SURSA:

https://ultrapsihologie.ro/2015/09/19/tulburari-de-limbaj-intalnite-la-
prescolari/
TULBURARI DE LIMBAJ ÎNTÂLNITE LA
PREȘCOLARI
de Cabinet Psihologic Bucuresti • 19 septembrie 2015

TULBURARI DE LIMBAJ ÎNTÂLNITE LA PREȘCOLARI

În decursul dezvoltării ontogenetice, însușirea și dezvoltarea limbajului presupun

un efort îndelungat. Acest fapt se întâmplă spontan de cele mai multe ori prin
relațiile cu cei din jur datorită tendinței de a verbaliza, mai ales prin joc ca acțiune
predominantă la început de viață. Pe langă aceste acțiuni spontane, apar treptat și
activitățile cu scop educativ (ascultarea și reproducerea de povestiri, citirea
imaginilor, educația primită în gradinițe). Pe lângă particularităţile fireşti, în
dezvoltarea vorbirii preşcolarilor şi şcolarilor mici pot să apară unele tulburări de
vorbire care au tendinţa să se stabilizeze sau chiar să se agraveze. Aceste tulburări
se numesc defecte de vorbire şi ele pot apărea, în principal, datorită unor deprinderi
greşite de vorbire cauzate sau susţinute de o educaţie lacunară sau incompetentă,
dar şi datorită unor particularităţi ale aparatului fonator, ale analizatorului
verbomotor şi analizatorului auditiv de care depinde pronunţia corectă. “Nu trebuie
să neglijăm factorii importanți în însușirea și dezvoltarea limbajului, și anume:
mediul de viată și activitate, preocuparea adulților pentru stimularea vorbirii,
legatura de atașament, eficiența procesului instructive-educativ, capacitățile
intelectuale ale copilului, afectivitatea, motivația pentru activitate și personalitatea
acestuia.” (E. Verza, 2003)

La început, vorbirea copilului se formează și se dezvoltă pe baza unor activități

nesistematice, începand ca odata cu perioada preșcolară să fie mai solicitat de
diferite sarcini și acțiuni organizate, cărora trebuie să le răspundă într-un mod
organizat, prin intermediul unei exprimări din ce in ce mai coerentă, prin cuvinte,
propoziții și fraze. “Copilul învată exprimarea cuvintelor prin imitație și prin joc.
Ulterior, la formarea propozițiilor se respect regulile gramaticale, pe baza așa-
numitului “simț al limbii” care este diferit de la un cuvânt la altul și influențează
evoluția și învățarea limbajului.” (E. Verza, 2003) Un număr tot mai mare de copii
întâmpină dificultăți sau întârzie să prezinte acest “simț al limbii”. Lipsa de
stimulare prin intermediul poveștilor, precum și substituirea lor cu variante video
ale poveștilor clasice dublate de traduceri neadaptate limbii române oferă modele
verbale deficitare. “Întârzierile de limbaj au manifestări tardive a structurilor
lingvistice, a imposibilității de a exprima forme de limbaj evaluate, specific vârstei
cronologice a subiectului, limite la utilizarea unui vocabular sărac, formulare
deficitară sub aspect fonologic și semantic, înregistrarea unor progrese reduse în
înțelegerea comunicării și în achiziția limbajului, etc.” (E. Verza, 2009) Acțiunea
unor factori frenatori conduce la aparița tulburărilor de vorbire. Acestea se remarcă
de timpuriu în dezvoltarea copilului, dar pot apărea și dupa perioada
antepreșcolară, chiar și mai târziu cu un debut brusc. Clasificările tulburărilor de
limbaj au evoluat de la cele mai simple spre unele din ce în ce mai complexe. De la
împărțirea duală a tulburărilor de limbaj în dislalalii și disfonii (Parell) la
clasificarea lui Von Ripper în: tulburări de articulație, tulburări de ritm, tulburări
de fonație și simbolizare sau la cea propusă de Hvatțev în: dislalii, tulburări de ritm
și fluență, tulburări cerebrale și de voce, există o certa evoluție. Treptat, s-a recurs
la diverse criterii de clasificare a tulburărilor de limbaj, fiecare operațional în felul
său (D. Ungureanu, 1998): • Criteriul etiologic • Criteriul simptomatologic •
Criteriul anatomo-fiziologic • Criteriul lingvistic • Criteriul temporal • Criteriul
psihologic. Emil Verza (1982) propune o clasificare importantă, echivalentă cu o
autentică taxonomie a tulburărilor de limbaj. Acestea se pot clasifica în șapte mari
categorii, după cum urmează: 1. Tulburări de articulație (pronunție): dislaliile,
rinolaliile, disatriile 2. Tulburări de ritm și fluență: bâlbâiala, logonevroza,
tahilalia, bradilalia, aftongia, tulburări pe bază de coree 3. Tulburări de limbaj
scris-citit: dislexiile, disgrafiile, alexiile, agrafiile 4. Tulburări de voce (fonație):
disfonii, afonii, fonastenii, microfonia, macrofonia, mutația patologică a vocii 5.
Tulburări polimorfe: alaliile, afaziile 6. Tulburări de dezvoltare generală a
limbajului: sindromul de întârziere (nedezvoltare) generală a vorbirii, mutismul
psihogen, autismul global. 7. Tulburări pe baza unor disfuncții psihice: dislogii,
ecolalii, jargonofazii, bradifazii.

