UNIVERSITATEA “SPIRU HARET”

FACULTATEA DE LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

     
         
    
 
   

Prof. dr. Andreea VLĂDESCU


    

Prezentele note de curs pentru studiul individual au la bază programa analitică a

disciplinei   , predată la Facultatea de Limbi şi

    
  
      
  
     
  

Literaturi Străine în anul I (ambele semestre) şi al II-lea (semestrul I).

Având în vedere cu precădere studenţii de la formele de învăţământ I.D. şi F.R.,
am optat pentru formula concentrată, sistematizată şi (poate mai) clară a notelor de curs
de tip schemă.
Necesitatea de ordin didactic a organizării unei materii dense, cu o enormă
cantitate de informaţie, ne-a impus structurarea pe module a materialului abordat
cronologic.
Cursul, predat în câte 14 prelegeri semestriale, cuprinde 9 module: 

: cuprinde .
       

         
     
  
 

cuprind:
         

2. Mitul
3. Antichitatea
4. Evul Mediu
5. Renaşterea
6. Clasicismul şi barocul
7. Iluminismul
8. Secolul al XIX-lea
9. Secolul al XX-lea.

Anul I, semestrul I, modulele 1-3; semestrul II, modulele 4-7.

Anul II, semestrul I, modulele 8-9.

, la toate formele de învăţământ, este examinarea

   !  " # ! #  !    $ !   ! % 

   

pe sistem &  ' ( ) & 

 .

Prin selecţia tematicii, structurarea materialului şi propunerile de subiecte de

verificare a cunoştinţelor transmise, aceste note de curs au ca scop o nouă abordare a
creaţiilor literare străine în context universal.
 *  + "  , # " $  -  .  % !   !   ,  % /    "

Aprofundarea disciplinei vizează atingerea de către student 0   

  
     
  

a următoarelor obiective operaţionale:

. Structurarea unei concepţii integratoare asupra literaturii, ca expresie a


dialogului cultural universal şi a dinamicii esteticului şi filozoficului, prin:

. însuşirea unui repertoriu de concepte operaţionale;
!

. asocierea cunoştinţelor de literatură universală într-un sistem dinamic, pe baza

+

metodei comparatiste;
. aplicarea tehnicilor şi a strategiilor moderne de lectură interpretativă a textului
,

literar la operele mai vechi ale patrimoniului universal / corelarea acestor creaţii cu
literatura contemporană.
 . Stabilirea unor criterii de valorizare şi ierarhizare a operei analizate în raport cu


scrierile anterioare / contemporane şi ulterioare.

. Explicarea genezei şi modelării viziunii estetice şi a structurilor literare
universale în sincronie şi în diacronie în diverse spaţii culturale.
. Evidenţierea specificului autohton – ca expresie a personalităţii culturale a

fiecărui popor – şi ilustrarea prin metodele specifice disciplinei a relaţiei dintre naţional şi
universal.
  *   ! # " , ! ,  % /    "

.


  '        
   '    

♦ Bazat pe informaţiile asimilate în liceu, la disciplinele şi   

  

   

  
, cursul este o necesară completare şi sistematizare a cunoştinţelor de
  
     
  

teorie literară şi de literatură acumulate de studenţi în cadrul specializărilor A şi B.

♦ Cursul oferă totodată, în diacronie şi în sincronie, reperele contextului spiritual
căruia îi aparţin operele.
♦ În viziunea noastră, se are în vedere opera literară ca obiect estetic, definit prin
structura şi sistemul de relaţii, căruia îi aparţine / pe care îl defineşte.
♦ Instrument de studiu individual, concepută ca un compendiu, lucrarea noastră
urmează a fi dezvoltată printr-o serie de trei volume care vor completa datele privind
apariţia şi evoluţia literaturităţii şi a reflecţiei asupra operei scriitoriceşti, cu reflexele pe
care această evoluţie le înregistrează în timp, până în contemporaneitate.
♦ , bazată pe metoda paralelismului, se asociază cu         '   
     

 
  , a identificării unor „invariante” în cele două spaţii culturale
 '        
       

definitorii: cel oriental şi cel occidental (pentru antichitate), occidental şi central-

european (începând cu Evul Mediu).
. este axată pe urmărirea în diacronie a evoluţiei genurilor


     
   '

 

literare, cu precădere a epicului, în ideea identificării paradigmelor de structuri, prin care

se concretizează viziunea şi opţiunea estetică a autorilor. Cursul încearcă astfel să
răspundă unor probleme stringente, vizând o gamă complexă de relaţii cum sunt:
individualitate şi canon estetic, general(izare manieristă) şi personalitate artistică,
naţional vs universal etc.
 MODULUL 1







  
  
     

       

1. Structurarea unei concepţii integratoare asupra literaturii, ca expresie a dialogului cultural

universal şi a dinamicii esteticului şi filozoficului, prin:
a. însuşirea unui repertoriu de concepte operaţionale;
b. asocierea cunoştinţelor de literatură universală într-un sistem dinamic, pe baza
metodei comparatiste;
c. aplicarea tehnicilor şi a strategiilor moderne de lectură interpretativă a textului literar
la operele mai vechi ale patrimoniului universal / corelarea acestor creaţii cu literatura
contemporană.
2. Stabilirea unor criterii de valorizare şi ierarhizare a operei analizate în raport cu scrierile
anterioare / contemporane şi ulterioare.
3. Explicarea genezei şi modelării viziunii estetice şi a structurilor literare universale în
sincronie şi în diacronie în diverse spaţii culturale.
4. Evidenţierea specificului autohton – ca expresie a personalităţii culturale a fiecărui
popor – şi ilustrarea prin metodele specifice disciplinei a relaţiei dintre naţional şi universal.

 *  
      


 *
 
  
 

  

    

♦ Diversitatea formelor de manifestare, dinamica lor, complexitatea relaţiilor

stabilite cu filozofia / ideologia, sociologia, antropologia, estetica, artele vizuale / muzica
etc. au dus în timp la concluzia că literatura nu poate fi definită.
♦ de circumscriu obiectul şi specificul,
 , ,    " "   #  %   .    "

  
  


manifestate de-a lungul timpului, precum şi modificarea perspectivelor şi a punctelor de

vedere asupra acestora.
În diverse epoci, prin s-a înţeles:   
  


 . ! . # " ,  " # ! #  ! - %  ,    ! # " . 

Littera ( 
    ) = totalitatea operelor scrise, sacre (      
  ) sau profane
(
   '  
     

  ).


.
$      "   "  .   . !  #  % 

(îndeosebi în spaţiul francez)

= 1. ansamblul cunoştinţelor, echivalent al culturii;
0   
  


= 2. lucrări „de seamă” din toate domeniile culturii sau dintr-o

anumită specialitate; această accepţie se menţine şi astăzi, cu sensul de „literatură de
specialitate” (medicină, filozofie, istorie, matematică etc.);
= 3. studierea scrierilor ca text filologic ( ) sau ca    
       
 

text artistic ( ).
     

  
    &  '     

 

.    , !     % .    . ,    .  ,  /  ,     !          !
 0   
  
 = 1. artă a cuvântului / a scriitorului creator al unei realităţi
imaginare;
= 2. obiect de studiu al esteticii, criticii şi teoriei literare, caracterizat
prin atribute care îi conferă specificul:
1. caracter fictiv
2. organizare proprie
3. lipsa scopului practic explicit
4. expresie personală
5. funcţie estetică dominantă

. ,  . #     % ! .  " # ! # 

0  = 1. polisistem simbolic, compus din ansambluri ierarhizate de

 
  


elemente între care se stabilesc

%   !  " " ,      

. opere literare 

texte critice & 

texte potenţiale (variante, mărturii, documente); ' 

2. act de comunicare, realizat între un emiţător (scriitorul) şi un

receptor (cititorul), utilizând codul (estetic) specific epocii şi canalul propriu (piaţă
literară);
3. text actualizat în timp, prin diverse forme de discurs estetic
(clasic, romantic, modern etc.). În această accepţie, face obiectul adaptării perspectivelor
lingvistice la teoria şi critica literară şi al poeticii. Conceptual, reprezintă obiectul de
studiu al imagologiei, al filozofiei şi al sociologiei culturii, al literaturii comparate, al
istoriei şi criticii literare.

♦
   !  " !  " #  % ! %  .  .  " #  % ! %   # " " .  "  " ,

DISCURSUL TEXTUL LITERAR TEXTUL ŞTIINŢIFIC

Dominanta Afectivă, emoţională Logică, raţională
Intuitivă, Sugestivă Cognitivă, informativă
Expresia Structurată sugestiv Enunţiativ demonstrativă
Sinonimie absentă Sinonimie infinită
Polisemie infinită (infinitate de sensuri) Respinge polisemia
Recurge la imagini artistice şi valori Recurge la:
expresive, subiective ale limbajului. - termeni abstracţi
- formule precise
Semnificaţia Subiectivă, individuală Obiectivă
Singulară / personală Generală
Vasriabilă în timp şi spaţiu Universală (neinterpretabilă)
(interpretabilă)
Conotativă, sugerează sensuri figurate Denotativă
Caracter reflexiv (îşi comunică propria Comunică obiectiv
subiectivitate) informaţia

2
*       
  
      

  


 Ca subsistem al sistemului culturii, creată în spiritul specific, literatura stabileşte
relaţii proprii, în timp şi în propria ei contemporaneitate, cu manifestările artistice
şi,cunoaşterea din cadrul naţional şi universal.
♦ Îndeplinind anumite nevoi şi împlinind anumite aspiraţii ale diverselor categorii
sociale, răspunzând unor imperative ale epocii, literatura reflectă niveluri specifice de
percepţie şi de reprezentare estetică a lumii.

2.1. Literatură naţională / literatură universală

2.1.1. . Accepţii:

 . ,   #      " #  % ! #  %  . !  "  . !  

1.    – accepţie introdusă în
  
'
   '     
   '
 

     
   

secolul al XVIII-lea de Leonhard Meister.

2. 0   – accepţie vehiculată mai ales în

  
  '
     
)   &   
   

secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a veacului al XXlea. Reprezintă „patrimoniul

naţional scris”, ca expresie a conştiinţei naţionale, reflectată în:
- concepţia asupra universului, a existenţei şi a individului
- viziunea asupra societăţii şi a relaţiilor interumane.
3.   – accepţie elaborată de G. Herder, dezvoltată în romantism
 '    '   
  

şi continuată în secolul al XX-lea, prin determinismul lui H. Taine, de autori din cele mai
variate orientări / direcţii teoretice: L. Spitzer, E. R. Curtius, E. Auerbach, H.-R. Jauss:
- identifică literatura naţională cu (sistem de particularităţi naţionale şi de 
  
 

valori etice, filozofice, sociale) şi norma literară

- este legat de esenţa literaturii încă de la începuturile sale
- dobândeşte un puternic impact asupra creaţiei în epocile de mari schimbări
politice, asociindu-se cu mişcările ideologice (Revoluţiile burgheze din secolele al XVIII-
lea - al XIX-lea au un reflex in militantismul romantic; literatura „patriotică” şi
promovarea valorilor naţionale sunt o replică la contexte concrete: „independentizarea”
literaturii americane în secolul al XIX-lea; opoziţia tradiţionaliştilor români faţă de
spiritul european al moderniştilor interbelici etc.).
2.1.2. . Accepţii.

 . ,   #      " #  % ! #  %   . " $  % / !  

În cea mai sugestivă şi completă abordare românească1 a problemei, se identifică

trei accepţii ale conceptului:


1. „ , din toate literaturile, vii sau moarte, din

    &    
  

 
   

care s-au păstrat urme scrise sau măcar orale fără nici o discriminare de limbă, politică
sau religioasă.”
Accepţia a fost cristalizată începând din secolul al XVIII-lea prin aspiraţia spre
realizarea antologiilor şi a istoriilor panoramice asupra literaturii.
În secolul al XX-lea, este reactualizată după 1950, prin studiile teoretice (R.
Wellek şi A. Warren, R. Etiemble etc.).
2. „  , având o valoare, o consacrare şi o difuziune
        '     


universală, testate în timp.” Accepţia:

- sintetizează „modelele exemplare” ce corespund „standardelor universale” care
constituie „patrimoniul umanităţii”
- presupune drept cuvânt-cheie „valoarea literară universală.”
1
Adrian Marino,    
       
    
 
 
, Polirom, Iaşi, 1998, p. 25-29.
 3. Ca funcţie specifică a spiritului uman, „este constituită din           



adică a elementelor „comune” tuturor literaturilor naţionale.

2.1.3.
   !  " !  " . # %  . !  "  . !   "  . " $  % / !   . ,  . #     % ! .  " # ! # 

♦ Reflectă globalizarea, ca tendinţă politico-spirituală definitorie pentru ultimele

două decenii ale secolului al XX-lea şi pentru începutul veacului al XXI-lea.
●  '  prefigurează ideea unităţii spirituale şi de
       
  
  
    

cultură, considerând că:

1. Europa este varianta continentală a universalităţii
2. bazele canonice ale literaturii aparţin Greciei antice
3. restructurarea de viziune / sistematizările retoricii provin din Roma antică
4. întreaga evoluţie a percepţiei individului şi societăţii sunt marcate de creştinism
şi de estetica occidentală.
Conceptul cade în desuetudine în ultimele două decenii ale veacului al XX-lea,
din cauza limitelor sale: - minimalizează / ignoră literatura central şi est-europeană
- ignoră literatura celorlalte continente
- marginalizează literatura continentală necreştină.
●  '  . Se impune mai ales după 1980:
       
  
    
 

- anulează: • delimitările naţional / universal.

• soluţia de compromis care consideră valoarea naţională ca expresie a
specificităţii în universalitate
- reactualizează şi redimensionează conceptul de literatură universală prin:
afirmarea existenţei elementelor literare comune în toate  

spaţiile geo-spirituale
legitimarea recunoaşterii / studierii valorilor tuturor & 

şi oricărei literaturi (naţionale)

. recunoaşterea unui canon universal, la criteriile căruia sunt '

raportate creaţiile naţionale.

2.2.
 " #  % ! #  % !      ! % 

Termenul de literatură populară este utilizat în mai multe accepţii:

2.2.1. Literatură orală   '
  


Particularităţi definitorii în raport cu literatura scrisă („cultă”):

1. Circulaţie .
 

2. Caracter (ca o creaţie actualizată de-a lungul timpului de '  '             

interpreţi diferiţi).
3. Caracter (autorul propriu-zis rămâne necunoscut / pierdut în negura     

timpului).
4. Caracter :    

 . ca o creaţie colectivă, exprimând valori etice şi estetice specifice

& . ca o creaţie de masă, aparţinând culturii populare, distinctă şi interferentă cu
cea livrescă, scrisă.
5. Caracter . Presupune un cadru ceremonial / ritualic şi asocierea mai    '
   '

multor arte: muzică, costum / coregrafie.

6. Faţă de literatura scrisă, este (mai) . Se structurează pe specii şi '   
   


pe formule compoziţionale fixe. Presupune un raport specific şi anumite limite în relaţia

dintre tradiţie şi inovaţie.
 7. Este expresia unui , şi nu de creaţie (nu are 
              

  


conştiinţa / obiective dominant estetice).

8. Se dezvoltă sincron şi într-o relaţie permanentă cu literatura scrisă:
. ca expresie a aceloraşi   
      '    
 )
        
   

. într-un permanent & (specii, structuri, teme, motive  '    &    

       ' 

etc.).

2.2.2.
 " #  % ! #  %     ! /    ,  . /  

♦ Reprezintă expresia contemporană a literaturii populare, care devine tot mai

mult   (prin difuzare editorială şi multimedia) şi
  (prin obiective:     '    

relaxare, divertisment, smulgere compensatorie din cotidian / evaziune).

♦ Sinonime particularizante:
● 0 (factory made literature, literary industry):
  
  
      
  

- produs al unei industrii culturale şi al unui sistem de difuzare şi de publicitate

- produs literar stereotip, care înlocuieşte individualitatea creatoare şi arta prin
şabloane, clişee
- literatură a societăţii industriale avansate, ca producţie de masă (colecţii
populare: fr. , engl. , sp. etc.).  
    '    ' (   & (  &
  &  

● 0 (mas-produced literature):  
  
 '  
'   

- răspunde „cererii comerciale” a „pieţei de consum” prin best-seller, ca lucrare de

mare tiraj, cu numeroase traduceri / număr considerabil de ediţii / tiraje, realizată prin
respectarea strictă a unor scheme de tehnică literară (clişee tematice, locuri comune ale
acţiunii, stereotipia personajelor, intrigă maniheistă, happy-ending obligatoriu etc.).
● (recorded literature). Este înregistrată, reprodusă,
0   
  
     )     

difuzată prin audio-vizual ca scenarii şi adaptări pentru radio, film, TV sau este
comentată prin presă şi audio-vizual în rubrici specializate.
♦ Tipuri de creaţii specifice:
- literatura pentru copii şi adolescenţi
- literatura de colportaj / foiletonistică (romanul popular, foileton)
- literatura de aventuri (romane poliţiste, western story, thriller, de capă şi spadă,
sentimentale)
- science-fiction
- scenarii / romane „de groază” / fantastice.

.
   
   
  

1.
  % /   , # " $   "    " . "  " "

1.1. ( ) - expresie a relaţiei cu lumea exterioară, este o

 
   

       

imitaţie a realului:
: literatura reflectă imaginile ideilor, ca realitate a lumii fenomenale, iar
  ! #  .

„adevărul” ei este filozofic, şi nu concret.

: clasifică operele literare în forme ale artei „înalte” şi forme
 % " / #  #  

„inferioare”, subliniind specificul estetic şi evoluţia în timp a conţinutului şi a expresiei.

: literatura reprezintă realitatea (= tot ceea ce există), excluzând din
   % + ! , 

sfera ei literatura de anticipaţie şi fantasticul.

 1.2. – expresie a subiectivităţii creatoare – este o afirmare

 
   



spontană, emoţională, a individualităţii artistice (în viziunea creatorilor romantici, a

avangardiştilor, a scriitorilor postmoderni şi a criticii tradiţionaliste).
1.3. – structurare specifică a conţinutului şi expresie lingvistică

 
   



(retorică) proprie – este abordată de teoria şi de critica literară din a doua jumătate a
secolului al XX-lea.
1.4. ca mesaj estetic comunicat de un emiţător unui receptor face

 
   



obiectul abordărilor criticii şi sociologiei literare din ultimii cincizeci de ani.

O definiţie integratoare pentru aceste dimensiuni şi perspective asupra operei

literare este cea propusă de H. Plett în . Opera literară    
  
               


este, în linii mari, în accepţia autorului, emiterea („expresivă”), prin intermediul codului
(„retoric”), a mesajului („mimetic”) privind referentul („lumea”, „realitatea”), spre un
receptor (cititorul).

2.
 # %  , #  % !    %  "  " #  % ! % 

2.1.

  

- reprezintă purtător de sens (= mesaj) ' 
    

- este dependent de formă, actualizându-se prin (există ca operă numai    ' 



prin / în relaţie cu categoriile discursului, care îl concretizează)

- elemente componente:
● Tema este:
semnificatul global al textului (ideea fundamentală, care structurează
 

mesajul)
centrul / focusul atenţiei pentru receptor
& 

. constituie un inventar (relativ) restrâns prin gradul înalt de generalitate; de

'

exemplu: ■ viaţa / moartea

■ timpul
■ natura şi universul
■ omul şi ansamblul relaţiilor sale (cuplul; socialul / politicul)
. varietatea provine din tratarea diferită de la un autor la altul şi din


diferenţele de viziune şi de discurs

este selectată în funcţie de personalitatea creatoare, de epocă şi de tipul de
 

discurs (gen / specie, proză / vers, curent / orientare).

● Ideea este unitatea de sens care structurează ca problematică (sferă de    

aspecte selectate) şi ca varietate de atitudini (faţă de care autorul se distanţează sau cu

care se identifică ori pe care le denunţă). De exemplu: tema războiului în epopeile antice 

(     
) se structurează pe confruntarea unor sisteme de valori (datorie,
           

prietenie, forţă morală etc.), pe ideile de sacrificiu, răzbunare, suferinţă etc.

● Motivul este cea mai mică unitate semnificativă a textului, cu o reprezentare
tipică / consacrată simbolic în diversele tipuri de :    ' 


- spre deosebire de , este unitatea subordonată; mai multe motive pot    

structura o temă
- spre deosebire de , are o reprezentare simbolică proprie, consacrată    
 - variază în funcţie de gen, specie, temă. De exemplu: tema războiului în epopeile
antice, structurată pe ideea confruntării, se dezvoltă prin motivele:
eroism / laşitate
trădare / credinţă
barbar / civilizat(or).
● Subiectul:
- existent în opera epică şi dramatică
.   ! "

- reprezintă conţinutul reflexiv, afectiv, ideologic, etic al operei (în viziunea

formaliştilor ruşi, „modul în care cititorul ia cunoştinţă de fapte”)
- nu trebuie confundat cu
■ , faţă de care este subordonat, concretizând-o    

■ , dat fiind că subiectul nu se limitează la evenimente / întâmplări, ci

 '
    

presupune relaţiile dintre ele şi perspectivele auctoriale, modul de combinare a unui

număr restrâns de situaţii-tip. De exemplu: tema războiului în epopeea antică se
structurează pe motivele selectate prin dezvoltarea subiectului (motivarea, organizarea,
desfăşurarea evenimentelor din diferite perspective sau din cea a naratorului).
● Fabula:
- constituie nucleul de fapte (întâmplările, acţiunea)
- structurează operele fabulative epice (poem / epopee, nuvelă, roman), dramatice
(drama, comedia), lirice (poeme alegorice) (de exemplu: în epopei, evenimentele din
taberele în conflict; acţiunile registrului sacru; înfruntările dintre tabere)
- ca acţiune, se realizează prin :

 
   

■ plate / rotunde
■ principale / secundare, episodice
■ individual(izat)e / colective.

2.2.
" / ,  % /    " #  % ! %

♦ Reprezintă actualizarea textului ca eveniment comunicativ (structurează

elementele textului în opera propriu-zisă).
♦ Concretizează în creaţie elementele definitorii ale literaturităţii textului ca act
specific de comunicare:
■ categorii estetice
■ genuri şi specii
■ curente literare şi mişcări culturale

  Categoriile estetice
 %    /    %  #  

♦ Prezent în toate operele literare canonice. ♦ Prezent în opere literare clasice /

♦ Este dinamic în timp, variind în funcţie tradiţionale, ca:
de contextul şi de gustul epocii (receptor / element de contrast estetic / moral
„piaţă literară”) şi de viziunea creatoare reprezentare a antivalorii
(emiţător / „producător”). polarizare a negativului.
- ♦ În operele moderne (începând cu


 '    '                
  

■ echilibru, simetrie, armonie Baudelaire) poate face obiectul creaţiei,

■ aspiraţia spre perfecţiune formală prin estetica urâtului, care îi reliefează
 ■ asocierea cu: virtuţile expresive şi eventuala
- în   &    
   ' complementaritate / indisociabilitate cu
- 

   frumosul).
- '   '  ♦ Se poate asocia cu celelalte categorii, ca:
-    
 '  ■ element de contrast cu 
   

-



          &    

  

■ este expresia dezechilibrului provenit din ■ element complementar cu         ' 

antiteze puternice (eu – societate; psihic – 

(ironic, sarcastic,
   '  '   ' 

fizic; aspiraţii – mijloace; etc.) umoristic)

■ se asociază cu: ■ element de potenţare, cu
# % ! - " ,   *

- şi   &    
   ♦ Element antiestetic faţă de şi de 
  

- şi 
   '          '  maximă expresivitate artistică, îşi menţine
- şi forţa de sugestie
 .   / #     % . " # ! # 


   '  '   ' 

- estetică asociindu-se cu


       
        &  
 

■ se restrânge la maximum / dispare din 

.    '          ' 

sfera de interes a scriitorului

■ se concentrează sau urâtul,      
   

grotescul, satiricul, parodicul

  +  "     %  #  / ,  

● Sunt raportabile una la cealaltă, ca expresii ale excesivului şi ale iregularităţii formale.
● Sunt categorii estetice antitetice prin esenţă:
♦ Exprimă desăvârşirea, supraomenescul, ♦ Este expresia
„divinul”: - monstruosului
- . ca dominare a comunului în situaţii- - diformului


limită: - incoerentului
■ în operele clasice / canonice - dezechilibrului bufon.
■ caracteristic speciilor considerate ♦ Situabil la limita dintre şi 
   ' '   ' 

„înalte” în antichitate şi în perioada Până la experienţa romantică este

premodernă: şi cultivat pentru valenţele sale parodice şi      
     

■ element de contrast în poemul şi în satirice.

poezia romantică de meditaţie Romantismul îl revitalizează ca
■ în epopee, prin şi prin expresie pentru „sluţenie şi îngrozitor”. 
 '       '

  ' „comic şi bufon”, „ceva profund, axiomatic

   '  

■ în tragedie, prin şi şi primitiv”, „comic absolut” (V. Hugo,   

     
  

prin la drama ). '

   

  




■ în poemul romantic, Modernismul şi avangarda (în veacul 

    
    

al XX-lea):


                

- ca reflectare a frumuseţii absolute a

& ■ Asociază grotescul cu
 & 
  ' 

naturii şi a cosmicului, percepută sub (comicul caricatural, uneori vulgar,

aspectul lor: antieroic şi de negare a grandiosului /
■ solemn şi impunător sublimului).
■ înălţător şi grandios ■ În teatrul sfârşitului de secol este
♦ Implică intens receptorul printr-o maximă asociat cu =  &  
 

tensiune psihică / afectivă. = iraţionalul tragic-simbolic al

♦ Se poate structura la nivel de: pierderii de sine / a capacităţii de
 - viziune comunicare într-un univers mimetic, redus
- mesaj la automatisme, iraţional.
- stil
- limbaj.

 ! . # ! / # " ,  

Este o categorie estetică definitorie pentru opera literară de imaginaţie, stranie, insolită şi
cu personaje ireale.
♦ Respinge sau contrazice explicaţiile, motivaţiile sau logica realului.
♦ Evocă posibilul nelimitat prin:
- abolirea raţionalului
- renunţarea la timpul şi la spaţiul concret, obiectiv.
♦ Depăşeşte limitele realului, prin şi  
 '     
    
 

♦ Deformează realul prin .   &  

♦ Se manifestă la toate nivelurile textului:

-  :          

■ călătoria dincolo de limite (pe tărâmul celălalt, în gând, în rai / iad)

■ visul şi halucinaţia
■ moartea şi învierea; viaţa de dincolo
- :

 '
       
   

■ sfinţi / draci veniţi pe pământ

■ fiinţe metamorfozate
■ animale / obiecte personificate
■ idei abstracte, alegorizate
♦ Cultivat în toate epocile literare, în proză sau în versuri şi în toate genurile:
- = basme, legende, poveşti, snoave, balade
  '

-  = baladă, epopee, poem eroic

   
  
 '   

= nuvelă, roman, povestire

= tragedie, dramă istorică, feerie.

Genuri şi specii & 

♦ „este o grupare de opere literare bazată, teoretic, atât pe forma externă

  .  

(metrul sau structura specifică), cât şi pe forma internă” (atitudinea, tonul, scopul în
general, subiectul şi publicul căruia ele i se adresează) – R. Wellek şi A. Warren.
♦ Presupune delimitarea unor „tipuri de creaţie, surprinse în mecanismul creaţiei
înseşi, în atitudinea cea mai specifică a eului creator, care este şi   
   '  
 

  ” (A. Marino).
   

 

♦ Are ca expresie versul sau proza.

● Genul liric în versuri sau proză exprimă autorului,
, !

 
 '    &   '         

asupra societăţii şi a lumii:

$ " "  . 

