Sunteți pe pagina 1din 8

Teorii ale dreptăţii: variante şi ideologii.

Semnificaţia ‚teoriei politice’: cea mai simplă descriere a teoriei politice este cea de studiu normativ al politicului.
Astfel, prin teorie politică se desemnează orice teorie care operează cu „standarde evaluative, prescrierea unor forme de
comportament şi recomandarea unor forme de viaţă şi a unor structuri instituţionale” (Vincent, 1997, p. 14).
Diferenţieri disciplinare. În general, în lumea academică nord-americană prin „teorie politică” se înţelege studiul istoriei
ideilor politice, cu precădere al teoriilor care oferă un set consistent de prescripţii despre societate, stat şi comportamente sociale.
Un termen alternativ pentru acest gen de preocupare este cel de filosofie politică. În aceste sens, Republica lui Platon este un text
de teorie politică deoarce construieşte portretul unei societăţi şi a unui stat ideal, oferă norme de comortament politic just şi
criterii prin care se poate judeca distanţa dintre societăţile reale şi statul ideal. Similar, Leviathan-ul lui Thomas Hobbes este o
lucrare de teorie politică pentru că articulează un model societal şi statal dezirabil pornind de la o analiză a comportamentului
individual. În lumea academică europeană, acest sens este cel mai adesea acoperit de istoria ideilor politice sau de istoria gândirii
politice
În ultimele decenii însă, prin ‚teorie politică’ se desemnează studiul normativ al politicului (aşa cum a fost practicat de
Rawls de pildă, în A Theory of Justice) şi/sau orice construcţie ştiinţifică explicativă a unui fenomen sau ansamblu de fenomene
sociale. Acest sens a devenit cel mai utilizat în comunitatea academică.
Teoria politică redevine un domeniu central de studiu în ştiinţele sociale după ce fusese o arie marginalizată prin
contribuţia curentului neo-pozitivist din ştiinţele sociale. Autorul care a marcat revenirea studiului normativ al politicului în
ştiinţele sociale este John Rawls, prin lucrarea A Theory of Justice, publicată în 1971.
Teoria politică nu este neutră din punct de vedere ideologic. Teoria politică post-structuralistă este în mod deosebit
interesată de raportul dintre obiectivitatea ştiinţifică şi ideologie, dintre pretenţia de cunoaştere dezinteresată şi interesele politice
ale cercetătorilor din ştinţele sociale.

Principale teme şi direcţii în teoria politică (Young, 2005 – vezi obligatoriu acest text pentru explicaţii şi detalii):
1. Dreptatea socială şi teoria drepturilor bunăstării. Dezbateri centrate pe problema justificării normative a principiilor dreptăţii
sociale. Vezi Rawls, Nozick, Sen, Walzer
2. Teoria democratică. Tema centrală este cea a modelelor democratice participative. Vezi Pateman, Macpherson
3. Teoria politică feministă. Examinează critic dimensiunea de gen a puterii politice şi sociale.
4. Teorii politice postmoderne. Discută formele complexe ale manifestării puterii sociale şi a efectelor sale politice. Influenţa lui
Foucault. Laclau, Mouffe şi teoria post-marxistă.
5. Dezbaterea dintre comunitarianism şi liberalism: Sandel, MacIntyre, Taylor, Kymlicka

Teoria politică este practic dominată de discuţiile despre dreptate. Majoritatea autorilor importanţi din teoria politică
recentă au fost interesaţi de studiul normativ al conceptului de dreptate şi au elaborat criterii ale aranjamentelor sociale drepte
sau echitabile – vezi Rawls (A Theory of Justice), Nozick (Anarchy, State, and Utopia), Michael Walzer (Spheres of Justice).
Dreptatea socială aparţine prin definiţie tipului de dreptate distributivă, referindu-se în general la distribuţia echitabilă a
bunurilor (materiale sau nu) într-o societate. Această distribuţie trebuie justificată prin norme şi proceduri acceptate de membrii
acelei societăţi. Dat fiind că principiile şi conţinutul normelor de redistribuire nu sunt unanim acceptate, => teorii divergente ale
dreptăţii sociale. Printre cele mai cunoscute se numără teoriile dreptăţii elaborate de J. Rawls şi R. Nozick.
Principale teorii ale dreptăţii (vezi Kolm, 1995, pp. 446-457): teoria dreptăţii ca echitate (Rawls), teorii ale exploatării
(marxiste), teorii egalitarianiste, teorii libertariene (Nozick), utilitarianismul;
Concepţia lui Rawls despre dreptate a resuscitat interesul pentru aspectele normative ale teoriei politice într-o perioadă
dominată de spiritul neopozitivismului. Nucleul acestei concepţii este cuprins de Rawls în două principii ale dreptăţii, după cum
urmează: „fiecare persoană care participă la o practică socială sau este afectată de aceasta are un drept egal la cea mai extinsă
libertate compatibilă cu o libertate similară pentru toţi ceilalţi indivizi” şi „inegalităţile sunt arbitrare doar dacă nu este raţional să
ne aşteptăm că ele funcţionează spre avantajul tuturor şi dat fiind că funcţiile corelative acestora sau din care rezultă sunt
accesibile tuturor”. Astfel, principiile dreptăţii includ valorile libertăţii, egalităţii şi ceea ce Rawls numeşte „recompensa pentru
serviciile care contribuie la binele comun”. Primul principiu reprezintă fondul liberal al teoriei rawlsiene a dreptăţii, în timp ce al
doilea sugerează că inegalităţile sunt acceptabile numai dacă pot conduce la o mai bună condiţie pentru cei dezavantajaţi. Mai
precis, al doilea principiu poate fi interpretat ca o pledoarie pentru egalitarianism. Pentru Rawls, dreptatea = o calitate a
instituţiilor şi practicilor sociale, iar nu o virtute a persoanelor sau acţiunilor particulare.
Spre deosebire de Rawls, Nozick se referă cu precădere la dreptate în raport cu proprietatea individuală, formulând la
rându-i trei principii ale teoriei îndreptăţirii: 1. „un individ care dobândeşte o proprietate conform principiului dreptăţii în
achiziţie este îndreptăţit la acea proprietate”, 2. „un individ care dobândeşte o proprietate conform principiului dreptăţii în
transfer, de la altcineva îndreptăţit la acea proprietate, este îndreptăţit la acea proprietate” şi 3. „nimeni nu este îndreptăţit la o
proprietate decât prin aplicări (repetate) ale lui 1 şi 2” (Nozick, 1971, trad.rom. 1997). Teoria formulată de Nozick este o
încercare de a legitima şi susţine statul minimal.
Conexiuni ideologice legate de sensul egalităţii: Din perspectiva marilor familii ideologice, etica socialistă are ca
principală preocupare egalitatea rezultatelor (P. Flora, A.J. Heidenheimer, 1984; Sartori, 1999). Se consideră astfel că accesul la
principalele resurse, servicii, bunuri trebuie asigurat sau redistribuit în funcţie de nevoi. În general, etica liberală va privilegia
ideea egalităţii oportunităţilor, iar educaţia rămâne domeniul predilect în care ea se manifestă. Egalitatea în genere va deveni,
alături de siguranţă, unul dintre pilonii statului bunăstării.
Rawls: Dreptatea ca echitate