DESCRIEREA PRINCIPALELOR TULBURĂRI DE LIMBAJ ÎNTÂLNITE LA

PREȘCOLARI

La preșcolari se pot manifesta tulburări de vorbire ca mutismul elective, afonia

(vorbirea șoptită), disatria, logonevroza, bâlbâiala. Printre tulburările de vorbire cel
mai des întâlnite la preșcolari, amintim dislaliile sub forma rotacismului și
sigmatismului. Se mai întâlnesc și tahilalia și bradilalia. În prezentarea tulburărilor
de limbaj vom utilize clasificarea propusă de Emil Verza (1982), insistând doar
asupra celor ce se manifestă frecvent în perioada preșcolară. • Tulburările de
pronunție sau articulație Cele mai frecvente tulburări de limbaj sunt reprezentate de
tulburările de pronunție, și anume, dislaliile, care se manifestă prin deformarea,
substituirea, omiterea și inversarea anumitor sunete în vorbirea spontană și în cea
reprodusă. Dislalia poate avea mai multe forme în funcție de simptomatologia ei, și
anume: simplă (monomorfă) sau totală (polimorfă). Din punct de vedere etiologic,
dislalia poate fi de două tipuri: dislalie mecanică (disglosie) și dislalie funcțională.
Din punct de vedere al momentului apariției, dislalia poate fi congenitală și
dobândită, iar din punctul de vedere al criteriului dominanței în raport cu alte
tulburări, dislalia poate fi primară sau secundară. Emil Verza menționa că
“frecvența dislaliilor este în funcție de vârstă, de sex, de nivelul de dezvoltare
psihică, de anuturaj, de condițiile de educație, de condițiile economice, de
particularitățile de limbă, etc.” (E. Verza, 2003) Unii autori remarcă o frecvență
ridicată a dislaliilor la vârstă mici și descreșterea numărului de cazuri în raport cu
înaintarea în vârstă. Tulburările de limbaj determină modificări în viata și
activitatea oricărui individ. Cauzele dislaliilor sunt multiple și variate. Date
logopedice confirm ideea conform căreia la copiii stângaci, întârzierile în aparița și
dezvoltarea limbajului au o frecvență mai mare decât la copiii dreptaci. În dislalie,
sigmatismul și parasigmatismul ocupă un loc central, fiind frecvente la copiii de
vârstă preșcolară, dar se întâlnesc și după această perioada. “Sunetele siflante,
șuierătoare și africante s, ș, z, j, ț, ce, ci, ge, gi sunt înlocuite adeseori între ele, dar
și cu alte sunete, în special cu t și d.” (E.Verza, 2003) Printre cauze se numără
deficiența de auz, care determină incapacitatea discriminării sunetelor , adoptarea
unui model neadecvat sau existența unui mediu social nestimulant pentru copii. În
literatura de specialitate, printer cauze se mai număra și anomaliile dentomaxilare,
despicăturile de val sau buze și o serie de fenomene rinolalice. Formele de
sigmatism sunt: Sigmatismul interdental este cea mai frecventă formă, prin
pronunțarea sunetelor siflante cu limba între dinți. Această formă apare frecvent la
copiii mici din cauza lipsei dinților din față, dar poate persista și după creșterea lor