- lirica de meditaţie
- poezia descriptivă.
şi a universului interior: creaţia confesivă.
, !  !  #  %     , # ! % 

– interferează temele:
 *

   '          
 '    
 

 - (pastorală), = asociază poezia descriptivă cu
 ! / #     "  "  !    - " ! %   ! .  !

reflecţia şi cu confesiunea (erotică);

- reflecţia lirică se nuanţează encomiastic (= laudativ) în , mobilizator în ,
   "  .

filozofic în ;
   " # !  "     - "     

- în poemele cu formă fixă în transmiterea mesajului se pune accentul pe

virtuozitatea tehnică:
■ = poem de 14 versuri împărţite în 4 strofe (2 catrene şi 2 terţete).
  .  #  

■ = poezie în care primele două versuri sunt reluate ca refren la

  .     

mijlocul şi la sfârşitul poemului, ca sinteză a ideii lirice.

■ = poem filozofic având un număr de strofe egal cu numărul versurilor
   / / !

din prima strofă; fiecare strofă, începând cu a doua, comentează câte un vers din prima
strofă, pe care îl conţine ca ultim vers, iar ultima strofă reia în ordine inversă versurile din
prima.
■ = poem constituit din 5 – 15 distihuri, în care fiecare al doilea vers are
 !    

aceeaşi rimă cu cele două versuri ale distihului iniţial. 

Scrierile aparţin genului ca expresie directă a

*

  
     
   '  
  
 

' proprie liricului.

     
 

- În această categorie intră: , , şi /

       .  %    $  ,  % "   # ! +    % "     " / !
  

.
/ ,  .      " . #  % "  %

- Pot avea valenţe lirice secvenţele expozitive / descriptive sau analitice din
operele lirice sau dramatice (demonstrând indisociabilitatea genurilor).
- Tipul de implicare / (auto)referenţialitate este marcat specific în proză sau în
vers, prin selecţia persoanelor gramaticale, ceea ce permite schiţarea unei tipologii a
lirismului:
♦ (lirica eului): 0 
 '  '      

■ p e r s o a n a I s i n g u l a r:
= expresie a subiectivităţii care se autoreflectă în poem ca   
 '

= vocea este diferită de autorul efectiv şi de experienţa / existenţa sa

biografică
= proiecţie estetică a viziunii autorului, a interpretării creatoare a unei
experienţe, atitudini, aspiraţii simbolic generalizabile
■ p e r s o a n a I p l u r a l = este expresia sentimentului apartenenţei /
integrării poetului într-o anumită categorie (familie spirituală, generaţie, neam etc.) şi a
conştiinţei exprimării în numele acesteia
♦ (filozofic / erotic) 0 
 ' 
  
 

■ prin persoana a II-a exprimă

= generalizarea filozofică
= confruntările afective / de idei (ca termen al unei antiteze) sau implicite:
… , …
  #  .  " $  "

♦ (poematic) 0 
 '   
    )    &  '

■ Recurge la narativitatea epicului ca suport al unei alegorii

■ se structurează pe simboluri angajate într-o acţiune alegorică (dar care nu
trebuie confundată cu personajele); de exemplu:
- de G. Coşbuc


- Mircea şi Baiazid din de M. Eminescu  '

  
 

- Cătălina şi Hyperion din 0  '    


 ■ Recursul la persoana a III-a în acest caz este o marcă a narativităţii, ci o
. 

formă de „camuflare” (disimulare) a poziţiei auctoriale, prin:

- autorul evocă atitudini, concepţii, perspective atribuite

 ' 



anumitor categorii umane; de exemplu:

 de I. H. Rădulescu, & 
 
   

   

   de I. Barbu;
    

– confruntă simbolic, în cadrul scenariului alegoric, poziţii


 '      

îndeobşte opuse (creatorul / geniul şi lumea; căutătorul de absolut şi societatea

expunându-şi propria atitudine, implicit printr-o voce „purtătoare de cuvânt”-mască); de
exemplu: de Mihai Eminescu; 0 de M. Sorescu.  '    
    (     


● Genul epic
- „Include, efectiv,totalitatea literaturii de tip narativ” (A. Marino)
- „Eul se autoreflectă obiective sau subiective” (A. Marino).    
    

    

 " #  % ! #  % !   # "  . ! % ! # " $

♦ Reprezintă , cu un care dezvoltă temporal  

     '    &   '   '
    

personajelor
♦ Specii cultivate:
■
 .  %  

- în folclor: snoava, povestea, legenda, basmul

- în literatura cultă: povestirea, schiţa, nuvela, romanul
■
 . $  % /  % "

- epopeea, balada, legenda

♦ Structura
 % "  . " $    #  #   . ! % ! # " $

- Nu are ca obiectiv simpla prezentare a unor fapte / evenimente.

- Ilustrează una / mai multe (viaţa / moartea, natura / societatea, familia,    

cuplul, iubirea, timpul etc.), prin:

■ fabulă (= personajelor)  '
    

■ subiect („modul în care cititorul ia cunoştinţă de cele petrecute” = explicaţii,

motivaţii, relaţii între fapte, gradarea evenimentelor etc.)
!    "   ! . " $     " / ,  % /   . ! % ! # " $

- Structurează textul prin categoriile naraţiunii:

1. specific de : , asociată eventual cu descrierea /
 . ! % !  "  .  !

  
   


monologul / dialogul.
2. şi (acţiunii): spaţiul poate fi mobil (se poate schimba); timpul
  
      

poate fi (liniar), cu anticipări, retrospectiv, cu dislocări etc.

'
   '

3. (care povesteşte) reprezintă ( ) narativă în:

" . / # ! .  ! $  ,  !


   

■ – naraţiune la persoana a III-a (vocea naratorului  


        
       ' 

/ autorului)
■ – naraţiune la persoana I (vocea personajului /  

              ' 

martorului).
Apare în memorialistică, autobiografii, jurnale, romane retrospective.
4.


         

 

- permite distincţia dintre autor – narator - personaj

- creează perspectiva asupra faptelor narate, prin poziţia naratorului
■ neimplicat (omniscient) – povesteşte la persoana a III-a (în stil indirect)
■ implicat în acţiune, stil direct:
 - narator-personaj
- narator-martor / reflector


5. reprezintă perspectiva, punctul de vedere asupra acţiunii narate:

'    
 

■ focalizarea zero (naraţia nefocalizată) = autorul este omniscient şi

povesteşte în ordinea (crono)logică a evenimentelor
■ focalizarea externă = naraţia este obiectivă, autorul se distanţează „neutru”
■ focalizarea internă = naraţia se face din punctul de vedere al unei voci
(personaj, narator).

● Genul dramatic
Totalitatea operelor literare scrise în formă de dialog / monolog şi menite a fi
reprezentate pe scenă aparţin       
     ' 

În genul dramatic, „eul se autoreflectă în tensiunile interioare sau în conflictele

exterioare (genul dramatic – tragic) ori în atitudini critice, ridicole, satirice (genul
dramatic – comic)” (A. Marino).

! % ! , #  % " / # " , "

1. Moduri de expunere:
♦ dialogul = dominant
♦ monologul (aparteul) – personajul împărtăşeşte direct spectatorilor gândurile,
intenţiile
♦ vorbirea colectivă (corul)
2. Specii caracteristice:
♦ – piesă gravă cu final trist, în care omul este zdrobit de destin
# % ! -   " 

♦ – piesă veselă, cu final fericit, bazat pe hazul stârnit de situaţii /

,     " 

caractere / limbaj
♦ – piesă cu sfârşit trist, în care se îmbină elementele vesele cu cele triste,
 % !  

urâtul şi frumosul, pentru a da impresia de autenticitate (de adevăr) al vieţii; ca specie

reprezentativă, de sinteză, a genului, se confundă cu noţiunea de piesă de teatru.


   
  
     
   

♦ în antichitate: apare ca (cu satiri), la greci 

      
 ' 

♦ în Evul Mediu: – cu baza în ceremoniile religioase creştine 

     
  ' 

♦ în Renaştere, prin se prefigurează teatrul istoric modern 

       (     
   

♦ secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea dezvoltă , cu subiecte din 

   & 
    

actualitate
♦ în secolul al XIX-lea: bazele sunt puse de V. Hugo, care îi 
      
 

fixează caracteristicile:
■ amestecul dintre:
- frumos şi urât
- comic şi tragic

■ respectul faţă de adevărul (complexitatea) vieţii.
   
  

    

♦ începând cu secolul al XIX-lea, după modelul lui V. Hugo.

    $   # 

♦ (cu ilustrări din literatura română):

"   % "

■ Drama istorică:

- – B. P. Hasdeu          

 -
– V. Alecsandri     )   

– Al. Davila
-     '  )   

-
– B. Ştefănescu Delavrancea
       


– L. Blaga
- 
 
  ' 

– H. Lovinescu
-
 
 
  

- – M. Sorescu  '     
  
   

■ Drama psihologică / de idei (filozofică)

- – I. L. Caragiale

     

- – Camil Petrescu


'    

– L. Blaga.
 

   
   

3. Specii mixte:
♦ = opera dramatică în care acţiunea (complicată, neverosimilă), cu
     % !  !

scene pline de tensiune, alternează cu elemente comice, patetice, violente.

- Unele procedee legate de amestecul categoriilor estetice (comic – tragic; sublim
– grotesc; frumos – urât) şi de intensitatea conflictualităţii şi a efectelor dramatice vor fi
dezvoltate de drama romantică. De exemplu: Al Dumas-fiul, .    '  '     

♦ = specie de comedie uşoară (fără elemente grav reflexive), de

    $ "   

divertisment, în care sunt intercalate cuplete cu interpretare vocală şi acompaniament

orchestral. De exemplu: V. Alecsandri, .   
    '   

♦ = aparţine antiteatrului / teatrului absurd contemporan.

 . # "  "  / !

- Anulează categoriile dramaticului: conflictualitatea, îndeosebi exterioară,

spaţiul, timpul, personajele cu o identitate precisă.
- Încearcă readucerea teatrului la esenţa lui originară (tragic-grotescă) şi la
formula iniţială (concentrată în cuvântul monologat / dialogat). De exemplu: E. Ionescu, 

   
Samuel Beckett,

.  '               )     

4. Elemente de structură a genului:

♦ – opoziţia de forţe aflate în luptă. Poate fi:

 .   " , #    % !  ! # " ,

- – lupta sufletească între:

   


■ porniri contrare ale eului

■ sentimente, opţiuni ale personajului şi presiunea lumii exterioare.
De exemplu:    '  )    

■ Vlaicu – demnitate şi datorie

■ Mircea – sentiment şi datorie
- – confruntarea între tabere adverse situată la nivel:

 


■ politic: Vlaicu – Clara; Kaliany - Ţară

■ social: Vlaicu – boieri (până în momentul deconspirării).
♦
 ,  "  .  !  % !  ! # " , 

- Structurată pe o anumită gradaţie (care se poate uneori încadra în momentele

subiectului).
- Construită pe acte (actele cuprinzând mai multe scene) sau tablouri.
- Permite concentrarea asupra momentelor esenţiale şi salturi în timp (actele
prezentând etape sau rememorări / anticipări ale evoluţiei personajelor).
În drama , acţiunea:    '  )   

■ este structurată pe cinci acte

■ respectă înlănţuirea clasică a momentelor subiectului.
 ♦ au întotdeauna o funcţie simbolică în piesă. Ele realizează un joc
  % /  . !
  

specific, între distanţarea autorului, care „dispare” în spatele lor, şi implicare (sunt
implicit purtătoare de cuvânt pentru mesajul piesei sau reprezintă diferite perspective /
opţiuni posibile faţă de problematica propusă).
- Protagonistul = erou central
- Personaje centrale
- Personaje de relief (subliniază / evidenţiază personajele centrale).
- Personajul simbolic
- Personajul colectiv
■ Dau culoare locală şi de epocă.
♦ constau în
 .  " , !  " "   / ,  . " , 

- Lista personajelor.
- Paranteze privind prezenţa şi mişcarea scenică a personajelor:
■ au funcţie expozitivă (cele care preced textul):
~ prezintă statutul şi relaţiile dintre personaje
~ încadrează în epocă
~ înregistrează portretul fizic al personajelor
■ se substituie prezenţei autorului în text (în cadrul scenelor):
~ reprezintă elemente de descriere:
- gesturi
- mimică
- mişcare în scenă
~ se substituie naraţiunii, creând contextul dialogurilor.

  


 %    /    . # %  /  ,  "  .  !  

 
   0   
  
 

1. Demonstraţi că fragmentul propus este un text literar.

2. Definiţi conceptul de literatură populară. Enumeraţi trăsăturile specifice ale
literaturii populare în raport cu literatura cultă.
3. Ilustraţi conceptul de mass-media prin câte un exemplu din fiecare categorie de
opere (din lecturile proprii).
4. Daţi 5 exemple de teme literare şi ilustraţi-le prin titluri din literatura română /
universală.
5. Identificaţi în cadrul operelor citate la cerinţa anterioară câte 2 motive care
structurează tema.
6. Exemplificaţi categoria estetică a prin 5 personaje, alese din opere 
    

literare culte sau populare.

7. Ilustraţi cu exemple (titluri) din literatura română sau universală fiecare tip de
poem cu formă fixă.
8. Daţi 5 exemple de opere epice în versuri.
9. Ilustraţi prin câte 2 exemple conceptul de în opera literară.  '    


10. Ilustraţi prin câte 2 exemple conceptele de . '       

       
  

 

obligatorie:
        

1. Brunel, Pierre,
   '    

 , Cartea Românească, Bucureşti, 2000, p. 71-
123.
 2. Ciorănescu, Alexandru, , Cartea Românească,
  '         
  
 '   
  

Bucureşti, 1997, p. 71-126. 

3. Iosifescu, Silvian (coordonator),           


  
 

    
   '
   ' 

   , Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972. [Prezentările fiecărei


 '     
  

orientări.]
4. Marino, Adrian, V. , Dacia,  
             
  
    ' 
  
  

Cluj-Napoca, 1998, p. 47-118.

5. Şklovski, Viktor, . I ,   
 
      '
        
   ' '       

Univers, Bucureşti, 1975, p. 11-23.

6. Walzel, Oskar, , Univers, Bucureşti, 1976, p. 
      
     
     ' 

329-423.  

suplimentară:
        

1. Claudon, Francis, , Cartea Românească,            

  
 '   
  

Bucureşti, 1997, p. 11-39.

2. Culler, Jonathan, , Cartea Românească, Bucureşti, 2003, p. 138-  
    



149.
3. Hennequin, Emile, , Univers, Bucureşti, 1981, p. 17-26.
   '      
   ' 

4. Moissan, Clément, , Cartea Românească, Bucureşti, 2000, p. 17-  

    



21.
5. Nasta, Mihai, şi Alexandrescu, Sorin,    '           ' 

    
   
  

, Univers, Bucureşti, 1972, p. 195-234.
             

6. Pânzaru, Ioan, , Polirom, Iaşi, 1999, p. 5-55.

 '   '       

  
     


7. Plett, Heinrich,    
  
               
        '           '  

 , Univers, Bucureşti, 1983, p. 10-49.


 ' 

8. Santerres-Sarkany, Stéphane, , Cartea Românească, Bucureşti,  

    
  
 

2000, p. 18-32, 40-47.

 MODULUL 2

MITUL – Începuturile literaturii şi literatura începuturilor



I.



0
0 0

. Familiarizează studentul cu relaţia de substanţă dintre literatura comparată şi

!

literatura generală, relaţie dezvoltată de întregul curs.

. Consolidează deprinderea interpretării operei literare ca o structură, rezultată în
+

urma interacţiunii unui sistem complex de relaţii (socio-politice, intelectuale, ideologice,

estetice), manifestate în cadrul spaţiului spiritual dat sau între culturi diferite.    
   

II.

  0

0

Modulul îşi propune ca, prin parcurgerea lui, studentul să realizeze:

. Circumscrierea corectă a conceptului de .
  " #

. Plasarea în timp şi ilustrarea adecvată a tipologiei mitului.



. Analiza mitului ca operă literară, cu o structură specifică.

. Identificarea speciei / funcţionării în repertoriul universal.

u 1. Accepţiile termenului de
 " #

Unanim recunoscut ca punct de plecare al literaturităţii, prin evoluţia sa ca

expresie a conştiinţei umane de sine, mitul se impune în literatură prin accepţiile de:
(← M. Eliade) epic explicativ / religios privitor la un act genetic,
" / #  % "  / ! , % 

la o „
  ”, având ca obiect:
' 


Universul, în Omul, în Societatea, în

 /   -  . " "  . # %    -  . " "   , "  -  . " "

- are valoare revelatorie → revelaţii primordiale

→ modele exemplare
- este expresia unei ontologii primitive
- presupune categorii specifice:
- = timpul originilor     


- originar   
    &  

- fantastice, ( )

 
      
    
 

- ca modalităţi de sustragere din prezent →

reactualizări periodice prin ceremonial
fantazării
  %  / "  !  " #  % ! % 

. invenţie, ficţiune, fabulaţie . poveste, legendă

! +

. – are valoare dominant denotativ-estetică

!

- nu este expresia explicării, ci a realului:

" . #  %  %  #  % " "

- sacralizează umanul - Eul devine protagonist

- demitizează divinul (Ex.: Iason, Eneas)
- generalizează (alegoric / simbolic) pentru a (se) raporta la individ prin
expresii ale permanenţei
 . – distincţii faţă de:
+

- poveste → - refuză dominanta realistă

→ - presupune:            ' 

    '          ' 

→ - prin tipul de simbolistică respinge seninătatea epicului

(folcloric)
- legendă: - respinge → individualitatea generalitatea
→ istoricitatea opunându-le →atemporalitatea
→ etnicul universalitatea

u 2. Definiţie sintetică
- Ca asociere a filozoficului şi a esteticului, susţinem definiţia propusă de Lucian
Boia ( , p. 40):   
   
         
  

„Concepem mitul ca pe o construcţie imaginară: povestire, reprezentare, idee,

care urmăreşte înţelegerea esenţei fenomenelor cosmice şi sociale, în funcţie de valorile
intrinseci comunităţii şi în scopul asigurării coeziunii acesteia.”
- Această definiţie surprinde şi relaţia specifică mitului cu:
● realul: explicat / interpretat în mit prin reprezentarea colectivă
● imaginarul: - prin formularea / raportarea la un sistem etic
- prin constituirea unui sistem estetic caracteristic, bazat pe
   & 

u 3. Funcţiile mitului
Reflex al mentalităţii colective, în antichitate mitul îndeplineşte    '
  ' 
      

' 
 al textului:
'  
 
      '

→ explicarea şi orientarea temporală şi spaţială într-un univers

   '
  '       

apropriat prin înţelegere

→ oferă modele existenţiale

   '
     ' 

→ instituie scări specifice de valori

→ ritualizează existenţa

   '
      ' )
      

→ exprimă relaţia individului cu sacrul

→ interpretează simbolic

   '
      ' 

→ (re)prezintă realul
→ asociază coordonatele viziunii colective cu termenii estetici ai
individualităţii creatoare
→ este dominantă în cazul mitului livresc (platonician, hesiodic,
homeric, ovidian, virgilian)

u Tipologie. Structuri şi semnificaţii

În raport de → dominanta funcţională
se disting:
→ tematică
. :
!  " #  % "    % " - " . 

- cu funcţie preponderent → cognitivă

→ magic-religioasă
 = explicaţii alegorico-simbolice privind obiectele, fiinţele, elementele /
fenomenele naturii
- (probabil) cel mai vechi nivel al miticului
- asociate reprezentărilor totemice
(Ex.: miturile reînvierii zeilor: Baal, în Mesopotamia; Osiris, în Egipt; Demeter şi
Persefona, în Grecia)
- explică şi celebrează succesiunea viaţă (primăvară / vară) – moarte (toamnă /
iarnă) în univers ca expresie a atemporalităţii relaţiei dintre formele pieritoare
:
+ *  " #  % "   .  ! #  ! % 

- asociază funcţiilor anterioare → viziunea filozofică livrescă    '
      ' 

(Platon)
→ ficţiunea alegorică (Homer,
Hesiod, Ovidiu, Vergiliu)
- exprimă – ca şi celelalte – conştiinţa transcendenţei → funcţia religioasă şi
reluarea ritualică a cosmogoniilor / teogoniilor
- afirmă conştiinţa de sine
- unitatea de structură atestă unitatea spirituală a mentalului colectiv arhaic ←
structuri minimale (miteme):
în cosmogonii
- nonstarea originară
- actul genetic ← agent creator
← substrat originar
← în-fiinţarea lumii
- intrarea în istoricitate / existenţa unei serialităţi
(Ex.: - Enuma Eliş [ ] 
    

- [ ]   '
 
       )    

- [ ]


 
 & 
 '  
 ' 
        

- biblică      

- cosmogonia poate fi precedată (ca prim mitem) de o teogonie (= geneză a

sacrului)
- spaţiul greco-latin dezvoltă schema structurală completă a cosmogoniei:
în Grecia: Hesiod,
 marchează alegoric intrarea în timp, ca      

dimensiune concretă a existentului:

(a) la nivel cosmic ← timpul (pre)olimpienilor, prelungit
în prezent prin cel al lui Zeus
(b) la nivel uman ← „vârstele” ca expresie a istoricităţii
şi a evoluţiei
↓
se asociază astfel o secvenţă de teogonie şi cosmogonie (a) cu o alta de
antropogonie şi sociogonie (b)
la Roma: Poetul clasic Publius Ovidius Naso propune deplasarea accentului de


la agentul creator spre procesul genetic ( ), pe schema generală a



   
  

cosmogoniei / a relaţiilor eline 

- Sinteza viziunii antice: (  &             


                 
     

 
  
)         

→ replică faţă de: - laicismul şi tragicul grec

 - materialismul reprezentării latine
→ elimină substratul primordial al existentului
→  sintetizează accepţiile antice ale divinului

  '    
    

. spirit şi putere creatoare ← Iahve (= suflu vital)

!

. atotputernic şi atotştiutor ← Elohim (= pluralitatea forţelor)

+

. Dumnezeu tatăl / judecător drept

,

→ → serialitate
 '         '

de tip mediteranean
→ istoricitate şi evoluţie
→ marcat de prima valorizare morală
→ are ca punct terminus omul → încununare
a umanismului antic

.
,  " #  % "  %  " , 

- propun imaginea omului ideal

- apar târziu ← dificultăţile convertirii imaginii de sine din obiect al cunoaşterii /
reflecţiei, în subiect
← exprimă – nevoia de ideal literar
proprii textului
- valorizarea acţiunii filozofic
- oferă modele etice şi comportamentale
- în contrast cu celelalte mituri care propun modele de acţiune concretă
(reiterând actele primordiale)
- circumscriu în bună măsură a doua accepţie a termenului de mit
- vizează construirea unei condiţii umane ideale prin evadarea din propriul statut
(transgresând limitele umanului → sacralizarea umanului prin aproprierea şi
          
    

         

%     , # ! %  ! "   !  " #   " " , %  !  "   " , # " $ 

în viziunea momentului cu punct de plecare în real sau

concret: arhaic sau modern în reflecţia asupra realului

- miturile sacralizează umanul prin proiectarea asupra lui a atributelor divinităţii,

dar (de obicei) orientate ca reacţie la sacru
- eroii opun omnipotenţei divine forţa de acţiune asupra lumii, manifestată
ca: . forţă fizică – a luptătorului pentru o cauză dreaptă şi a tovarăşului său credincios
!

( 
şi Iola[u]s,
 ( şi Patrocle,
  şi Argus, şi Pegas)       
  

. forţa întemeierii, spiritul constructiv – proprie eroului fondator / civilizator →

+

întemeind cetatea, eroul reia actul cosmogonic:

(Ghilgameş → cetatea Ninive)
(Eneas → Alba Longa)
 (Theseus → „vârsta de aur a Aticei”)
înţelepciunea (inventivă, Ulise; ca echilibru, Nestor)
. forţa spirituală
,

capacitatea de creaţie a artistului

Daedalus Icarus Orfeus

„demiurgos” „arhitekton” „poietés”
(meşterul) (artizanul) (creatorul-poet)
- sinteza deplină a acestor forţe este
    

reprezentare simbolică a forţei fizice

   

 

a forţei spiritului
= primă imagine a omului revoltat (ca şi Sisif)
= primă sugestie a orgoliului conştiinţei de sine a eului,
manifestată simbolic prin ipostazele de:
.
!



      
          
   & 
 
     
   

(Hesiod, )       

. al spiritului uman – desăvârşeşte antropogonia lui

+

    
 

Epimetheus (Platon, )
  
 

. , care domină prin cunoaştere destinul

,


 '       

existentului (Eschil, ).
        
  

propuse pentru secţiunea

  


   

1. Alegeţi din lucrarea câte trei exemple ilustrative pentru fiecare



  
    
  

tip de mit studiat.

2. Definiţi conceptul de erou civilizator şi ilustraţi-l prin trei exemple din spaţii
culturale distincte (v. ).


  
    
  

3. Identificaţi şi delimitaţi pe text mitemele din structura mitului .

     

4. Motivaţi statutul de protagonist al mitului eroic pentru:

. Yi, arcaşul ceresc.
!

Zamolxis.
+ *

 

        
 +  " - ! #  % " 

1. Boia, Lucian,   
   
         
   , Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 25-
55. 

2. Durand, Gilbert,   
     '    '    
    
  , Bucureşti, Nemira, 1998, p.
17-35, 301-315.
3. Eliade, Mircea, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1998, p.


  
            
 

17-32. 

        
/    "   . # ! % 

1. Barthes, Roland, , Paris, P.U.F., 1958.



     

2. Eliade, Mircea, , Bucureşti, Humanitas, 1995.



           
   

3. Moretta, Angelo, , Bucureşti, Editura Tehnică,



  
     '        

    

1994.
 MODULUL 3


 
    
   
  
       




 *  + "  , # " $  -  .  % !  

1, Consolidarea cunoştinţelor de literatură universală

2. Integrarea cunoştinţelor în contextul diacronic şi evidenţierea relaţiilor dintre
opere.
  *  + "  , # " $       % !  "  . !  

Parcurgerea modulului permite studenţilor:

1.   
  
    '  

√ Să ilustreze diversitatea structurilor literare create în cele două spaţii culturale în

antichitate.
√ Să evidenţieze relaţiile (de influenţă, împrumut, replică la model) stabilite în
antichitate între Orient şi Occident.
2.


 '     
  
 '  

√ Să-şi reprezinte în diacronie lirismul antic.

√ Să raporteze tematic şi formal opere lirice aparţinând unor spaţii spirituale
distincte.
3.
   
     
     ' 

√ Integrarea genului în sistemul creaţiei literare prin identificarea specificului

operelor şi a modalităţilor de abordare critică.
√ Evidenţierea relaţiilor dintre cele două dramaturgii antice fundamentale.
√ Precizarea elementelor caracteristice pentru cele două dramaturgii.

PROLOGUL EGIPTEAN


1) este marcat de următorii factori:

 . #  #    % "  . # !  !  " . $  . #  % " " / , % " /    "

√ Apariţia timpurie a statului autoritar şi a unei ierarhii sociale

√ Diversitatea ocupaţiilor şi consolidarea unui sistem cultural (şcoli de scribi,
,,casele vieţii”)
2) mileniul III î. Hr.
%  ,  %  !  !  " #  % ! #  % ! .  .  # "  " # ! %  

← apariţia şi diversificarea textului şi discursului de divertisment (conform orizontului de

aşteptare al receptorului)
← valenţele creatoare ale scrierilor utilitare se remarcă în textele autobiografice şi în
primele texte de divertisment:
 #    " / #  % " ,   #   !  #  + "  - % !  " , 

Pot fi considerate şi îndepărtatul

punct de plecare al prozei istorice
√ : 
    
 
    √ apar ca – inscripţii pe morminte
-listele de faraoni- Piatra de la Palermo, - gravuri pe stele funerare
Papirusul de la Torino √ anticipează (auto)biografia prin:
√  :
    
    
       

-
 (defunct)
 

    
  
      



- Bătălia de la Qadeş, Cucerirea cetăţii   → asigură nemurirea, mediind relaţia

 
   

Joppe cu divinitatea (funcţie specifică textelor egiptene)

a) conturează imaginea conducătorului ca - formularea discursului la persoana I → primă
erou civilizator: expresie a subiectivităţii (aici) simbolice
- Ramses II apare ca un alt Herakles / Ahile
( )


     

- generalul Djekuti (ca un alt Ulise, anticipează

episodul troian)
aduc intervenţia divină, caracteristică


eposului
hiperbolizează protagonistul, sacralizându-l


structurează discursul pe tropii specifici



epopeii:
- epitet calificativ
- comparaţie dezvoltată şi hiperbolizantă

3.
  %      " ,   %   . ! #     / #  # " ,  !    
     