Importanţa lui John Rawls pentru teoria politică. John Rawls (1921-2002) este poate cel mai cunoscut
nume al teoriei politice contemporane şi face parte dintre cei mai influenţi autori în ştiinţel sociale.
Publicarea lucrării sale A Theory of Justice (în 1971) marchează revigorarea interesului pentru teoria normativă în
ştiinţele politice.
Teoria dreptăţii articulată de Rawls reprezintă una dintre alternativele majore la utilitarianism, iar din punct de
vedere conceptual a fost înţeleasă ca un reviriment al contractualismului în perioada contemporană (vezi
Enciclopedia Blackwell a Gândirii Politice).
Teoria lui Rawls, a ‚dreptăţii ca echitate’, domină practic dezbaterile normative din ştiinţele politice, atât prin
acordul, cât şi prin dezacordurile exprimate faţă de această teorie (Kymlicka, 2000, p. 302). Se poate spune aşadar că
Rawls a stabilit în mare măsură agenda teoriei politice contemporane prin publicarea lucrării sale A Theory of
Justice.

Teoria dreptăţii ca echitate.


Concepţia lui Rawls poate fi cel mai simplu sintetizată în felul următor: „toate bunurile sociale primare – libertate,
şanse, venit, avere, şi bazele respectului de sine – trebuie distribuite egal în toate cazurile cu excepţia celor în care
distribuirea inegală a vreunuia dintre aceste bunuri este în avantajul celor mai puţin avantajaţi” (Rawls, 1971; trad.
Mara Marin).
Inegalitatea este aşadar acceptabilă numai dacă o situaţie de inegalitate produce efecte mai bune pentru cei
dezavantajaţi. Mai mult, din punct de vedere normativ, doar inegalitatea trebuie justificată.
Pentru Rawls, dreptatea este în primul rând o calitate a instituţiilor, regulilor şi practicilor sociale, iar nu o virtute a
persoanelor sau acţiunilor particulare. Principiile dreptăţii formulate Rawls au în vedere doar edificarea normelor de
dreptate într-o societate democratică.
Bunurile sociale care intră în sfera distribuţiei sau redistribuţiei ocupă o aria largă, de la venit şi diverse oportunităţi,
până la drepturi şi libertăţi politice.

Principiile dreptăţii:

Primul principiu: „fiecare persoană care participă la o practică socială sau este afectată de aceasta are un drept egal
la cea mai extinsă libertate compatibilă cu o libertate similară pentru toţi ceilalţi indivizi” (Rawls, 1997). Formularea
din A Theory of Justice: „fiecare persoană are un drept egal la cel mai extins sistem de libertăţi de bază care este
compatibil cu un sistem de libertăţi similar pentru toţi ceilalţi”.
Acest principiu reprezintă componenta liberal-democratică a gândirii lui Rawls, anume apărarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale în raport cu orice ingerinţă exterioară.

Al doilea principiu: „inegalităţile sunt arbitrare doar dacă nu este raţional să ne aşteptăm că ele funcţionează spre
avantajul tuturor şi dat fiind că funcţiile corelative acestora sau din care rezultă sunt accesibile tuturor”. Formularea
din A Theory of Justice: „inegalităţile sociale şi economice trebuie astfel structurate încât să fie atât: a) în cel mai
mare beneficiu al celor mai puţin avantajaţi, cât şi b) ataşate funcţiilor şi poziţiilor deschise tuturor în condiţii
echitabile de egalitate de şanse” (trad. Mara Marin).
Al doilea principiu a fost înţeles ca o apărare a egalitariansmului de pe poziţii liberale (vezi, de ex, Enciclopedia
Blackwell a Gândirii Politice).
[Pentru o analiză mai amănunţită a diferitelor formulări ale celui de-al doilea principiu al dreptăţii, vezi van
Parijs (2003)].
Rawls explică faptul că primul principiu al dreptăţii are prioritate în raport cu al doilea, în sensul în care
echitate (şi redistribuirea pe care o presupune) presupune realizarea anterioară a libertăţilor fundamentale (2001, p.
43). Mai exact, „al doilea principiu [al dreptăţii] trebuie să se aplice într-un cadru instituţional care satisface cerinţele
primului principiu...” (2001, p. 49).