datorită unor factori determinanți. Sigmatismul lateral apare ca o consecința a
formării jetului de aer prin dreapta (sigmatism lateral dexter) sau stânga (sigmatism
lateral sinister). Mai există și o formă de sigmatism bilateral, atunci cand aerul iese
simultan pe ambele parți. Atunci când vârful limbii se sprijină pe dinții care sunt
prea apropiați și nu permite aerului să iasă prin spațiul interdental, vorbim de o alta
forma a sigmatismului, sigmatismul addental. Sonoritatea sunetelor siflante este
alterată datorită ieșirii aerului în formă de evantai. Sigmatismul strident se
caracterizează prin sonoritatea prea mare a siflantelor. Sigmatismul palatal se
produce prin retragerea vârfului limbii mult spre bolta palatină, apărând un sunet
șuierător sau fricativ. „Sigmatismele labial sau labio-dental se întâlnesc mai rar in
practica logopedică. În primul caz, pronunția se realizează cu participarea
proeminentă a buzelor și fără sprijinul incisivilor superiori, apărând un fel de ș sau
f, iar în al doilea caz, producerea siflantelor se face cu ajutorul incisivilor superiori
și a buzei inferioare care acoperă dinții inferiori.” (E. Verza, 2003) Sigmatismul
nazal apare atunci când palatul moale nu-și mai poate îndeplini funcțiile, sunetele
fiind transformate în „ng”. În acest caz este vorba de despicăturile palatale sau
imobilitatea palatului în urma diverselor operații. Rotacismul sau pararotacismul
reprezintă o alta forma a tulburărilor de pronunție. Rotacismul reprezintă
deformarea, omisiunea sau inversarea sunetului „r”, iar pararotacismul reprezintă
înlocuirea sa cu un alt fonem. „Cauzele care determină apariția lor sunt anomaliile
anatomice sau funcționale ale limbii: construcția prea groasă, frenul prea scurt sau
prea lung al limbii, defecte ale boltei palatine, deficiențe ale auzului fonematic sau
fizic, imitarea unor modele deficitare de pronunție și factori de natură psiho-socială
care duc la fixarea deprinderii greșite care creează o serie de complexe ce se
repercutează asupra întregii personalități.” (E. Verza) Sunt înregistrate peste 30 de
forme de rotacism în literatura de specialitate. Emil Verza descrie în anul 2003 ca
forme de rotacism ale dislalicilor din România următoarele: - Rotacismul
interdental-se produce prin vibrarea vârfului limbii sprijinit pe incisivii superiori
sau chiar prin atingerea cu limba a buzei superioare. - Rotacismul labial-atunci
când sunetul se formează prin vibrarea buzelor, iar limba are un ușor joc. -
Rotacism labiodental-când buza superioară vibrează, atingând incisivii inferiori sau
vibrează buza inferioară și atinge incisivii superiori. - Rotacismul apical-se
produce atunci când lmba este strâns lipită de alveole în timpul pronunției,
nepermițând vibrația necesară. - Rotacismul bucal-prin scurgerea aerului printre
