Argoul în româna actuală

Elaborat: Gudumac Diana

 „Argoul este cuvîntul ajuns ocnaş.”
Victor Hugo

Din cuvînt marginal al limbii franceze, substantivul argot  s-a răspîndit în mai multe limbi
europene ca denumire a unui ansamblu de elemente lingvistice dificil de definit. Nu de puţine
ori, dorinţa de a realiza delimitări cît mai exacte sau, dimpotrivă ,exprimarea de factură  eseistică
ori impresionistă  au contribuit la apariţia unor ambiguităţi şi confuzii care, în timp, s-au dovedit
adevărate piedici în constituirea unui cadru teoretic cuprinzător şi adecvat, care să  permit
descrierea şi interpretarea rolurilor pe care le îndeplinesc, în comunicare, cuvintele şi expresiile
argotice. Fenomenul este remarcat de Albert Dauzat, unul din cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi
cercetători ai argoului: „De altfel, mistificările şi escrocheriile se prezintă  la tot pasul în istoria
argourilor. Pentru lingvist, nici un alt domeniu nu este mai fertil în capcane,mai bogat în mărturii
mincinoase, în documente falsificate de fantezia scriitorilor sau de rea-voinţa celor interesaţi,
ceea ce complică  în mod deosebit studiul ştiinţific al acestor modalităţi de a vorbi” (Dauzat,
1929: 9).
Albert Dauzat, care consideră  că  fr.argot  provine dintr-un termen dialectal:
„ Argot  provine dintr-un vechi cuvînt provensal, argaut , existent în regiune arodaniană şi care,
iniţial, însemna haină, dar care s-a depreciat imediat la sensul de «haină  veche», apoi la cel de
«ţoale, zdrenţe». Prin urmare, Regatul Argoului ar însemna Regatul Zdrenţelor. Ce poate fi mai
natural decît zdreanţa ca simbol al calicului?”
Până nu demult se considera că argoul este un limbaj convenţional, folosit mai ales de
vagabonzi, răufăcători, ocnaşi şi de alţi marginali, pentru a nu fi înţeleşi de restul societăţii şi de
autorităţi. Astăzi se constată că argoul se extinde cu mult peste limitele acestor sfere specifice şi
este un limbaj practicat, de regulă, de grupuri de vorbitori, constituite după diverse criterii: de
vârstă, de interese, profesionale, teritoriale ş.a., fiecare grup stabilind propriul său mod de
exprimare, aşa încât ar fi mai corect să vorbim nu despre argou, ca fenomen unitar, ci despre
argouri. 
În prezent argoul se foloseşte chiar şi de persoane instruite, ca o „variantă de
alternativă” a limbajului literar, mai ales pentru expresivitate, şi se face simţită intenţia, ba chiar
plăcerea unor vorbitori, a unor ziarişti, de a impresiona, de a şoca, de a epata prin acest limbaj.
Cel mai dinamic este argoul tinerilor, pentru care argoul are şi o funcţie identitară pronunţată,
demonstrând apartenenţa la un anumit grup, precum şi o modalitate de a se deosebi de ceilalţi,
în special de cei mai în vârstă, prin felul de a se exprima. Condiţiile care favorizează  apariţia unui
argou sînt, în viziunealui Dauzat, viaţa în comun a unor indivizilor care formează  grupuri izolate,
mobilitatea socială şi influenţa limbilor străine.
Factorii ce au stat la formarea argoului in limba română sunt sunt multipli: istoria