Contractualismul rawlsian: ‚vălul ignoranţei’ şi ‚poziţia originară’. Rawls demonstrează superioritatea


principiilor dreptăţii propuse în A Theory of Justice în raport cu alte concepţii rivale prin aceea că ele rezultă dintr-o
situaţie de alegere imparţială în contextul unui contract social ipotetic. Altfel spus, cele două principii ale dreptăţii
sunt superioare altor alternative datorită imparţialităţii lor. Iar principalul test al imparţialităţii este derivabilitatea din
situaţia originară de alegere (vezi Kymlicka, 2000, pp. 55-57).
Conform raţionamentului rawlsian, deosebirile biologice sau de înzestrare naturală, precum şi condiţiile
sociale în care trăieşte un individ, nu trebuie să determine modul în care o persoană este tratată din punct de vedere
al distribuţiei bunurilor sociale (funcţii, avere etc). Deosebirile biologice şi multe din deosebirile sociale ţin de şansă
sau noroc. Or, norocul sau şansa nu trebuie să joace un rol semnificativ din punct de vedere moral (vezi Kymlicka,
2000, p. 57).
Principiile dreptăţii propuse de Rawls sunt aşadar juste pentru că ar fi alese de orice persoană raţională aflată
în ‚starea de natură’ (stare anterioară sau independentă de existenţa societăţii), stare pe care Rawls o numeşte ‚poziţie
originară’. În această stare, se presupune că indivizii nu îşi cunosc viitoarea poziţie în societate, şi nici calitaţile
fizice sau intelectuale. Singurul lor atribut este cel de persoană în sens moral. Această situaţie este rezultatul unui
experiment mental, denumit de Rawls ‚vălul ignoranţei’.
„Vălul ignoranţei” poate fi înţeles ca un „test intuitiv de echitate”: oricare persoană trebuie să se imagineze
în poziţia fiecărei persoane din societate, dat fiind că nu cunoaşte, în momentul alegerii unui principiu distributiv al
bunurilor sociale, care îi va fi poziţia socială. Spre deosebire de contractualiştii clasici (Hobbes, Locke, Rousseau),
care folosesc argumentul contractualist pentru a discuta problema obligaţiei politice, Rawls utilizează
contractualismul pentru a fundamenta principiile dreptăţii. Contractualismul rawlsian oferă deci un „model al ideii de
egalitate morală a indivizilor”. Mai mult, principiul rawlsian al „vălului ignoranţei” presupune raţionalitatea
persoanelor implicate şi exclude deciziile bazate pe risc sau şansă (Kymlicka, 2000, pp. 60, 62, 65).
Alegerile realizate în acest context asigură cea mai bună distribuţie pentru cele mai dezavantajate persoane
(discuţia unor exemple de scheme distributive). Ideea obţinerii celui mai bun rezultat al unei redistribuiri a bunurilor
sociale nu trebuie confundată însă cu principiul utilitarian al maximizării utilităţii. Respectând criteriile de alegere
ale situaţiei contractuale propuse de către Rawls, aceste opţiuni garantează atributul moral al imparţialităţii.
Al doilea principiu al dreptăţii formulat de Rawls mai este cunoscut şi sub numele de „criteriul maximin”,
dat fiind că propune o modalitate de a îmbunătăţi situaţia celor mai dezvantajaţi, adică de a maximiza un minim.
Probleme legate de bunurile sociale şi de persoanele afectate de al doilea principiu al dreptăţii:
- bunurile sociale astfel distribuite trebuie să fie cuantificabile, comparaţiile interpersonale trebuie să fie
posibile, trebuie să existe o modalitate de calcul agregat al bunurilor afectate de o schemă distributivă, (van
Parijs, 2003, p. 212)
- cum trebuie înţeleasă categoria persoanelor dezavantajate? prin raportare în primul rând la venituri sau la
poziţia socială? Dacă luam în calcul ambele componente, cum evaluăm importanţa relativă a fiecăreia dintre
ele? (van Parijs, 2003, p. 213)
- care sunt modalităţile concrete de aplicare a celui de-al doilea principiu: venit garantat, venituri
subvenţionate, oportunităţi egale? Cum se calculează „venitul minim garantat la nivelul maxim sustenabil”?
(van Parijs, 2003, pp. 216-217)

Teoria libertariană a dreptăţii: Nozick şi von Mises.

Nozick şi problema statului minimal.