     

*  *

    
         

→ au ca ← scribii–lectori, care citesc - pentru propria delectare

 '   

- poporului în temple
← anumiţi nobili
← doamne cultivate
← elevii şcolilor de scribi care transcriu pentru „casele vieţii”
(biblioteci / centre de educaţie)
→ au ca - creaţia orală  
 

- literatura (auto)biografică şi sapienţială

→   - spre deosebire de Grecia, sunt dominant educative:
 '
     '
      
    

• informaţii asupra lumii exterioare imperiului

• modele existenţiale
• ilustrare a forţei magiei
→ : asociază mitic-religiosul cu magicul şi realismul ⇒ creează un univers
       

fantastic-miraculos care se interferează cu realul ⇒ I expresie a unui ,,realism magic”

→ - dezvoltă (preluată de epicul oriental şi greco-
. ! % !  "  .  !  . % !  


      ' 

latin ⇒ spaţiul arab ⇒ Boccaccio, Chaucer etc.)

  "   "  . !   .    "

- Faraonul Keops şi vrăjitorii2

- Necazurile faraonului Petubastis
- se structurează (de obicei) din perspectiva naratorului omniscient
2
Textele se găsesc în antologia

        
    
  
 - introduce naratorul creditabil ca martor / erou ⇒ falsa
memorialistică (povestirea şi romanul greco-latin):
-               

)          
               
   

→ - anticipează direcţiile tematice şi structurile formale ale epicului ulterior:

   
      

3.2. ← povestirea (auto)biografică Povestea lui Sinuhet

    

Căsătoria lui Uenamon

← povestirea ,,istorică” – Prinţesa din ţara Bakhtan
← povestirea egipteană, relativ amplă, de fundal realist


3.3. consacrat în spaţiul ← primă povestire simbolic-alegorică din

   
 ' )    

literatura universală (Adevărul şi minciuna)

← antropomorfizează eticul şi esteticul
← prefigurează raportul clasic (grec) dintre etic şi estetic


3.4. romanul greco-latin ← pune accentul pe   '         

    

    


evaziunea spirituală din concret în posibil→ transferul în fantastic impune repertoriul

(re)actualizat de întreaga literatură ulterioară: cărţi, inscripţii magice, formule ezoterice,
intervenţii ale divinului.
← dezvoltă evaziunea în spaţiu - punct de plecare pentru epicul / tema
călătoriei:
- Povestea naufragiatului din Insula Şarpelui anunţă călătoria
iniţiatică din marile epopei sau povestirea orientală (Sindbad) / utopiile târzii (Gulliver).


. EVOLUŢIA ŞI DIALOGUL ESTETIC AL SPECIILOR EPICE CANONICE

  



 *
! .  .   ! . # " ,
%     , # ! %   / #  # " ,   " %     ,  "  / "  +   " , 

♦ ( )
 # %  , #  % ! %  !   /    # !  " ! .  ! /   , "  "

            

:- mai vechi cu 12 secole decât şi

        " !  !   " /   !

consacră faptele regelui Urukului, Ghilgameş (2800- 2700 î. Hr.)



- prefigurează (greco-latin şi pe cel biblic) prin:    

a)       

- mitizează istoria sacralizând eroul atestat istoric

are ca obiectiv generalizarea filozofică şi nu acţiunea simbolic-reprezentativă (ca în
mituri)
b)  
 '  


- conturează secvenţele simbolice proprii scrierilor de gen:

→ afirmarea eroicului (Iliada, Eneida: VI- XII)
→ triumful spiritualului (Odiseea, Eneida, I-V)
▲ evocă un traseu iniţiatic complet - gradaţia epică proprie eposului
▲ spaţiul ♦ sugerează fabulosul (în opoziţie cu cadrul real greco-latin):
Pădurea Cedrilor, cerurile lui Anu:
♦ evocă imagine globală a universului, dezvoltată în eposul
ulterior:
terestrul - axă a existenţei (în profan)
! *
 cerurile lui Anu - Olimpul, (eposul greco-latin) raiul
+ *

(sacrul creştin)
spaţiul adânc al morţii – tartarul (eposul grec)
, *

- Styxul (eposul latin)

- iadul (eposul creştin)
▲ timpul mitic ♦ al acţiunii eroice
♦ al regresiunii spre origini (la Utanapiştim)
c)

       
   

:
   "  - !   

→ prim erou total din literatura universală

→ primă sinteză a semnificaţiilor protagonistului în opera epică:
)  = exponent al puterii efective cu aliaţi (colectivi – cetatea - sau
  

  
  '   

individuali, eul complementar)

)  (erou solitar al avatarurilor spirituale: coborârea în infern,
        
      

căutarea nemuririi, întâlnirea finală cu Enkidu)

-  în căutarea absolutului
         '

) primul om, din literatura universală, ,,revoltat” faţă de destin

-

. "  

→ reprezintă ,,dublul” = capul de serie al mitului ,,însoţitorului”⇒

→ fiinţa complementară – grecii Ahile şi Patrocle, dioscurii (Castor şi Polux)
- galii Momoros şi Atepomaros
- celţii Conall şi Cuchulainn
→ confidentul – în tragedia clasică
→ ,,tovarăşul de drum” – epicul folcloric şi romanesc
→ ,,omul natural” – htonian - făcut din lut→ geneza biblică
- opus solarului Ghilgameş
- supus fatalităţii ciclului existenţial
= prima ipostaziere a forţei telurice
   + ! + !

⇒ victoria asupra lui = triumful raţiunii

= victoria asupra propriilor tenebre interioare
= simetric şi complementar cu Humbaba
 !  %   ,  %  / ,

⇒ înfrângerea lui presupune înălţarea simbolică, opusă coborârii în întuneric

(din cazul monstrului Humbaba)
antropomorfizează însăşi existenţa
  # ! . !  "  # "  

→ depăşeşte semnificaţiile unui Noe

- primul ales al zeilor - revelează eroului limitele umanului
- reprezintă, ca erou al legendei potopului, de prefigurare biblică,
trecerea umanităţii de la anistoricul originar, la istoricul cronologic
consacrat de folclor şi de Biblie - explică (simbolic) pierderea nemuririi
  ! %     

= revelator al conştiinţei de sine ca fiinţă:

● socială
● contemplativă, individuală (eu)
d)

       &  '

- de reflecţie asupra condiţiei umane şi nu pragmatic-explicativ (ca în cazul mitului):

- promovează ideea unei acceptări ,,active” a fatalităţii destinului → asigurarea
nemuririi spirituale prin construcţie (= înălţarea cetăţii)
 - contemplă lucid moartea ca sfârşit inerent
→ moartea are principalele semnificaţii din literatura ulterioară:
• capăt al existenţei fizice (la Enkidu)
• tragică metamorfoză - biblicul Lazăr
• totalitate şi deşertăciune - Ecleziast
• ultim echivalent al somnului
 *  *
 . / ! , % ! %  !    /    "  % " . , " ,    - %  ,

- Mutaţii esenţiale la nivelul

• esteticii speciei ← condiţiile de viaţă ale polisului (cetate)
• viziunii → nevoia de divertisment
→ aspiraţia spre model
→ voinţa identificării cu modelul ca suport ideologic pentru
încercările politice ale cetăţii 

0 0

→ apare ca răspuns la aceste înnoiri

→ este rezultanta activităţii şcolii rapsodice
→ atinge momentul de vârf prin Homer - care aparţine unui ,,lanţ estetic”
→ cristalizează imaginea eroicului reformulând estetic miturile
→ structurează ciclurile tematice (primă expresie a serialităţii literare).

♦ ( )

  "  " , ! %  !  " , % " / # !  " ! %  ! /   , "  "  . , " ,    - %  ,  / ,

      
 ' 

( CICLUL EPIC - subciclurile:

     
 


 (     (mitul lui Hercule)
- mitologic /
        (mitul lui Tezeu)
- teban / 

      (mitul lui Oedip)
 

       (mitul urmaşilor lui Oedip)

   

troian /



     

CICLUL EPIC = creat de confreria urmaşilor attici ai lui Homer

  
 

- evenimente anterioare   -       
      


}de Arctinos din Milet



- fapte ce asociază acţiunea epopeilor -      

)   
  
      

- evenimente posterioare - (Eugamon din Cirene) 

            

CICLUL de Appolonios din Rodos (sec. III d. Hr.)





  


      ' 

- a III-a epopee ca valoare, povesteşte căutarea lânii de aur de

către argonauţii lui Iason
(Quintus din Smirna)     
 ' 

CICLUL /
    

 (Nonnos)       ' 



°




% 


+
ILIADA
   !   


% "


,



 

      '    
 

- iniţiată în antichitate prin: - rivalitatea a şapte oraşe privind originea autorului

- negarea apartenenţei Odiseei la opera aceluiaşi autor
(Khorizontes = separatiştii)
- reluată în epoca modernă - neagă existenţa fizică a lui Homer →
/  , *     

       " ,  ! .  . "   ,    , # " $ 

→ poziţii pro şi contra -

-
/  , *    !  #  %    . " ,

→ (sec VIII î. Hr.)

 /  , *      %  % !  /     "  . " ,

= autorul şi     
     

= originar din Chios

= cu activitate în Smirna
  #  

- interpretat iniţial cu acompaniament de cytheră la sfârşit de ospăţ

- redactat în formă definitivă la Atena (sec. VI d. Hr.) din iniţiativa lui Pisistrate
- varianta actuală - aparţine poeţilor alexandrini
- fixată prin lui Proclos (sec. V d. Hr.)
    
 

- impune canonul eposului (codificat de Aristotel în prin raportare la    ' 

tragedie).
  ! # " , !

- unitară şi complementară în cele două epopei: umanitatea în situaţia limită:

- războiul (colectiv) şi războinicul -    

- lupta (singulară) şi înţeleptul ( )

     

- reflectă ansamblul relaţiilor – în contextul → războiului ( )    

→ păcii ( )
     

interumane (de familie, societate, politico-diplomatice)

 %   !  " "  

≈ dimensiunea realistă
eului (profanul) cu zeii (sacrul)
dimensiunea psihologică

dintre zei ≈ dimensiunea fantastică

continuă şi adânceşte direcţiile din eposul oriental:

 .   " , #  !  " # ! #  ! 

a) interioară (psihologică) la Ahile, Elena, Hector, Andromaca, Hecuba

b) exterioară între: • (Ahile - Hector, Ahile - Agamemnon, Paris -
   " ,     !  #

Menelau)
• ( Ahile şi ai lui)
   " ,  "  !   "

• aheii (danaii) şi troienii

# ! +  %     .    # 

axată pe simetrii şi antiteze, consacră echilibrul caracteristic speciei:

  # %  , #  % ! 

a) impune acţiunea pe două planuri, dezvoltate pe patru nivele:

- I. uman (terestru) - 1. tabăra aheilor (Ahile, Menelau, Agamemnon)
2. tabăra troiană (Hector, Paris, Priam, Eneas)
- II. zeiesc (celest) – 1. susţinătorii aheilor (Atena, Hera, Poseidon)
2. susţinătorii troienilor (Artemis, Afrodita, Ares)
b) spaţiul este subiectivizat ca reper simbolic pentru eroi
- cadru (protector) al eului / spaţiul agresant (al insolitării)
c) timpul - obiectiv, cronologic al acţiunii → tensiunea epică
- subiectiv al naraţiunii → tensiunea psihologică
 - se diversifică prin apariţia ui → ilustrează simetric aceeaşi
  % /  . !
    %    ,    , # " $

tipologie în ambele tabere

- varietatea tipologică a umanului este dezvoltată în creaţiile ulterioare:
a) eroi absoluţi şi exponenţiali (Ahile / Hector)
b) conducătorii neamului ( Agamemnon / Priam)
c) rivalii neîmpăcaţi (Menelau / Paris)
d) înţelepţii (Ulise - Odiseu / Nestor)
e) vitejii sacralizaţi prin fapte (Diomede - Eneas, Patroclos - Sarpedon)
f) personajul feminin - contrastul dintre feminitatea maternă şi cea senzuală
(Andromaca şi Elena)
g) psihologia maselor - prin simboluri antropomorfizate: Teama, Groaza, Vrajba

° Odiseea:

    

    
    

– epopee - a maturităţii creatoare a lui Homer

    #      % " - " . " "

- ulterioară , elaborată de alt artist     

prefigurează alegorismul şi narativitatea tipice romanului

  # %  , #  % ! 

- ilustrează (triadic) ciclul căutării, acţiunii, afirmării tatălui:

- secvenţa I: Telemahia = povestea fiului, Telemah aflat în căutarea
Tatălui
- secvenţa II: Aventurile lui Ulise (cânturile V-XIII)
- secvenţa III: Revenirea în Ithaca (XIV-XXIV)
- pare să ateste un orizont de aşteptare mai complex decât cel al şi al
*   / !
 

    

unei vârste istorice interesate de cunoaşterea lumii şi de exemplaritatea acţiunii / trăirii

- impune un univers simbolic, similar celui mesopotamian

*  " "  .  ! ! /   % !    " "

conturează un univers complementar şi de replică faţă de

 *  " "  .  ! ! /   % !   ! .    " 

(stabilind opoziţia eroicul / omenescul)

   

- se nuanţează prin:
*   % /  . !
  

• diversificarea fantasticului (faţă de )    

• nuanţarea psihologicului în sens alegoric → patetismul eroicului este înlocuit cu

firescul trăirilor (Ulise trăieşte dorul întoarcerii acasă)
√ Drumul lui Ulise – simbolic - revelatoriu
- instituie circularitatea marii călătorii în literatura universală
- spre deosebire de călătoria iniţiatică (a lui Ghilgameş, Enea, Dante),
drumul presupune în operele târzii (la Swift, Defoe, Sindbad) recucerirea poziţiei
pierdute
- încercările spirituale sunt dublate şi de cele sufleteşti
- marea întoarcere= revenirea la propria condiţie
= revenirea la sine însuşi
√ Refuzul nemuririi (în opoziţie cu Ghilgameş) = afirmarea prin eposul grec a valorilor
concret tangibile ale existenţei
= primă afirmare a valorilor
cu limitele sale în faţa eternităţii (primă formă de umanism
   .  / ,    " / ! , %    "

explicit al mesajului).
2°2.3. : Eneida
    " , !  ! , ! .  .   - %  ,

)             
        
        

percepe influenţa estetică a modelului grec (prin practicarea

 *
  /    " #    - " ,  ! # " . 

pateticului tragic grec) şi se adresează unui receptor elitist (cultivat în spiritul

umanismului grecesc, având orgoliul naţional latin) ⇒
, ! % ! , #  %   %    " ,   ! ,   - %  , *

      




       

Filozofic Filozofic
 

         
                 
       

Estetic        Estetic         

ca şi cea homerică, încununează estetic acumulările anterioare şi

 *
     ! $  % - "  " ! .  

constituie un model / reper ,,intern” pentru specie în spaţiul latin

- spre deosebire de cea homerică, nu structurează modelul, ci îl
preia şi elaborează replica şi conferă eposului noi dimensiuni extraestetice: ' 
 '  

 (justificare în istorie) şi

 (sacralizare a prezentului ca împlinire a
  ' 
 '  
    '

trecutului eroic)
*

asociază şi
*  # %  , #  % ! 

   
     

→ Cărţile I-VI = replică la

     

→ Cărţile VII-XII = replică la    

2°4. Sintezele sanscrite

    %     % "  "     " ,   " %   $ !    % "  / #  # " , 

patetismul trăirii paroxistice a clipei ← mesopotamieni

 . #  # "  " .  " ! .

= zonă a iradierilor culturale → tragicul absolutului în afara existenţei ← egipteni

asimilarea culturală a modelului grec
= zonă a transpunerii filozoficului în tiparul estetic
- literatura antică - a) (∠ Vede = ştiinţă, literatură sfântă)  
        ' 

b) (∠ limba ,,perfectă”, ,,împodobită”)  

        '
  

- receptor elitist, limbă literară artificială, neutilizată cotidian

- presupune întrepătrunderea sacrului şi profanului
- cuprinde eposul în accepţia lărgită a termenului 

° sec. V-IV î. Hr.

Mahabharata
 *  *   ! %  ! " / #  % "   ! % ! # ! 

- cel mai amplu poem filozofic asiatic, ce dezvoltă episodul homeric al confruntării (aici,
între două sisteme de valori reprezentate prin fraţii Kaurava şi Pandava)
inserţii nonepice de


 
 
 '    '
    

(erotic) -

      '       
         


- mesajul este concentrat în secţiunea      '        )    

( ) care defineşte idealul uman în cele 18 cărţi numite

  (a
  '  '    
        

cunoaşterii, a faptei, a discriminării, etc.) şi integrează protagoniştii, care ilustrează aceste

atribute în seria arhetipală a eroului războinic (Ksatriya- casta nobiliară← Ghilgameş,
Ahile, Eneas)
- protagoniştii (Yudhishthira şi Arjuna), spre deosebire de eroul mediteranean:
→ sunt obiectul cunoaşterii - subiectivă, abstractă
→ perfecţionarea lor = interioară
→ raportabili la ascet ca arhetip propriu epicului oriental
° - sec. IV-III î. Hr., atribuită lui Valmiki

 *  *  !  !  ! . ! 
   "  " !   "  !  !

concentrează în prima ,,carte a cărţilor” codurile sanscrite

 ! , #  % ! ,      

fundamentale:
→ filozofic (dharma-sastra) = cartea de înţelepciune
→ istoric (naraţiune Khaviya) = eposul cult
→ politic şi diplomatic (artha-sastra) = ,,didactică” a guvernării
 → etic (miti-sastra) = sinteză de valori şi modalităţi de acţiune morală exemplare
- 500 de capitole, 7 secţiuni (Kandas), similare ca funcţie şi conţinut cânturilor
 # %  , #  % !

din epopeea clasică

asociază dinamica iniţierii (primele patru Kandas) cu confirmarea valorii (Kandas 5, 6)


şi triumful moral (Kanda 7)

- dezvoltă dimensiunile comune eposului: eroicul → lupta, spiritualul →
  % /  . !
  

filozofico-religios, psihologicul → realist-analitic, cu accent pe fabulos-simbolic

- ipostaziază existentul simetric (prin perechi) şi contrastant:

RAMA = ,,apolinicul” Ravana = saturnianul

= valoarea spirituală = carnalul
= perfecţiunea nobilului (Ksatriya) = căderea păcătoasă
= sacrul (semizeului) = demonicul
SITA (∠ brazdă, dar al pământului) Kaykey = feminitatea perfidă, culpabilă, sursă a
= idealul de perfecţiune feminină şi răului, feminitatea malefică, mama vitregă
fidelitate (raportabil la Penelopa) = forţa anihilantă a echilibrului iniţial,
= forţa complementară masculinului în masculin
lupta pentru un nou echilibru

sintetizează coordonatele viziunii budiste asupra condiţiei umane

  / !
       " "

= principiul suprem pe pământ, instrumentul afirmării principiului,

  

înfrângerea propriei materialităţi prin spiritualitate

 *    
   # % "    !   ! #  % " #   " "   " ,    "

• În ciuda marilor sale izbânzi estetice şi al impactului etic al mesajului în

societate, romanul antic greco-latin influenţează târziu romanescul de tip modern.
• , unanim recunoscute, le reprezintă
 % " - " . "   / # %  , #  % " " %   ! .   # "     % . 

narativitatea medievală / renascentistă prin:

- trecerea de la observaţia şi reflectarea realului la
interpretarea simbolică pe baza unui cod etico-
filozofic şi estetic;
- evoluţia de la agenţi ai acţiunii (caractere) la
personaje cu motivaţie şi, treptat, complexitate
psihologică;
- sugerarea psihologicului şi caracterizarea prin
utilizarea stilului direct sau asocierea acestuia
cu monologul (interior) şi stilul indirect liber;
- nuanţarea poziţiei auctoriale prin trecerea de la
naraţiunea omniscientă (nefocalizată) la
diferitele forme de focalizare.
• Relaţia dintre epos medieval şi roman presupune ca elemente comune:
- amplasarea acţiunii în real-istoric – ca expresie
a aspiraţiei de a reflecta complexitatea
existenţei;
- desfăşurarea în unităţi largi de spaţiu şi timp;
 - dezvoltarea unor acţiuni complexe, plasate în
planuri diferite;
- satisfacerea receptorului de
.  $  " "

! ,  "  .  # %  " %       ! % " # ! #  "   !  " # ! # 

(eroică) (patetică sau sentimentală)

▲ Structural, diferenţele dintre epos şi roman sunt notabile şi par să contrazică

teoria descendenţei din epopeea medievală.
    !  " !  " . # %     /  " %   ! .

EPOSUL ROMANUL
Aparţine societăţilor închise Teritoriul maximei deschideri, al lumii „în
formare”
: nu este dilematic, este reprezentativ pentru : dilematic, reflectă lumea, are motivaţii

       

societate, afirmă armonia existenţială, ilustrează interioare orientate spre schimbarea destinului/
absolutul eroic / spiritual lumii
expresia codificată (vers) : proza receptivă la inovaţie
 

         

  #  #   % " " ! /   % !  % " - " . " " %   ! .    "

: 1) originea în - (G. Lukács - ,

 *
% " #  % "   / # %  , #  % " "

          '   
    
  
 

1920)
- are în vedere elementele comune de viziune, subiect şi acţiune, tipologie a
personajelor, formule epice
2) originea în (B. Tomaşevski- )       
    
  
 

- identitatea de structuri epice (mai) dezvoltate în roman: etajate (temele fiecărei

nuvele o dezvoltă pe precedenta), inelare (povestirea- cadru se dezvoltă), paralele
3) originea în spaţiul elenistic (prin preromane)
Orient, Grecia, Occident
  *
% " #  % "    % " - " . " "

■ - prefigurate de epicul oriental

 %  %   ! .    - %  ,   # "

 

- diverse tematic→ proza didactică: Xenofon -

 



→ călătorii: Hecateu din Abdera - 



   

→ eseu filozofic: Euhemeros din Mesina -

  

–
   
 
 

'
      
     '   

1. Epicul fantezist-istoric: dezvoltă ficţiunea fantastică în jurul evenimenţialului atestat

2. Epicul didactic-moralizator: narativul = pretext pentru teza morală; diversificat prin 

structura - inelară ( / etajată ( )         ' 

      
  


3. Epicul evenimenţial (de aventuri)- prefigurează literatura picarescă 

- structurat pe aventurile cuplului - conjugal: Xenofon- (sec. II sau III d. Hr)       ' 

- îndrăgostiţilor: Heliodor- (sec. III d.Hr)     '  

- asociază şi alternează primele tehnici ale suspansului (gradaţia tensiunii / amânarea

rezolvării prin complicarea acţiunii)
4. Epicul liric / evocator (poematic) = creaţie tipic grecească
(Longos, sec. II- III d. Hr.) dezvoltă bucolicul pastoral
        
 afirmă erosul ca forţă de manifestare a identităţii eului
  # %  , #  % ! " .   ! % 

→ prime elemente de metatext: sugerează conştiinţa artei ca

   / !
,     

reprezentare estetică; asociază afectul (erosul) şi natura; fixează simbolic prin personaje o
primă tipologie a iubirii:

ca -
 # %  " %  ! ,  "   "
"  + " % "   %    ! # 

 "  + " %  !  " " ,   #  % . 


   
   Eros, copilul mai bătrân decât Dorcon – Chloe, erosul prin

Chronos vicleşug
Gnothon – Dafnis, erosul
pervers


5. : ficţiunea concentrată spre imperativul extraestetic al criticii; narativul-

  '     
 '

suport alegoric al semnificaţiei

• (125-182 d. Hr): operă cu valenţe didactice, ce asociază epicul
  , " ! .  " .  !   / ! # !

cu retorica ioniană → memorialistică moralizatoare:


 
       

- creează alegorii filozofice cinic-satirice:       

    
  


     

     

   
    


         
     )    
 '      '   

- apare târziu faţă de cel grec, atingând nivelul capodoperelor în epoca imperială, prin

     
 ' )       


• (125-170) în (Metamorfoze) - folosind convenţia

     "  / 

  
    

zoomorfizării, orientează satira spre toate nivelele socialului şi psihologiei vârstelor

- asociază obiectivitatea evocării realiste cu alunecarea în         '

• (prima jumătate a sec. I d. Hr) - pune bazele ficţiunii polemice ca

  # %  . "  /

problematică morală şi ca model al textului satiric şi de divertisment

  = primă parodie şi sinteză a clişeelor greceşti prin: 1) reconstrucţia caricaturală


 ' 

2) primă ipostaziere a antieroului şi a lumii pe dos 3) întâia realizare a moralei implicite,

asociată cu opţiunea epicureică (de condamnare a ipocriziei austerităţii stoice)
= gustat în literatura ulterioară pentru caracterul modern polemic.

* 

     
         
  

     

√ Exprimă tensiunea dintre EU şi lumea interioară (propriul univers lăuntric).

√ Relaţia dintre text şi discurs subordonează ideea unei TEME.
√ Evoluţia genului = evoluţia tematicii, care impune structurile:
→ genul celei mai mari dependenţe faţă de modă
→ genul celei mai mari libertăţi de opţiune la nivelul expresiei.


 *   

   
 


     

 *               
  %  / " ! # %  " % "   % ,    . " # ! % 

- se manifestă în societăţile arhaice din Asia, Africa, America Latină

- transmitere orală în formule aprozodice bazate pe repetiţii, pe mimică şi intonaţie
- sursă a repertoriului tematic universal, prin:
a) cântecul liric (de muncă, de exprimare a trăirilor complexe, erotic)
b) lirismul didactic (fabule, maxime şi proverbe)
 *                
# %    % "  . # !   "    " #  % ! .  ! .
 – cultivă specii dedicate exprimării relaţiei individului cu
 *  *    " - "  /  % " #  !  " ,

sacrul (universul zeilor) şi cu profanul (natura şi societatea).

● pentru cultul morţilor (textele piramidelor / sarcofagelor, Cartea
#  #     - "  #  . 

morţilor)
● = benefice / malefice, apar în Egipt, ca şi în Extremul Orient
  / ,  . #  ,   " $ % 
"

●
"  .  % "  " " . , ! . # !  " "

a) Imnul lui Ekhnaton (sec. XIV î. Hr.) – prima interpretare egipteană simbolică a
frumuseţii, ca expresie a valorii (morale)
b) Imnurile indiene – (sfârşitul mileniului I î. Hr.)
- expresie a adoraţiei elementelor – Focul, Luna, Cerul, Bolta cerească

- 4 colecţii de texte (Vede): ( – 1000 de imnuri strofice),



  )           




( ), ( ),


    )            
 
)         
  
  '
   '      
  )    

( )

    
 

- c) Imnurile biblice
de reflecţie religioasă – (151 de ode, cu caracter de
! *

               

rugă)
de reflectare a erosului sacralizat prin legătura matrimonială (
+ *

   
 

'  )  


● lirism alegoric în proză (parabola biblică)

= mod de iniţiere prin alegoria cu punct de plecare în real → budism, iudaism,
creştinism
= simbolizează tragicul condiţiei umane:
1. şi = alegorizare a sfâşierii dintre trăire (tihnă) şi cunoaştere (sursă a
  ! 
$ !

nefericirii)
2. şi = bipolaritatea naturii umane (Abel – Adamul purităţii originare;

! " .  +  

Cain – Adamul păcatului perpetuat şi triumfător)

3. = imagine a patetismului condiţiei umane, asumându-şi supunerea faţă de
  $

destin
– exprimă relaţia individului exponenţial cu cetatea /
 *  *
 %    . " !   ! " , %   " - "  /

statul; condiţia individului în existent

- apare în secolele VIII – VII î. Hr. În Grecia
- ia aspectul - intonat de cor
    /    " ,  % ! 