2
contradictorie a termenului, insuficienţa mărturiilor scrise asupra unor fapte de limbă specifice
registrului argotic oral, absenţa unor criterii ferme de definire a termenului, imprecizia unor
definiţii date argoului în dicţionare, dinamica internă proprie acestui limbaj. Se poate discuta
despre argou ca despre un concept bine conturat, care nu poate fi confundat cu alte limbaje sau
variante ale limbii, chiar dacă, în timp, accepţia sa a evoluat. Dacă în trecut argoul era limbajul
specific hoţilor, răufăcătorilor sau plebeilor, în prezent, se poate vorbi despre o lărgire a
semnificaţiei acestui concept în care trăsăturile definitorii capătă noi dimensiuni. De-a lungul
timpului, în definirea argoului, predomină una sau alta dintre caracteristicile sale: criptic,
identitar, convenţional, ludic şi expresiv. În prezent, datorită schimbărilor din societate care oferă
oamenilor diverse şi multiple opţiuni de alegere a profesiei şi a petrecerii timpului liber,
componenta socioidentitară este cea mai importantă, fiind acceptată ca modalitate de
individualizare printr-un limbaj distinctiv şi expresiv. Deşi zonele de interferenţă dintre argoul
socioidentitar şi jargoanele profesionale (tehnolecte) sunt din ce în ce mai mari voi face o
distincţie clară între argou ca limbaj expresiv socio-identitar şi jargon ca limbaj tehnic. Vorbitorii
unei limbi apelează la elementele de jargon atunci când acestea denumesc ,,instrumente”
necesare în interiorul unui domeniu şi argotizează atunci când vor să mascheze o realitate şi să
impresioneze.
În cazul argoului adolescenţilor, se poate observa un raport invers faţă de
preponderenţa particularităţilor argoului general sau comun. Explicaţia constă în faptul că
limbajul specific grupărilor de adolescenţi reflectă în mod direct particularităţile vârstei
(nonconformismul, spiritul inovator, ludic şi umorist.

La adolescenși argourile se manifestă în mode special , întrucât pasiunile şi

preocupările ce îi reunesc (sportul, muzica, petrecerile, internetul etc.) şi circumstanţele
(cartierul în care locuiesc, instituţia în care studiază) sunt diferite. Tinerii din cartierele
mărginaşe tind să se distingă prin comportament, vestimentaţie, dar şi prin limbaj de alte ,,găşti”
sau grupări pe care le percep ca adversare. Cu toate acestea, variaţiile lingvistice nu sunt
remarcabile, motiv pentru care preferăm să discutăm despre un argou unic al adolescenţilor. La
nivel lingvistic, acest fapt se reflectă prin adoptarea unui limbaj nonconformist şi ludic de către
tinerii care, biologic, au depăşit vârsta adolescenţei. Surse ale argoului adolescenţilor, am
prezentat provenienţa termenilor care, în principiu, sunt cuvinte din limba comună aparţinând
diferitelor limbaje sectoriale (medical, muzical, sportiv, tehnic) sau împrumuturi argotice
(preponderent rusești şi englezeşti).
În schimb, sub influenţa comunicării online, termenii de origine anglo-americană sunt din
ce în ce mai des folosiţi. Prin intermediul limbii engleze, adolescenţii împrumută o serie de
cuvinte din japoneză (arrigatou ,,mulţumesc”, kawaii, ,,drăguţ, adorabil”).

Argoul tinerilor se distinge printr-o originalitatea limbajului argotic la nivel lexico-

semantic, fonetic şi grafic. În formarea cuvintelor noi (prin derivare, compunere, conversiune şi
abreviere) sunt ,,exploatate” deopotrivă resurse şi tipare existente în limbă, dar şi împrumutate,
în general, din engleză.
Utilizarea în conversaţiile directe a siglelor specifice comunicării online împrumutate din
engleză (D.N.D. [do not disturb], B.R.B. [be right back]), şi a abrevierilor româneşti create după

3
modelul englezesc (LMA [la mulţi ani], CF [ce faci], CMZ [ce mai zici]) reprezintă, de asemenea,
mărci ale apartenenţei de grup.

