Tainicul duh și prezentul cimitirului Mărcuța

Un articol de: Dumitru Manolache - 05 Ian, 2021

„Creștinul se naște muritor și moare nemuritor”, spunea Emil Cioran, deoarece, prin credința
lui, rămâne viu. Se „mută” doar spre a veșnici în cimitir. Un spațiu venerabil, de convorbiri
tainice și de comuniune cu cei vii, care vin la morminte, aprind lumânări, rostesc rugăciuni,
pentru ca rudele lor repauzate să se odihnească în pace; un loc sacru, o dimensiune a
demnității, onoarei și nivelului de civilizație al enoriașilor unei parohii. Într-una din zilele
acestei ierni am vizitat cimitirul Mărcuța, un fel de sat adormit sub omăt, cu mare încărcătură
duhovnicească, de la marginea de răsărit a Bucureștilor.

În noaptea dinainte ninsese tăcut, protector, ca un vis liniștit din copilăria mea petrecută într-un sat
din Bărăgan, lipit de malul drept al Mostiștei. Dimineața tocmai își scutura cușma de omăt proaspăt
căzut peste chipul ei și-și limpezea fața în apele curățate de frig ale Colentinei. Plutea în aer un duh
de sărbătoare, cu colinde repetate în surdină la ceas de seară, un fel de așteptare albă, odihnitoare,
despre care te rugai să nu se sfârșească prea repede. Dincolo de zidurile cimitirului, crucea de pe
turla bisericii vechi a fostei Mănăstiri Mărcuța țintuia locul, aerul și mormintele prinse de cer. Doar
țipetele unor păsări de apă și chemările fazanilor ce rătăcesc prin stufărișul din baltă animau clipa ce
se așezase peste cruci, ca o pătură de nea. Trăiam momentul cu toată ființa, pregătit să intru în
cimitir, în istorie, în clipă.

Pași într-o buclă de timp

Pășesc așadar prin zăpada necălcată încă, prin porțile clopotniţei cu care domnitorul Alexandru
Ipsilanti închidea la 1779 incinta împrejmuită cu zidurile groase de cărămidă ale fostei mănăstiri, turn
pe care se află montată stema familiei domnitoare, cu iniţialele ei gravate pe o placă de marmură.
Deodată, direct din timp și omăt, apăru biserica veche. În spatele ei, spre răsărit, o altă poartă,
neagră, de lemn, se deschide spre cimitirul care coboară în terase până aproape de malul
Colentinei. În acest loc, departe de oraş, la 1587, primul ctitor al mănăstirii, Dan Logofătul, aprig
oponent al lui Mihai Viteazul, a zidit locaş de rugăciune, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail și
Gavriil”. După moartea acestuia în pribegie, urmaşii au îngrijit mănăstirea până în vremea lui Şerban
Cantacuzino, când jupâneasa Vişana, strănepoata întemeietorului şi fiica lui Marcu Armașu, îi va
pecetlui numele de „Mărcuţa”, cu care așezământul va străbate veacurile. Neamul ctitorilor
scăpătase şi a trebuit să treacă îndatoririle familiei pe seama Mitropoliei din Bucureşti, care avea să
o refacă de două ori, ultima dată în 1732. Domnii fanarioţi aveau să închine Mărcuţa, cu proprietăţile
ei cu tot, Mănăstirii Halki, de la Prinkipo, o insulă din Marea Marmara, în faţa Constantinopolului,
unde s-au păstrat o vreme osemintele marelui Sfânt Brâncoveanu. Sub ocupaţia austriacă din 1789-
1791, în chiliile călugărilor s-a instalat un spital militar, apoi între 1800 şi 1830 a funcţionat o
manufactură de „testemele” (basmale). Clădirile în care în 1821 fuseseră găzduiţi, de nevoie, eteriştii
şi apoi turcii au fost părăsite la secularizare, devenind casă de nebuni, Mărcuţa intrând în
vocabularul curent cu acest sens, iar din 1924, casă de corecţie. Întoarcerea la viaţa religioasă, ca
parohie, datează din 1952. În urma restaurării dintre anii 1966 şi 1981, biserica fostei mănăstiri și-a
recăpătat aspectul iniţial, de Bizanţ întârziat, cu pridvorul adăugat în 1732, cu portretele domneşti
care şi-au păstrat inscripţiile chirilice, Grigore II Ghica şi doamna Zoiţa, cu cei cinci copii ai lor,
blajinul Alexandru Ipsilanti cu Ecaterina, „doamna Măriei Sale”, şi, zugrăvit mai târziu, prin 1802-
1806, Constantin Ipsilanti, alături de figura rotundă şi sprâncenată a Elisabetei, născută Văcărescu.