- reprezentat de (cântec de jale), (cântec de victorie),  

          
  &

(dezvoltă teatrul), (cântec de laudă)   '   

- însoţeşte manifestările publice / religioase din Cnossos, Sparta, Corint 

  *   

   

        
     

 *  " % " /    ,  .   / " $

1.1. POEZIA EROTICĂ

● Apare în ← rafinarea civilizaţiei urbane

- "  #

← elaborată în structura codificată a declaraţiei

← impune în termeni proprii secvenţele liricii de gen, contrastante
faţă de senzualitatea greco-latină: - concepţia asupra feminităţii
- viziunea asupra erosului
- cadrul erotic
● În ← poezia de dragoste continuă (sec. X – VII î. Hr.)

 " . !
! % #  ! ,  . #  ,    %

← asociază afectul cu imaginea naturii

 ← pledează pentru respectul datoriei în faţa iubirii
← (ulterior) contestă autoritatea gentilică asupra trăirii → Păunul
zboară spre miazăzi
● Dezvoltată în ca lirică a măştilor / a eului
 %  , " !

(sec. VII î. Hr.)



! *

 '     
  
 '     
   '    

√ ARHILOH → erotică: patetică / satirică ( )


     % !  " 

→ asociază versul de metri diferiţi (6 cu 4 picioare)

(sec. VI î. Hr.)
+ *


          

 

     




- cea mai mare poetă elină - lirică epicureică

           
      

- continuă modelul lui Arhiloh - şcoală poetică antologată în

          

- inaugurează strofa scurtă - inaugurează strofa safică Anakreontika (sec. VI î. Hr.)

(alcaică) ↓ (model pentru Eminescu – Odă) - reprezentare mitologică →
Horaţiu - impune retorica speciei Ronsard (Franţa, sec. XVI).
Hagenau (Germania). Poeţii
Văcăreşti, Costache Conachi

● Lirica latină – iniţiată prin „ ”

  % "  !  ! " .     .   " - %  ,   # "

- atinge apogeul în „ ”
  % "  !  ! "    % " !  

√ Quintus Horatius Flaccus (65 î. Hr. – 8 d. Hr.)

Epode ← Arhiloh (= cântec cu „reluare” simetrică a versului de 4 picioare alternând
cu cel de 6 picioare)
Ode eroice şi bahice – introduc ideea de măsură, ca evitare a exceselor; tema „carpe
diem” ca ritual rafinat şi expresie a decenţei.
√ Publius Ovidius Naso (43 î. Hr. – 17 d. Hr.) 

- poetul erotic al • iubirii ideale: 

    '
 
  
  
     


 • satirizării sentimentului degradat în propria-i contemporaneitate:

    & 
            & 
 

1.2. POEZIA PE (ALTE) TEME PERSONALE

- Surprinde: - diversitatea trăirilor / problemelor omenescului
- patetismul condiţiei individuale supuse destinului
- Se conturează ca o
 " % " ,  !  #  + "  - % !  " , 

● :

 " . !

√ Chiu-Yuan (340 – 278 î. Hr.)

- întemeietorul poeziei „fu”
- 9 elegii de evocare a însingurării eului de excepţie
● Literatura
 ! # " . 

√ Publius Ovidius Naso (43 î. Hr. – 17 d. Hr.)

- inaugurează lirica exilului: (5 cărţi), poeme evocatoare şi confesive; 
    

(4 cărţi), poeme epistolare → valoare documentară pentru relaţiile poetului în

   '  

lumea latină şi scitică

- exprimă dorul şi durerea despărţirii de Roma, dificultăţile vieţii în climatul ostil al
ţării sălbatice şi cu climă aspră → primul evocator al meleagurilor scitice
→ poetul de tranziţie între lumea antică şi cea
medievală.
  *  " % " /    %     " $

2.1. POEMUL COSMOGONIC  

(

) – Mesopotamia, mileniul II î. Hr.            

- fixează fabulaţia cosmogonică:

1. preexistentul (vid originar)
2. Demiurgul şi acţiunea genetică (creaţia ← din corpul monstrului ucis)
3. Cosmosul cu diversitatea existentului
4. Omul ← creaţie a zeului (numit Ea)
→ hărăzit slujirii zeului
● ← Hesiod (sfârşitul secolului VIII î. Hr.)
      

- diversifică şi amplifică esenţa genezei (cu substrat oriental), ca:

– evoluţia lumii de la infern la ordinea divină
! *     ,  /   -  . " ,

– oferă rudimentele unei motivaţii şi serialităţi → din Haos,

Gaia (= Pământul) şi Uranos (Cerul) creează sub imperiul lui Eros (= Dorinţa) pe Titani
(= prima generaţie de zei).
– surprinde generaţiile şi acţiunile seriilor de zei: titanii,
+ *       #   -  . " ,

olimpienii şi giganţii antrenaţi în lupte pentru supremaţie

– spre deosebire de mitul oriental, evocă devenirea lumii spre
formele raţionale şi evoluate ale domniei lui Zeus (= istoricitatea).
● ← Titus Lucretius Carus (96 – 53 î. Hr.)   
    
  '



- primul text liric cu substrat filozofic materialist-epicureic

- caracter didactic accentuat: → reflex al gândirii de tip ştiinţific-explicativ,
distinctă de cea magic-reprezentativă a mitului
→ neagă miturile şi zeii greceşti
- lumea ⇐ provine din îmbinarea atomilor
– evoluează până la stadiul suprem, uman
- omul ⇐ rezultantă a acţiunii prin muncă
⇐ descoperă focul cu valenţe (auto)formative
- religia ⇐ cauză a luptei sociale
⇐ expresie a ignoranţei
⇐ sursă a războaielor
● – Publius Ovidius Naso (43 î. Hr. – 17 d. Hr.)


   
  

- la antipodul poziţiei lui Lucretius, creează mitului un suport teoretic, pornind de la

'  '   = transformările esenţei eterne în veşnica evoluţie şi
        
  

schimbare a formei
→ miturile = ipostaziază esenţa imuabilă
→ fixează cele 250 de mituri → Renaştere
→ Clasicism
- orientează cosmogonia spre glorificarea puterii romane → Venus, creatoarea
fiinţelor = mama lui Eneas (strămoşul romanilor)
2.2. POEMUL DE MEDITAŢIE ASUPRA CONDIŢIEI UMANE
! *  % " - " .  !      "  ! . # %    -  . " "  " ! /  , "  #   " "  /  , "  -  . " "

■ Antropogoniile orientale
- omul = creaţie a zeilor: - dintr-o acţiune concretă
- din materiale ce atestă condiţia tragică
● omul – provine din lacrimile lui Ra

- "  #

 – trăieşte în lumea a cărei ordine cosmică şi socială este asigurată de
succesiunea faraonilor
– este guvernat de triadă (zeii nomelor = locali; cosmici, ai naturii;
zeii lăuntrici – ai binelui, Seth, şi ai răului din sine, Ptah)
● ( )
  /    # !  " !

        
 

- omul – din sângele zeului pe pământ (= măreţie şi cădere a condiţiei sale)

● cuplul primordial (Niui-wa şi fratele soţ Fu-Si) creează lumea – prin

 " . !

împreunare / artizanal, din lut

● Viziunea greacă
- elaborată în spaţiul grec şi apropriată de romani
- nu consideră zeii drept creatori ai omului
- pune accentul pe colectivitate şi pe istoria sa (deplasează centrul de interes de la
antropogonie spre sociogonie)
● – Hesiod (sec. VIII î. Hr.)


  '      

- primul poem didactic din literatura europeană

- reflectă istoria ca decădere a prezentului faţă de perfecţiunea originară a trecutului
→ mitul celor cinci vârste (de aur, dominată de Cronos; de argint, a oamenilor
anihilaţi de Zeus pentru nesupunere; de aramă – a giganţilor războinici; eroică – a
participanţilor la războiul troian şi la lupta pentru tronul tebanului Oedip; de fier – a
contemporaneităţii, cu grijile şi cu răul cotidian).
● – Platon (cca 428 – 347 î. e. n.)   '    

– converteşte filozoficul în religie a spiritului

- explică prin mitul androginilor (fiinţele originare bisexuate separate de zei):
- unitatea esenţei celor două principii
- erosul ca principiu germinator al vieţii
- viaţa – căutare a unităţii originare, refăcută prin nuntire
*
 .  "  " !   ! .   .  " / #  . #

√ În Orient – pusă sub semnul tragicului ⇐ apăsătoarea subordonare a eului faţă de

puterea totalitară la orice nivel al existenţei: social-politic / spiritual-religios

- "  #

– preconizează:

                 

- supunerea faţă de soartă

- moartea = soluţia salvatoare / eliberatoare
    '   
      

- prefigurează marile teme clasice ( )

  % #  . !  ! + "  " / , ! %    "  

optează ca soluţie pentru trăirea (epicureică) a clipei

  /    # !  " !

   '    
   ' 
    
   
& 
           '   '    

- evocă proporţiile nedreptăţii sociale

- moartea = unica formă de egalizare în existent
√
  !  "  


 ' )    

- Renunţă la „evocare” în favoarea reflecţiei şi a reprezentării estetice interpretative

- Presupune soluţii alternative de conciliere a eului cu rigorile existenţei cotidiene:
evaziunea în idealitate şi moralitate, prin:
! *

● cultivarea :
"  "   "

- în Grecia: Teocrit (315 – 250 î. Hr.) impune specia ca:

 - întrecere între păstori
- idilă („mimi”) cu note realiste ale cadrului epic
- idile mitologice, de umanizare a sacrului prin trăire şi coborâre în spaţiul
campestru
- în literatura latină:: Publius Vergilius Maro (70 – 19 î. Hr.):
- reactualizează specia lui Teocrit prin  '  ' 

- reia modelul lui Hesiod ( ) prin → ciclul depăşeşte



  '        
  ' 

viziunea poemului didactic grec, prin:

◊ vibraţia patriotică ( ) 0                  

◊ valorificarea etică a miturilor abordate

● crearea şi consacrarea odei ca poezie filozofică: Quintus Horatius Flaccus (65 î.
Hr. – 8 d. Hr.)
- ode mitologice: - consolidează bazele mitice tradiţionale ale spiritualităţii latine
- propun purificarea morală prin contactul cu idealitatea
trecutului
- ode romane: construiesc imaginea lui Augustus ca expresie a idealităţii
conducătorului: salvatorul patriei → pacificatorul → reformatorul
- odele meditative → promovează „calea de mijloc” ( ) ca garanţie  
      '
   

a succesului prin cumpănire şi echilibru

idealizarea cotidianului ca afirmare a sacrului în profan
+ *

- – Publius Ovidius Naso (43 î. Hr. – 17 d. Hr.)

    

- lucrare tipic latină → o evocare a vieţii spirituale (a semnificaţiilor festive prin

datele sacre a 6 dintre cele 12 luni ale anului).

4.
 " % " /      ! # " #   " . 

4.1. POEZIA PATRIOTICĂ

- se dezvoltă în spaţiul greco-latin ← reflex al conştiinţei de sine
← orgoliu al identităţii
← mijloc de mobilizare a contemporanilor prin
raportarea la valorile individualizatoare (în momentul periclitării lor).
■ În spaţiul grec: promovează valori necesare apărării unui cadru geo-politic şi
spiritual.
•


  

Calinos (prima jumătate a secolului VII î. Hr.):

- primul poet liric a cărui operă s-a păstrat
- promovează ideea de glorie şi de nemurire a eroului în lupta pentru apărarea
cetăţii
Tirteu (sec. VII î. Hr.):
- mobilizează contemporanii spartani
- evocă omenescul trăirilor / reacţiilor (gloria învingătorului / jalea învinsului;
ruşinea laşităţii în faţa duşmanului) 

•
 
            

Pindar (520 – 442 î. Hr.)

- consacră laude învingătorilor la jocuri
- preconizează platonicianismul: - proclamă idealul aristocratic
- alegorizează elogiul prin mit
 - fixează structura clasică: strofă / antistrofă / epodă
■ În spaţiul latin:
- se continuă formula lirică grecească
- patrioticul se orientează spre:
- orgoliul imperial
- motivarea poziţiei / rolului latinităţii în istorie
• → Horatius ode romane, ode mitologice – resacralizează
   
  

tradiţia, elogiază trecutul ca garanţie a prezentului imperial glorios

4.2. POEZIA SATIRICĂ ŞI EPIGRAMA
- Origini – în satira socială orientală
- Dezvoltată în Grecia şi la Roma, ca atac la persoană: Arhiloh

 

 

- împotriva tatălui care se opune căsătoriei

- influenţează lirica latină: Catul, Horaţiu ( )
 

4.3. POEME POLITICE: Alceu → pamflete la adresa duşmanilor personali

4.4. SATIRA – considerată de romani drept specie autohtonă
- cultivată de Ennius, Lucilius, Horatius, Iuvenal
4.5. EPIGRAMA – punct de plecare în vechile inscripţii greceşti
- structurată de (sec. VI î. Hr.)
 "   . "    " .   /

- atinge virtuozitatea la Roma, prin creaţia lui Martial.

*     
   

         
   

 


   

      

   

apare în Grecia (sec. VI î. Hr.) prin cele două specii



      

definitorii:
- tragedia ← ditirambul arhaic dionisiac
- comedia ← întemeiată de Epiharm.
1.

     

1.1. TRAGEDIA – reprezentată prin corifeii:

(525 – 456 î. Hr.) (496 – 406 î. (480 – 404 î.


   


          

- CTITORUL - Hr.) Hr.)

- CONSTRUCTORUL - - REFORMATORUL -
● ● Introduce decorul pictat; ● Prezintă „omul real”.

           

simplifică scenografia. ● Psihologie + varietate

        

 

● Tematică mitologică → ● Evocă „omul ideal” → umană

înfruntări exterioare patetice. conflicte morale ● 18 piese păstrate din 90.
● Repertoriul transmis: 7 ● 7 piese păstrate din 18 ● Piese autonome: 0 ! '  9  (

piese din 90 de creaţii: scrise:

<

 5   (

1.  1.         ! " #  $  0  $ 1  ( ● Piese în ciclurile

2. % 2.  & ! $ ' (   !  0 6 ( 7 1. Războiul troian
3.  3.   ) $ $ 4 !  '   ( (
2  '  . ( = 0 5    ( ' ( = > )
4. * 4.  $ +   &    $ , ( -  .  $ 8  5 $ &   1  2. Ciclul Atrizilor
Orestia 5. ( )
?

/ 8  5 $ & ! ( *  !   9 3 $ 1  $ ( = 4 !  @   (

5. 0 6. 1 (     -  ( : $ 5 $   !  3. Ciclul Teban
6. 7. ( )
A

2   3    !  ; $ !  '    ( ' (   ! 

7. 4    $ 5  ! 

1.2. COMEDIA
 ● Dezvoltă orientări stilistice:

1.2.1. COMEDIA VECHE 1,2,2, COMEDIA NOUĂ

(445 – 386 î. Hr.) (342 – 291 î. Hr.)
 




  


- comedie socială şi de moravuri - comedie de caracter

- teatrul = tribună de afirmare a ideilor şi - teatrul = reflectare / satirizare a realului =
frescă a societăţii epocii mijloc de moralizare şi de divertisment
- 11 piese păstrate din 44: (introduce intriga erotică)
- scrie peste 100 de piese:
A

 ( '  ( =    $ $ =  " 9 "  $ !  =  $  9 & $ !  =   ( )   !  >    9    ! = ; (  ( ' 

'  9 $ # (  " $ (  " =  $ 1  ) $    $ $

● Influenţează comedia latină şi specia modernă (începând cu Molière).

2.

      

● Continuă formula greacă, dezvoltând o tematică / viziune proprie.

2.1. TRAGEDIA
● Are ca principal reprezentant pe (4 – 65 d. Hr.).
  , "  /  . . !   /   .  , , !

- Aplică modelului grec ideile stoice.

- Prin recursul la mit, critică decăderea contemporană a moravurilor. 

- Piesele devin modele pentru tragicii moderni: Calderón,



       
  
    

Shakespeare, Racine, Corneille.

● Structura filozofică a tiradelor şi predominarea monologului → teatru reflexiv, de
lectură.
2.2. COMEDIA
● Continuă modelul grec, prefigurând comedia modernă:

Aristofan → Menandru →
   
    
   
     
   
  



(254 – 184 î. Hr.) (190 – 159 î. Hr.)

  

- comedie de moravuri - comedie reflexivă

- realism – satiric-demascator, marcat prin - face trecerea la comicul liric-reflexiv
expresivitatea limbii populare - creează dubla comedie (  1   $   5  & !  7 ),
- sursă de inspiraţie pentru: cu nivelurile aparenţelor şi esenţei
● Molière ← - sursă de inspiraţie pentru: 0  & : $   6 

← ( ) ● Molière ← 0  !  ! (  $ (  ! ' $ ' ( ; (  ( 5 $ 0 5   9

● Beaumarchais ← ● Holberg ← %  ! 5 (   ! 3 ( 3 (   %  ( '  (

← ● Thorton Wilder ← -  ( $ 9  ( &     5    *  ! '  9  &  5  & 9  )  

● Goldoni ←
A

" 5 "  ( $ $ 9 $ 1   

propuse pentru modulul 3

  

1. Identificaţi în epopeea şi comentaţi trei teme, dezvoltate ulterior în        

literatura biblică.
2. Evidenţiaţi semnificaţiile Ithacăi pentru Ulise.
3. Relaţia eros – natură în romanul de Longos.         

4. Ilustraţi şi comentaţi alte trei parabole biblice, în afară de cele prezentate în acest
curs.
5. Comentaţi la alegere o odă horaţiană.
6. Studiu de caz: Influenţa comediei greco-latine asupra operei lui Molière.
  

        
 +  " - ! #  % " 

1. Acsan, Ion,    , Bucureşti, Editura Minerva, 1987.



      

2. Homer,
      (orice ediţie în versuri).
3.
 

   '   
 '   Antologie, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1958.
        
/    "   . # ! % 

1. Defradas, Jean, 0   
  
     , Bucureşti, Editura Tineretului, 1968.
2. Grimal, Pierre, 0   
  
      , Bucureşti, Teora, 1997.
Liiceanu, Gabriel, 
   '  
      , Bucureşti,
                 
 

Humanitas, 1993.
 MODULUL 4

   
 



  
 
 


 

" / ,  % /      "  $ !    ! # % " , 
!  " #  % ! #  % " #   " "     % . 

 *  + "  , # " $     % !  "  . !  

1. Consolidarea viziunii asupra conceptului de ev mediu şi cultură medievală.

2. Identificarea şi exemplificarea genurilor şi a speciilor cultivate în epocă.
3. Distingerea (pe text) a elementelor specifice discursului medieval.

   
 

●

 . ,   #    " ,  . #  #   " / #  % " ,

- Ev Mediu = mileniul de istorie de la declinul antichităţii (476) la Renaştere (1453-

sec. XVI).
√ Marcat de: - criza de sistem a imperiului (migraţii, sec. III-V; căderea Romei, 476
d. Hr.)
- afirmarea creştinismului şi a Imperiului de Răsărit (Bizantin, sec. IV,
Constantin; capitala: Constantinopol)
- asimilarea culturii păgâne de către creştinism
- elaborarea viziunii şi a noului discurs → Renaşterea
- Etape:
√ sec. VI – IX = cultura clericilor (şcoli, cancelarii de tradiţie latino-creştină)
√ sec. X – XIV = activitate culturală intensă şi complexă
= inaugurează noi tradiţii în artă şi poezie
= diversifică receptorul → Literatura: - cavalerească
- orăşenească
- religioasă

– actul de naştere al diversităţii naţionale în unitatea

 *          " ,     "  $ !  

spiritului european.
        " ,    %  " ,

 
  
 
 
  

eroic, aventuros, emoţional

  

- destinat interpretării de către rapsozi ambulanţi la târguri sau castele

- afirmă valorile naţionale având un substrat istoric; de exemplu:



     
 


                

nordice (mai timpurii): Beowulf (sec. VII), Cântecul lui Hildebrand (sec VIII), Cântecul Nibelungilor
(sec. XI), Sagga şi Edde (sec. XII)
- romanice - dezvoltă cicluri tematice în poeme
1. GESTELE (Chanson de geste) - cicluri, sec. XI-XII
a)
→ Chanson de Roland - sec. XI
     

→ Pelerinajul lui Carol - sec. XI

→ Huon de Bordeaux - sec. XII
b)

   
  

c)

  
 

 2.CÂNTECUL CIDULUI
3.CÂNTECUL OASTEI LUI IGOR

• Viziunea adecvată epocii:

! /   % !  %     " %  +  " . " ,

 
  
 
 
  

,
 %    .   . /  #   $ !   % "   %    . 
!   #    !  "   !   % "  # " , 

care anunţă idealul cavalerului: :

. !  "  . !  

- credinţa creştină; - forţă fizică şi inflexibilitate

- fidelitatea faţă de Dumnezeu; ( , ); 
      
  

- statornicia în iubire; - fidelitate faţă de suveran şi 

- eroismul şi spiritul de sacrificiu. forţa pasiunii ( )        

- onoarea ( );   

- patriotismul ( ). 

• confirmă valoarea latentă a individului prin probele eroice / iniţiatice de

 ,  "  .  !

confruntare cu: – (în spaţiul germanic: monştrii)

!   -  % "  % " ! + / # % ! , #  !   %     "

– cotropitorii / necredincioşii
  %   " / #  % " ,  ! #  / # ! #    ,    . # ! %

sarazinii (Roland, Cidul), tătarii (Igor)

•
 .      . #  

- Ilustrează triumful moral al valorilor întrupate de eroii care mor în numele

idealului: - Beowulf triumfând asupra monstrului
- Siegfried şi Roland trădaţi în luptă
- Igor – copleşit de numărul duşmanilor
- Afirmă permanenţa în timp a idealului eroic şi faima sa peste veacuri – tinerii
ostaşi continuă lupta lui Igor în numele libertăţii

– Cidul se îndreaptă spre noi victorii (consemnate în lirică - ,
   

  
 

secolul XIV, , 1612), sau dramaturgie (Guillén de Castro,    ' 

       

 

 , sursă pentru tragedia lui P. Corneille,

    ).   

   
  

  
,   "  " , ! %  ! "   !  " ! . #  !  %  " ,    "  "

!   -  % "  / ! # " % " ,   ! %   " , 

- Atestat ca termen generic (roman) în a doua jumătate a secolului XII în Franţa,

- Se dezvoltă pe două mari direcţii tematice şi estetice semnificative pentru:
→ cristalizarea unei „pieţe literare” şi a unor receptori distincţi, cu orizonturi de
aşteptare diferite:
se dezvoltă în întreg spaţiul occidental:
! %   ! .   , ! $ !   %  / ,



       


DE CONTINUITATE EPOPEICĂ


- asociat erosului (fin amor) ca ilustrare a virtuţii curteneşti (cortesía) şi a eroicului exemplar
(juventud)
- citit de către doamne şi seniori.
 → cuprinde 3 sfere tematice:
      


  
 


- romanele cavalereşti despre Roland şi Carol cel Mare

→ iniţial: ulterior: romanele cavalerilor mesei



                




rotunde porniţi în căutarea Graalului

→ miturile clasice plasate în contextul existenţial şi al codului cavaleresc

- romanele devin cărţi populare în Europa centrală şi de Est: Romanul lui Alexandru, Romanul
lui Eneas, Romanul Tebei, Romanul Troiei

PREFIGURĂRI ALE ROMANESCULUI MODERN

• TRISTAN ŞI ISOLDA - Beroul (1150) şi Thomas (1170):
- ilustrează miraculosul magic
- fixează recuzita şi conturul epic al romanului erotic (pre)romantic
• (1135-1190?):
                
   
 

- asociază legende bretone, elemente din ciclul antic, tonalitate curtenească

- anticipează umanismul prin: încrederea în viaţă (,,joie”), dorinţa autodepăşirii, aspiraţia spre
perfecţiunea umană: şi , …, … 4   ' 4 $ 5   , ( $  ( '  !  

• PARZIVAL (1170-1220):
          
    

- continuă epica lui Chrétien de Troyes, înnoind viziunea asupra cavalerului

- dezvoltă structura buildungsromanului.


(1485) de Sir Thomas Malory (1408 – 1471) în istoria




    
 

literaturii universale reprezintă primul roman în proză din literatura engleză şi, ca
prelucrare şi modernizare a legendelor din ciclul arthurian (englez), evidenţiază atât
relaţia de substanţă dintre eposul şi romanul cavaleresc medieval, cât şi vitalitatea în timp
a speciei, aflată în zorii Renaşterii în orizontul de aşteptare al receptorului englez.
 
  
   

 

- interpretată de cântăreţi rătăcitori, numiţi (în Provenţa), (N şi

# %  + !   % " # %  $  % "

centrul Franţei), (Germania)

 " . .  / ! . -  % "

- dezvoltă forme lirice variate şi specifice: chanson, tenson, alba, pastorela,

balada
- viziunea asupra erosului (amor gentil) asociază (cod moral + curtenie), '
    

(disciplină + răbdare), (tinereţe, generozitate)

    
      

- diversificată în şcoli lirice care se influenţează estetic:

__________________ŞCOALA PROVENSALĂ__________________
- asociază erosul cu natura – Guillaume IX d’Aquitaine de Poitiers (1071-1126)
- conceptualizează erosul ca „amor de lonh” în primele poeme de limbă romanică
vulgară
- idealizează feminitatea ca „midon” (Jaufré Rudel – sec. XII)
- creează sugestia trăirii psihologice, a emoţiei iubirii – Bernard de Ventadour
(1096-1147)

________ŞCOALA SICILIANĂ________ŞCOALA TOSCANĂ________

- Jacopo da Lentino (sec. XIII) - Guido Guinizelli (1240?-1276?)
- conceptualizează partenerii: - idealizează iubirea ca izvor de
 „donna angelicata”, „nobila fiinţă” virtute
- complică formula retorică până - personalizează poezia prin
la clişeu confesiune

____________________DULCELE STIL NOU____________________

- continuă direcţiile vechilor şcoli
- creaţie a oraşelor raţionaliste, cu universităţi (Florenţa, Bologna)
- asociază meditaţiei laice principiile tomiste
- consideră iubirea: adevăr prin trăire, virtute + nobleţe
- Guido Cavalcanti (1259-1300): abstractizează poezia; înnoieşte discursul şi
simbolismul imaginii
- poezia = expresia estetică a filozoficului ⇒ concilierea raţiunii cu iubirea, care
are ca obiect frumuseţea

– ÎNTRE PARODIC BURLESC ŞI

 
       


 

ALEGORIC ERUDIT

 .  "  " "   " / #  % " ,    !  " %  ! % 

- dezvoltarea oraşelor în sec. XIII (Italia, Franţa, Anglia)

- îmbogăţirea burgheziei prin comerţ, meşteşuguri, activităţi bancare
- eliberarea comunelor de sub tutela nobililor

  %   . ! #    $ " "  . 

- discurs de replică la textul nobiliar prin opoziţiile:

cavaleresc ⇔ satiric
tragic-sobru ⇔ comic / burlesc
preţios ⇔ natural, spontan
alegoric rigid ⇔ realist, liber

 
    




• = naraţiuni în versuri pe teme morale (300-400 versuri de 8

  $  / # " % "     ! +  " ! 

silabe)
- caracter satiric şi moralizator
- sursă tematică pentru nuvela italiană, nuvela franceză de Renaştere, farsa clasică
(Molière) şi roman „burghez” (orăşenesc).
• - Romanul lui Renart (cca 1170-1250) - creat de Pierre de Saint Cloud,
   ! .  