Limba vorbită din dicționare, mass-media din lucrări lexicografe, dar și din texte
literare cu coloratură argotică oferă o imagine convingătoare asupra dinamicii, vitalității și
creativității interne a limbiii române utilizate după 1990. În contrast cu rigiditatea, stereotipia și
„cenușiul” stilistic al limbii de lemn din perioada dictaturii comuniste, româna perioadei „de
tranziție” datorează limbajelor neconvenționale expresivitatea, pitorescul, inventivitatea lexicală
și caracterul relaxat al exprimării de la discursul public la cel privat. Astăzi, rusismele pătrund în
limbajul basarabenilor nu pe cale „oficială”, cum era în perioada când limba rusă se folosea în
toate sferele vieţii sociale, ci pe calea adoptării elementelor periferice, de argou.  
Există deja un registru relativ stabil de cuvinte preluate din rusă nu cu sensul lor literar,
ci cu semnificaţia argotică, adaptate la sistemul gramatical al limbii române, printre care se
evidenţiază:verbe: a abaldi – a fi surprins, şocat, a se vrubi – a înţelege, a-şi da seama, a se
vîpendri (substantiv: vîpendrioj) – a face nazuri, a face fiţe, a başli – a plăti, a gani – a vorbi
aiurea, neconvingător, a gruzi – a certa, a speria pe cineva, a muti – a pune ceva la cale, a se
prikăli – a lua peste picior pe cineva, a se kalbasi (şi în traducere: a se cârnăţi) – a se distra foarte
bine, a kidăni – a înşela pe cineva, a se vtiuri – a se îndrăgosti; substantive: babki– bani,
dolari, bazar – vorbă, discuţie, bomj – boschetar, bîk – bărbat zdravăn, gudioj – chef
mare, krîşă – protecţie, pilă, loh – prost, paţan – băiat, tacikă – maşină, strelka –
întâlnire, tormoz– om care înţelege greu, tusovka – agapă, petrecere, fignea – ceva
nesemnificativ, radaşi – părinţi, tiolka – fată, şmon – control, agitaţie, ment, musor –
poliţist, telik – televizor, kaziol – prost, karifan – prieten, fişkă, hohmă – glumă, havcik –
mâncare,tocika – crâşmă, bratan – prieten, ciuvak – băiat, ciuvihă – fată;adjective: blatnoi –
modern, borzîi – mândru, fudul, kliovîi –interesant, bun, krutoi – dur, super, pofig/pofighist –
indiferent, blazat, ciotkii, ciotkos – bun, valoros, şustrîi (şustreak) – isteţ, descurcăreţ, levîi – de
proastă calitate, tuparîlîi – foarte prost,prikolnîi – interesant, hazliu; adverbe, expresii – karoce
– mai în scurt, în fine, gluha – rău de tot, blin – interjecţie ce exprimă stupoarea, na haleavu, na
şaru – pe gratis, po paniatiam – corect, conform înţelegerii/tradiţiei, a avea sdviguri – a fi nebun,
a face o padlă/padleankă – a face un lucru rău, a aprinde farele la pavarot – a fi atent, a umbla
nalevo – a fi infidel(ă), v nature – serios, adevărat, a spune macaroane (a pune macaroane pe
urechi) – a minţi.
Pe lângă aceste elemente împrumutate din limba rusă, în argoul basarabean apar şi alte
barbarisme, care îi dau un aspect total deosebit de forma literară a limbii române. Mai trist este
că cei care nu cunosc limba rusă nici nu sesizează că aceste lexeme sunt cuvinte străine, dintr-un
limbaj incult, care urâţesc la maximum limba română. Un asemenea mod de a vorbi se află în
opoziţie tranşantă faţă de limbajul standard, devenind astfel un model de totală incultură a
exprimării.
Argoul utilizează din plin cuvinte populare, multe lexeme cu sens peiorativ, cum ar fi
gaşcă, fraier, bostan (cap), greblă (pieptene), fasole (dinţi). Este foarte productivă schimbarea de
sens a unor cuvinte: bombă (foaie cu răspunsul pregătit, pentru a copia la examen), balcoane
(sâni mari), ceainic (prost), birou (bar), bazar (vorbă) etc. Sunt utilizate masiv împrumuturile - din
engleză: cool (f. bun), OK (bine, în regulă), super (f. bine), fine/fain (bun, drăguţ); din limba
4
ţigănească: baftă, mişto, gagică; în argoul basarabean - din limba rusă: tusovka (petrecere),
strelka – întâlnire. Există chiar şi o serie de frazeologisme de dată recentă, preferate pentru
sensul ludic: a închide râşniţa - a închide gura, a lua la ceainic - a se îmbăta, a merge cu auto-
călcâiele, cu auto-pasul - a merge pe jos, a se hlizi ca capra-n tren - a râde prea mult, a se uita ca
Gheorghe la mătură - a privi mirat, a fi „levîi” ca papucii lui Lenin - a fi straniu, inadecvat. În fond,
majoritatea celor care utilizează astăzi argoul nu mai urmăresc scopul de a nu fi înţeleşi, ci îl
adoptă mai mult pentru expresivitate, chiar pentru a face haz. Şi totuşi, există şi o formă foarte
încifrată - argoul basarabean, care este un subiect aparte.

