic al profesorului. Putem insa, in baza modelelor teoretice prezentate, sa oferim cateva sugestii care sa-l ghideze pe profesor, indiferent de domeniul specialitatii sale. Foarte multi profesori reproseaza elevilor faptul ca nu fac eforturile necesare pentru a invata si ca nimic nu-i motiveaza. Orice profesor care doreste stimularea motivatiei elevilor pentru activitatea de invatare trebuie sa inceapa prin a-si analiza si autoevalua propria motivatie, precum si modul in care isi desfasoara activitatile de predare-invatare-evaluare. Nivelul competentei profesorului, ca si gradul lui de implicare in activitatea didactica, entuziasmul, pasiunea cu care isi face meseria influenteaza profund dinamica motivationala a elevilor. Lipsa de motivatie a profesorului este o problema la fel de grava ca si incompetenta sa. Exista profesori care nu manifesta nici un interes pentru profesiunea lor. Desi contextul social si economic poate explica acest fenomen, nu e mai putin grav faptul ca lipsa de motivatie a profesorului se poate afla la originea lipsei de motivatie a elevului. Stim ca suna ca un slogan, dar este adevarat ca un profesor plictisit, blazat nu poate fi o sursa de inspiratie si de motivatie pentru elevii lui. Daca vrei sa motivezi pe cineva, trebuie sa fii motivat tu insuti. De asemenea, profesorul trebuie sa-si indrepte atentia catre activitatile de predare- invatare. Multa vreme activitatea esentiala a elevilor in clasa a constat in a asculta in mod pasiv expunerea magistrala a profesorului. O activitate didactica cu adevarat motivanta trebuie insa sa-i implice pe elevi in mod activ si sa le capteze interesul. Cadrul didactic trebuie sa fie capabil sa starneasca curiozitatea elevilor prin elemente de noutate, prin crearea unor conflicte cognitive, prin utilizarea studiului de caz ori prin antrenarea elevilor in realizarea unor proiecte de echipa. Rolland Viau oferă sugestii pentru ca activitatile de predare sa fie motivante si sa-i intereseze pe elevi, dar el procedeaza intr-un mod mai analitic, considerand ca profesorul trebuie sa gandeasca strategiile de predare in functie de cunostintele pe care trebuie sa le transmita elevilor, cunostinte declarative si cunostinte procedurale. Tehnici de stimulare a motivației · a stârni curiozitatea elevilor prin: o elemente de noutate, prin crearea unor conflicte cognitive (paradoxuri sau opinii opuse ale savanţilor, sau contradicţii vizibile faţă de bunul-simţ comun,) o prin utilizarea studiului de caz o prin antrenarea elevilor în realizarea unor proiecte de echipă. · A apela, la impulsul de autoafirmare al elevului, arătându-i că învăţarea unei discipline îi deschide perspective profesionale într-o serie de domenii prestigioase. (D.Ausubel) · să realizeze un profil motivaţional al elevului printr-o evaluare a o Intereselor o atracţiilor şi respingerilor pentru o disciplină sau alta, o a perspectivelor de viitor pe care şi le-a conturat, o a valorii pe care o acordă activităţii de învăţare. o percepţiile cu privire la competenţa şi gradul de control pe care acesta estimează că le are în îndeplinirea diferitelor sarcini de învăţare. · Profesorul poate să-i sensibilizeze pe elevi, stabilind legături între materia predată şi domeniile de interes ale acestora ori iniţiind o discuţie cu toată clasa despre utilitatea practică a materiei predate. · Utilizarea judicioasă a competiţiei între elevi cultivă autoformarea ( motivaţia de autorealizare- nevoie de a fi în competiţie, de a fi mai buni decât ceilalţi.) Studiile au arăta că cei care au un nivel ridicat al acestui tip de motivaţie sunt mult mai puţin anxioşi atunci când întâmpina un eşec şi profesiunile alese sunt cele în care au şanse să înregistreze succesul. · A apela la ”efectul Pygmalyon ” : cu cât sunt mai mari aşteptările, faţă de un om, cu atât acesta va obţine o performanţă mai mare. Nimic nu poate fi mai motivant, pentru o persoană, decât aşteptările sale şi ale celorlalţi de la el · strategiile de predare în funcţie de cunoştinţele pe care trebuie să le transmită elevilor(Rolland Viau) o Pentru cunoştinţe declarative (ansamblu de informaţii teoretice şi abstracte ce trebuie învăţate pe de rost),trebuie: § începeţi predarea printr-o anecdotă, o istorioară insolită legată de teoria ce urmează a fi predată sau