Richard de Lison, preotul de la Croix en Brie

= 27 de povestiri (,,branches”) centrate pe lupta vulpoiului Renart (orăşean liber)
cu lupul Ysengrin (nobilul), asociază satira societăţii feudale cu parodierea gestelor.
   
    




- se eliberează de convenţiile literaturii curteneşti

- opune subiectivităţii alegorizante inspiraţia satirică, legată de real(itate)
- reflectă civilizaţia citadină şi problematica existenţei categoriilor neprivilegiate,
prin:
. în Franţa: TRUVERI:
!

- Ruteboeuf: (1250-1280) – confesiuni asupra condiţiei marginalizatului

– poezie satirică (anticlericală, antifeudală)
 GOLIARZI = studenţi vagabonzi sau clerici ieşiţi din ordinele
ecleziastice; - creează cântece satirice pe teme profane, de maximă libertate de viziune şi
de expresie
- atribuie creaţiile autorului mitic Golias, în spatele căruia îşi exprimă
resentimentele faţă de societate şi faţă de morala ei ipocrită
- operă reprezentativă:              


. în Germania - MEISTERSANGERI
+

- cultivă lirismul codificat pe teme populare

- Hans Sachs (1494-1576), conducătorul sigschule din Nürenberg, prefigurează
Renaşterea în poezie şi în farsă.
în Anglia, condiţii distincte → individualizarea netă a sferelor literare:
, *

→ cântece politice: aparţin spiritului citadin, prin caracterul satiric, antifeudal

→ operele primilor poeţi medievali:
● William Langland (1330-1386):
  – asociază caracterul didactic-moralizator cu cel
         
   


satiric pamfletar, într-o alegorie a condiţiei omului simplu şi activ

● Geoffrey Chaucer (1340-1400) – asimilează creator poezia medievală franceză
şi prerenaşterea italiană
- creaţia alegorică: 
     '      
         


- eposul în versuri: 
    
    

- creează prologul romanului modern, prin satira de moravuri şi epicul alegoric în

ramă din     
       
& 

 
      

  
   

- vizează educarea ştiinţifică / moral-religioasă, prin:

■ OPERE care anunţă disponibilităţile umaniste:
. oferă o tipologie complexă de animale fantastice
! +  / # " ! % " " 

. – clasifică şi asociază pietrele (preţioase) în relaţie cu sistemul

+  !  "  ! % " "

zodiacal
.
, , %  .  - % !    " "  ! - " . " !      " "

- primele enciclopedii ale ştiinţei timpului:

 (sec. XIII) – Gautier de Metz          

(1265) – Brunetto Latini

 


. (chastiments) (sec. XII)

 / , % "  % "    . $    #  % 

   
      

- provin din povestirile moralizatoare arabe.

■ OPERE de atitudine şi de divertisment:
. (Ziceri) = istorii satirice în versuri, cu caracter anticlerical, antifeudal şi
! " # /

misogin
- 0       
     
   0       &    

+ *    ! .   !   -  % " ,

- – Guillaume de Loris (1236)        

– Jean (Clopinel) de Meung (1275-1280)

- transformă sinteza amorului curtean din prima parte (a lui G. de Loris) în satiră
antifeudală şi pledoarie (pre)renascentistă pentru ştiinţă şi raţiune
 - primă formă de manierism modern, codifică marile teme ale epicului erotic:
reprezentarea iubitei (= floarea, trandafirul), opreliştile morale (ruşinea, frica…) şi
piedicile exterioare (ura, pizma etc.).


propuse pentru modulul 4:

  

1. Identificaţi elementele comune condiţiei protagonistului în două poeme epice la

alegere.
2. Semnificaţia călătoriei în lui Dante şi în de   
      
       
& 

G. Chaucer.
3. Elemente de modernitate în lirica lui Fr. Villon.
 

        
 +  " - ! #  % " 

1. , Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,



      '           

1978.
2. Alighieri, Dante,              
   (ediţie în traducerea Etei Boeriu).
3. Villon, Fr.,    
       
  
  , Bucureşti,
        

Albatros, 1975.
 

        
/    "   . # ! % 

1. Le Goff, Jacques,
         , Iaşi, Polirom, 1999.
2. Zumthor, Paul, , Bucureşti, Univers, 1983.


 ' 
' 
       '         
 MODULUL 5



 



 *  

 
 
    
 

1. Cunoaşterea şi utilizarea corectă a conceptelor:

 %  %  . !  #  %  %  . !  #  % 

.
  ! . " /    ! #  . " /    # % ! % ,  " /  /  ,     !  %  #   " 

2. Identificarea dominantelor filozofico-estetice ale perioadei şi ilustrarea lor prin

trimiteri la operele principalelor personalităţi ale timpului.
  *


       
 
     

1. Criza sistemului feudal → o nouă criză europeană de identitate / putere (în

secolul XIV):
- lupta împăratului german (aliat cu statele monarhice) contra papei (aliat cu
oraşele libere italiene: 1494-1559)
- prădarea şi decimarea prin molime a sudului Franţei, Spaniei şi Siciliei
- înflorirea economică şi spirituală a Toscanei şi a Florenţei.
2. Condiţia privilegiată a Italiei = Liniştea asigurată de triumful Franţei în
războiul de o sută de ani (1337-1453) şi de înfrângerea împăratului german (1559).
= Oraşele libere, proclamate republici, prosperă
economic şi spiritual, sub hegemonia familiilor aristocrate de „mecenaţi”: Sforza
(Milano), d’Este (Ferrara), Medici (Florenţa)
= savanţii bizantini se retrag în peninsula italică
după căderea Constantinopolului (1453)
→ influenţa platoniciană
→ spiritul anticlerical

( – secolul XIV în Italia)


 


 

   %  ,  . # 

Dominată de marile personalităţi florentine:

(1304-1374)
 % ! . ,  / ,  
  


- primul umanist al Renaşterii, prin:

● cunoaşterea totalizatoare
● recursul la limba de cultură a timpului (latina medievală)
● gândire metafizică în termenii raţiunii şi ai trăirii spontane
● impunerea platonismului renascentist în defavoarea aristotelismului medieval
● afirmarea (patriotică) a conştiinţei naţionale
- operele, în latină şi în toscană:
• 

   '


         
 

• orgoliul gloriei trecutului latin  

 ' 

• – „cazul” (romantic) Petrarca

  '
     

• – poem patriotic → preromantism       

• - reformulează poemul alegoric; prefigurează lirica modernă de


    


meditaţie

• fundamentează
  # % ! % ,  " /   

 
  
      
      

= expresie lirică a platonismului

 = primă afirmare a lirismului introspectiv
= stabileşte relaţia modernă între:
 %  / . ! #  %     " . " # ! # 

 

: - spiritual (patriotism, erudiţie)

 %  /  

- pasional (feminitate)
: - în acord cu eul
. ! #  % !

- asociată feminităţii
- concretă, obiect al confesiunii
   " . " # ! #  !

– se manifestă prin cultivarea europeană a sonetului de


  
    

dragoste
- Italia: Michelangelo Buonarroti (1475-1564), Leonardo da Vinci (1452-1519),
Torquato Tasso (1544-1595).
- Franţa: Pleiada (grupare de 7 poeţi din sec. XVI, dintre care reprezentativi sunt:
J. du Bellay, 1522-1560, şi P. de Ronsard, 1524-1585).
- Spania: Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616).
- Anglia: William Shakespeare (1564-1616).


(1313-1375)
 "  $ ! . . " 



 

- anunţă umanismul prin:

● scrierile erudite în latină → spiritul de sinteză:
•   
                    

•   
   


● ediţii ale autorilor greci şi latini

● fundamentarea abordării filologice a operei şi autorului
- prim comentator al lui Dante:
√


 ' 
      
          

√     
            

- primul biograf al lui Dante:

√   
      

- Precursor al epicului modern prin (1349), care fixează pentru  '   

 

nuvela / romanul modern:

. realist-satirică, moralizatoare, anticlericală şi antifeudală.
!   ! # " , !

. axată pe surprinderea nuanţelor şi a diversităţii →

+  " "  .  !

'         

realism evocator, psihologic.

. : naraţiunea în ramă, alternanţa vocilor / implicării naratoriale.
,  # %  , #  % !

. creditabile (verosimilă şi dinamică).

   % /  . !
  . ! ,  "  . 

  *   
      

    
  

      
 

 


 

1. UMANISM
 , ,    " "   #  %   .    "

. dimensiune specifică literaturii (= reflectare estetică a individului şi a

!

colectivităţii)
multiplicitate de preocupări în sfera disciplinelor „umane” (distincte de cele
+ *

„realiste”)
. orientare filozofică:
,

■ (sec. V-IV î. Hr.)

! . # " ,  


  ' 
 - omul = măsura tuturor lucrurilor ← paideia (educaţie)
= sinteza bine – frumos – dreptate (preconizată de Socrate şi 
  '  

Platon)
= sinteza – bazată pe concepte definitorii pentru spiritualitatea     

europeană: virtute cetăţenească, solidaritate, universalitate

■ – Florenţa ← Roma ← Bizanţ ← Atena
%  . ! / ,  . # " / # 

2.
" / ,  % /   %  . ! / ,  . # " / #  %   " #  " %     " $

Apariţie – în Italia
← : - imperiul este conceput ca expresie a unităţii valorilor generate de
   " # " ,

Răsărit şi de creştinismul apusean (papa Silvestru II şi împăratul Otto II) conlucrează în

spiritul acestei idei încă din sec. X
- ridicarea oraşelor sub conducerea unor mecenaţi (sec. XIII-XIV) şi
orgoliul stării a treia de a-şi asocia forţa economică şi cunoaşterea prin studiul în
universităţi (începând cu sec. XIII).
← : laicizarea şi libera circulaţie a ideilor → studenţi, menestreli,

  #  % ! 

jongleri consolidează influenţa tradiţiei antice, reactualizate

- sinteza --------------------------------------
.   " . !  " /   . " $  % / !  " / 

= cercetare empirică - spirit scolastic

= natură - adevărul istoric
= aristotelism - platonism
- accentuarea platonismului în universităţi (şi sub influenţă arabă)

se dezvoltă mai timpuriu, pe mai multe etape:

 * .  # !  " !

(de început: sec. XIV – XV).

 *   ! . " /    "   !  " ! . #

- Lionardo Bruno Aretino (1370-1444)

- Poggio Bracciolini (1350-1459)
≈ laicizează viziunea asupra omului
≈ caracter antifeudal
≈ progresul moral ← studiul filozofiei antice.
  *   ! . " /     ! % "   % / " . #    !    !
   # ! #  ! /  ,      "    /  , *   

- Enea Silvio Piccolomini (1395-1464)

- Marsilio Ficino (1433-1499)
- Pico della Mirandola (1463-1494)
≈ sinteza de concepţie: ANTICHITATE . NATURĂ - UMANITATE
• = model filozofic / estetic
 . # " ,  " # ! # 

• = manifestarea Demiurgului ca geometru desăvârşit

! #  % 

• = universalizează cunoaşterea şi puterea

  ! . " # ! # 

= capăt al genezei
= este duală (saturniană, păcătoasă; angelică).
(jumătatea secolului XVI)
   *
% " !   ! . " /     "

- Lorenzo de Medicis (1449-1492)

- Niccolò Machiavelli (1469-1527)
≈ Omul nu-şi poate crea existenţa ca operă de artă desăvârşită.
≈ Schemele filozofice sunt iluzorii.
≈ Extinde asupra colectivităţii amărăciunea eşecului individual.
 Primul tratat politic modern – de Niccolò Machiavelli, 1469-1527 (→
  '    

pragmatismul lumii moderne: statul = valoare supremă; conducătorul = monarh absolut;

legea supremă = salvarea ţării).


*   ! . " /      %    ! .

Se manifestă din secolul XVI.

 ● Erasmus din Rotterdam, pseudonim pentru Gerhard Gerhards (1469-1536):
     &     

- consideră scrisul modul acţiunii reformatoare asupra societăţii viciate, „nebune”

● Thomas More (Thomas Morus - 1478-1535):   
 '      &    
   

         
        

- consideră acţiunea politică modul de reformare a societăţii

- deschide (< = “niciun loc, nicăieri”)
/  % " ! #   ! # " ,  !  #   " "   %

   

← replică la lui Platon + mitul vârstei de aur    &  ' 

← sursă pentru Rabelais (în - Thélème), Campanella (   

           

 
   ), Bacon ( ).        

● Michel de Montaigne (1538-1592):   



- inaugurează specia ca „încercare” de autocunoaştere

- condamnă fiinţa umană pentru viciu
- consideră noul ca „mai” rău virtual → conservarea în politică, societate, religie.

Poemele alegorice
        
   
  
      

Sunt marcate de mutaţii semnificative atât la nivelul viziunii, cât şi la cel al

reprezentării estetice:
● au o coloratură estetică specifică:
   %     " + % "  

- eroicul vârstei de aur, exemplar, este substituit prin cel demitizat istoric şi
contextual
- tragicul este temperat / nuanţat prin comic-parodic
- fantasticul păgân şi registrul olimpian sunt înlocuite prin sacrul şi registrul
creştin
- epicul propriu-zis este puternic marcat de lirismul reflexiv
- obiectivitatea narativă se estompează în faţă subiectivităţii de anticipare a jocului
modern între distanţare critică şi implicare (anunţat în poeme prin parodic, asociat sau
opus alegoricului hiperbolizat / apoteotic)
- puritatea tragică a eroicului se colorează estetic în speciile hibride, versificate
●
/   , " "    " + % "   $  % / "  " , ! # 

Poemul eroi-comic satirizează spiritul medieval:

(Luigi Pulci, 1432-1484)


   
    

- satirizează: cavaleria ca instituţie, moravurile medievale, misticismul

- parodiază epicul cavaleresc într-o limbă vorbită, populară
•
(Matteo Boiardo, 1441-1494)

     
     

- atacă iubirea şi codul cavaleresc

√ Poemul reflexiv asociază viziunea cavalerească şi formula epopeică
•
(Lodovico Ariosto, 1474-1533)

    
  

- idealizează spiritul cavaleresc în termenii viziunii umaniste

 - continuă 

     
 şi prefigurează operele (pre)romantice de gen: Voltaire
    

– , Wieland – , Byron – , Puşkin –



 '  
   

   
& 
          

0 .
    

   *    
  

 


 
      


 

 
   
   
   

- Nefiind considerat – conform tradiţiei antice (reactualizate) – o specie „înaltă”,

canonică, romanul creează capodopere atât prin libertatea reflecţiei filozofice asupra
condiţiei umane şi a societăţii, cât şi prin valorificarea tradiţiei medievale satirice şi
parodice.
- Capodoperele epice sintetizează evoluţia umanismului renascentist de la
afirmarea triumfalistă a viziunii prin Fr. Rabelais (1490-1553), la criza barocă a valorilor,
ilustrată de Miguel de Cervantes (1547-1616).
• (

" ,   
 " ,

 
           
     
 0  
   
 0  
   
    

) al lui (1490-1553) exprimă orgoliul umanismului în afirmare

 % ! .   " /  ! +   ! " /

0  


prin:
hipertrofierea umanului (giganţii)


- satirizarea spiritului şi realităţilor medievale(acţiunea şi psihologiile burleşti)

- alegorizarea (prin acţiune) a bucuriei de a-şi asuma viaţa ca experienţă
total(izant)ă.
•
   " -     
 % $ ! . #  /  ! ! $   % !

 '                     '  

1547-1616)
- realizează sinteza dintre naţional (realismul picaresc; epic popular de influenţă
arabă) şi european (sursele literaturii cavalereşti italiene; viziunea umanistă)
- roman modern prin complexitate:
← satiră antifeudală şi anticlericală
← roman de formaţie (pentru Sancho)
← parodie a epicii cavalereşti (prin Quijote)
← primă abordare alegorică a metaromanului ca relaţie: realitate → ficţiune
- roman de epocă prin ilustrarea crizei umanismului.

  *  
      

Petrarchismul – primă expresie a subiectivităţii (pre)moderne a eului în dialog

cu subiectivitatea lumii
= dezvoltă viziunea şi sonetul create de Petrarca în tonalităţi lirice specifice:
(1524-1585)
 "  % %     
  

- Şeful de şcoală al şi cel mai important reprezentant al grupării (grupare

   " !   "

a şapte poeţi care împrumută numele celor şapte creatori alexandrini, intitulaţi ca şi
constelaţia omonimă).  

- = prim manifest estetic de replică (la  


       

    &   
  '   
 

 medievală de Thomas Sébillet); preconizează:

   ' 

■ utilizarea limbii naţionale (franceza) ca idiom estetic

■ introducerea speciilor şi a modelelor antice (repere clasicizante)
- creaţie de la subiectele contemporane.
!  !  # ! %  !         " ! . # " ,
 OPERA proprie cuprinde:
● ODE – dezvoltă modelul pindaric, horaţian, anacreontic
● IMNURI – abordează subiecte / analogii cu antichitatea pe modelele greceşti
consacrate: Homer, Teocrit, Calimah 

● – epopee neterminată, explică în spirit vergilian fundarea fantezistă a

  '    

Parisului de către Francus

- de dezvoltare a viziunii neoplatonice:
, %  !  "    # % ! % ,  " ! . # 

● dedicate (1552), (1555), (1578) →

! / ! .  %  "  ! % "  "
  .  "

 & 
 

prefigurează romantismul prin subiectivitatea eului şi parnasianismul: poezie cerebrală,

cu surse antice.
"   " !   
 
 

- Reconceptualizează petrarchismul – prin cele 154 de sonete (1598-1601) ce

ilustrează:
→ viziunea asupra omului (surprins în jocul pasiunii) – (XLIV şi XLV)
→ relaţia cu societatea şi condiţia geniului (LXVI)
→ natura, iubirea şi arta = căile universale de salvare de atacul răului şi al
timpului (CXXVI, CV, LIII, LIV)

 *
   

– laicizează şi rafinează genul, eliminând farsele şi misterele

        

– exprimă noul ideal umanist

– impune ca model cultura şi formulele estetice antice
– cea mai timpurie expresie renascentistă (sec- XIV-
 *
        

XV)
- în formulă grav-lirică: dezvoltă , inspirată de idila greacă
 % !  !  ! / #  % !  

– capodopera genului: (Torquato Tasso, 1544-     

1595)
- ♦ – dezvoltă teme erotice în conflicte complicate
,     " !   " $ %  / , 

– creaţia de vârf: (N. Machiavelli)



 
    

♦ = reacţia profesioniştilor improvizatori faţă de teatrul cult

    
! % # 

(1000 de scenarii păstrate)

= expresie a elitelor umaniste şi nobiliare (ale curţii):
 *
      




- nu creează capodopere, ci teoretizează genul

- fundamentează viziunea clasică prin:
• ( )
 "   " 
 / ! %   , !  " -  % 

   ' 

• ( )
 ! .    ! ! "   

  
        

- reactualizează autoritatea anticilor: ( ), ( ),

 % " / #  #    % !  " 

   ' 
      ' 

( )
  .  , !


     

- ilustrare scenică: ; – piese de Jodelle, nu       '

   '     )      


reflectă un specific naţional

, ca şi
*
      
   #  ! # %    . -  

- exprimă naţionalul ca istorie, valori, spiritualitate

- este universal prin:
√ problematică, tematică şi tipologia personajelor
 √ prefigurarea / afirmarea barocului ca (re)sursă a teatrului modern
• (1562-1635) – 500 de piese certe din cele 1500
      "     - !
! %  " 

atribuite
. Ilustrează repertoriul universal renascentist prin
 , %  !  " 

1. cu acţiune plasată în diverse spaţii culturale:

 % !   " / #  % " , 

-


   
 
  '    
                 

-


 
   
  
  '   

- 

           

Prefigurează repertoriul şi zonele de interes romantic.

*

2.
 % !     .   %   #   " "   #  % " "

- propun ca ideal timpul arhaic (al Reconchistei):

               &  

 '    
      '        

3. şi 4. structurează codul etic naţional

 % !      .  ! %  " ,     " !     % ! $  % "

dominat de conceptul de (
 .  ! %  , ! $ " % #  #   "  %   # ! #  /   %   

        


  &    )
       
    
                         '    

- asociază observaţia realistă de moravuri cu suspansul aventurii şi pasionalitatea

erosului →
,     " !   , !    " /  !  

În plan teoretic, anunţă barocul prin

*

          '  '         '       '

(1609):
- înnoieşte formula dramatică:
♦ comedia de 3 acte
♦ amestecul de comic-tragic, în numele adevărului
- promovează libertăţi:
♦ la nivelul personajelor (elimină tipologia strictă în speciile majore)
♦ la nivelul structurii (elimină obligativitatea unităţilor; proclamă asocierea liberă
a metrilor). 

• (1600-1681):

!    %
.    ! ! % , !

- adânceşte, până la la formularea net barocă, delimitările lui Lope de Vega faţă
de clasicism(ul renascentist)
- prefigurează şi este revendicat ca sursă de romantismul (german) timpuriu, prin:
√ reprezentarea lumii ca teatru - al pasiunilor –



     
     

√ ideea vieţii ca un vis al ambiţiei deşarte –   
       

√ afirmarea omenescului prin pasiune şi raţiune –

  '        
  '

√ pactul faustic – împlinirea raţională şi cunoaştere prin trăire, anticipare

goetheană →


   '          
   

*
   

 


- Marcat de tradiţia libertăţii faţă de normele clasicizante.

- Familiarizat cu titanismul eroilor şi pasionalitatea exacerbată prin piesele lui ♦
(1564-1593) – 7 tragedii, dintre care:

% " / #     %  ! %    

 

• → (poemul )
 *    #  


    ' 
          

• → ( ).
 *   !  /   ! % 


          
 
       
 

♦ – cel mai mare dramaturg al tuturor timpurilor:

*   !  /   ! % 

- Sintetizează în creaţie spiritualitatea Renaşterii.

- Depăşeşte limitele propriului timp → principala sursă a romantismului şi a
problematicii teatrului modern.
 = 15 piese care dezvoltă sursele specifice Renaşterii: Plaut,
! *
    " "  

Terentiu; nuvele italiene etc.

Prima etapă (până la 1594) – conflicte conciliabile, structurate pe erosul
echilibrat raţional şi afectiv de către feminitate:
-    
     
  '    
     

-


 &    
   '
   

-      



-             
 

A doua etapă (1594-1599):

- asociază / subliniază dimensiuni definitorii pentru comicul modern:
√ reflexivă:       ' 

√ liric-simbolică:          
    


√




  
 
       
                         
     '

A treia etapă (1599-1608) – comediile întunecate; trădează criza confruntării

ideilor umaniste cu realitatea → substratul tragic al comediei moderne:
 &     

(cu greu de integrat estetic).


 ' 

+ *  "  /     " . %  - " / # %   # % ! - " ,

- Structurează cele două nivele moderne ale acestei categorii estetice (deşi
termenul este atestat la 1707!). 
  

Atât drama, cât şi tragedia asociază comicul şi tragicul şi dezvoltă schema

aristotelică.
      


1. evocă umanul în relaţiile sale cu epoca şi Evocă umanul ca „luptă între existenţa
cu societatea externă finită şi aspiraţia interioară infinită”
→ – accent pe contextul (Schelling)
      

 

exterior: - accent pe lumea interioară, plasată în cadru

simbolic:
 

subiecte greco-romane:
?

 ! $  9 *  9 (  =

spaţiul mediteranean (apolinic →

 

0   $  ) $ * !   & (   ( = *   $  ! ( = - $   9

0 5   $ '  9 = -   $ !  9 ) $ *   9 $ 5 ( = - $   5 $ pasional):      ) $   ! $   ( = 8  :  ! ! 

0   ( =    $ ' !  (tragediile iubirii)

spaţiul nordic (saturnian → al voinţei
   

subiecte engleze medievale:

?

2   $ ' ( !  

autodistructive):
? ? ? <

!  ( = 2   $ ' ( !   !  ( =  $ ' : (  5 ( !  !  ( = ( ' .   : =   1  !    (  =

(tragediile puterii, ale căutării /

?

  1  !   ( 2 (  !  

afirmării adevărului)
2. Raportează umanul la cosmic şi la timp →
dramele fantastice: ;     ( =   ,  9   5 

$ (  " 
 MODULUL 6

  
   
   
    

 *  

 
 
    
 

1. Stabilirea relaţiilor dintre clasicism şi baroc.

2. Consolidarea şi sistematizarea cunoştinţelor privind:
- formulele şi reprezentanţii barocului european
- etapele şi estetica clasică
- autorii clasici şi operele / speciile reprezentative.


 *   
 
     

 

  

- Sfârşitul Renaşterii ■ dominat în:

• de criza umanismului
           

• de triumful opţiunilor nobilimii pentru

         '

√ neobişnuit, dinamic, dezechilibru

√ emfatic şi bombastic 

■ impune , stil al secolului al XVI-lea şi început

  
 

de secol XVII, manifestat prin formulele manieriste, distincte:

• în Spania, , cu reflexe puternice în Franţa şi Anglia
-  . -  % " /   

• în Anglia, , practicat de John Lyly

    " /   

• în Italia, , cavalerul Giambattista Marino

 ! % " . " /   

• în Franţa, preţiozitatea, cultivată în saloanele Dnei de Rambouillet

- ca mărci ale literaturităţii, barocul se manifestă în aceste formule prin:
1. preţiozitate şi neobişnuit în tipologia speciilor (tragicomedia, romanul galant,
poemul)
2. retorism şi afectare:
≈ alegorism structurat pe metafore dificile / comparaţii insolite
≈ hiperbole şi antiteze şocante
≈ parafrazări, anagramări, jocuri de cuvinte obscure
● îşi regăseşte tonalitatea solemnă şi structura în epoca

     !  % " - " . ! % 

barocă, prin:
. poemele filozofice de reflecţie critică asupra condiţiei individului şi a societăţii:
!

√  (Torquato Tasso, 1544-1595)

        & 
 

- exacerbează sentimentul religios în momentul de criză a umanismului italian

- prefigurează romantismul → revitalizează excepţionalul epopeic greco-latin;
asociază eul şi natura în tonalităţi elegiace de descendenţă petrarchistă:
√  (John Milton, 1667):

       
  

- anunţă clasicismul, fiind totodată expresia erudiţiei de formaţie renascentistă

- elogiază libertatea şi răzvrătirea împotriva răului din univers şi dinlăuntrul
fiinţei umane
. poemele patriotice de apoteozare a valorilor naţionale şi de partizanat politic:
+

- (P. de Ronsard, 1572) dezvoltă în ample tablouri epice istoria

  '    

eroică a Franţei
- (Agrippa d’Aubigné, 1550-1630)

   '  
 - pledoaria pentru protestantism ia forma lirismului patriotic şi vizionar în tablouri
tragic-evocatoare ale esenţei istoriei franceze → sugestii, limbaj şi discurs ce anunţă
barocul
- (Luiz Vaz de Camões, 1524-1580) 0      

- epopeea condiţiei umane evocată prin 15 secole de istorie şi de cuceriri naţionale

portugheze
■ (Descartes, 1637), prin „Dubito, ergo cogito, cogito,
  ' 
    
      

ergo sum” afirmă RAŢIUNEA drept criteriu al adevărului

- motivează nevoia de claritate şi de adevăr prin atributul „substanţei spirituale”
de a gândi
■ Pierre Corneille (1606-1684), prin tragediile (1636), (1640),   


 

(1640), (1642), (1643), (1644),



   
  '   
                
 

  '  fixează polemic faţă de tragicomedia barocă reperele tragediei clasice:


    
 


1. acţiune unică, axată pe dinamica psihologică

2. măreţia personajelor exemplare (pozitiv / negativ), ceea ce exclude orice
slăbiciune (inclusiv iubirea)
3. subiecte înălţătoare: ♦ impun situaţii extraordinare, în care datoria triumfă
asupra pasiunii:
- Rodrigue îl ucide pe tatăl Chimenei şi este chemat în justiţie ( )   

- Horaţiu îşi loveşte sora cu sabia cu care i-a ucis iubitul ( ), duşman al

 

patriei
- Augustus îşi copleşeşte duşmanul cu binefaceri ( )    

♦ trimit la istorie fără preocuparea pentru verosimilitate,

pentru adevărul istoric

▲

      % "  !  ! !  " %   % " "  " / , "   " .  " ,  ! / " , 

. - impune doctrina prin activitatea lui (1636-1660):

!
" ,   ! /  "   !   /  % ! 