Problema fundamentală în filosofia politică libertariană e legată de limitele autorităţii statale. Nozick e unul
dintre cei mai cunoscuţi autori libertarieni şi susţine o versiune ultra-minimală asupra puterii şi autorităţii statului.
Una dintre ideile centrale dezvoltate de Nozick în Anarhie, stat şi utopie este cea a apărării libertăţilor
fundamentale ale individului faţă de ingerinţele şi limitările impuse de stat sau colectivitate. Nozick denumeşte
organizarea politică în cadrul căreia indivizii se bucură de cel mai extins grad de libertate personală „stat minimal”.
Termenul „minimal” este utilizat pentru a indica faptul că acest model statal care maximizează libertatea indivizilor
este redus la funcţiile sale „minime”, în special la cea de protecţie a indivizilor.
Din punct de vedere conceptual, trebuie remarcat faptul că Nozick îşi construieşte aargumentaţia urmând un
model contractualist. În această privinţă, Nozick şi Rawls aparţin aceleiaşi paradigme teoretice. Totuşi, modul în care
cei doi utilizează argumentele contractualiste şi intenţiile normative distincte îi conduc în direcţii opuse, cel puţin în
privinţa teoriilor dreptăţii pe care le susţin. Nozick încearcă să demonstreze că statul minimal = aranjamentul politic
ales de indivizi în „stare de natură”, în timp ce Rawls caută să arate că indivizii ar opta pentru un aranjament politic
care să maximizeze egalitatea. În acest context, este remarcabil cum acelaşi model de experiment mental a putut
conduce la soluţii normative atât de diferite, precum egalitarianismul moderat al lui Rawls şi ultra-liberalismul lui
Nozick.
Spre deosebire de Rawls, care susţinea o teorie a dreptăţii compatibilă cu intervenţii de tip redistributiv ale
statului, Nozick apără principiul libertarian al dreptăţii individuale întemeiată contractual. Dreptatea individuală, iar
nu dreptatea socială (de tip distributiv) se află în centrul interesului teoriilor de tip libertarian.
Astfel, Nozick se referă cu precădere la dreptate în raport cu proprietatea individuală, formulând trei
principii ale teoriei îndreptăţirii:
1. „un individ care dobândeşte o proprietate conform principiului dreptăţii în achiziţie este îndreptăţit la acea
proprietate”,
2. „un individ care dobândeşte o proprietate conform principiului dreptăţii în transfer, de la altcineva
îndreptăţit la acea proprietate, este îndreptăţit la acea proprietate” şi
3. „nimeni nu este îndreptăţit la o proprietate decât prin aplicări (repetate) ale lui 1 şi 2 ” (Nozick, 1971,
trad.rom. 1997).

Libertarianismul.

Libertarianismul este acea teorie politică după care singurele funcţii legitime ale statului sunt cele de
protecţie a indivizilor, libertăţii şi proprietăţii acestora: „un guvernământ poate asigura în mod legitim protecţia
poliţienească, executarea contractelor şi apărarea naţională, dar nu mai mult” (Enciclopedia Blackwell a Gândiri
Politice).
Principali reprezentanţi ai libertarianimsului: Ludwig von Mises, Robert Nozick, Murray Rothbard, sau
Milton Friedman
Deosebiri faţă de liberalismul clasic. În vreme ce liberalismul clasic afirmă principii precum domnia legii,
guvernare limitată, exercitare a puterii conform unor reguli precise (deci non-arbitrarietatea puterii politice),
libertarianismul dezvoltă direcţia indivualistă şi non-intervenţionistă a liberalismului până la conscinţele sale
extreme. Ambele teorii şi ideologii susţin ideea guvernamântului limitat, dar libertarianismul avansează proiectul
statului minimal şi este ultra-liberal în privinţa drepturilor individuale. Pentru libertarieni, libertăţile şi drepturile sunt
văzute ca o formă a proprietăţii private a persoanei, ceea ce înseamnă că apărarea acestor drepturi ~ apărării şi
justificării proprietăţii private (Ryan, 2002, p. 296). În acest fel, libertarienii reiau o discuţie din teoria politică ce
incepuse la Locke, prin ideea proprietăţii individuale ca incluzând libertatea şi propria viaţă a indivizilor.
Libertarianismul propune o retragere a statului din mai multe din rolurile sale tradiţionale, cum sunt cele
legate de educaţie sau de sănătate. De asemenea, variantele radicale de libertarianism propun o abandonare completă
a politicilor de tip asistenţial (welfare state). Pentru libertarieni, serviciile sociale oferite de stat reprezintă o încălcare
a libertăţii economice a celor care sunt taxaţi pentru ca aceste servicii să fie posibile. În general, taxarea proprietăţii
private este criticată şi contestată de majoritatea libertarienilor. Orice formă de intervenţie redistributivă a statului
este tratată cu ostilitate de către libertarieni (Ryan, 2002, p. 296).
Unul din principiile fundamentale ale libertarianismului este cel legat de protejarea libertăţii economice a
indivizilor, deci de posibilitatea existenţei unei economii complet independente de imixtiunea şi controlul statului.
Deşi nu decurge cu necesitate din principiile libertariene, autorii libertarieni apără de obicei o forme de capitalism cât
mai puţin reglementat cu putinţă, deci un sistem economico-politic de tip laissez-faire. În acest context, se discută
frecvent despre problema dereglementării (‚deregulation’) anumitor arii de activitate în care capitalul privat este
activ.

Libertarianism şi capitalism.

Avantajele sistemului capitalist conform interpretării lui Ludwig von Mises (1998):
- sistemul cu cea mai pronunţată dinamică socială (pp. 21-2); „progresele sociale sunt rezultatul acumulării de
capital” (p. 29)
- sistemul care asigură suveranitatea absolută a consumatorului (deci şi a indivizilor ) (p. 23)
- sistemul în care cel care produce e concomitent şi consumator (p. 23)
- sistemul care asigură cea mai largă libertate economică (p. 24)
- sistemul care favorizează creşterea populaţiei (pp. 24-5)
- capitalismul a îmbunătăţit dramatic condiţiile de viaţă (p. 26)
- capitalismul conduce la egalizarea condiţiilor de viaţă şi nu produce polarizare socială (pp. 28, 31)
- „prosperitatea unei ţări este direct proporţională cu volumul de capital investit de individ” (p.32)
- libertatea economică este complementară şi inter-dependentă în raport cu libertăţile politice (p. 34)