printr-o problemă de soluţionat; § chestionaţi elevii asupra cunoştinţelor lor anterioare în legătură cu fenomenul ori teoria ce urmează a fi explicate; § prezentaţi planul cursului sub formă de întrebări (acest mod de a prezenta materia îi obligă pe elevi să-şi focalizeze atenţia asupra aspectelor importante şi să caute să afle răspunsurile la întrebările puse); § organizaţi cunoştinţele sub formă de scheme, care permit evidenţierea legăturilor dintre concepte; § daţi exemple care să îi intereseze pe elevi; § utilizaţi analogiile (astfel îi determinăm pe elevi să stabilească legături între un domeniu pe care îl cunosc bine şi altul nou o Pentru cunoştinţele cunoştinţele procedurale, Viau recomandă ca profesorii să-i obişnuiască pe elevi să conştientizeze paşii ce trebuie parcurşi în rezolvarea unei probleme, indiferent de domeniu Evaluarea poate avea, de asemenea, efecte asupra motivaţiei elevilor. Profesorii care pun accent pe travaliul cognitiv în învăţare, şi care totodată recompensează predilect acest efort şi mai puţin abilităţile, au un impact superior asupra motivării elevilor în învăţare în comparaţie cu cei care marşează doar pe ideea prezenţei unor abilităţi potenţiale. · actul evaluativ să se centreze mai mult o pe progresul elevilor, o pe recunoaşterea efortului pe care l-a depus fiecare pentru îmbunătăţirea propriilor performanţe, şi nu doar să constate nivelul cunoştinţelor. Aprecierea evoluţiei elevilor trebuie să se facă în termeni pozitivi (lauda, încurajare, evidenţiere), deoarece dezaprobarea este mai puţin eficientă în stimularea motivaţiei învăţării. Atât recompensele, cât şi pedepsele trebuie folosite cu discernământ, mai ales atunci când se urmăreşte creşterea motivaţiei învăţării · Recompensele pot avea un efect pozitiv pe termen scurt, dar pe termen lung ele dăunează motivaţiei. · în urma unor cercetări efectuate cu scopul de a vedea efectul recompenselor asupra motivaţiei elevilor, Pelletier şi Vallerand au ajuns la concluzia că o serie de recompense, precum banii sau premiile, provoacă la unii elevi o scădere a interesului faţă de o activitate pe care, la început, au considerat-o interesantă · alte cercetări au arătat că elevii care au o opinie bună despre competenţa lor în rezolvarea unor sarcini de învăţare au fost decepţionaţi atunci când au fost recompensaţi pentru activităţi pe care ei le considerau facile Pentru elevi cu stimă de sine scăzută (percepţiile elevului cu privire la competenţa sa în a îndeplini o activitate şi în gradul de control pe care crede că îl exercită asupra acelei activitat), Rolland Viau recomandă următoarele strategii de intervenţie: · profesorul trebuie să-i înveţe pe elevi să gândească pozitiv atunci când se află în faţa unei activităţi dificile („este greu, dar sunt capabil să reusesc'); · profesorul trebuie să-i obişnuiască pe elevi să-şi stabilească în mod realist standardele de reuşită, să se raporteze la reuşitele lor anterioare şi să nu se compare în permanentă cu ceilalţi colegi; · profesorul trebuie să-i lase pe elevi să-şi definească ei înşişi obiectivele învăţării; aceste obiective este bine să fie precise, pe termen scurt şi să ţină seamă de capacităţile elevilor; · profesorul poate să-i ceară elevului să verbalizeze operaţiile pe care le execută; în felul acesta, va putea lua cunoştinţă de procedurile care sunt bine executate, dar şi de cele care mai necesită exerciţii · profesorul trebuie să-l obişnuiască pe elev să nu se judece prea sever şi să nu se culpabilizeze atunci când greşeşte. · profesorul trebuie să conceapă activităţi de învăţare care să nu fie nici prea facile (pentru că nu mai reprezintă o provocare pentru elevi), dar nici prea dificile (pentru ca elevii se descurajează rapid şi abandonează). În practică educaţionala s-a constatat că profesorii comunică puţin cu elevii slabi şi nemotivaţi, se mulţumesc cu răspunsuri incomplete ale acestora la lecţie, sunt tentaţi să-i critice frecvent şi manifestă dispreţ faţă de ei atunci când eşuează. În faţa unor astfel de comportamente, elevii percepuţi ca slabi şi nemotivaţi nu fac nici un efort pentru a învăţa, deoarece ei ştiu că profesorii îi solicită foarte rar şi că lor li se adresează doar pentru a le face observaţii. Faţă de elevii consideraţi slabi şi nemotivaţi, profesorul ar