- înfrânge în plan polemic preţiozitatea

- promovează marile nume contemporane 

- elaborează doctrina în :
      ' 

≈ la baza artei = bun simţ care evită excesele

% !  "  .  ! 

≈ frumosul şi adevărul sunt indisociabile → arta este morală

≈ sursa antică impusă de cunoaşterea naturii şi de frumuseţea lor eternă, şi
nu de autoritatea în timp
. - promovează doctrina în planul creaţiei → marile personalităţi clasice
+

● în TEATRU:
- tragediile lui (1639-1699):
 ! .  ! , " . 

√ polemizează cu modelul cornelian (neverosimil)

şi înlocuieşte pasiunea cu voinţa şi cu datoria)
√ resortul dramatic al tragediei este raţiunea
pasiunilor ⇒ lipsa de preocupare pentru adevărul istoric (pe care i-o reproşează Corneill)
⇒ orientarea către epocile legendare, marcate de violenţa pasiunilor
⇒ opţiunea pentru subiectele plauzibile, cu teză generalizantă:


• femeia părăsită, care se răzbună  

  '  )

• – fiul care se eliberează de sub autoritatea părintească

      '  

- amantul care îşi ucide rivalul

 •   
 - femeia geloasă pentru iubirea neîmpărtăşită (de Hippolyte).

ESTETIC – aparenta simplitate ⇐ asocierea → cunoaşterii sufletului uman

trădează → înaltei poezii
perfecţiunea → amintirii antichităţii
clasică
⇓
respingerea ei de către romantici 

- comedia lui (1622-1673)

 ! .  !  # " / #       " .     "
% 

√ pune bazele comicului modern, prin obiectivul de a plăcea şi de a

amuza, prin: ≈ descrierea umanului
≈ educarea morală, orientată spre îndreptarea moravurilor
- comicul devine de moravuri / de caracter, aplicat general-umanului (nu
personajelor concrete)
- sancţionează abaterile de la natură (= măsură), care singularizează şi devin
condamnabile
- fresca socială a timpului, cu imaginea: ♦ omului simplu, de bun simţ:
● ' 
 
   

●   '         '    

●       '      

♦ burghezului:
● 
          

♦ nobilimea:
● 

    
   ' 

●            

- fresca sufletului omenesc:



●  


●


    
 

●  
    

●


   

■ în POEZIE:
- moralitatea
- generozitatea  se concentrează în creaţia lui J. de La Fontaine
- verosimilitatea
- actualizează fabula, conturând în , cu gradaţia
/  % / ! ,  ! / " ,  #  %   . " " ,     "  "

specific dramatică - Horaţiu

- Lucreţiu
- Esop
- Fedru
- Rabelais
 

    

 
   
   

   
  

 
   !         !  !          !

!  " %  ! %  ! /   , "  "

 • Valenţele totalizante ale romanului, care satisfăceau deopotrivă nevoia de epic
(eroic, aventuros) şi de sentimentalitate (patetic melodramatică sau „preţios alegorică”),
ori disponibilităţile critic – reflexive asupra societăţii şi a condiţiei umane, au făcut din
roman, începând cu a II a jumătate a secolului al XIX-lea o „specie a speciilor”.
• Diversitatea tematică şi varietatea formulelor narative (naraţiunea
memorialistică şi diversele convenţii ale naratorului implicat, perspectiva străinului,
redescoperirea călătoriei / spaţiului natural sau fictiv alegoric etc.) maturizează epicul în
vederea capodoperelor secolului al XIX-lea.
   ! .   /  . # "   . # ! 

Cu rădăcini în (pre)romanul grec şi intrat astăzi prin uzura tematicii şi a tehnicii

narative în sfera literaturii de consum este simptomatic pentru permanenţa problematicii
şi variabilitatea receptorului / orizontului de aşteptare, care îi marchează profund factura.
  ,               !   % -    ! . "  % " / # !  !   -  % " /     " ,  ! / " ,  " ! . #

- Dezvoltă epicul romanesc pe coordonate de:

- viziune convenţională
- intrigă artificială
- acţiune (supra)încărcată
- relaţii / personaje – neverosimile
– schematic idealizate
- stil pre(ten)ţios, alegoric, antitetic şi metaforic,
pe gustul cercurilor mondene aristocratice
- Conţinând tradiţia codului curtenesc şi a aventurii de sorginte cavalerească,
ilustrează cu diferenţieri naţionale:
 ! . "  % " /   

- în Anglia: < (romanul lui John Lyly, , 1578; 1580);

    " /   

     

- în Spania – Miguel de Cervantes Saavedra consacră prin

%   ! .    ! / #  % ! 

(1585), care anunţă alegorismul ;

-  . -  % " ,

      

- în Franţa – cultivă mitologicul alegorizat în formule

 " #  % ! #  % !  %   "  ! / 

artificioase (Honoré d’Urfé – , 1589) şi istorismul fantezist (Madeleine de Sendéry  

 

– ) sau sentimentalitatea patetic – tezistă (Madeleine de Sendéry – ).




 

    

 . # % !    . / " $ !  !     /  . # "   . # !  " / 

• Continuă tradiţia medievală a prozei scurte ( , ), a romanului orăşenesc


  &   
   

( şi  ) şi a povestirii renascentiste în ramă;

      
        

• Pare să se adreseze unui public eterogen, îndeobşte burghez, interesat de: -

acţiunea – inedită, cu răsturnări de situaţii neaşteptate
- intriga complexă şi antrenantă
- personaje din toate clasele, ale căror calităţi sunt recompensate prin
ascensiunea rapidă / recunoaşterea originii reale (nobile)
- mesajul optimist al schimbării condiţiei umane şi al afirmării valorii, într-o
lume criticată pentru moravuri, dar perfectibilă.
  " , ! %  / ,     % "    # "  , ! .  . " ,   %   ! .

• Consacră romanul personagial antieroic (în limba spaniolă, picaro = pungaşul,

vagabondul, licheaua simpatică) cu protagonistul angajat într-un şir de aventuri în
cascadă, desfăşurate în timp, în diverse spaţii sociale;
• Reflectă realul ca spaţiu neidealizat, prin aspectele condamnabile ale tipurilor
umane şi moravurilor;
• Parodiază tipologia personajelor şi epicul canonic, elitist:
- în (pe urmele lui Quijote) atacă tradiţia şi literatura cavalerească:
  ! . " !

→ romanul anonim: , 1554; 0   

   
   

→ Mateo Alemán – , 1559;   
            

 '  

→ Francisco de Quevedo – , 1626;  

    
      '  '     

- în dă o replică la romanul sentimental, dezvoltând tipologia personajelor şi

 % ! .  !

intriga de tip spaniol: 

→ Charles Sorel, , 1623;  

  '   '    
  '  

→ Lesage, , 1715;    

- în răstoarnă satiric clişeele sentimentalismului:

 . -  " !

→H. Fielding – (1749),

 

      
    
 
                  

(1743)


'  


-în – satirizează formulele epicului istoric curtenesc prin

  %  ! . " !

     '   

   (1669),   '   (1670)       '

 
    
   
    '
 '         
 
 
  '  

de H. J. Grimmelshausen.
   ! .   / ! # " % " , +  %   / ,

• Ca şi picarescul, are ca punct de plecare epicul antichităţii. Dacă picarescul

provine din povestirile cu epic aventuros şi din romanele de acţiune, satira burlescă este 

prefigurată de povestirea cu substrat politic polemic a lui Senecca ( –  ( (
    

);


   
  
        '

• Romanul burlesc se cristalizează prin exerciţiul epic al farselor / povestirilor

medievale şi renascentiste şi prin experienţa stilului subliniat umoristic, voit frust al
poemelor goliarzilor);
• Se manifestă cu precădere în Franţa – ca reacţie la literatura preţioasă şi mondenă
– prin capodoperele genului:

- (1651-1657) de P. Scarron     '   '

- (1709), de A. R. Lesage.      '   

   ! .    / "     - " ,

- Anticipează tehnicile moderne de investigaţie psihologică;

- Depăşeşte cadrele temelor / dominantelor aparent dezvoltate:
→ (1678) de Doamna de La Fayette orientează intriga
 
        

sentimentală pe fundalul romanului de epocă spre o rafinată analiză a pasiunii erotice;

 → (1760 / 1767) subiectivizează timpul acţiunii sentimentale,

  
      

nuanţează prin amploarea digresiunilor şi întretăierea planurilor narative maniheismul

puritan, anulând teza unică.

/    %   ! .  / ,

- Prin creaţiile franceze de vârf anticipează metaromanul contemporan;

- Opera lui Antoine Furetière, (1666) parodiază în spirit burlesc     & 

   

canoanele romanului eroic / sentimental, ilustrând profesiunea de credinţă a evocării

realiste a lumii descrise;

de Denis Diderot (publicată întâi în traducerea lui Goethe în

)           

1805 şi de abia în 1823 în franceză) estompează acţiunea în favoarea unei dezbateri

profunde asupra condiţiei romanului şi a relaţiei realului fictiv cu realitatea.

  

MODULUL –  
     '      
  

1. Teorii asupra originii romanului şi contraargumente.

2. Satira antifeudală şi polemica estetică în sau în :

 
          

ilustrarea elementelor din curs cu exemple din romane.

3. Romanul cavaleresc: valorile codului cavaleresc şi exemplificări.
4. Prefigurările romanului modern în spaţiul anglo-saxon şi romanic.
5. Epicul orăşenesc: tipologie şi exemplificări.
 

obligatorie
        

Câte un roman din fiecare etapă:

1. Un roman la alegere: Fr. Rabelais, sau Cervantes, .

 
           

2. Un roman la alegere: J.-J. Rousseau, sau Abatele Prévost,

      

   0   '   

3. Un roman la alegere: J. Swift,   

        
  0      , sau D. Defoe,
&    
   

- Călinescu, Matei,    '      

 , Cluj-Napoca, Limes, 2006.
  

- Constantinescu, I.,  
  ' 
     , Iaşi, Junimea, 1978.

  
 '    ' 

- Hocke, Gustav René, , Bucureşti, Univers, 1997.



   
        
  


- Munteanu, Paul,    '      & 

' , III, Bucureşti, Allfa, 1998.
 

facultativă
        

1. Lejeune, Philippe,  '      &  

   ' , Univers, Bucureşti, 2000.
2. Munteanu, Romul,   
  
     
, Univers, Bucureşti,
   '      

1974.

3. Valette, Bernard,     , Cartea Românească, Bucureşti, 1997.

4. Zumthor, Paul, , Univers, Bucureşti, 1983.


 ' 
' 
       '         
 MODULUL 7

    
    

:
 

 

1. Clarificarea relaţiei dintre iluminism şi clasicism / (pre)romantism.

2. Identificarea elementelor specifice de prefigurare a modernităţii.
3. Completarea cunoştinţelor asupra diversificării epicului în proză şi în versuri.
 *  
   

              


- Anunţă romantismul prin elemente care circumscriu viziunea

PREROMANTICĂ:
1. sentimentul precedă şi determină raţiunea → poezia este exclusiv sentiment
= spiritualizată şi meditativă
! * "  + " %  !

= senzitiv şi sentimental
+ *   

= melancolic şi visător
= inadaptat, caută refugiul şi singurătatea în decorul din natură,
dominat de vestigiile trecutului → ruine, castele, catacombe,
morminte
2. conceptul de libertate exaltat la nivel - social
- al sensibilităţii individuale
- al creaţiei artistice
- Viziunea unitară ⇒ diversificarea ipostazierilor estetice în cadrul acestor două
orientări

în epocă.
 *    " ! /  . # "   . # !     %     " . ! . # 

♦ Preromantismul francez şi englez

- polarizează marile „nume”
- prilejuieşte performanţele estetice ale timpului
- nu produce capodopere, dar fixează repertoriul tematic, de replică la clasicism şi
propriu romantismului
• – ca peisaj √ sălbatic
. ! #  % !

√ al extremelor: munte – mare

– ca dezlănţuire a stihialului √ furtuna (pe mare)
√ răsăritul
√ asfinţitul
– este asociată stărilor complexe şi contradictorii ale eului: 

James Thomson (1700-1748) – în oferă prima ipostază a naturii      

 

romantice, care păstrează reminiscenţele clasicismului prin:

► tipicitate
► echilibru
• în climat nocturn
   ! . ,   "   " #  ! . ! # " ,  

- reprezintă căile dorite de evaziune din contingentul vulgar-convenţional

 - presupun construirea marilor ficţiuni patetic-funebre, care impun motive
specifice:
√ mormântul şi cimitirul în ruină
√ însemnele morţii: stafii, sicrie, cavouri, schelete
√ mărcile timpului degradat: ► ruinele
► palatele şi mănăstirile părăsite
√ natura ostilă. Exteriorizare a marilor seisme şi abisuri sufleteşti:
► luna rece, fără strălucire
► marea ostilă, oţelită
► codrul → labirint al rătăcirilor
în sine însuşi
Edward Young (1683-1765) instituie acest tip de lirism depresiv până la
patologic:
- (cunoscută ca


  
     '     
  '  
     
   
   
       



): - pune accentul pe individualitatea trăirii depresive


       

- acutizează anticlasic sinceritatea afectului confesat

- invocă moartea ca:
√ unică eliberare de răul social
√ eliberare a eului de propriile tenebre ale spaimei de
neant şi ale dezgustului de viaţă
Thomas Gray (1716-1771) orientează elegia depresivă, prin descoperirea
rusticului, spre social şi problematica geniului:


- (1750)      '
     
)   '     
  



■ devine modelul poezie preromantice, prin:

• preferinţa pentru momentul labil de trecere, sugerând vagul nostalgic
(amurgul)
• rusticul ⇒ depozitar al valorilor etico-spirituale ale socialului
• soarta geniului √ exilat la marginea societăţii în ► solitudine
► mizerie
√ stins în floarea vârstei
√ neînţeles
 *    " !  %  #  / # ! # ! % 

în preromantismul anglo-francez
! *

- critică societatea şi se revoltă împotriva nedreptăţii (în cadrul liricii eului) →

este aproape o constantă a poemelor preromantice:
James Thomson – ia aspectul aluziv-alegoric în ⇒ oamenii

         
 

moleşiţi de indolenţa inacţiunii existenţei aristocratice sau a neştiinţei populare sunt

treziţi la viaţă de valorile burgheze (Cavalerii „Meşteşug” şi „Industrie”) 

Thomas Gray – - este ipostaziată prin diatriba împotriva sărăciei – din    

finalul poemului – prezentată drept cauză a neîmplinirii umane şi spirituale a celor mulţi
şi supuşi.
André Chénier (1762-1794) – singura voce lirică de valoare a „luminilor”
franceze:
- orientează tematica spre politic şi revoluţionar, în ciclul ,   & 
 ► unde prezintă liric ideile revoluţionarismului său moderat,
pledând pentru libertate, egalitate şi dreptate, cucerite prin luptă
► care prefigurează lui Hugo       

în cadrul Sturm und Drang-ului german („Furtună şi avânt”), poezia

+ *

protestatară aparţine programului estetic al scriitorilor grupaţi în jurul lui Goethe la

Strasbourg şi apoi la Frankfurt, care viza descătuşarea forţelor creatoare ale genialităţii
umane, prin:
■ ► atacarea → bazelor moralei laice, religioase, sociale
 % *  ,  "    %

→ oricărei norme şi îndatoriri

► revenirea la: √ „natura originară”
√ „forţa nepervertită a geniului”
√ „haosul fecund” al „pasiunilor” 

■ (1747-1794)
 *  * % -  %

*    " !  " # "  % " " $ !   % "   %  . /  " % " #    ! % "   %       !   # %  ,  #    "

. ANTICHITATEA - pentru unii poeţi ai timpului – este:

!

- tiparul expresiei eului

- abordată ca model de retorică şi structură, în care sunt grefate teme şi motive
contemporane
■
 .  %
 . "  %

- înţelege să fie modern prin clasici, „aşa cum ei înşişi ar face dacă ar fi printre
noi”
- descoperă în Elada √ frumuseţea şi naturaleţea
√ picturalul şi sculpturalul
- anticipează parnasianismul:

&           
  
    

- asociază scientismul modern cu spiritul antic: , elogiu adus capacităţii 

  

creatoare a geniului uman.

■ (1770-1843)
  ! . .
 % " / # " ! .
   %  " .

- abordează cu nostalgie preromantică antichitatea elină ca vârstă de aur a

umanităţii (cf. neoumanismului german, dezvoltat de Goethe la maturitate)
- – în formula antică surprinde starea depresivă a


                  

eului conte,poran, nefericirea şi neşansa căutării seninătăţii

FOLCLORUL – pentru altă serie de poeţi – este (re)sursa:

+ *

• autenticităţii şi spontaneităţii
• depozitar al valorilor naţionale
• expresie a exemplarităţii strămoşeşti
• tipar estetic ideal al aspiraţiilor şi gustului epocii 

■ (1759-1796)
  +  % #  % . /

- prin formula baladei scoţiene, alternează tonalităţile lirismului, de la satiră (  

  ), la:
   

√ sentimentalitate stăpânită ( )  &     

  
  

√ apologie a spiritului şi sufletului uman ( ) 

          

■ (1747-1794)
  # #  % "     -  / # % -  %

- consideră că „poezia cea mai desăvârşită şi singura adevărată este poezia

populară”
 - creează balada cultă germană în stil popular, prin o ilustrare a: 0  


√ fantasticului nocturn, malefic

√ intensităţii şi fidelităţii iubirii, până dincolo de limitele existentului
■ (1736-1796)
!   /  ! ,    % /  .

- introduce în literatura engleză mari teme romantice, aplicând totala libertate

creatoare a prelucrării şi completării – prin ficţiunea proprie – a sursei folclorice 

(baladele lui Ossian, „bard” scoţian din secolul III): →        

 
 
   

     

• cultul eroilor
• predilecţia pentru sumbru şi tenebros
• natura sălbatică şi ostilă
• sentimentalismul patetic

recurge la:

*    " !  "     " , 

→ simbolistica ezoterică: William Blake

→ alegorismul retoric: Friedrich von Schiller 

■ (1757-1827)
"   " !   ! 

- încearcă să reprezinte în imagini alegorice evoluţia omenirii, anticipând marile

sociogonii romantice şi poemele militant-revoluţionare, prin
     
  ' 
   '     

(capodopera sa), .   
  
  '     
    
 ' 

■ (1759-1805)
 % "   % " ,  $  .  ,  "    %

- cultivă poezia de idei, cu caracter profund etic-educativ:

√ – elogiu al purităţii morale '
    &
( 

√ (text al simfoniei a lui Beethoven) – un îndemn  

 &  ' 
 
  &  ' 
  

la contopirea individualului în colectiv

- recurge la baladesc, pentru ilustrarea tezei:
√ pericolele curajului ( )  '       


√ norocul schimbător ( ) 
      '


√ ispăşirea crimei ( ).
   

  *
    

              


- marcat de aceeaşi oscilaţie între sentimentalitate – obiect al comediei şi al

tragediei – şi meditaţia asupra condiţiei umane (obiect al dramei burgheze şi al tragediei)
- cunoaşte operele cele mai realizate estetic pe continent.
 *
    " !

- se (con)centrează pe sentimentalitatea erotică

- se dezvoltă în formule distincte în spaţiul romanic mediteranean
- se axează pe mesajul dramatic (text) de factură iluministă.
► ÎN FRANŢA:
■ (1688-1763)
 "  % %   ! % " $ ! 

- creează comedia de dragoste, convertind conflictul erotic, până atunci secundar,

în conflict principal şi dublând iubirea din planul nobil al protagonistului cu cea comic-
grotescă a valetului
 

-


'  
               
    &       
  '        '      


prezintă:√ cuplul într-o situaţie care împiedică iubirea, situaţie depăşită de cei doi prin
dialogul cultivat, spumos = marivaudaj
√ triumful ilustrează triumful sentimentelor asupra barierelor sociale / asupra
prejudecăţilor etice, religioase
- promovează ideile epocii
- teatrul analizează:
√ iubirea ca sentiment
√ spiritul şi psihologia umană ca subiect al iubirii.. 

■ (înnobilat ) (1732-1772)
 "  % %    -  / #  /
! %  .  !   ! % ,  ! " /

- orientează comedia de situaţie spre comedia de moravuri, prin intriga erotică din




&  
                  

- pe direcţia revenirii la comedia molierescă,

→ realizează satira socială
→ face apologia virtuţilor stării a treia (poporul), în contrast cu viciile
nobilimii.
► ÎN ITALIA:
- comedia pune accentul pe reprezentare
■ (1707-1793)

! %        . "

- grefează satira molierescă de moravuri (Voltaire îl numea chiar „Molière al

Italiei”) pe formula reactualizată a comediei dell’arte
- marea varietate tipologică de piese adânceşte → analiza psihologică
→ evocarea de medii, prin
accentuarea comicului de sursă populară
- piese încă reprezentate:
√ comedii de intrigă : 


            

√ comedii de caracter:          

√ comedii de moravuri:    
    
   

 * % !  !

- apare în Franţa, ca aşteptare a burgheziei, care

√ prinsese gustul teatrului
√ nu se putea recunoaşte estetic şi identifica deloc cu eroii antici
- prin Beaumarchais, Diderot, este definită ca ilustrare a condiţiei ei
socioprofesionale şi a relaţiilor interumane din perspectivă gravă.
► ÎN FRANŢA
■ (1713-1784)
 . " / "   %  #

- dezvoltă (ca dramă a relaţiilor) de familie, prin

 % !  ! +  % -   

       
 

             &  
 

- accentul pus pe patetismul emoţiei, rezultată din intriga cu răsturnări de situaţie,

anulează sinceritatea trăirii
- teza finală oferă satisfacţia triumfului moralei şi a dreptăţii
■
 + ! / # "  .   % , "  %

- creează (pe care o impune de-abia V. Hugo) şi o

 % !  ! " / #  % " ,  . !  "  . !  

ilustrează prin: →



     0     '

√ remarcată în epocă
√ nu impune specia din cauza retorismului
 ► ÎN GERMANIA
- drama burgheză se dezvoltă ca
 % !     "   "  "  "  " # ! . # 

■ cultivă:
 % "   % " ,  $  .  ,  "    %

- drama politică, militantă în prima etapă de activitate (1781-1787), ilustrând

ideile timpului prin eroi exemplari, în
    
       & 


- drama istorică şi politică, structurată pe mari caractere, legate de popor în lupta

pentru libertate: trilogia ,              

- drama etico-filozofică, de reflecţie asupra libertăţii umane: , piesă de  



tranziţie dintre cele două etape

■ (1729-1781)
  # #    
  % ! "    / / " . -

- abordează drama de idei ca

 % !    # " , 

- piesele ilustrează dramatic opiniile filozofului asupra:

√ relaţiilor dintre individ şi stat(ul naţional) ⇒ îndemn la unire:


     


   


⇒ îndemn la ateism şi toleranţă:
     
    

√ caracterului perimat al absolutismului şi al despotismului:        

* % ! -   " !

► ÎN ITALIA
- se creează acum ca specie clasică, prin opera militantă pentru trezirea conştiinţei
naţionale a lui (1742-1803)
 " # #  % "     "  % "

- pune accentul pe eu şi pe pasionalitatea exacerbată a protagoniştilor

- construieşte conflictul în jurul individului
- tipologic, diversifică prin tematică specia:
√ biblice:   

√ mitologice:



  

   

√ istorice:



     
   

     

- aceste piese sunt legate de începuturile teatrului în limba română.

► ÎN FRANŢA
- specia supravieţuieşte clasicismului şi se reactualizează prin Voltaire.

   *
 
      
 


     
              

 

Încheie practic evoluţia speciei, care este, în esenţa şi în structura ei canonică,

incompatibilă cu modernitatea.
• În secolul al XVIII-lea francez, chiar dacă îşi pierde suflul epic de odinioară şi căldura,
epopeea îşi regăseşte substanţa exemplară.
(1728) de Voltaire subordonează epicul eroic (inspirat Vergiliu), ideilor
2   $ ( 5 (

progresiste ale autorului.

• În secolul al XIX-lea în spaţiul românesc specia este cultivată de romantici, probabil
atât ca aspiraţie spre recuperarea perfecţiunii şi dimensiunii eroice a clasicismului, cât şi ca
expresie a unei anumite compatibilităţi între caracterul excepţional şi exemplaritatea
protagonistului, purtător simbolic de cuvânt al unui mesaj filozofic militant. (I.H. Rădulescu –
: D. Bolintineanu – ).
<

$ : ( $ 5 ( -  ( $ ( $ 5 (
          

 

- romanul moral cu teză (implicită) – orientează sentimentalitatea spre

investigarea psihologică:
• abatele Antoine François Prévost prin       '    
      
  
    

(1731) conferă acţiunii şi trăirii motivaţii psihosociale.



   0   '   

• Samuel Richardson (1689 – 1761), prin seria romanescă iniţiată cu       

 
, prefigurează în limitele romanului „moral”(izator), romanul
    
       

psihologic modern;
• Pierre Choderlos de Laclos în investighează eroticul

0     
  
       

pe fundalul unei fresce de moravuri a lumii mondene pariziene.

- romanul pasiunii idealizate oferă deschideri spre sentimentalismul romantic prin
lirism, asocierea eu – natură, excepţionalul protagoniştilor şi intensitatea pasiunii:
• J.-J. Rousseau în sau (1761) şi, pe urmele sale, Jacques

        

Bernardin de Saint–Pierre, prin (1787) evocă iubirea ca evaziune din real      

    

în spaţiul paradisiac al naturii, care inaugurează exotismul în literatura franceză.

• Tristram Shandy (1760-1767?) subiectivizează timpul acţiunii sentimentale,
nuanţează prin amploarea digresiunilor şi întretăierea planurilor narative maniheismul
puritan, anulând teza unică.
• Johann Wolfgang von Goethe, prin (1774)    
 
     
   
  

circumscrie coordonatele sentimentalităţii romantice, atributele, motivaţiile şi atitudinea

specifice eroului.
   ! .    "     " ,

- Propune primele dezbateri critice asupra:

- societăţii (Montesquieu – , 1721; Denis   '
 
  
   

Diderot, , 1792);


 '
                     

- condiţiei umane şi rolului omului în existent (Voltaire,

, 1759);                 

- Redefineşte relaţia microcosmosului (eul) cu macrocosmul (natura), ca trăire

solitară, confuză, dezvoltată prin reveria şi melancolia romantice (J.-J. Rousseau –
, 1781,    , 1782) sau în relaţie cu societatea (L.
        
     
       
   '

Sterne – , 1760 – 1767);   
             

  
      

- Pune problema educaţiei moderne în spiritul legilor şi adevărurilor naturii (J. J. 

Rousseau – , 1762) şi a etapelor de formaţie a exponentului          

    ' 
  

noii sensibilităţi (J. Wolfgang von Goethe – ,



      '    '               

1795).
   ! .     ,    #  % " 

Îşi trage seva din experienţa eposului greco–latin şi al epicului antichităţii, la care se
adaugă peregrinările cavalereşti şi replicile satirice la romanul de gen.
Se individualizează în secolul al XVIII-lea prin:
- , fie ca suport al unei teze
%  $ !   % " ! %  ! !   -  % " /     "  #   "  "

(Daniel Defoe – , 1719, pledoarie în spirit puritan &    

  

pentru reîntoarcerea la viaţa simplă şi la natură), fie ca substrat al

 criticii sociopolitice şi de moravuri (J. Swift,   
         

, 1726; Voltaire,


    
        

        '
     

1752);
, ca pretext – cadru pentru cunoaştere şi
  $   # ! %  !     % " !  " / # " , " "   -  .

reflecţie prin jurnalele de călătorie, care anticipează propensiunea romantică spre inedit, 

pitoresc şi expresia subiectivităţii eului (L. Sterne,

'   
             
 
 


, 1768; A. E. Radişcev – , 1790; W.