Egalitarianismul: egalitate şi dreptate socială

Egalitarianismul. Teoriile, respectiv curentul politic care s-au dezvoltat în direcţia susţinerii egalităţilor (politice şi
economice) este cunoscut sub numele de egalitarianism. Nucleul egalitarianismului poate fi descris printr-o formulă
destul de populară în teoria politică, anume: “fiecărei persoane să i se acorde importanţa unei singure persoane nici o
persoană să nu fie considerată ca mai mult de atât” (I. Berlin, 1980). Specific egalitarianismului este totuşi accentul
pus pe egalitate în distribuţia prosperităţii şi nu doar apărarea idealului egalităţii morale a indivizilor în sens general
(Holtug si Lippert-Rasmussen, 2007, p. 2).
O varietate de teorii, ideologii şi politici au fost incluse în categoria egalitarianismului: marxismul şi
socialismul, drepturile omului, anumite variante de libertarianism, anarhismul, anumite forme de ecologism (eco-
socialismul, de pildă), feminismul etc. Formele centrate pe egalitatea economică ale egalitarianismului sunt în
general legate de marxism şi socialism. În cele mai multe privinţe, politicile de tip ‚statul bunăstrării’ (welfare state)
sunt, sau sunt percepute a fi, de tip egalitarian. Discuţiile despre egalitate care insistă asupra componentei politice
sau juridice a egalităţii sunt în general comune liberalismului şi libertarianismului. Desigur, egalitatea politico-
juridică a devenit în ultimele decenii o valoare pe care majoritatea ideologiilor şi teoriilor politice o sprijină. De
asemenea, cel puţin la nivel formal şi declarativ, majoritatea statelor lumii îşi declară susţinerea faţă de egalitatea în
faţa legii.

Egalitatea este o valoare politică a cărei semnificaţie poate fi urmărită în cel puţin trei interpretări:

1. În sens restrâns, cel al egalităţii juridico-politice, egalitatea semnifică drepturi politice identice pentru toţi
cetăţenii unui stat. Pe lângă principiul fundamental al egalităţii în faţa legii figurează în acest context şi principiul
normativ conform căruia condiţia socială, apartenenţa religioasă, etnică, rasială, de gen sau altele nu pot constitui
baza unui tratament inegal şi a discriminării. Astfel încât, în acelaşi sens restrâns putem include şi egalitatea socială.

2. Al doilea înţeles al egalităţii se referă la egalitatea oportunităţilor, ceea ce înseamnă a asigura tuturor
aceleaşi şanse pentru afirmarea socială şi personală, fără deosebire de statut economic şi social (Sartori, 1999).

3. A treia interpretare aparţine gândirii politice marxiste şi socialiste şi solicită realizarea egalităţii de tip
economic (fie proprietăţi identice, fie proprietate de stat asupra bunurilor), la care se adaugă opţiunea pentru egalitate
politică autentică la nivelul întregii societăţii. Obiecţii din perspectivă liberal-democratică: încălcarea libertăţii prin
acumularea şi concentrarea puterii, prin controlul asupra transferului de bunuri în societate (Arneson, 2002, p. 489 ff,
).

Ideea egalităţii este prezentă în politică şi în teoria politică deopotrivă în judecăţi factuale (oamenii nu sunt
egali în privinţa îndemânărilor, virtuţii sau averii, dar sunt egali în ceea ce priveşte umanitatea comună tuturor) şi în
consideraţii asupra principiilor politice (oamenii trebuie sau ar trebui să fie egali) (Williams, 1997). De la Revoluţia
franceză şi până la regimurile comuniste de pretutindeni, egalitatea a fost un ideal politic mobilizator şi susţinut, cel
puţin formal, de mai multe sisteme politice. Într-un asemenea sistem, principiile egalitarianiste devin vizibile până la
nivelul noilor formule apelative: cetăţean sau tovarăş, iar nu domn sau doamnă (Lawson, 1989).

Niveluri ale egalităţii (după Williams, 1997):

Calitatea de a aparţine umanităţii (‚common humanity’), se referă în primul rând la „capacitatea de a simţi durere” şi
„afecţiune” pentru ceilalţi; „afirmaţia că oamenii sunt asemănători în această privinţă ... nu este trivială. Căci există
aranjamente politice şi sociale care neglijează sistematic aceste caracteristici ...” (Williams, 1997, p. 466).

Nivelul capacităţilor morale presupune respectul acordat fiecărei fiinţe umane în calitate de agent moral (vezi ideea
kantiană a imperativului categoric). Cel mai general sens al egalităţii este tocmai cel de egalitate morală a indivizilor.
În acest sens, toţi indivizii sunt egali din punct de vedere moral, trebuie trataţi adică în mod egal ca persoane a căror
integritate trebuie respectată (Holtug si Lippert-Rasmussen, 2007, p. 2).

Egalitatea în condiţii inegale implică problema distribuţiei sau redistribuţiei (vezi tema dreptăţii distributive la
Rawls). Egalitatea de şanse presupune ca un anumit bun social să „fie alocat astfel încât de la beneficiile sale să nu
fie exclusă a priori o anumită secţiune a societăţii” şi ca acest bun să „confere posesorilor săi un anumit statut sau
prestigiu”. (Williams, 1997, p. 470 ff).

Din perspectiva marilor familii ideologice, etica socialistă are ca principală preocupare egalitatea
rezultatelor (P. Flora, A.J. Heidenheimer, 1984; Sartori, 1999). Se consideră astfel că accesul la principalele resurse,
servicii, bunuri trebuie asigurat sau redistribuit în funcţie de nevoi. Egalitatea nevoilor constituie o reacţie la
interpretarea restrictivă e egalităţii în teoriile liberale (K. Lawson, 1989). În general, etica liberală va privilegia ideea
egalităţii oportunităţilor, domeniul predilect în care ea se manifestă rămânând cel al educaţiei. Egalitatea în genere,
alături de siguranţă, va deveni unul dintre pilonii statului bunăstării.

