Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre temă şi despre principalele componente de structură, de compoziţie şi de limbaj

dintr-un text narativ studiat, aparţinând lui Mihail Sadoveanu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- prezentarea temei şi a modului de reflectare a acesteia în textul narativ studiat;
- precizarea instanţelor comunicării narative şi a rolului acestora în textul narativ studiat;
- evidenţierea a patru particularităţi de construcţie a subiectului şi / sau particularităţi ale compoziţiei ( de exemplu:
acţiune, conflict, personaje, incipit, final, episoade / secvenţe narative, tehnici narative, perspectivă narativă etc. );
- exprimarea argumentată a unui punct de vedere despre limbajul naratorului şi al personajelor în textul narativ
studiat.

În literatura română, Mihail Sadoveanu este un exemplu de „prozator total” ( Constantin Ciopraga ). Scriitorul a
abordat diferite specii ale genului epic, de la proza scurtă la proza de mare întindere, imprimând operelor sale un stil
aparte, caracterizat de originalitatea compoziţiei şi a limbajului.
Hanu Ancuţei este un volum aparte în creaţia scriitorului, care însumează nouă povestiri, legate prin atmosfera
deosebită creată în cadrul unui spaţiu izolat parcă de întreaga lume, unde poposesc oameni de diferite profesii, dornici însă
de comunicare. Tema principală a volumului este reprezentată de povestea însăşi – se porneşte de la ideea ( existentă şi
la Mircea Eliade ) că povestea salvează omul de sub teroarea istoriei, de la moarte, transformându-l n personaj. Povestea
este cea care susţine arhitectura diegetică, deoarece toţi naratorii încearcă să atingă povestea perfectă, care e amânată
mereu şi care nu va fi atinsă. În spaţiul securizat al hanului Ancuţei, povestirea devine un „modus vivendi” ( un mod de
viaţă ), „o necesitate psihologică, o delectare, o artă a petrecerii timpului” ( Al. Săndulescu ). Rema cuprinde suita de nouă
nuclee narative autonome aşezate convergent, încadrate de o ramă, discursul narativ generic al naratorului principal.
Tehnica uzitată este aceea a „poveştii în poveste” sau a „povestirii în ramă”. Rama – „într-o toamnă aurie am auzit multe
poveşti la Hanul Ancuţei…” – validează naratorul intradiegetic ( este implicat în acţiunea prezentată ), ascultător ( în raport
cu acţiunea este un simplu ascultător ), homodiegetic ( povesteşte la persoana I ), exprimat ( nu-şi declină identitatea, dar
afirmă că el povesteşte ), auctorial ( cunoaşte tot ce prezintă, el „redactând” nişte poveşti pe care le-a auzit cândva ).
Naratorul generic spune povestea poveştilor auzite la hanul Ancuţei, prezintă personajele care vor deveni naratori şi descrie
atmosfera. Se adresează naratarului pentru a menţine legătura cu el, apelând la tipul de discurs auctorial comunicativ:
„Trebuie să ştiţi dumneavoastră că hanul acela al Ancuţei nu era han, era cetate”. Apelează la nişte autorităţi în materie,
ajutându-se de colportori, pentru a conferi mai multă veridicitate spuselor sale: „spuneau oamenii că ar fi văzut balaur
negru în nouri”. În diegeză, funcţia de regizor al tuturor naratorilor este îndeplinită de comisul Ioniţă, un răzeş care pare să
trăiască la han dintotdeauna. El este cel care inaugurează ciclul narativ, creând modelul, adoptat ulterior de toţi ceilalţi
naratori. Comisul menţine interesul ascultătorilor pentru relatare, deoarece promite constant „o povestire mai grozavă şi
mai înfricoşată” decât a naratorului anterior. În toate cele nouă nuclee narative se validează un timp al diegezei, al
întâmplărilor ( timpul în care s-a întâmplat ce se povesteşte ) - convertit într-un timp anistoric, deoarece majoritatea
naratorilor folosesc formule de tipul „vremea veche”, „vremea aceea”, „vreme adâncă”, „neagra fântână a trecutului”, „pe
atunci”, „alt timp”, „acele vremi” – şi un timp al povestirii, care este întotdeauna ulterior celui al diegezei ( fiecare narator
secund povesteşte o întâmplare la care a participat sau a fost martor cândva ).