        
       
 & 
   '  

Herder, , 1769; J. W. Goethe, etc).




   '   
        
       

   ! .   -  # " ,

• Apare în Anglia ca încercare de revitalizare a romanului aristocratic cu acţiune

istorică, plasat într-un spaţiu dominat de mister, fantastic, terifiant;
• Este conceput ca o reacţie estetică atât faţă de sentimentalismul excesiv, cât şi faţă
de spiritul comun şi de vulgaritatea realismului satiric;
• Anticipează diverse direcţii ale romanului modern de acţiune:
- ← (1764) de Horace Walpole;
%   ! .     /  % "  .  ! - % 

        

  

- ← de Anne Shelley;
%   ! .   / , "  . ,   " , # "  .

  (       

- ← (1794) de Anne Radcliffe (1764–

%   ! .      "  " / # 

   
        

1823).

 . ,   " "

• Epicul secolului al XVIII-lea afirmă romanul ca specie dominantă, consacrându-l

drept „gen al genurilor” prin valenţele lui totalizante;
• Proza romanescă asimilează acumulările estetice anterioare în noi sinteze
creatoare;
• Romanul secolului al XVIII-lea răspunde unui nou public dominant (cel al
burgheziei în ascensiune), îi precizează aşteptările estetice, pregătindu-l pentru înnoirile
de substanţă din secolul „curentelor literare”.

SUBIECTE
1. Evocare de epocă şi analiză psihologică în .


   0   '   

2. Relaţia eu / cuplu – natură în .

     

3. Elemente de critică socială şi de pamflet politic în .   

        

4. Argumentaţi pe ½ de pagină care dintre următoarele explicaţii vi se pare că

reprezintă mesajul romanului : &    

  

. pledoarie pentru viaţa simplă, în mijlocul naturii



. încredere în forţele psihice ale omului capabil să înfrunte destinul şi

&

adversităţile naturii.
5. Ipostazele romanului în secolul al XVIII-lea.
 

        

 

1. Chartier, Roger, 0  '  

   '    
  
 
   '     
    , Bucureşti,
Meridiane, 1997.
2. Huizinga, Johan,       , Bucureşti, Univers, 1977.
3. Munteanu, Romul,
  
  
         '      
(orice ediţie).
4. Gilles, Philippe,         
          Bucureşti, Institutul
European, 2002.
 MODULUL 8


  
  
        

            


 
         
  

 + "  , # " $ 

1. Prezentarea – în diacronie şi în sincronie – a relaţiei dintre principalele

creaţii universale şi europene din secolele al XIX-lea şi al XX-lea.
2. Explicarea şi ilustrarea relaţiei dintre curentele literare şi culturale din
secolele XIX-XX şi literatura universală anterioară
3. Integrarea literaturii române; evidenţierea specificului naţional şi a
individualităţii scrisului autohton în contextul universal al ultimelor
două veacuri.
Secolul curentelor literare (secolul al XIX-lea) se deschide cu / şi este într-un 

anumit sens sintetizat în (partea I, 1808; partea a II-a, 1833).    

 
 

- trasează contururile
→ romantice, prin:
• oniric
• fantastic
• naţional
• nocturn
• selenar
• pitoresc
→ clasice:
• raţionalitate
• echilibru
- sintetizează principalele curente literare:
, prin: • oniric
! * %   ! . # " /   

• fantastic
• naţional
• nocturn
• selenar
• pitoresc
. : • raţiune şi echilibru spiritual
+ ,  ! / " , " /   

• sancţionarea patimilor
• perfecţiune formală şi armonie
. : • evocare de medii
, %  !  " /   

• critica şi satira socio-politică

• adevărul trăirilor.


- Sinteză a acumulărilor estetico-literare anterioare, propune în viziunea noastră o    

nouă perspectivă asupra literaturităţii, prin care anunţă spiritul secolului al XIX-lea:
 - anterioare
! + /  % + " %  !   /  % " .   %  !    " .  - ! %  !  .  " ! # " #   " . "  / #  # " , 

(clasice)
- activă a
 %    $ ! %  ! !  #  " ! .  "  %   ! . # " /   

- prin fermenţi difuzi, care prefigurează un al II-

     " %  !  % "  . #  % " " ! .  .  ! # 

lea nivel al noului

 %  !  " /   

Curentul literar se defineşte şi delimitează numai din raţiuni didactice şi din

nevoia de ierarhizare ulterioară a faptelor estetice.

 

   
  
 

 
     

  .    "  "  ,  ,    " #  % ! %

- este o manifestare ideologico-

 *  , ,    "    % - " # 

- element de viziune sau formal, filozofică, fără o estetică proprie, riguros

prezent într-o operă ce aparţine unui alt delimitată.
moment decât cel ce consacră orientarea - se manifestă până în secolul al
estetică pe care o reprezintă.  XIX-lea ca reflex al dominaţiei
Ex.: – conţin
           extraesteticului asupra esteticului.
elemente romantice Ex.:
– → are ca suport
  ! . " /   

    
        
& 

conţin elemente de critică realistă estetic modelul antichităţii:

"    " . " /   

→ adoptă clasicismul → se deschide spre

romantism prin preromantism.
 *  , ,    "  /   , " !  " ! # 

- convergenţă a principiilor - în secolul XX se reactualizează

complexe ideologico-filozofice într-o prin integrarea literaturii ca artă autonomă
anumită perioadă printr-o viziune şi în sistemul unitar şi coerent al artelor, ca
estetică proprie; reflex al unor orientări spre generalizarea
- delimitată strict: tendinţelor şi reducerea opoziţiilor la:
- (secolele XVII- - consacrat
,  ! / " , " / 

XVIII) - explicit
- (I ½ a sec. al XIX- - exponenţial
%   ! . # " / 

lea) - codificat
- şi (a II-a - interpretabil
%  !  " /   ! % . ! / " ! . " / 

½ a secolului al XIX-lea) - individual

- şi (sfârşit
/ "  +   " /  . ! #  % !  " / 

de secol XIX)      
    

 

  

 
     
        

Proclamă literatura ca:

1. artă autonomă faţă de celelalte domenii ale spiritului
2. operă a unui profesionist = scriitorul care oferă un „bun simbolic” prin care se
reflectă ca personalitate şi îşi reflectă epoca → modernitatea
3. artă destinată unei societăţi întregi, şi nu unui cerc limitat şi elitist
 ↓
spiritul veacului = preocuparea unanimă pentru unitatea de viziune şi
limbaj

   
  

    



  

1. Se dezvoltă în spaţiul cultural euopean şi american (1820-1850)

2. Prefigurat de cristalizări teoretice şi reacţii estetice faţă de clasicism,
manifestate încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea
3. Curent unitar ca viziune
formulă estetică
- se afirmă diversificat în diferitele zone culturale:

- romantism – originar
 % ! .  !

– doctrinar
= sinteză a viziunii şi formulei estetice
- surse interne → J.J. Rousseau, Diderot, Voltaire
- reacţie anticlasică
externe → anglo-saxone
- difuz şi retoric; fără teoretizări şi manifeste:
 . -  " !

Coleridge, Byron, W. Scott, Shelley

- doctrinar; orientat spre fantastic şi depresiv:
  %  ! . " !

Novalis, Hoffmann, Uhland, Lenon Büchner

- militant patriotic:
 # !  " !

Manzoni, Leopardi, Carducci

- angajat social şi patriotic; de influenţă byroniană:
  / " !

Puşkin, Lermartov
- activ, militant şi patriotic; de influenţă franceză
    . " !

(hugoliană)

- Expresie a căutării personalităţii autohtone:

   % " , !

Melville, Longfellow, Poe, Whitman

    

- a prozei – o constituie
   % ! #   !  . " ,   %  +    ! # " , !     "

reflectă asupra realităţii,

.   ! $ " "  . 

care nu mai este copiată şi nici reconstituită în esenţa utopiilor simbolice umaniste
şi iluministe
- Problematica eului în cadrul acestei formule epice se ipostaziază în trei
categorii tematice:
→ dezvoltă memorialistica în formule:
 *
  ,  .  %  . # ! # ,  %  !   
 

▪ autobiografice: (Musset), (G. Sand)             

▪ satiră socială: (Xavier de Mestre)

   
    
 '   
    

▪ satiră spirituală: (H. Heine)

            

▪ contemplare a spectacolului lumii (H. Haine) etc.   

      '   
 

– face obiectul romanului sentimental

  *
  ,  .  %  . # ! # ,   ! / "  .  !

▪ literatura feminină şi feministă: Doamna de Staël – 

          ;
Lamartine – ; G. Sand – ; Chateaubriand – ;



      0   
    
 
 

▪ marcat de „mal du siècle”: Chateaubriand – , Sénacour –
  

& 
    ,
Lamartine-      

   *
   %  "  , # ! #  . /  !  " "    $ ! "  . " "  " . %  ! 

 * 



► roman istoric
► anecdotică istorică dominată de eroi: W. Scott – ;         

 

Manzoni - 0     '  

► anecdotică istorică dominată de propria imagine – Vigny –



 
) 


► anecdoticul istoric creează cadrul pitoresc pentru aventură: Al. Dumas –
 

(romanele de capă şi spadă)




     '    
       
           '      

► anecdoticul istoric = suportul alegoricului cu teze estetico-filozofice – V.

Hugo –


      
 

 *  
  

► oniric şi fabulos – E. T. A. Hoffman: (1812/1814),    & 

          

(1817),  (1819/1821)    
  '  
 

   
   

► fantasticul malefic,epicul negru, de groază: (1815), 


        

(1820/1822)




     
   
          

► mister obsesiv, macabru şi morbid – proza lui E. A. Poe, cu surse în

idealismul german şi folclorul negru
► povestiri de groază –     
   
   '      
 &   '   

*     


► misterul poliţist: E. A. Poe –



        
  
   
 &   
  '    

  
    '     
      ' 
 )            

► romanul de aventuri – operele americanului Fenimore Cooper 

► romanul popular (foileton): E. Sue – ; G. Sand –



    
  
    
   

        ' 
      


 

  

  

Poem în proză: Maurice de Guerin – 
      

  ; Aoysius Bertrand –     


     sau          
     
     &
        
    ! . # " /    %    .  / ,

- Constituie cu spaţiul
 % "        . #   / " . , %  . " ! %  !  " #  % ! #  % " " %    . 

occidental:
• Se cristalizează în plină afirmare a curentului occidental (1820 / 1830);
• Se manifestă ca opţiune estetică în epoca de consacrare a romantismului
occidental (în 1840 prin la );
! , " !  " #  % ! % 

 
  '
 

• Se prelungeşte dincolo de limitele curentului occidental:

- M. Eminescu este „ultimul mare romantic european”
- Al. Macedonski grefează elemente parnasiene şi simboliste într-o creaţie

de esenţă romantică (poema ) sau clasică (ciclurile de ).



   


 *
 . #  #   ,   #  % !    , % " / # !  " ! % 

- Romantismul românesc în literatura

 ! % ,   !  # % "      /  " % " #    "     % .

naţională, prin instituirea dialogului estetic cu viziunea şi discursul occidental de model

francez.
- reprezintă (începând cu romantismul)
 " #  % ! #  % !  % ! . ,    % " . , "  !  !

manifestată asupra creaţiei româneşti, atât în plan

" .     .    / #  # " , 

teoretic – fiind spaţiul spiritual în care se elaborează manifestele / textele

definitorii ale curentelor – cât şi ca modele (de viziune, structurare a
operei, retorică, scriitură).
- Căile de pătrundere ale influenţei franceze sunt multiple şi se manifestă de
timpuriu în cultura română:

a) În epoca fanariotă (până în 1821)

- Limba franceză este limba oficială de predare la Academiile greceşti din

Bucureşti şi Iaşi (sfârşitul secolului XVIII)
- Emigranţii Revoluţiei franceze (1879) activează ca preceptori în familiile
boiereşti şi ca profesori la şcolile superioare (Academiile domneşti)
- Se constituie bibliotecile boiereşti si se utilizează limba franceză ca limbă
de curte / diplomatică şi de cultură (pentru elite)

b) După 1820:

- Se produce Contactul direct cu literatura franceză prin:

- bursieri trimişi la studii de Eforia Şcoalelor
(începând cu 1820, mai întâi la Pisa şi apoi la Paris)
- continuarea studiilor pe cont propriu (îndeosebi
în spaţiul francez) V. Alecsandri
M. Kogălniceanu
I. Ghica
 Contactul mediat (prin traduceri)
- H. Rădulescu – în la Gramatica

  


românească (1828) apreciază că traducerile

• perfecţionează limba
• contribuie la dezvoltarea literaturii originale
• sunt mijloace de educare şi cultivare a cititorului

- M. Kogălniceanu – în la Dacia 
  '
 

literară (1840) – respinge traducerile, ca piedică în

calea literaturii naţionale („omoară duhul naţional”;
„nu fac o literatură naţională”).
  *   % "  !   *    %   . # ! .  "

1. (1829 – 1840 )

# !  !   ! ,      % " %   ! . # " , 

- Etapa de tranziţie, unitară în cele trei provincii româneşti, de contacte

intense cu valorile europene
- Literatura este subordonată obiectivelor culturale ale epocii
- întemeierea instituţiilor culturale (teatrul şi
presa naţională)
- trezirea conştiinţei naţionale prin:
► afirmarea spiritului democratic
progresist
► satirizarea vechii societăţi
conservatoare

marcată de tendinţa de a asimila modelele

universale:
► în poezie, modelele sunt deopotrivă
clasice (La Fontaine, Boileau), preromantice
(Volney) şi romantice (Hugo şi Lamartine)
► în proză, modelele sunt dominant
clasice (La Bruyère, Voltaire)

orientată spre diversificarea speciilor

(proza de ficţiune şi memorialistică; meditaţia,
fabula, epistola) şi inaugurarea teatrului modern
(drama istorică – hugoliană – şi comedia de
moravuri – molierescă).

- Personalităţile dominante ale epocii sunt:

• I. H. Rădulescu (în Muntenia)
• G. Asachi (în Moldova)
• G. Bariţiu (în Transilvania)

- Aceste personalităţi întemeiază presa modernă:

 • I. H. Rădulescu în 1828 scoate
 (primul ziar în

 

     '

limba română)
• G. Asachi redactează şi tipăreşte în 

1821 la Iaşi, &         


' 

• G. Bariţiu întemeiază în 1828   

   
                
  


(supliment literar la        


)         

pun bazele teatrului ca instituţie şi repertoriu

• I. H. Rădulescu este întemeietor şi
profesor la Societatea Filarmonică
din Bucureşti (1834 – 1837)
• G. Asachi întemeiază   
  


din Iaşi şi elaborează   

     '

primele drame istorice româneşti

- Principalii reprezentanţi ai romantismului paşoptist sunt:
• I. H. Rădulescu
• G. Asachi
• G. Bariţiu
• V. Cârlova
• Gr. Alecsandrescu

2. (1840 – 1867 )
   ! . # " /     ! # %   , "   # " / #

- Etapă marcată de pregătirea şi reflexele revoluţiei de la 1848

- Literatura este:
- activă, militantă, patriotică şi vizionară (în poezie)
- evocator satirică, moralizatoare (în proză şi dramaturgie)
- polarizată în reviste culturale şi de profil, care impun viziunea şi estetica
romantică
- (1840)  '     



- (1844)

   
 

- (1850)
         


- si (1855)
       

         
 

- Obiectivele creaţiei se orientează către o literatură naţională, originală, de negare

a imitaţiei
- Personalităţile dominante ale epocii sunt:
• M. Kogălniceanu – promotor al criticii literare şi al unei literaturi naţionale de
orientare romantică (ale cărei direcţii sunt sintetizate în la  
  '
 

Dacia literară)
• V. Alecsandri creator al lirismului naţional, de sursă folclorică (Doine,
Balade,
Legende)
 prozator (nuvelist, memorialist)
dramaturg – creator al comediei de moravuri (ciclul
Chiriţelor), al cânticelului comic şi al unor drame istorice 

( ) sau cu subiecte antice (

      
           

)        

împreună cu C. Negruzzi şi M. Kogălniceanu este

întemeietor şi director al Teatrului Naţional din Iaşi (în
1840)

- Alţi scriitori reprezentativi ai etapei sunt:

• în poezie: D. Bolintineanu, A. Mureşanu, C. Bolliac
• în proză: C. Negruzzi, Al. Russo, N. Bălcescu, I. Ghica, D.
Bolintineanu (memorialist şi romancier)
• în dramaturgie: M. Millo, A. Russo, C. Negruzzi, C. Bolliac
(drama istorică)

3. (1867 – 1893 )

# !  ! ,  . # " .  " #   " "  %    . - " % "   % %   ! . # " , 

- Romantismul (dominant în poezie) se asociază cu deschiderile spre noile curente

(simbolism şi parnasianism în poezie, naturalism pe fundal realist în proză şi
dramaturgie)
- Etapa realizează o primă sinteză românească între naţional şi universal prin:

► realizarea capodoperelor operei lui Vasile Alecsandri – expresie a asimilării şi

depăşirii modelelor străine de către romantismul paşoptist (drama istorică –       

şi ciclul liric )     


► activitatea cenaclului şi a revistei (coordonate de



       
& 
   



Titu Maiorescu) propun o literatură „poporană”

orientează opţiunea estetică spre sursele germane, ca replică la
subordonarea excesivă faţă de valorile franceze

► succesul capodoperei dramei istorice româneşti (          

 , De B. P.
Hasdeu) şi ecoul polemicilor estetice de presă ale autorului cu şi


       
& 


  

 

► creaţia lui M. Eminescu – culme a poeziei şi prozei fantastice autohtone

– moment de sinteză a romantismului românesc şi
punct de plecare pentru poezia modernistă a secolului XX.
► afirmarea marelui poet Al. Macedonski ilustrează în această perioadă asocierea
specifică lirismului românesc între romantism (ca substrat) şi reflexele novatoare ale
lirismului contemporan din epocă (simbolist şi de prelungiri parnasiene).
   *
! % ! , #  % " / # " , "   %   ! . # " /     " %    .  / ,

Este mai târziu faţă de romantismul occidental, din cauza îndelungatei tradiţii a
scrierilor medievale (de tipul cronicii) şi a contactelor întârziate cu experienţa estetică
europeană de gen
 Nu are caracter de „revoluţie” literară şi nu constituie o orientare estetică pură:
- nu reprezintă ruptura faţă de clasicism, ci faţă de neoclasicismul minor, de
influenţă grecească
- în perioadele de manifestare şi, uneori, în cadrul aceleiaşi opere nu neagă
clasicismul: viziunea / mesajul didactic moralizator, speciile caracteristice
curentului (fabula, elegia, epistola, fiziologia) sau structurarea echilibrată
a operelor şi elementele de retorică
- absoarbe elemente proprii curentelor ulterioare (realismul balzacian în
proză; parnasianism şi simbolism în poezie

Evoluează de la romantismul activ, militant şi vizionar la diverse expresii ale

individualismului (orientat spre pitoresc şi exotic la Bolintineanu; echilibrat – evocator la
Alecsandri, confesiv – melancolic la Eminescu etc.)

Inspiraţia tinde spre autohtonizare:

- În poezie:
► meditaţia pe ruine se (con)centrează asupra istoriei naţionale

(Vasile Cârlova – ; Grigore Alexandrescu –    

   
        &
  

, Ioan Heliade Rădulescu –




'      
      
   


 ) 
      

► lirica patriotică evocă / trimite la evenimente naţionale, de maximă 

actualitate: A. Mureşanu – ; Gr. Alexandrescu – ; V. 

       


Alecsandri – )
  
 

► recursul la mitul autohton (I. H. Rădulescu, ; G. Asachi, & 

 



) şi la viziunea / tehnica de factură populară (Alecsandri –
      '   

, , ; D. Bolintineanu –
         '     '  &  
      0       0      

 ) se înscriu în programul estetic promovat

 
 ' 

► natura şi frumuseţile patriei sunt o temă predilectă pentru

reprezentarea ideii naţionale (C. Bolliac – , G.
      
   
    

Asachi – ) 0    
 

► critica de moravuri şi condamnarea nedreptăţii fac obiectul satirei

(Gr. Alexandrescu – ), al poeziei sociale (C. Bolliac –    
        

) şi al epistolei şi fabulei (Gr. Alexandrescu)

 '   

- În proză:
 ► nuvela evocă momente tragice ale istoriei naţionale (C. Negruzzi –
; Al. Odobescu – )


  
 0                  

► fiziologiile satirizează tipuri / realităţi sociale reprobabile (C. 

Negruzzi – )       
  
    

► memorialistica reînvie personaje / evenimente biografice (A. Russo



– ; V. Alecsandri – ; I. Ghica –

     
  
   '
 
 '  
     

) sau înregistrează note de călătorie (Gr. Alexandrescu –



 '    
  
 

  ) '   
         
        


► romanul reconstituie contextul epocii şi problematica omului 

superior (D. Bolintineanu – , ) sau localizează conflicte şi intrigi



     
 proprii romanului popular (Al. Pelimon – ; G. Baronzi –
         

)


   
   ' 
   

- În dramă:
► se ilustrează pagini din trecutul naţional, dezvoltând modelul


dramei istorice hugoliene (B.P. Hasdeu, , ,          

       '    


) sau shakespeariene (M. Eminescu –   )

        
  

► se înscrie în tradiţia romantismului european, preluând selectiv specii (lirica de

meditaţie, poemul sociogonic), teme (patrioticul, erosul, natura, cosmicul, socialul,
pitorescul / exoticul orientat), motive (prometeic, faustic, titanul), elemente de viziune şi
mesaj.


      

- Curent literar, apărut în forma sa doctrinară în Franţa, după 1850, ca rezultat al:

! .   ! . /  " % " #  ! 
+ .   ! .  / #  # " ,

Se prelungeşte în forme specifice dincolo de limitele

- o nouă generaţie de receptori / - criza romantismului:

emiţători de mesaj estetic

  
► respingerea esteticii
►respingerea retoricii


 

→ proza şi teatrul = genurile

- are şi experienţa presei predilecte
dezvoltate de romantici
secolului XIX

- vrea să dezvolte şi
  $ " !  ! / !

în opere
,  # "  " ! . 

      

- marcat de eşecul socio-politic al

revoluţiilor
a) pierde idealismul
b) se orientează de la eu la
colectivitate, cu spirit critic faţă de
realitatea cotidiană
c) aspiră la reflectarea ştiinţifică –
în spirit filozofic al pozitivismului

- Champfleury – în suita de articole (1857) impune cadrul teoretic (pe      

care romanele sale nu-l pot susţine) şi estetic:

1. reacţia împotriva subiectivităţii, căreia îi opune obiectivitatea
a) = imaginaţia ancheta în medii diverse,
recursul la documentare
b) = neverosimilitate adevărul vieţii
 2. reacţia împotriva retoricii sinceritate, simplitate
Tranziţia Romantism – Realism

- Spre deosebire de Romantism, nu implică forme de confruntare directă, ci

apariţia elementelor estetice realiste în opere de factură romantică:

▪ G. Sand – în romanele câmpeneşti, prin: 

(1844), (1846), (1849)

 

     
          ' 
      

▪ H. B. Stendhal: (1831), (1839)



      
      
     
 

▪ Surorile Brönte

 
      
 

- Creatorul formulei epice este (1799 – 1850)

 .  %   !  ! ,

- scriitorul profesionist, - activitate literară desfăşurată

care trăieşte din scris în plin romantism (1829-1847),
prin          

- „izolatul” în mijlocul - deschide seria marilor construcţii epice

societăţii - impune o viziune şi formulă estetică proprie


!  ! , " ! . " /   

!   %      / #  # " , 

! $ " "  . 

a) opera unitară este structurată logic a) imaginea totalizatoare (sub

şi organizat, pe scene: 
multiple aspecte şi unitară) a societăţii
• din viaţa privată (          contemporane → roman balzacian
 )
  (multitudine de medii şi perspective)
• din viaţa de provincie (    

  ) 
   
b) omul este abordat ca specie
• din viaţa pariziană (  
  

(în sens ştiinţific) → diversitatea
)    


tipurilor: părintele (moş Goriot), avarul
• din viaţa politică    ' 

(Grandet), arivistul (Rastignac), fata
    &
  
bătrână (verişoara Bette), cămătarul
• din viaţa militară (      ) (Gobseck)
• din viaţa de ţară (


c) omul este văzut în evoluţie

   '   



• studii filozofice (
prin multitudinea determinărilor:
   
 

)
• genetice şi familiale
 &      

b) tipul-integrat în • economice şi financiare

contemporaneitatea imediată, databilă prin: • socio-profesionale
• observaţie directă
• informare asupra contextului
• recurs la document/eveniment real

c) descrierea individului
 - implică largi excursuri în trecutul
personajelor
- determinările complexe sunt
reliefate prin tehnica de evocare în cercuri
concentrice – în centru = eroul
- eroii migrează dintr-un roman în
altul

   
 
 

       


  
  
   

- În Anglia – romanul de observaţie socială realist respinge modelul balzacian cu

care, estetic, stabileşte totuşi un dialog implicit
– se dezvoltă pe coordonatele viziunii şi formulei estetice proprii
victorianismului timpuriu (∼ 1830-1850)
 
   
    
   

- acoperă cronologic epoca înfloririi europene a realismului

- se rataşează la realismul doctrinar prin observaţia obiectivă a realităţii sociale;
perspectiva critică asupra diverselor nivele sociale şi a incomunicării dintre
ele
- se distinge prin promovarea:
► individualismului → încrederea în progres
► puritanism moral
- este reprezentat de scriitori inegali ca valoare şi distincţi ca viziune
- pentru revoluţia literaturii engleze – sunt notabili pentru epoca
victoriană

Charles Dickens (1812-1870)

Elizabeth Gaskel (1810-1865)
   ! . /  , " !   "      " "

William Thackeray (1811-1863)

Anthony Trollope (1815-1882)
• (1816-

 ! %   # # 

1855):
Psihologic
  
        

  


 


   ! .

  

 

cu Realism al
/  . # "   . # ! 
  %  % "  

deschideri spre evocării de medii • – colaborare la

%
. #   . . 

 
 


cu celelalte două surori

• (1818-1848):

 "  

  '
 '   

    


• Ch. Dickens şi W. M. Thackeray creează modelele romanului de

moravuri englez: ► Ch. Dickens → punct de plecare pentru structurile naturaliste
► W. M. Thackeray → modelul estetic urmat de: A. Trollope şi E.
Gaskel şi apreciat de Ch. Brönte
• Modelul romanului social cu teză umanitară
- se conturează în maniere complementare la Dickens (mesajul
lui
rămâne optimist) şi la Thackeray (mesajul rămâne amar);
- se prelungeşte în VICTORIANISMUL TÂRZIU (1860-1901)
prin
Thomas Hardy şi G. Gissing.

" ,   ! "  ! / "  "  $ " , "           

Ilustrează alături de Saltikov – Scedrin (1826-1880) realismul satiric;

Întemeietor al (denumit de Belinski „Şcoala naturală”)
%  !  " /     " %  /

- trasează prin ansamblul creaţiei direcţiile curentului

autohton;
- proza scurtă îl consacră ca precursor în contextul
literaturii ruse:
⇓
– deschis spre liric şi fantastic
!   " ,     ! #   /   % 

– ciclul de povestiri  
    '             (   ( 

– anticipează pe Turgheniev şi Cehov 

– din ciclul (1835) instituie comunul, banalul – ca

+   " ,   / ! # " % " ,

 &   ' 


temă literară, anticipând exploatarea lor în literatura occidentală (ex. Flaubert)

,   " ,   " / #  % " ,

 
   & 

- reactualizează specia, distanţându-se polemic de modelul romantic al lui W.