Argoul devine un mijloc de solidarizare şi de diferenţiere faţă de cei din afara comunităţii
underground. Cercetările mai vechi accentuau  funcţia criptică a argoului, caracterul său de
limbaj secret, inaccesibil celor din exteriorul grupului. Secretul este, desigur, important, mai ales
în limbajul lumii interlope; cea mai mare parte a argoului nu are totuşi statutul de cod secret,
servind în primul rând solidarităţii şi coeziunii: prin deprinderea limbajului, se trece un prim test
de acceptare în grup.
Argoul are  funcţie identitară, cei care folosesc argoul (hoţii care plănuiesc o lovitură,
tinerii care pregătesc o petrecere) o fac uneori pentru a nu fi înţeleşi de alte persoane, dar cel
mai adesea pentru a se integra grupului lor.O altă componentă esenţială a argoului este tripla sa
ipostază ludică,estetică şi expresivă . Prin argou, posibilităţile estetice ale limbii sunt folosite
conştient: cu plăcerea jocului, adeseaumoristic, dar dezvăluind posibilităţi ascunse ale limbii şi
exprimând o subiectivitate. Ca limbajexpresiv, argoul e un mijloc de frondă, de provocare şi
amuzament; o zonă de manifestare acreativităţii anonime. Inovaţia, de exemplu o metaforă
spectaculoasă sau un joc de cuvintesurprinzător, devine model pentru zeci de alte metafore şi
jocuri de cuvinte similare. Argotizarea mesajului are loc prin includerea intenţionată a unor
elemente specifice comunicării de grup. Doar puţine cuvinte sunt înregistrate de dicţionarele
generale cu marca stilistică „argotic”, dar şi acestea nu totdeauna sunt utilizate de toate
grupurile de vorbitori, iar unele sunt deja învechite ca elemente de argou şi nu mai sunt folosite.
Mai mult decât atât, o serie de cuvinte date de dicţionare ca argotice şi deci nerecomandabile
într-o exprimare îngrijită, sunt astăzi foarte populare şi se pare că vorbitorii nu conştientizează
marca lor de element argotic. De exemplu, cuvântul argotic de origine ţigănească „baftă” (noroc,
şansă) apare chiar şi în cele mai surprinzătoare situaţii, de exemplu, ca urare cu prilejul diferitelor
sărbători – ziua de naştere, la nuntă, la aniversări şi alte ocazii, unde exprimarea trebuie să fie şi
este, în general, îngrijită şi mai atent supravegheată. La fel de omniprezente în comunicarea
standard, în special la radio şi TV, au devenit ţigănismele „mişto” (bun), „gagică” (fată), „nasol”
(urât, ridicol). Alte cuvinte argotice de origine ţigănească sau cu marca stilistică „familiar”,
înregistrate de dicţionare, sunt utilizate uneori ca elemente expresive, de exemplu, „dabulă”
(fată zdravănă), „biştari”, „lovele” (bani), „barosan” (despre persoane: mare, important), „ a
ciordi” (a fura), „a uşchi” (a fugi), „a mardi” şi „mardeală” (a bate, bătaie).
Argourile diferă de la un grup la altul, şi deoarece lexicul este supus unor schimbări
permanente, sunt pe larg folosite elemente din graiurile regionale, împrumuturi din alte
idiomuri, abrevieri, cuvinte cu sens modificat etc. I. Iordan scria că în argou nu se face nici o
deosebire între cuvintele propriu-zis argotice şi cele familiare sau populare, „o separare a lor nu-i
posibilă şi nici nu este principial recomandabilă, toate sunt producţia afectului şi fantaziei”.
5
 Astfel, argourile capătă trăsături individuale specifice atât grupului de vorbitori care le
utilizează, precum şi regiunii în care argoul respectiv se formează şi se foloseşte. Astfel că, având
în vedere preferinţa vorbitorilor pentru elementele „periferice” stilistic marcate ale limbajului, în
special pentru cele populare, familiare, regionale, în fiecare zonă geografică, la o anumită etapă,
se poate contura un argou propriu. În acest sens, argoul bucureştean se va deosebi de argoul
ieşean, iar cel ieşean va fi diferit faţă de cel chişinăuian.

Argourile, indiferent de limba în care se constituie, au o serie de trăsături comune, care