Diferenţa dintre cele două tipuri de egalitate corespunde deosebirii dintre egalitatea cetăţeniei democratice şi
egalitatea de condiţii sau egalitatea speranţei de viaţă (Arneson, 2002, p. 489 ff). Egalitatea ca principiu al cetăţeniei
democratice este în realitate o egalitate a unor drepturi; aria acestora poate varia de la libertatea de expresie, drept la
vot, până la egalitate în faţa legii. Egalitatea condiţiilor face parte din discursul egalitarianist. Formule: moralitatea
cere ca fiecare individ să se bucure de acelaşi nivel al condiţiilor sociale şi economice (Arneson).

Din punct de vedere politic şi ideologic, egalitatea este un „ideal protestatar” (Sartori, 1999, p. 309). Cea mai clară
asociere ideologică este cea dintre diferitele solicitări de egalitate socială şi ideologiile politice aflate pe partea stângă
a spectrului politic. E important totuşi de menţionat că această asociere dintre solicitările legate de egalitate şi stânga
politică nu este atât de univocă precum pare la o primă vedere. Pe de o parte, există poziţii de tip egalitar care nu
aparţin stângii (vezi teoria rawlsiană a dreptăţii spre exemplu), iar pe de altă parte, guvernările mai recente de stânga
nu au excelat în egalizarea nivelului de trai al populaţiei (de pildă guvernarea laburistă din Marea Britanie începând
cu 1997).

Egalitarianismul: egalitatea economică

Dezvoltare economică, egalitate şi echitate.

În toate statele lumii problema creşterii economice se află în centrul agendei politice şi a programelor de
guvernare. Imperativul creşterii economice depăşeşte graniţele dintre ideologiile politice, dintre programe de
guvernare şi dintre culturi. În perioada războiului rece de pildă, atât regimurile democratice liberale cât şi cele din
blocul sovietic, concurau pentru cea mai ridicată rată de creştere economică. Astăzi, atât statele din nordul dezvoltat,
cât şi cele din sudul subdezvoltat urmăresc acelaşi parametru ca principal obiectiv al politicilor socio-economice.
Statisticile economice curente propun veritabile „clasamente” ale statelor lumii în funcţie de produsul intern brut şi
de rata de creştere economică. Aceste statistici economice maschează însă întrebări şi probleme importante, legate de
modul în care bogăţia acestor state se distribuie în societate.
Dezbaterile legate de creşterea economică şi de distribuţia bogăţiei în societate deschid o serie de probleme
centrale în teoria politică, legate de justificarea normativă a egalităţii, respectiv inegalităţii economice şi de
ierarhizarea valorilor politice pe care statele trebuie să le urmeze în stabilirea agendei politice (modele ale
prosperităţii, egalitate, libertate economică, drepturi individuale).
În termeni de efecte politice ale inegalităţii, Pogge explică faptul că în societăţile marcate prin nivel ridicat
de inegalitate, cei bogaţi pot exercita putere şi influenţă de multe ori arbitrară asupra deciziilor politice şi asupra
restului societăţii mai uşor decât în societăţile mai egalitare. Mai mult, riscul de marginalizare al populaţiei sărace
este mult mai însemnat atunci când discrepanţele economice dintre vîrful şi baza ierarhiei economice sunt mai mari
(Pogge, 2008, pp. 69-70).
Dezbaterile normative despre inechitate şi inegalitate în societăţile contemporane disting între egalitatea,
respectiv inegalitatea intra-naţională şi cea inter-naţională (vezi Pogge, 2008, p. 68). Din punct de vedere normativ,
problema centrală în discuţiile despre dezvoltarea economică este cea a distribuţiei bogăţiei într-o societate, dar şi a
distribuţiei veniturilor între statele lumii. Punctele de vedere care susţin o distribuţie cât mai egală a veniturilor sunt
apropiate de paradigma egalitarianistă (vezi cursul anterior despre sensul egalitarianismului).

Evoluţia inegalităţii intra-naţionale în ultimele decenii.

Evoluţia recentă a distribuţiei bogăţiei în societăţile occidentale infirmă optimismul liberal al anilor 1980 şi
1990 legat de nivelarea polarizării sociale în democraţiile liberale.
Cazuri de adâncire a inegalităţii: în SUA a avut loc o evoluţie a inegalităţii prin care cei mai bogaţi 1% din
societate care deţineau 9% din bogăţia totală a societăţii în 1979 au ajuns să deţină 21,2% la ultima măsurare în anii
2000; de cealaltă parte, cincimea cea mai săracă a populaţiei deţinea 26,4% din băgăţia naţională, pentru ca în
prezent să deţină 12,8% (Pogge, 208, p. 68).
Tema adâncirii polarizării economice în statele dezvoltate este discutată pe larg de către Callinicos (vezi în
special cap. 1). Pentru cazul SUA, este ilustrativă pentru înţelegerea argumentelor lui Callinicos următoarea idee:
„America se îndreaptă către o societate împărţită în două clase, dintre care cea de sus îşi diminuează constant
numărul de membri” (p. 12)
Statele subdezvoltate prezintă o creştere şi mai accentuată a inegalităţii intra-naţionale, în ciuda ratelor
semnificative de creştere economică. În Bolivia, cei mai bogaţi 10% beneficiază de 13.000 de dolari PPP
(purchasing-power parity) pe cap de locuitor, în timp ce cei mai săraci 10% au doar 77 dolari PPP pe cap de locuitor
(Pogge, 2008, p. 69).
În China, creşterea inegalităţii este semnificativă, în ciuda ratei ridicate de creştere economică. Totuşi,
numărul celor care trăiesc sub pragul sărăciei absolute s-a înjumătăţit în ultimii ani. Pe de altă parte însă, o distribuţie
mai echitabilă ar fi fost de preferat unei rate de creştere mai mari (Pogge, 2008, pp. 69-70).
Dezvoltare şi echitate.