trebui să adopte următoarele comportamente: • să-şi exprime încrederea în capacitatea lor de a reuşi; • să le acorde aceeaşi atenţie ca şi elevilor buni; • să evite crearea de situaţii competitive în care ei nu pot decât să piardă; • să nu le facă observaţii în faţa colegilor; • să evite a-şi exprima dispreţul atunci când ei eşuează; • să manifeste interes pentru reuşitele lor. Alte soluții: o Începerea lecţiei prin a da elevilor un motiv de-a fi motivat o Expectanţe clare o Fixarea unor obiective pe termen scurt o Aprecierea verbală şi scrisă o Stimularea descoperirii, explorării, curiozităţii epistemice o varierea stimulilor are efecte motivatoare. Utilizarea aceluiaşi ton, aceloraşi structuri gramaticale, lipsa gesticii acompaniată de o mină încremenită nu susţine motivaţia pentru învăţare; Stimulii noi, surprinzători, complecşi sau ambigui crează un fel de “trezire cognitivă” numită curiozitate epistemică o schimbarea canalului de comunicare; folosirea cât mai multor registre diferite de comunicare: oral, vizual, acţional precum şi recursul în timpul expunerii la anumite scheme, desene, grafice şi la unele mijloace auxiliare: retroproiector, diapozitive, etc. cresc motivaţia; o utilizarea umorului, ameliorează comprehensiunea şi creează o atmosferă favorabilă menţinerii interesului o formularea de întrebări; observaţiile sistematice realizate de Silverman (1985) în mediul şcolar susţin că profesorii, ce adresează întrebări elevilor renunţă la a oferi doar un flux permanent de cunoştinţe. o Utilizarea unor materiale familiare pentru exemple
Conform teoriei SDT(Self-Determination Theory) care descrie motivaţia
elevului ca pe un continuum de la demotivare, trecând prin diferite etape de motivare extrinsecă, la motivarea intrinsecă, un anumit comportament şcolar poate fi descris de la lipsa motivaţiei sau resentiment, prin acceptarea pasivă, până la acceptarea activă şi implicarea personală. Mai jos este prezentat un set de strategii de intervenţie specific fiecărei etape de motivare: · Demotivare – perceperea sarcinii ca fiind fără sens, existența convingerii că elevul nu are abilităţi pentru realizarea sarcinii:
· Utilizarea de material didactic şi mijloace tehnice variate;
· Propunerea de sarcini ţinând cont de tipul de inteligenţă al elevilor(inteligențe multiple); · Accentuarea rolului învăţării în clasă; · Reglare externă – sub ameninţarea pedepsei sau sub atracţia recompensei, elevul se decide să se supună şi să realizeze sarcina şcolară:
· Propunerea de sarcini/teme la alegere, creându-le sentimentul controlului;
· Oferirea de recompense stimulative, centrate pe munca elevului şi nu pe sine însuşi; · Integrare – elevul descoperă că realizarea unei sarcini îi asigură aprecierea din partea celorlalţi(colegi, profesor): · Aprecierea progreselor se face în termeni pozitivi; · Evitarea exprimării scepticismului cu privire la reuşita viitoare, folosind sintagme de genul:”Am încredere…”, “Ştiu că poţi”; · Identificare – comportamentul şcolar în sine începe să devină important: · Identificarea aspectelor de unicitate ale fiecărui elev, crearea unei identităţi valorizate (“spiritul critic al clasei”, “rezolvitorul logic”, etc) · Gratificarea activităţilor extraşcolare; · Interiorizare – elevul interiorizează obiectivele propuse, noul comportament devenind parte a propriei personalităţi: · Implicarea elevilor în predare prin metoda”profesor pentru cinci minute”; · Implicarea în activităţi extracurriculare în care să se manifeste în funcţie de interesele proprii; Concluzii
· nu există un comutator magic al motivaţiei, care să determine oamenii să
dorească să înveţe, să lucreze mai mult, să acţioneze într-o manieră mai responsabilă. · facilitarea şi nu controlul ar tebui să ne ghideze ideile, când încercăm să schimbăm anumite comportamente în şcoală · eforturile de-a motiva elevii într-o anumită direcţie vor avea un succes mai semnificativ, dacă relaţia profesor – elev este considerată una de colaborare între persoane ce pot, sau nu să împărtăşească aceleaşi sentimente, expectanţe şi scopuri · intervenţiile motivaţionale ce nu respectă scopurile, emoţiile şi convingerile unei persoane legate de o anumită situaţie pot produce efecte pe termen scurt, dar pe o perioadă mai mare de timp aceste intervenţii pot să eşueze.