vizează în primul rând motivarea, tematica, modul de formare. În plan local, în cadrul unui grup
mai restrâns, cele mai mari diferenţe se fac simţite la nivel lexical. În acest sens, se evidenţiază
pregnant argoul basarabean, în care elementele expresiv argotice sunt preluate din limba rusă,
tot din argou, deci împrumutul este procedeul pe care mizează cel mai mult utilizatorii acestui
argou. Este de remarcat, de asemenea, că argoul rusesc este foarte dezvoltat şi în ultimii ani se
extinde tot mai mult şi mai agresiv asupra multor sfere de comunicare. Pe de altă parte,
basarabenii au deja „experienţa” împrumutului din limba rusă, fiind bine cunoscut numărul mare
de „barbarisme-rusisme” care au invadat vorbirea localnicilor în perioada sovietică (de tipul
„la cuhne am în holodilnic un culioc cubănci ” – „la bucătărie am în frigider o pungă cu borcane”)
şi care, în ultimul timp, s-au mai redus ca număr datorită extinderii sferei de întrebuinţare a
limbii române. „Barbarismele-rusisme” sunt adoptate de categorii variate de vorbitori basarabeni
în mod diferit. Pe de o parte, există vorbitori neavizaţi, cu un nivel redus de cunoştinţe şi care
folosesc rusismele pentru obiecte, realităţi pe care le-au cunoscut prin intermediul limbii ruse şi
ale căror denumiri nu le ştiu în limba română. Acesta este cazul când sunt folosite rusisme de
tipul „cran” (robinet), „trubă” (ţeavă), zajigalcă” (brichetă), „a tormozi” (a frâna), „a se znacomi”
(a face cunoştinţă), „povorot” (cotitură), „slesar” (lăcătuş) şi multe altele. De regulă, o asemenea
contaminare este dovada lipsei de cultură şi mulţi basarabeni îşi dau seama de carenţele pe care
le au şi admit că nu prea cunosc limba literară. În acest sens, ar mai fi de remarcat faptul că în
ultimii ani situaţia s-a mai redresat totuşi şi, în special tinerii, care au acces la informaţie în limba
română, nu mai apelează la rusisme.
Astăzi rusismele pătrund în limbajul basarabenilor nu pe cale „oficială”, cum era în
perioada când limba rusă se folosea în toate sferele vieţii sociale, ci pe calea adoptării
elementelor periferice, de argou. Şi motivaţia este cu totul alta: tinerii care adoptă cuvântul
„tacika” nu fac acest lucru pentru că nu ar cunoaşte cuvântul românesc „maşină” sau
„automobil”, ci pentru că „tacika” este un argotism prin care vorbitorul îşi declină apartenenţa la
un anumit grup şi dorinţa de a epata, de a se deosebi de ceilalţi vorbitori prin renunţarea la
încorsetările limbajului oficial. De aceea, dat fiind faptul că argoul reprezintă o variantă familiară,
non-standard de exprimare, numeroasele rusisme au o circulaţie destul de largă, anume ca
elemente argotice. Totodată, ele încifrează mesajul cu mult mai puternic decât elementele
argotice româneşti, codul argotic devine cu mult mai greu de înţeles pentru cei care nu sunt
familiarizaţi cu el.
Tineretul, studenţii basarabeni apelează frecvent la limbajul argotic, existând deja un
registru relativ stabil de argotisme (cunoscute de toţi tinerii), care se referă în mod special la
tematica tradiţională – bani, distracţii, prieteni, calităţi ale persoanei etc. Argotismele ruseşti
sunt adaptate la sistemul gramatical al limbii române, adică verbele se încadrează într-o anumită
6
conjugare, substantivele capătă articol ş.a.m.d. 
Argoul este pentru limba normativă ceea ce este jazz-ul pentru muzica
simfonică...Argoul nu este nici „limbaj secret al răufăcătorilor, nici fraziologie particulară ” și
nici „signum social”, cum au crezut lingviștii celor 200 de ani de cercetare sistematică a acestui
tip de comunicare. El este, pur și simplu,o emanație a creației poetice. Când prătundem în
nobila lui mecanică e substituire de sens doar și când învățăm să o mânuim, argoul ni se
înfățișează simplu și elegant ca marile teorii ale matematicilor moderne, revigorate ciclic de
poeza imaginarului științific

George Astuloș

Bibliografie
1.Epxpesivitatea argoului, Ioan Milică, Editura Universității „Ioan Cuza” Iași 2009

2.Enciclopedia limbii române, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”

3.Balaban, Ştefan, 1996, Dicţionar de argou englez-român, EdituraTeora, Bucureşti.

4.Coşeriu, Eugenio, 1995,  Introducere în lingvistică , Editura Echinox,Cluj

5.http://www.timpul.md/articol/cum-vorbim-cum-scriem-argoul-si-argotizantii-20662.html

6.http://www.timpul.md/articol/argoul-basarabean-20965.html

7.http://ru.scribd.com/doc/56054412/Argoul-Romanesc-Intro