limba și obrajii care intră în vibrație. - Rotacismul velar-nu vibrează vârful limbii,
ci vălul palatin. - Rotacismul nazal-când se produce un „r” strident, cu
caracteristici nazale. - Rotacismul uvular-când vibrația pentru sunetul „r” se
realizează cu ajutorul uvulei. (E.Verza, 2003) Lambdacismul și paralambdacismul
constă în deformarea, omsiunea și înlocuirea sunetului „l”. În paralambdacism,
sunetul „l” este înlocuit frecvent prin dublarea vocalei care urmează în cuvânt, dar
și cu sunetele „n”, „t” , „i” , „d”, „g”, „r”. Există și în cadrul acestor tulburări de
pronunție o clasificare, după cum urmează: - Lambdacism interdental-se formează
prin introducerea vârfului limbii între dinți, afectând sonoritatea sunetului. -
Lambdacism nazal-provocat de coborârea vălului palatin, astfel încât aerul iese pe
nas. - Lambdacism afon-coardele vocale participă puțin sau deloc la emisia
sunetului. Betacismul și parabetacismul sunt alte forme dislalice și se
caracterizeaza prin afectarea sunetului “b”. Capacismul și paracapacismul-este
afectat sunetul “c”. Deltacismul și paradeltacismul-sunt afectate sunetele “d” și “t”.
Fitacismul și parafitacismul-sunt afectate sunetele “f” și “v”. Gamacismul și
paragamacismul-sunt afectate sunetele “g” și “h”. Nutacismul și paranutacismul-
sunt afectate sunetele “n” și “m”. Emil Verza propune o terminologie
corespunzătoare pentru afectarea sunetului “h”-hamacism și parahamacism, pentru
afectarea sunetului “t”-tetacism și paratetacism, pentru afectarea sunetului “m”-
mutacism și paramutacism și pentru afectarea sunetului “v”-vitacism și
paravitacism. (E. Verza, 2003) Atât la copiii normali de vârstă școlară mică, cât și
la copiii cu deficiențe de intelect, cele mai frecvente forme de dislalie sunt:
rotacimul, sigmatismul și tetacismul, diferența între acești copii fiind cea potrivit
căreia la copiii normali, formele de sigmatism sunt mai frecvente decât formele de
rotacism. Disatria este, în aparență, o tulburare de articulație, de pronunție, dar și
de rostire, fiind o tulburare instrumentală fono-articulatorie expresivă, cu aspect
confuz, neclar, în multe cazuri greu de înțeles. Este o tulburare gravă de limbaj,
asociindu-se cu afecțiuni cerebrale sau neuronale majore ale organismului. Dintre
cauzele disatriei menționăm: - Boli infecțioase de tip meningo-encefalită - Leziuni
cerebrale minime - Handicap motor central - Paralizie crerebrală - Imaturitate
motorie centrală Din punctul de vedere al criteriului etiologic, disatria poate fi
organică sau funcțională. După localizarea afecțiunii funcționale putem vorbi
despre disatrie corticală, bulbară sau pseudobulbară, disatrie cerebeloasă sau
subcorticală. Din punctul de vedere al gradului de afectare, există disatrii mascate,
parțiale sau disartrii totale, iar după momentul apariției, disatriile se împart în
preverbale, verbale sau postverbale.