„Societatea” celor adormiți

Trec apoi din istorie în cimitir, un alt fel de istorie și acesta, unde lumea pare mai bună. Un fel de
„ogor din care într-o bună zi vor răsări oameni”, cum spune atât de plastic Valeriu Butulescu în
volumul „Noroi aurifer”. Privesc miile de cruci ninse, stâlpi verticali încușmeniți cu zăpadă, ce
seamănă cu o „armată” de oameni tăcuți, disciplinați și răbdători, pregătiți ca într-o noapte de Paști
să le crească aripi și să se înalțe în viață, ca Hristos, „cu moartea pre moarte călcând”. Tăcerea de
aici grăiește mai mult decât o bibliotecă întreagă despre… viață! Ascult și tac. Mă simt și eu parcă
trimis de sfinți să privesc aceste morminte, pentru a înțelege mai bine rostul vieții mele trecătoare,
precum spune Sfântul Ioan Gură de Aur când zice: „Mergi în cimitire, o, frate, că acolo este școala
cea mai înaltă a sufletelor, care ne vorbește despre Dumnezeu”. Citesc nume de pe cruci, admir
monumente funerare, pătruns de liniște și pace, „înrudit” cu cei de aici în ceva mai presus de
înțelegere. Poate într-un firesc al lucrurilor, într-o rânduială dobândită chiar din clipa în care ne
naștem, sau într-un fel de „Bună dimineața!” pe care o spune țăranul când se întâlnește pe drum cu
vecinul.
Aici, ca în oricare alt cimitir ortodox din țară, în umbra crucii lui Hristos, moartea îşi pierde „sămânţa”,
așa cum ne încredințează Sfântul Apostol Pavel: „Iar când acest trup stricăcios se va îmbrăca în
nestricăciune şi acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris:
Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul
tău?”

Cimitirul este un spațiu unde moartea a fost zdrobită, un loc al comuniunii cu Hristos, Căruia
moartea nu I-a servit decât să arate că nu poate fi ținut de ea. De aceea cimitirul nu este nicidecum
un loc groaznic, de ocolit, ci e un „hambar” încărcat cu roadele Duhului Sfânt, născut şi fiinţat prin
biruinţa crucii. În cimitir, umbra ei alungă ispita diavolului, iar pământul nins, împlântat de cruci,
mărturiseşte cu „glas mare” (Marcu 1, 26) că este pământul unde diavolul a pierdut, pentru că cei de
acolo nu mai păcătuiesc. Acest perimetru este locul unde se termină cu păcatul, iar „societatea”
celor adormiţi aici e mai vie decât societatea noastră, a celor vii. De aceea, Sfântul Cuvios Serafim
de Sarov, când intra în cimitirul mănăstirii sale, striga: „Hristos a înviat!”, iar cei din morminte îi
răspundeau în cor și după cuviință: „Adevărat a înviat!”

Sfântul Sofronie de Vrața și Mihai Eminescu

După mai bine de un ceas petrecut în această „grădină” ninsă, l-am întâlnit pe părintele paroh
Gheorghe Dan de la Biserica Mărcuța, care mi-a mărturisit: „Înființarea acestui cimitir coincide cu
începuturile mănăstirii care i-a dat numele. Era și firesc, de vreme ce așezământul avea viețuitori, să
aibă și loc de îngropăciune. Așa cum era obiceiul călugăresc, cei plecați la Domnul se înmormântau
în incinta zidurilor mănăstirii, în jurul bisericii. În acest sens, avem și un indiciu clar. După cutremurul
din 1977, Direcția Monumentelor Istorice a început restaurarea zidurilor vechii mănăstiri. Gheorghe
Cantacuzino, în lucrarea sa «Biserica Mărcuța», menționează faptul că undeva în apropierea zidului
de nord a fost descoperit un stâlp care indica ceva. Săpând, au dat peste un mormânt în care se
aflau oseminte întregi. Se presupune că acestea ar fi putut aparține Sfântului Sofronie de Vrața, din
calendarul Bisericii Ortodoxe Bulgare, care o perioadă de timp a fost egumenul acestei mănăstiri. Iar
crucea din partea stângă a bisericii, singura rămasă în picioare dintre toate cele aflate cândva aici, și
protejată tainic de toți preoții care au slujit peste timp la Mărcuța, pare a întări această ipoteză. După
desființarea așezământului și întemeierea Parohiei Mărcuța ca filie a Parohiei Pantelimon,
înmormântările enoriașilor s-au făcut în afara zidurilor mănăstirii, în partea de nord. Cu timpul,
cimitirul s-a extins și în livada de cireși dinspre miazănoapte, pe deal. Academicianul Alexandru
Philippide menționează că Eminescu venea adesea primăvara cu trăsura, de la redacția ziarului
«Timpul», în livada de cireși a Mănăstirii Mărcuța, pentru a se bucura de pomii înfloriți, a medita, a
inspira aerul curat de aici și a se relaxa. Deci, el cunoștea Mărcuța dinainte de a fi internat în
sanatoriul mănăstirii, în ultima parte a vieții sale! În timp, cimitirul s-a extins și pe latura de răsărit,
care este mai mlăștinoasă, pe cea de sud și pe cea de vest. Noi, în ultimii ani, cu ajutorul lui
Dumnezeu, am reușit să împrejmuim cimitirul cu un zid de beton, am drenat cele câteva fire de apă
care izvorăsc din adâncul de sub el, dirijându-le cursul spre albia râului Colentina, recuperând o
bucată de teren pe care am făcut umplutură de pământ, astfel încât să se poată amenaja noi locuri
de veci. În prezent, cimitirul ocupă o suprafață de 4 ha de teren, pe care sunt înregistrate
aproximativ 3.500 de poziții funerare, dar cu certitudine sunt mai multe. Avem în derulare un proces
de intabulare a întregului cimitir, în baza unei cartografieri și realizarea unui inventar riguros al
tuturor locurilor de veci”, ne-a spus preotul.