Povestirea este o specie a genului epic, de dimensiuni reduse, dar mai întinsă decât schiţa, limitată, de obicei, la un
singur episod, narat din punctul de vedere al povestitorului, acesta luând parte adesea la acţiune ca personaj. Interesul
naratorului nu se concentrează în jurul personajului, ci în jurul situaţiei prezentate.
Caracteristicile speciei sunt date de oralitate şi de relaţia explicită dintre povestitor şi ascultător, care presupune un
anumit ceremonial sau cod al „zicerii”, prin: atmosfera spectaculoasă; spaţiul şi timpul acţiunii legate de un trecut
îndepărtat; acţiunea ca element de maxim interes, cu semnificaţii ( simbolice ) deosebite.
Negustor lipscan, a şaptea povestire din volumul Hanu Ancuţei, este organizată ca naraţiune în ramă. Particularitatea
acestei structuri compoziţionale constă în crearea unui cadru iniţial, în care sunt incluse câteva personaje, care pot deveni
naratori, prezenţa povestirii propriu-zise, organizată pe nuclee epice şi revenirea la cadrul iniţial.
Odată cu sosirea jupânului Damian Cristişor, hanul se deschide a doua oară, povestirea fiind prima din seria ultimelor
trei. Întâmpinat cu bucurie de Ancuţa, Damian Cristişor se integrează firesc în cercul povestitorilor, fiind un familiar al
hanului, ca majoritatea călătorilor care poposesc în acea „toamnă aurie” de demult în spaţiul securizant al aşezării. Ca şi
ceilalţi călători care şi-au îndeplinit menirea de povestitori, jupân Damian Cristişor respectă ritualul închinării către cei
prezenţi, expresie a unei modalităţi particulare de a privi lumea şi de a relaţiona cu semenii: „Vă poftesc la toţi sara bună şi
bine v-am găsit…”
Naratorul este autodiegetic, întrucât Damian Cristişor, venit cu marfă de la Lipsca, este cel care a călătorit şi a văzut tot
ceea ce povesteşte. Temele povestirii sale sunt, de altfel, călătoria şi „minunăţiile” pe care negustorul le-a văzut în „Ţara
Nemţească”. Personaj principal al povestirii sale, jupân Damian e numai un povestitor amator, care va fragmenta
subiectul narat în mici episoade relativ distincte. Povestirea lui are o altă formă decât acelea ale naratorilor anteriori,
discursul având aspect de chestionar ( în relatare intervin ceilalţi ascultători, care pun întrebări, îşi exprimă nedumerirea,
comentează ).
 Negustoria lui Damian Cristişor e „cinstită breaslă”. Întâi a avut mai puţin, cumpărând marfă de la alţi negustori care
veneau cu ea din marile târguri europene, mai ales de la „nemţi şi jidovi”. Apoi s-a gândit că e mult mai bine ca dobânda
lor s-o ia el. Aşa face în primul târg, la Liov. Apoi la Lipsca, nu însă înainte de a săvârşi un adevărat ritual creştinesc, la
sicriul Sfintei Paraschiva de la Trei – Sfetite, „pentru drum, pentru primejdii, pentru boli.” A apucat drumul Huşilor, a
trecut Prutul, iar la Tighina a cumpărat, împreună cu un negustor armean, cinci sute de batali, luaţi cu o rublă bucata, de la
Cernăuţi. La Liov au adus marfa pe jos, apoi, de la Liov la Straţburg, cu trenul, vânzând batalii cu un galben bucata. Om
umblat, prin urmare, el destăinuie celorlalţi lucruri de care toţi rămân uluiţi: despre tren („căruţa cu foc” ), despre casele
„cu câte patru şi cinci rânduri”, adică „una peste alta”, cum tălmăceşte Moţoc, ciobanul, despre uliţi „dintr-o singură bucată
de piatră”, despre cucoane cu pălării şi boieri cu ceasornic, despre bere, „un fel de leşie amară” ( „Cine n-a gustat, oameni
buni, asemenea băutură, să nu fie cu părere de rău” ), despre „carne fiartă”, despre „cartofele”, întrerupt mereu de
curiozitatea ascultătorilor. Dacă în privinţa mâncărurilor şi a băuturilor negustorul detestă, ca şi ceilalţi, pe nemţi, alte
lucruri le găseşte binevenite şi le comunică admirativ: şcoală, profesori, „toată lumea la carte, şi băieţi şi fete”, apoi un alt
lucru bun – „rânduiala şi legea”. În acest sens, e povestită întâmplarea trăită de un morar care s-a judecat cu împăratul şi a
câştigat, ceea ce, fireşte, Constantin Moţoc, ciobanul de pe Rarău, nu crede. Nu lipsesc judecăţile subiective – naratorul
crede că e păcat că „nemţii sunt iritici”. În rest, rânduială totală, hoţi şi vameşi necinstiţi nu se pomenesc niciunde în
regiunile străbătute. Intrând însă în ţara Moldovei, apar vameşii care aşteaptă plocoane, apoi este oprit de un hoţ, de un
supraveghetor, care îşi primesc obolul din partea negustorului care a anticipat necazurile şi a pregătit pentru fiecare câte un
baider roşu. Îl aşteaptă, apoi, părintele Mardare şi naşul său, aga Bucşan. Un singur lucru dăruieşte cu dragoste: un şir de
mărgele pentru Ancuţa, după care o sărută pe amândoi obrajii.