• Tulburările de ritm și fluență Acestea nu afectează nici articulația fonemelor, nici

fonația lor, nici semantizarea actului verbal-intelectual, nici recurgerea la limbajul
scris-citit, ele alterează, uneori grav, capacitatea de comunicare al indivizilor
respectivi, viciază capacitatea de expresie cursivă a vorbirii. Din această categorie
fac parte (D. Ungureanu): - Vorbirea precipitată (tumultus sermonis): generează
ritmuri variate în oralitatea persoanei, incluzând faze de comprimare sau chiar
pierdere, omisiuni a unor întregi silabe, cu precădere a celor terminale - Tahilalia:
vorbirea rapidă, dar constantă, debit peste media normală acceptată, punând în
dificultate gândirea receptorului în a urmări mesajul - Bradilalia: contrară tahilaliei,
este expresia unei vorbiri prea lente, greoaie, enervante, care nu poate fi corelată cu
gandirea vorbitorului - Logoreea: asemănătoare tahilaliei, foarte bogată în forme,
dar nu și în conținut, menținându-și constant și obositor, obsedante pentru receptor,
expresia corectă, debitul, ritmul și fluența - Aftongia: tulburare de ritm și fluență de
tip funcțional, localizată la nivelul mușchiilor limbii care prezintă un tonus
nefiresc, care generează spasme în oralitate - Tulburări pe bază de coree: vorbirea
este tremurată, caracterizată prin spasme, ticuri incontrolabile - Disfemiile:
tulburări propriu-zise de ritm și fluență din grupa bâlbâielii. Există o serie de cauze
care determină tulburările de ritm și fluența, și anume: aspectele ereditare și neuro-
endocrine, dominanța cerebrală, retardul în dezvoltarea vorbirii, întârzierea în
dezvoltarea psihofizică generală. Tulburările de comportament, dezechilibrele
emoționale, evenimentele traumatizante conduc către dezorganizarea
comportamentului copilului, reflectată inclusiv la nivel verbal. Bâlbâiala apare ca
urmare a unor dezechilibre emoționale profunde și prelungite în timp. Este o
tulburare a vorbirii ce constă în sincope și chiar blocaje în cursivitatea vorbirii,
întreruperile fiind situate în special la nivelul primelor silabe din cuvinte, fiind
însoțite de spasme, ticuri sau mișcări parazitare, bruște cu tonus ridicat. În multe
forme de bâlbâială sunt afectate simultan aspectele prozodice ale vorbirii
(intonația, intensitate, modulație, accent), care sporesc gradul de neînțelegere a
vorbirii. De obicei, bâlbâiala se instaleaza brusc, pe neaștepate, chiar și pentru
logopat. La copii, bâlbâiala poate fi precedată de o stare de irascibilitate crescută,
lipsa poftei de mâncare, apatie, o muțenie de câteva ore sau chiar pentru mai multe
zile. Emil Verza în „Manualul de psihopedagogie specială” consemnează trei
forme de bâlbâială (după criteriul simpomatologiei): clonică, tonică şi mixtă. „În
bâlbâiala clonică apar întreruperi ale fluenţei vorbirii, determinate de prelungirea
sau repetarea unor sunete şi silabe. În forma tonică se produce un blocaj la nivelul
primului cuvânt din propoziţie, prin prezenţa unui spasm articulatoriu ce poate
dura mai mult sau mai puţin, în funcţie de gravitatea acestuia. Forma mixtă este
cea mai complexă deoarece sunt prezentate caracteristicile primelor două.” (Emil
Verza, 2009) După criteriul momentului apariției, bâlbâiala poate fi inițială,
episodică și bâlbâiala propiu-zisa. În unele cazuri bâlbâiala poate să dispară de la
sine, dar, de obicei, datorită unor condiţii de mediu nefavorabile şi a unor greşeli
educative, copilul devine conştient de defectul său şi bâlbâiala se agravează,
putând deveni chiar o boală a întregii personalităţi cu repercursiuni asupra
comportamentului: devine suspicios, negativist, neîncrezător, anxios. Prin
persistența în timp a bâlbâielii, trăirile negative ce au loc pe plan psihologic îl
fragilizează pe logopat, instalându-se un fond nevrotic ce conduce către
accentuarea bâlbâielii și către o fobie față de vorbire. “Astfel, o bâlbâială
conștientizată, cu trăiri interioare de mare intensitate, pe un fond nevrotic și cu
prezența fobiei față de vorbire, o numim logonevroză.” (E. Verza, 2009) Prin
intervenţia timpurie în înlăturarea cauzelor predispozante şi declanşatoare, prin
crearea unor condiţii speciale de revenire la vorbirea normală, se înlătură definitiv
bâlbâiala. Bilingvismul este un fenomen tot mai des întâlnit, solicitând individual
atât din punct de vedere al adaptării sociale, cât și al capacității de răspuns la
sarcinile școlare. Fenomenul de bilingvism este întâlnit și la copiii ce provin din
familii mixte sau ca urmare a introducerii a unei limbi străine de la o vârstă
fragedă. Sistemul de învățământ românesc se confruntă cu tendința de a introduce
studiul unei limbi străine de la o vârstă timpurie. Acest fapt aduce un plus de
dificultate copiilor cu deficiențe de vorbire și, din contră, nu contribuie la
dezvoltarea limbajului copilului și la ameliorarea deficiențelor, ci le agravează.
Bilingvismul poate fi o cauza a tulburărilor de ritm și fluență.