Una dintre principalele carenţe ale viziunii contemporane dominante despre dezvoltarea economică este
tocmai neglijarea sau marginalizarea aspectelor sociale şi morale implicate în sau afectate de dezvoltarea economică.
Astfel, discuţiile contemporane de la nivelul celor mai importante instituţii economice şi financiare internaţionale se
concentrează mai mult pe probleme de susţinere a ratelor de creştere şi rareori asupra gradului în care dezvoltarea
economică este echitabilă sau nu pentru societate ca întreg. În acest context, Pogge vorbeşte despre nevoia de a
elabora modele de dezvoltare în care creşterea economică să satisfacă şi criteriul echităţii („growth-with-equity”).
Principala ideologie rivală a solicitărilor de tip egalitarian este neoliberalismul, care tinde să explice
inegalitatea, inclusiv cea economică, în termeni de imixtiune a statului în societate şi nu ca efecte ale pieţei libere şi
politicilor de tip laissez-faire. Pentru neoliberali, majoritatea problemelor sociale şi economice provin din
interferenţa instituţiilor statului cu procesele de pe piaţa liberă şi sunt deci explicabile prin aşa-zisul „etatism” al
politicilor publice (vezi Callinicos, p. 14).
Gândirea egalitară contemporană, împreună cu majoritatea teoriilor dreptăţii, discută intens temele
inegalităţii economice, ale justificării morale a redistribuţiei, şi încearcă să propună diferite modele de societăţi
echitabile. Teoria lui Rawls a dreptăţii ca echitate este un astfel de exemplu.
Tipuri de egalitate (teorii sistematizate în Callinicos, p. 44 ff):
- egalitatea bunăstării în utilitarianism; vezi obiecţiile lui Cohen şi Callincos
- egalitatea resurselor (Dworkin), egalitatea accesului la avantaje (Cohen)
- egalitatea posibilităţilor (Amartya Sen)
- redistribuire şi/sau recunoaştere (Nancy Fraser): diferenţa dintre „nedreptatea socio-economică, ce este înrădăcinată
în structura politico-economică a societăţii” şi o nedreptate de tip „cultural sau simbolic” (Callinicos, p. 66).

Modele alternative de dezvoltare şi creştere economică.

Dezvoltarea centrată pe oameni („People-centered development”) este o nouă perspectivă asupra dezvoltării
care poate fi caracterizată prin următoarele elemente:
„dreptate: trebuie acordată prioritate asigurării unei existenţe decente tuturor oamenilor
sustenabilitate: resursele pământului trebuie să fie folosite astfel încât să fie asigurată bunăstarea generaţiilor vitoare
inclusivitate: fiecare persoană trebuie să aibă şana de a fi recunsocut şi respectat în calitate de membru al unei
familii, al comunităţii şi societăţii” (Allen şi Thomas, 2000)
Teoriile post-dezvoltării (The Post-development school): Arturo Escobar, Vandana Shiva, Wolfgang Sachs.

Dreptatea globală: globalizare, dezvoltare şi inegalitate.

Dezvoltare, globalizare şi inegalitate.


Dezbaterile despre dreptate la nivel global şi în contextul globalizării presupun acceptarea egalităţii morale
între toţi cei afectaţi de deciziile politice sau economice la nivel global (Dallmayr, 2006, p. ). Această acceptare
reprezintă un principiu minimal al acelor teorii ale dreptăţii globale (sau inter-naţionale) care acceptă existenţa
obligaţiilor morale la nivel global. Acceptarea egalităţii morale dintre indivizi nu este însă suficientă pentru a avansa
şi justifica din punct de vedere normativ modele de transformare a proceselor de globalizare în direcţia corectării
inegalităţilor economice şi sociale la nivel global.
În contextul discuţiilor despre dreptatea globală, se întrepătrund cel puţin două probleme empirice: cea de a
şti dacă procesele de globalizare economică au adâncit inegalităţile (intra-naţionale, dar şi inter-naţionale), şi cea de a
şti dacă condiţia celor mai sărăci indivizi s-a înrăutăţit în contextul globalizării (Singer, 2002, p. 79). Deşi cele două
probleme sunt distincte din punct de vedere factual, ambele sunt relevante din punct de vedere normativ.
Dimensiunea sărăciei la nivel la global a devenit astăzi dramatică – 2,8 miliarde de oameni trăiesc cu mai
puţin de 2$ pe zi, dintre care 1,2 miliarde de oameni trăiesc cu mai puţin de 1$ pe zi. Această condiţie de sărăcie
extremă are consecinţe nefaste asupra speranţelor de viaţă şi a calităţii vieţii celor care trăiesc în această situaţie. Pe
lângă problemele umanitare enorme, această situaţie trimite către nevoia de a examina cauzele acestei situaţii şi de a
formula modele de relaţii şi reguli globale juste care să prevină inechităţile extreme (Singer, 2002).
Majoritatea studiilor despre inegalitatea globală relevă faptul că prăpastia dintre statele bogate şi statele
sărace ale lumii a crescut pe măsură ce procesul de globalizare a evoluat. Totuşi, nu există un consens în privinţa
stabilirii unor conexiuni cauzale între globalizareşi creşterea inegalităţii globale. Dar, pentru teoria politică, absenţa
argumentelor ştiinţifice legate de cauzele reale ori obiective ale sărăciei globale nu implică abandonarea problemei
inegalităţii şi sărăciei globale ca irelevante din punct de vedere normativ. Inegalitatea, sărăcia şi exploatarea
economică devin astfel manifestări ale nedreptăţii în contextul dezvoltării economice globale.
Vezi Human Development Report, 1999 pentru date şi analize referitoare la sărăcie în lume şi la disparităţile
economice şi sociale dintre statele lumii în contextul globalizării. Consultaţi raportul la următoarea adresă:
http://hdr.undp.org/en/reports/global/hdr1999/