Ca structură compoziţională, povestirea lui Damian Cristişor este divizată în mai multe secvenţe narative. Prologul
are rol introductiv în atmosfera hanului, care se deschide pentru noul călător. Personajul apare într-o atmosferă specifică
meseriei sale, însoţit de larma carelor şi a cărăuşilor. Relatarea propriu-zisă este divizibilă în mai multe episoade, construite
pe principiul succesiunii. Ineditul acestei povestiri constă în caracterul ei interactiv: jupân Damian Cristişor le povesteşte
celor adunaţi la han despre ciudăţeniile văzute în „ţara nemţească”, iar aceştia intervin, fragmentând discursul naratorului,
care îşi pierde unitatea şi dobândeşte aspect mozaicat. Ascultătorii îşi iau libertatea de a exprima opinii, cele mai multe
dezaprobatoare, cu privire la realităţile evocate de negustor. Diferenţa de atmosferă în raport cu povestirile anterioare este
evidentă, deoarece povestirea acestui narator este mai mult o succesiune de fapte diverse decât o istorie semnificativă.
Ceea ce constituie evenimentul, situaţia prezentată primează, are statut privilegiat în relatare şi stârneşte interesul celor
prezenţi (trenul, blocurile, pălăriile, ceasornicele etc. ).
Perspectiva narativă / viziunea stabileşte, în cazul acestei povestiri, o relaţie particulară între personaj ( el ), narator
(eu ) şi lector ( tu ); altfel spus, cel despre care se vorbeşte, cel care vorbeşte şi cel cu care se vorbeşte. Naratorul este şi
personaj principal al propriei relatări, aşadar perspectiva narativă îmbină viziunea „dindărăt” – naratorul – personaj ştie
mai multe decât ascultătorii, pentru că a parcurs experienţa iniţiatică a călătoriei – cu viziunea „împreună cu” – pentru că
Damian Cristişor le dezvăluie ascultătorilor de la han şi, implicit, naratarilor, fragmente din experienţa sa, descoperindu-le,
parcă, împreună cu ei şi comentându-le în raport cu realităţile autohtone.
Spaţiul familiar al hanului determină crearea unor relaţii speciale între cel care povesteşte şi cei care ascultă,
comunicarea fiind marcată de oralitatea limbajului şi de prezenţa mărcilor adresării directe: „Vă poftesc la toţi sara
bună...” Regionalismele – „iritici”, „cartofele” – şi originalitatea definiţiilor care se dau noţiunilor necunoscute – „un fel de
leşie amară” – accentuează trăsăturile particulare ale unui univers aparte, în care cei de la han se încadrează firesc.
Tiparul narativ auctorial, naratorul – personaj, oralitatea relatării ( prin schimbul de replici între participanţii la situaţia
de comunicare, prezenţa numeroaselor structuri în vocativ şi a verbelor la imperativ ) sunt elemente de compoziţie
particulare ale acestui text, care propune o dublă perspectivă asupra unor realităţi: aceea arhaică şi aceea modernă. Damian
Cristişor e păstrător al modului de viaţă vechi, dar şi admirator al civilizaţiei moderne. Critica adusă „nemţilor”, adică
apusenilor, este neînsemnată şi are latura ei ironică, în timp ce unele dintre realităţile Moldovei sunt văzute cu ochi critic
autentic, în ciuda umorului tolerant pe care-l afişează. Personajul – narator dispare în spatele propriei relatări, dar diluarea
subiectului anunţă criza povestirii tradiţionale care va culmina în ultima povestire din volum.