• Tulburările de voce Aceste tulburări cuprind distorsiunile spectrului sonor care se

referă la intensitatea, timbrul, înălțimea și rezonanța sunetului. Dintre cauze,
amintim: Cauze organice congenitale sau dobândite: - Malformații ale organelor
fonatoare - Tumori benigne ale faringelui, micoze faringiene - Inflamații
laringiene, asimetrii ale laringelui - Rinite cronice. Cauze funcționale: - Hipotonie
a palatului moale - Forțarea vocii în intensitate și înălțime - Paralizii ale mușchilor
laringelui, ale coardelor vocale. Cauze psihogene: - șoc emoțional - stres psihic -
boli psihice - forțarea vocii prin imitarea vocii unor alte persoane. Tulburările vocii
pot fi clasificate după două criterii: după criteriul cantitativ (disfonii și afonii) și
după criteriul localizării (laringofonii și rinofonii). Din punct de vedere
simptomatologic, în copilărie și mai ales în perioada pubertății, vocea oscilează
prin intensitate, timbru și modulație, atât cu dificultăți vocale, cât și cu dificultăți
de emitere corectă a sunetelor și cuvintelor cu un anumit grad de complexitate.
Apar, așadar, disfoniile, ca tulburări ale vocii vorbite și disodiile, ca tulburări ale
vocii cântate. Disfoniile pot debuta în copilărie cu răgușeală și o înăsprire a vocii,
acestea devenind voalată, spartă, bitonală și de falset. Disfoniile de tip funcțional
apar frecvent la copii, întrucât dezvoltarea componentelor aparatului fonator
solicită o adaptare continuă căreia copilul nu-i poate face față eficient, iar vocea
devine netimbrată, cu un caracter monoton. Apare de obicei la copiii timizi,
inhibați, deprimați. Dificultațile de voce sunt unori întreținute de membrii familiei,
pe care copilul îi imită. Copilul poate dezvolta o voce stridentă sau redusă, cu un
timbru dezagreabil, în funcție de momentele prin care trece acesta.

• Tulburări de dezvoltare generală a limbajului Mutismul psihogen, electiv sau

voluntar se caracterizează prin situația unui copil care are resursele necesare de a
comunica, care a achiziționat resursele vorbirii, însă refuză schimburile cu mediul
social. Cauzele mutismului electiv sunt legate de evenimentele traumatizante,
traume, acte de violență sau conturarea unor tulburări de atașament de tip inhibat.
Legăturile de atașament dezorganizate și insecurizate conduc copilul către o stare
de mare fragilitate. Acesta este necomunicativ, trăiește o profundă insecuritate în
raport cu mediul său social, fiind retras și cu mari dificultăți ale reglajului
emoțional. Copilul cu o tulburare de atașament de tip inhibat este greu de consolat,
iar comportamentul lui poate fi interpretat ca un refuz de a interaționa cu mediul.
Identificarea tulburării de atașament inhibat este esențială în realizarea
diagnosticului pentru o intervenție logopedica corespunzătoare. Emil Verza (2009)
evidenția instalarea mutismului electiv pe un fond vulnerabil și a unei sensibilități
exacerbate a subiectului.

Bibliografie:

Verza, Emil (2003). Tratat de logopedie volumul I. Editura Humanitas, București

Verza, Emil (2009). Tratat de logopedie volumul II. Editura Semne, București
Verza, Emil (1973). Conduita verbală a școlarilor mici, Editura Didactică și
pedagogică, București