Dezvoltarea economică inegală a statelor a fost analizată cu precădere în domeniul teoriilor dezvoltării, şi mai
recent în teoria politică. În domeniul teoriilor dezvoltării, mai multe direcţii de analiză au încercat să explice care
sunt cauzele dezvoltării inegale ale statelor lumii. De interes deosebit pentru teoria politică este disputa dintre:
- teoriile modernizării (Rostow),
- teoriile dependenţei (Franck, Valenzuela, Dos Santos) şi
- teoriile post-dezvoltării (Escobar, Shiva, Sachs)

Actori politici şi economici consideraţi responabili pentru inegalităţile induse de globalizare: World Trade
Organization (WTO), Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială.
Conform criticilor săi, World Trade Organization (WTO) ar fi unul dintre actorii responsabili pentru „accelerarea
şi extinderea transferului suveranităţii populare de la statele naţiune către corporaţiile globale” (Tony Clarke, citat în
Singer, 2002, p. 51); WTO este „un instrument pentru guvernarea Sudului” (Martin Khor, lider al orgnizaţiei Third
World Network, citat în Singer, 2002, p. 53); alţi critici radicali, precum Vandana Shiva, văd înWTO chiar o sursă a
sclavajului modern, a sărăcirii populaţiei din Sud, iar pentru mişcarea Zapatistas această organizaţie ar reprezenta
„cel mai mare duşman al umanităţii” (Singer, 2002, p. 54).
Într-o formă sistematizată, Singer identifică patru critici principale ale WTO şi, implicit, ale actorilor economici şi
politici care fie participă la elaborarea regulilor WTO, fie beneficiază de rezultatele acestor reguli:
1. WTO plasează consideraţiile economice înaintea grijii pentru mediu, drepturile animalelor, şi chiar a
drepturilor omului
2. WTO erodează suveranitatea naţională
3. WTO este nedemocratic
4. WTO conduce la creşterea inegalităţii; sau (într-o formă mai radicală), face astfel încât bogaţii să fie şi
mai bogaţi, iar săracii lumii ajung într-o situaţie mai rea decât ar fi fost independent de existenţa WTO
(Singer, 2002)

Organizaţii internaţionale şi non-guvernamentale critice ale globalizării (în prvinţa consecinţelor de mediu şi
a celor sociale):
International Forum on Globalization (vezi http://www.ifg.org/)
World Social Forum (vezi http://wsf2008.net/eng/home/)

Dallmayr discută problema inegalităţii globale la trei niveluri analitice distincte:


- Politic: hegemonia politică a Occidentului asupra restului statelor lumii; vezi analizele lui Huntington asupra
„conflictului civilizaţiilor” (2006, pp. 65-67). Revendicările democratice la nivel politic global derivă din
convingerea că „într-o epocă a democratizării, cînd politica globală este infiltrată de slicitări democratice, ordinea
globală nu poate în permanenţă ignora standardele dreptăţii şi legitimităţii democratice” (Dallmayr, 2006, p. 67).
- Economic: inegalitatea puterii politice se reflectă în inegalităţi economice la nivel global. Una din principalele
carenţe ale dezbaterilor pe această temă este legată de dificultatea de a găsi modalităţi acceptabile şi convingătoare
de îmbinare a pieţei libere cu echitatea socială (Dallmayr, 2006, pp. 67-70). Vezi tema responsabilităţii sociale la
Amartya Sen.
- Cultural: „expertocraţia” şi „Europenizarea planetei”. Concentrarea cunoaşterii în societăţile occidentale, dominaţia
modelului tehnologic occidental, reducerea diversităţii formelor culturale, utilizarea ştiinţei pentru întărirea
controlului social (Dallmayr, 2006, pp. 70-).

Soluţii normative.
Din punct de vedere utilitarian, inegalitatea globală nu ridică probleme sociale decât în măsura în care
contextele de inegalitate economică produc şi sărăcie extremă. Această poziţie este cel mai simplu ilustrată de către
Singer: „inegalitatea nu este în sine un lucru semnificativ. Inegalitatea contează pentru că are un impact asupra
bunăstării” (Singer, 2002, p. 84). Din punct de vedere utilitarian inegalitatea devine o problemă morală în măsura în
care aceasta afectează imaginea de sine şi poziţia în societate a celor defavorizaţi (ibidem).
Din punct de vedere al teoriei dreptăţii ca echitate extrapolată la nivel global, inegalitatea este justificată
moral doar în măsura în care produce cele mai bune rezultate pentru cei mai dezavantajaţi. Vezi în această privinţă
analizele lui Pogge.
Teoriile cosmopolite ale dreptăţii pornesc de la ideea că „lărgirea sau globalizarea participării politice
contribuie nu doar la legitimitatea anumitor politici particulare, ci şi la crearea unui sentiment autentic al dreptăţii
cosmopolite sau globale” (Dallmayr, pp. 73-4).