„Promontoriul” unor personalități

Apoi, părintele ne-a pomenit câteva nume ale personalităților vieții noastre culturale, religioase,
științifice etc. care veșnicesc la Mărcuța. „În cimitirul nostru, pe lângă cei din vechime și pacienți
anonimi decedați, abandonați, ai ospiciului de aici, își dorm somnul de veci mulți eroi veterani din
cele două războaie mondiale, care au supraviețuit conflagrațiilor și au reușit să se întoarcă la casele
lor, dar și doi eroi ai Revoluției din Decembrie 1989: asistenta medicală Daniela Gorneanu, căzută în
timpul misiunii, și Ilie Lache. În amintirea tuturor acestora a fost ridicată o troiță-monument în fața
cimitirului. Printre alte personalități înmormântate la Mărcuța, amintim pe acad. prof. dr. inginer
Alexandru Beldie, cercetător în silvicultură, care a participat activ alături de un colectiv al Academiei
Române la elaborarea a 13 volume ale tratatului «Flora României»; acad. prof. dr. Traian Rebedea,
mare specialist în obstetrică-ginecologie; prof. univ. dr. Ioan Gherman, mare medic, biolog și scriitor,
președintele Societății Culturale «Ținutul Herța», membru în colectivul de conducere al Societății
«Pro Basarabia și Bucovina»; prof. ing. dr. Vasile Manilici, membru corespondent al Academiei
Române, specialist în mineralogie; prof. dr. Palos Nicolae și alți profesori și medici. Îi pomenim aici și
pe părintele Vasile Țepordei, un mucenic al Basarabiei, care a cunoscut teroarea lagărului sovietic
de la Vorcuta, slujitor al bisericii noastre; scriitorul Gheorghe Cunescu, ucenic al lui Gala Galaction;
Ion Vanica, important compozitor, profesor, întemeietorul Corului de Copii al Radiodifuziunii
Române; fiul acestuia, Romeo Vanica, unul dintre fondatorii Formației «Mondial», sau pe generalul
Constantin Cipere. În cimitirul nostru mai repauzează preoți, consilieri parohiali, foști luptători
anticomuniști care au pătimit prin închisorile vremii și alte personalități ale vieții noastre publice. Eu
zilnic merg în cimitir, respir aerul curat, mă relaxez. Noi, cei care slujim aici, avem obligația să
conservăm acest obiectiv atât de special de la marginea Capitalei, care își păstrează aproape
nealterate duhul începuturilor lui, aerul patriarhal și liniștea odihnitoare, loc în care timpul se scurge
în consonanță cu istoria mănăstirii, cu chipul ei și cu sfințenia slujbelor care se săvârșesc la Mărcuța
de peste patru veacuri. Poate că și din aceste motive cei mai tineri enoriași ai parohiei, copiii, vin
vara în cimitir să adune corcodușe, ca în grădina unor bunici bine primitori”, ne spune preotul paroh.
„Moartea este promontoriul pe care se odihnește pescărușul din tine”, spunea regretatul artist Ioan
Gyuri Pascu. Cu sufletul împăcat și liniștit ca după o noapte de colind, am revenit în prezentul nostru
cenușiu mai optimist, și-n minte cu versurile celebrei poezii „Psalmul 353” (după numărul unei celule
din închisoare), care spun mai multe decât orice formulă de încheiere a acestui reportaj: „Iar când
groparii vin în ţintirim/ Noi din morminte le strigăm: «Trăim!»/ Fiindcă aici nu ne hrănim cu pâine,/ Ci
cu nădejdea zilelor de mâine…”.