Scott
- deschide calea lui Tolstoi

     %  "  ! "   $ " , "    
         

# !     , %  !  "  "
 – realism de continuitate gogoliană (
 / , % "  % "       +  #

      
    

1845;
  
   &   
 

1861)


aduc în prim plan conflictele interioare (

 / , % "  % "     # % ! . "  "  

    
   

1861; , 1864)


'    


      
      &  
  

– radiografiază în adâncime vina şi impactul ei asupra

 # !  ! , !       %    %

conştiinţei
– , 1866; 1868-1874;
                 

      1872;  

   '     , 1875;

  
      1880.
   ! , #   ! /   % !  " #  % ! #  % " "  . " $  % / !  

- Punct-terminus al realismului psihologic al secolului al XIX-lea

- Punct de plecare pentru realismul secolului XX în ipostaza de modernism
(M. Proust, A. Gide, J. Joyce, V. Woolf, E. Hemingway, Kafka)

  $
" ,   !  $ " , "           

- Redimensionează romanul de observaţie socială ca sinteză filozofico-

estetică:
- roman al condiţiei umane
- surprinderea diversităţii şi individualităţii umane
- sugerarea complexităţii polifonice a vieţii

- Romanul (1863-1869) aboleşte climatul epicului, redus la   &      ' 

medii delimitate, într-un timp concentrat prin:

$ " "  .  !  %   % "  ! /   % !

" / #  % "  "

/ # %  , #  % !    "   . " ,  !

%   ! .    "

care
#   . " , ! + ! /  %   "      "

asociază
planurile prin paralele şi
opoziţii

         

I. Prefigurat de fraţii ( , 1822-1896 şi , 1830-

 

  
   .     /

1870)
II. Teoretizat şi manifestat integral în opera lui (1840-1902)

 "      

prin:

- manifestele care susţin gruparea: , 1880;

    
 
        
    

, 1881; 1881;      

   '  
     
     

- ciclul epic (1868-1893) - al treilea ciclu unitar după



  
 '
 


şi             &      ' 
III. Afirmat în Franţa prin proza grupului de la Medan, din care făcea parte
şi Guy de Maupassant

(1840-1897)
  
       

- Discipol al lui Flaubert şi adept al lui Zola

- Autor a – 18 volume, cuprinzând 300 de nuvele – capodopera   
     

6 romane – dintre care: (1885), (1887),



     



(1889)  
 '   
  

  *  .     .  ! . ! #  % !  " /     " ! /   % !  " #  % ! #  % " "  . " $  % / !  

- În Franţa – marchează experienţa estetică a generaţiei 1880-1900

- În Germania – este reprezentat precar, în opere de dominantă realistă
- În România – este asociat / identificat iniţial cu realismul (C. Mille, C.
Dobrogeanu-Gherea)
– manifestat în secolul XIX în nuvelistica tragică a lui I.
L. Caragiale, B. Şt. Delavrancea, Al. Vlahuţă
– continuat în secolul XX în asociere cu realismul în
opere de factură diversă la L. Rebreanu, H. Papadat-Bengescu, M. Sadoveanu etc.
 MODULUL 9



       

       
   

 

 



  

1. Sistematizarea perspectivei asupra realismului ca fenomen de

continuitate şi ca formulă (re)înnoită în secolul XX
2. Evidenţierea diversificării şi viabilităţii formulelor tradiţionale realiste
în secolul XX
3. Diferenţierea impactului lor asupra epicului romanesc modern

- Secolul XX - emiţătorul puternic marcat de ideea de modernitate

- receptorul

- Ritmul estetice nevoia de înnoire structurală (distinctă de

rămân în continuare înnoirea anterioară redusă la nivelul mesajului

îndoiala asupra vechilor certitudini dominante (cel puţin pentru

-> ideea relativităţii / inconsistenţei prima
adevărurilor absolute - Modelul jumătate a
secolului) în Franţa
- Lumea anglo-saxonă începe să se impună nuanţând (iniţial)

supremaţia galică
ameninţând (ulterior)
- Etape (relativ) generale:
Perioada:
► 1900 – 1918/1920 „La belle époque” – „modern style” şi avangardism
► 1920 – 1940/1945 – Modernism interbelic
► 1945 – 1960/1970 – Tranziţia (re)formulării modernismului şi noi
prefigurări
► 1970 – 2000 – Postmodernism
 * 
            
    

   
   


 *  * 



 

- Marcat estetic de:

a) a secolului al XIX-lea
,  . # " .  ! %  !    #  . " % " " %   ! .   # "

– reflectă viaţa în complexitatea ei:

 * $ " "  .  !

→ proza socială (complexitatea existenţei colective)

→ proza psihologică (complexitatea existenţei individuale)
auctorială - exprimă certitudini asupra realităţii ▪ familiare
 *   % /   , # " $ !

▪ obiective
 ▪ abordate
raţional-ştiinţific
- rămâne a observatorului / cunoscătorului privilegiat,
omniscient
personajelor şi mediile evocate, psihologia şi motivaţia
* # "     - " !

- se încadrează în direcţiile convenţionale

- se diversifică – Ex.: lumea orientală - Malraux
- personajele au caracter constant
evoluţie previzibilă
individualitate care polarizează epicul
structura narativă ⇐ Balzac • continuă convenţiile - subiectului unitar

- intrigii clare
- acţiunii
gradate
-
deznodământului
= ca final
previzibil şi
închis
• perpetuează – timpul cronologic,
obiectiv
– conflictul (dominant
exterior)
• asociază – povestirea
descrierii, ca
moduri
– dialogul de expunere

b) de (relativă) importanţă pentru restructurarea reală a epicului

" .  $ !  " " # "  "  

-
"   % "

(prefigurat prin Rougon–Macquart)

 *    ! .      !  "  " 

► deplasează accentul de la individualitatea de tip balzacian, reprezentativ prin

mişcarea în medii diferite, la grupul cu origine, evoluţie şi mentalitate iniţial unitare
► ratarea individului şi disoluţia familiei reflectă:
- incertitudinile şi neliniştile la belle-époque (1900-1914-1918)
- eşecul istoric al iluziilor proprii pentru sau
victorianismul târziu
literatura edwardiană (1880-1920)
► tematica alegorizează prin destinul generaţiilor conflictul dintre trecutul
pragmatic – al acumulărilor (generaţia părinţilor), al convenţiilor ipocrite şi prezentul
sintezei spirituale – al profesionalizării intelectual-artistice (generaţia fiilor), al refuzului
convenţiilor
► viziunea se reactualizează prin nuanţele unui
  ! . " /  /   , "  " ,
 ► construcţia tradiţional – balzaciană a acţiunii este revigorată prin inovaţii 

tehnice (Georges Duhanel – , R. M. du Gard –

  '          
  
    

 )  &   

► structura polifonică = destinele individuale se încrucişează cu evoluţia istorică,

psihologicul prilejuind desfăşurarea conflictelor de idei (Thomas Mann –   

)    &
(

► monologul interior şi pluralitatea punctelor de vedere focalizate de mai multe 

cercuri sociale şi personaje asupra eroilor principali (John Galsworthy – trilogiile


 

    )        
     
     '    

= îşi realizează unitatea şi coerenţa epică prin

 "    . - / %   ! .  

evoluţia în timp a protagonistului, a cărui condiţie socială,

politică, spirituală se „construieşte” în structura romanescă
► propune revitalizarea unei vechi esenţe epice
► punct de plecare în (1794), de Fielding


     

► model unanim acceptat = , de Goethe



      '    '               

(1796)
► reactualizat în secolul XX în principal prin (10 volume: 1904-


  
     

1912) – Romain Rolland (1866-1944)

- orientează romanul de formaţie spre simbolic prin structura muzicală şi
polifonică, ce presupune • limitarea epicului în favoarea sentimentului → curgerea
proprie a „romanului fluviu” (termen creat de Romain Rolland)
• personajele sunt purtătoare ale sentimentelor
► revelatoriu pentru sensul simbolic
- Jean Cristophe • prin biografie e Beethoven = artistul absolut
• prin eroismul afirmării unei poziţii = alter ego
• prin militantismul ideilor şi deschiderea spre lume = expresie a
spiritului european
- Jean Cristophe şi Olivier Jannin = spiritul german şi cel galic asociate curajos
► semnificaţiile simbolice ale protagonistului se dezvoltă şi în romanele
ipostazelor:

•    ' 
 
 (1906-1910) – Andersen Nexo (1864-1954)

- realism violent de promovare a valorilor muncitorului făuritor al bunurilor

materiale şi al propriului destin, eliberat prin luptă

(1912) – Giovanni Papini (1881-1956) •     

  

- alegorizează – neputinţa de acţiune a gânditorului

– incapacitatea spiritului generaţiei sale de a sfărâma
convenţiile
şi de a-şi afirma individualitatea
 • (1943) – Herman Hesse (Emil Sinclair; 1877-


'  '   
        ' 

1962)
- sinteza ideală a acţiunii, gândirii, cunoaşterii umane atinse prin dăruirea
jocului spiritului, prin care se întrevăd sensurile  

• ' 
       
 '     
    
   
   0   
(           

   (1947)
    

- dincolo de substratul biografic real sintetizează problemele artistului:

→ relaţia creaţie şi viaţă
→ solitudinea tragică a creatorului
→ ispăşirea demonică a forţei creatoare în suferinţa fizică şi/sau sufletească
(suferinţă alegorizată ca pact asumat de creator)

► , buildungsromanul se asociază romanelor-ciclu, axate pe

 .  " #  % ! #  % ! %    . 

tematica familiei; tradiţia romanului de familie se continuă până la formele romanului

contemporan, trecând de la nivelul literaturii citadine în sfera social-rural
•


• ciclul Comăneştenilor:
-   
 



-        '    

- ⇐ Zola



  & 

-


     
 


-   

• ciclul familiei Halippa:

-  ' 
       '     ' 

- 

     '    ⇐ Proust
-
 '  
          

-    '   

• ciclul Medelenilor
• , Zaharia Stancu   ' 

• (I şi II)


 
 

• , P. Dumitriu
  '         

• 


 
        '    ' 
   

• G. Călinescu     
     

" +  "  - % !  " 

- Daix, Pierre,       '   

   , Bucureşti, Editura pentru Literatură
Universală, 1966.
- Ştefănescu, Cornelia, , Bucureşti, Editura Eminescu,


      
     

1973. 

- Tieghem, Ph. Van, , Bucureşti, Univers, 1972.




   ' 
     

  
 

  * 
  
  

  

 

 
 
    
 

1. Circumscrierea conceptelor de: modern, modernitate, modernism

2. Sistematizarea elementelor de opoziţie dintre tradiţional şi modern(ist)
3. Sintetizarea dominantelor estetice definitorii pentru principalele formule epice
moderniste
4. Circumscrierea orientărilor / opţiunilor epicului modernist românesc în
context european

 *  *    
    

    




• (1871-1922) → = radicală modificare a

 ! % ,              
  

sistemului de relaţii care stau la baza eposului (autor-narator; realitate-ficţiune) şi

eliminare a protagonistului şi intrigii, ca şi a focalizării în cadrul subiectului, diseminat în
nuclee narative în cele şapte volume: (1913); (1918); 
   0    &
     
   


  
(1920);
    (1922);  (1923);
        
       & 
        
  

(1925); (1927).
    
     

Influenţe asupra literaturii europene:

- . Influenţează opera V. Woolf (1882-1941) prin ROMANUL


PSIHOLOGIC IMPRESIONIST: (1925);



  

 
  

(1927), (1931) 

  
 

- . Influenţează viziunea lui J. Joyce (1882-1941) prin ALEGORISMUL

PSIHANALITIC: (1916), (1922), 

   
            

   

(1939)               

- . Proustianismul românesc se grefează pe romanul-frescă la: L.

Rebreanu ( ); H. P. Bengescu (      
    
       


 ' 

); Camil Petrescu (                
                  

).
  & 

• (1869-1951) → = distrugerea categorialului

 .  %  
   
    

epic; realizarea creaţiilor hibride, proprii autorului: 

- Scrieri de frontieră:
 '              
         

- Soties:
    
      
  

- Romanul autoreferenţial:      '  

    &    

- Pseudojurnal de călătorie:   
      

 *  *  
     

 
 
       

• se grefează pe fundalul FRESCEI

 %   / # " ! . " /    %   ! .    " %    .  / ,

- L. Rebreanu deschideri spre - subiectivitatea timpului în ,       

 şi
  
       



funcţia retrospectivei în romane

 pluriperspectivism – puncte de vedere diferite, proiectate
asupra protagonistului
cultivarea – introspecţiei în conturarea protagonistului (  

– monologului )   
       



- H. P. Bengescu – anularea epicului prin înlănţuire în favoarea:

- epicului, prin asociere de secvenţe
- structura muzicală şi tehnica finalului (între)deschis
- sondarea în conştient şi subconştient (Maxenţiu)
- pluriperspectivismul ⇒ surprinderea maladivului la nivelul
organismelor sociale şi individuale
- Camil Petrescu structura
perspective paralele (imagine proprie, realitate demistificată)
finalul polemic: trecutul recuperat (ca sens) este abandonat
prin construirea viitorului şi nu dă sens prezentului ca formă de conştientizare a existenţei
în viitor

• este în literatura română sursa „trăirismului” în ipostaza de:

 "  " ! . " /   

- asumare / evocare a propriei experienţe (M. Eliade)

autenticităţii realului (Camil Petrescu)
tragicului destinului (A. Holban, M.
Sebastian)
- refuz al convenţiilor estetice (prin experimentele propuse de toţi aceşti
autori)
- negare a posibilităţilor de afirmare a libertăţii şi fericirii în contextul
realului (de)căzut (E. Cioran).

 * *
 
  

     


  


 * *  *    ! .         "   ,  .  # " " .  

    
     

(1882-1941)

- (1925) –
    ! .    / "     - " , "   %  / "  . " / #

  


- subiectivizează – timpul, conform tehnicii fluxului conştiinţei

spaţiul – prin pătrunderea în conştiinţele în relaţie cu
protagoniştii - centrare indirectă pe protagonist

pluriperspectivism
- asocierea şi analiza psihologică a
diverselor conştiinţe dintr-un cerc
delimitat


-  
 
(1927)
 - perspectiva se lărgeşte aplicându-se tehnica fluxului conştiinţei şi
subiectivitatea spaţiul-timpului asupra unui grup (familiar) dintr-un punct unificator de
vedere
- farul = iluzia
= aspiraţia
= idealul
⇒ opune realităţii = contingent concret material, o realitate construită
(fictivă) – proiecţia în conştiinţă
⇒ relaţia ficţiune – realitate obiectivă produce
 ! %  !  "   " 

(1931)
-   
 

- alegorizare a condiţiei omului modern ipostaziat prin şase conştiinţe

independente (6 prieteni urmăriţi de la naştere la moarte) în condiţiile izolării ⇒ efectul
aplatizant, unificator al vieţii moderne asupra eului)
- depăşirea proustianismului se realizează prin
 " / #  % / "  . ! %  ! %  !     "

- pentru fiecare are alţi parametri

- ritmul şi tipul trăirilor sunt diferite
- prezentul, trecutul şi viitorul se
- întrepătrund prin rememorare / trăire / anticipare asociate şi
gradate într-o manieră proprie.
fluxul conştiinţei
prin monologul interior anihilează categoriile romanului tradiţional
introspecţie

 . ,   " !

menţine relaţia cu firescul – acţiune unitară

stilul
se ridică la nivelul poematicului alegoric pe alocuri
 * *  *    ! .   #  # ! 

!   /   , 

-
   -  % " /   / "  ! . !  " # " ,

 

(1882-1941)

- împinge inovaţia formală pe linia înnoirii proustiene până la extrem

- la nivelul viziunii – subminând realismul tradiţional prin:
► revenirea la alegoric-simbolic
► recursul la psihanaliză
- la nivelul formulei epice asociază viziunea caleidoscopică asupra
realului cu sondarea în existenţa afectivă şi spirituală prin:
► monolog interior aluziv-simbolic →
ermetism
► introspecţia – bazată pe memoria
involuntară
 - fără o bază concretă de
declanşare, orientând fluxul conştiinţei spre clarificarea nu atât a evenimentelor şi
sensurilor lor (ca la Proust), cât a mobilurilor şi trăirilor declanşate de ele.
- romanele pot fi considerate replică la formulele consacrate:
⇒
(1916)
   
            



- ca parabolă (istoria lui Stephen DEDALUS) parafrazează:

a) buildungsromanul şi romanul (auto)biografic
b) romanul – document (artistic)
⇒ (1922)  

- pune în discuţie conceptul de roman ca specie epică, atacând limitele

consacrate: • – romanul contemporan (psihologic, social, de familie) centrat pe
# "     - " !

personalitatea lui Leopold Bloom) este asociat – prin similitudinile simbolic-ironice – cu

fondul epopeic (triada Ulise – Penelopa – Telemah = Dedalus) şi istoria marelui oraş în
cadrul unei investigări psihologice → ROMAN TOTAL
•t
 . !  " # ! #  !

- grav-reflexivă (simbolic-alegorică)
- comic-livrescă (prin parodierea tuturor stilurilor funcţionale şi a
registrelor arhaizante şi contemporane ale limbii)
• – axat pe acţiune ⇔ psihologic
/  + "  , #  

• – disoluţie prin contrastele şi convergenţa între

  % /  . !
  

aspiraţie, tentaţie, gând şi acţiune cotidiană spectaculară

• – anihilat prin totala deschidere spre final
  .      . #  

  

        

Existenţialismul este un curent filozofic, idealist – subiectiv şi iraţionalist, care se

manifestă în plan literar în Franţa în primele două decenii de după cel de-al doilea război
mondial
- Se dezvoltă pe două direcţii, inegale ca valoare catolică (Gabriel Marcel)
atee (J.-P. Sartre)
- Existenţialismul literar (ateu) reuneşte în jurul lui J.-P. Sartre şi a revistei „Les
Temps modernes” personalităţi ca: Simone de Beauvoir
Charles Merleau–Ponty
Raymond Aron
Michel Leiris
Jean Paulhan
Bernard Pingaud

- Orientarea cultivă critica literară - Francis Jeanson

- Jean Pouillon
- Bernard Pingaud
- Serge Doubrovsky

ficţiunea epică – Simone de Beauvoir

eseul filozofic şi drama hibridă – J.-P. Sartre
   .  !   . #     "     " ,  !   - %    % " "

- Resping orice formă de sistem

- Se proclamă continuatoare a lui Kirkegaard ca „afirmare a filosofiei omului,
opusă filosofiei naturii şi ideilor”
⇓
• Obiectul filozofiei = concretul existenţei individuale, orientată spre
atingerea autenticităţii în viaţa individului (disperat şi neliniştit în faţa
necunoscutului)
• Metoda este împrumutată din fenomenologia germană (asociind pe
Hussel, Heidegger şi Jaspers) şi converge spre concluziile că:
1) este lipsită de sens şi deci absurdă în realitatea concretă (deoarece

" / #  .  !

ea este independentă de esenţa pură a sensului, care constituie un univers

distinct şi paralel)
2) nu poate fi un obiect al cunoaşterii (neavând sens) şi este pusă între
    !

paranteze („reducţie fenomenologică”)

3) este şi ea izolată de datele existenţei şi se confruntă cu limitele

 .  # " " .  !

raţiunii şi cu concretul momentului prezent, al „trăitului”

.   ! .  / #  # " ,

- Premisele filozofice impun :

#   ! # " , ! /   , "  " , 

1. absurdul existenţei („contingenţei”) fiinţe umane

2. solitudinea conştiinţelor incapabile de comunicare
3. alienarea şi înstrăinarea omului = însingurarea şi îndepărtarea de sine
însuşi (neputinţa de a reuşi să comunice cu ceilalţi)
4. neantul, ca unică certitudine (a sfârşitului)
5. disperarea eului, care nu mai are nici măcar „şansa” îndoielii raţionaliste

- Personajul depăşeşte tipicitatea realistă:

- El nu mai este reprezentativ prin / pentru condiţia socială, ci este
reprezentativ pentru condiţia umană cu problematica specifică
- Omul nu mai este integrat într-un moment concret, ci este plasat în
situaţia limită, produsă în contemporaneitate
- Eroul trăieşte „autentic” prin „opţiune” morală şi acţiune (care îi
afirmă şi construiesc personalitatea în mod deliberat). Opţiunea implică
responsabilitatea faţă de sine şi faţă de ceilalţi ca asumare. Ea poate provoca
„saltul” sau îi poate revela neputinţa raţiunii, conştiinţa propriei condiţii
fragile şi îl poate adânci în angoasă şi disperare.

- Principalii reprezentanţi ai grupării:

• (1905–1980) – eseist, romancier, dramaturg, critic literar,
 ! .   !    ! % # % 

jurnalist şi militant politic. Este unul dintre fondatorii existenţialismului şi principalul său
promotor în plan artistic.
ilustrează o concepţie filozofică atee şi orientat spre stânga politică.

/  " / # " , !
 

Volumele      (1936), 
     (1940),

  (1943), 
   
        

   '  
         '   '  (1960),        (1964) afirmă teoretic viziunea sa asupra
omului:
- fiinţă a cărei existenţă exclude existenţa lui Dumnezeu
- posesor al unei conştiinţe vii şi dinamice, a cărei acţiune este rezultatul
intenţiei oralităţii
- făuritor al propriului destin („omul este ceea ce face cu sine”; „omul este
viitorul omului”)
- „condamnat la libertate”, omul se găseşte în „situaţie”, în faţa obligativităţii de
a alege o soluţie, „concretizată” prin „actele” sale
- omul este responsabil de propriul destin prin „actele autentice” (în măsura în
care depăşesc convenţionalitatea) şi „ambigue” (prin raportare la bine şi rău,
care sunt creaţii artificiale ale creştinismului) într-o „societate antagonică”.
► Antiromanul (1938) prefigurează această perspectivă, abordând 
 


problematica sensului literaturii şi condiţia intelectualului (scriitorul Antoine Roquentin)

în existent. Romanul filozofic al „derelicţiunii” eroului, a dezintegrării condiţiei sale
concrete şi al reducerii la zbaterile unei conştiinţe anonime – se împleteşte cu jurnalul
eşecului de a scrie, amplă demonstraţie cu substrat critico – teoretic a limitelor literaturii,
ca artă inautentică, prin raportarea la realitatea vieţii.
 ► Romanul neterminat (cuprinzând ,
  
   & 
 
   
  

    

 ,1945;
  
, 1949) este marcat de dezbaterea privind
    
         

responsabilitatea actului uman şi căutarea sensului libertăţii, prin angajarea (militantă) în

acţiune.
Concepută mai curând ca un vehicul estetic al ideilor filozofice, care tind spre un
sistem, proza sa reţine atenţia şi prin substanţiala înnoire a scriituri. Ca şi în cazul viziunii
filozofului Sartre, scriitorul J.-P. Sartre se delimitează de formulele prozei consacrate. El
respinge şi anulează atât esenţa, cât şi mijloacele de structurare a categoriilor
fundamentale ale epicului tradiţional. Personajului i se refuză inautenticitatea cantonării
într-o condiţie şi imposibilitatea estetică de a-i surprinde esenţa spre analiză psihologică.
Conflictul interior (tradiţional) este considerat fals, ca fiind redus la simpla opoziţie de
sentimente, care amputează şi deformează realitatea sufletească, aflată într-o continuă
dinamică →
 %  ! / !    " ,  "  . 

- nu vizează acţiunea exterioară

- estompează individualitatea personajelor
- estompează realul (inautentic), căutând sugestia esenţelor / raporturilor
profunde
intitulată (1964) este considerată cea mai
 %  ! !  #  + "  - % !  " , 

      

realizată operă literară - încercând să se definească, delimitându-se de lumea exterioară,

autorul oferă o cheie de lectură a personajelor sale:
- „bastarde” şi „trădătoare” faţă de convenţii
- „alienate” în raport cu ordinea nedreaptă şi imorală a lumii contemporane
 #   " "   , % " # " , 

- abordează personalităţi cu care se consideră înrudit spiritual (      

 ,
1947; (Flaubert, 1971) 0           

- dezvoltă şi ilustrează concepte ( I – VII)          

- prezintă esenţa mişcării ( , 1946)
    
                  

  ! # %  

-
prin consistenţa şi acuitatea problematicii îşi menţine acuitatea
-
refuzând, ca şi în proză, conflictualitatea exterioară, teatrul său de idei
propune „situaţii”, momente – limită în care conştiinţa este pusă să aleagă.
Alegerea orientează destinul / conferă sens existenţei.
Tema dominantă a teatrului este astfel responsabilitatea (faţă de sine însuşi –
, 1943; faţă de celălalt – 1945, , 1948,


            '              
 
  
 

, 1946; faţă de societate , 1951,



 ' 
    '        &             '    

    

, 1960, , 1946).


  

  
 
    

 
  


  
 


   

.   
 

( şi )

   %   ! .
  $  !  %   ! .
  $  !  
  $  !  %   ! .

- Reuneşte de diverse facturi, grupaţi (după 1955) în jurul revistei

/ , % " " #  % "

 (apărută începând din 1960 sub conducerea lui Ph. Sollers)

  

- sunt: A. Roble–Grillet, Nathalie Sarraute, Michel

 % " . , "  !  " " %   %   . # ! .  "

Buton, R. Pinget, Claude Simon, J. Ricardou, Marguerite Duras

- M. Proust., J. Joyce, Kafka
 %  ,  % /  % " "

- apropiaţi: Boris Vian (1920-1959), Raymond Queneau (1903-

 . /  " % ! #  % " "

1976), Samuel Beckett (1906), Maurice Blanchot (1907-2002)

-

# !  

• „Precursorii imediaţi” Boris Vian (1903-1959)

Raymond Queneau (1903-1976)
Samuel Beckett (1906) – prin
(1970) este considerat ca
     


aparţinând grupării
Maurice Blanchot

• Deschizătorii propriu–zişi ai seriei: N. Sarraute, M. Duras

• Afirmarea noului roman ca grupare eterogenă în jurul revistei
din deceniul 6
    

• Noul roman sau din deceniul 8

    
   .   %   ! .

- se delimitează de noul roman criticat, ca „având o ideologie

pozitivistă, care oscilează între o supravieţuire psihologistă (curent de
conştiinţă) şi un descripţionism structural în mod decorativ” (Ph.
Sollers)
- are ca reprezentanţi pe:
► Jean Ricardou (care face trecerea între cele două generaţii de
romancieri)
► Jean-Louis Baudrillard (n. 1930)
► Ph. Sollers
- cu formulele noderne anterioare se manifestă prin:

 . # " .  " # ! #  !

• nevoia sincronizării romanului cu gândirea şi aspiraţiile estetice

contemporane
 ► Jean Ricardou: „Tradiţional este tot ceea ce tinde să facă din roman
povestirea unei aventuri. Modern este tot ceea ce tinde să facă din roman aventura
unei povestiri”.
► pe noile baze ştiinţifice:
- sociologie şi antropologie culturală
- lingvistică structuralistă
- gramatici generative
- teoria modelelor matematice
- psihanaliză
► respingerea programatică a romanului tradiţional şi al abordărilor
critice academice (prin texte teoretice)
- N. Sarraute , 1947         (     ( 

, 1957 
         '     

, 1956   
 
     
 '   
 
 

A. Robbe-Grillet , 1955


 
     
      

  
    
   , 1963

- M. Butor – 
'   
    
      '  
      , 1953

-
" /  , "  % " /   , "  " , 

• promovează o nouă viziune asupra literaturii văzută ca:

- “serioasă şi contrară divertismentului” (A. Roble–Grille)
- “formă de explorare a domeniilor necunoscute” (N. Sarraute)
- “instrument de ameliorare a cunoaşterii” şi instrumentul unei
“recunoaşteri, unei recuceriri a persoanei şi a lumii” (M. Butor)
• militează pentru o altă condiţie a romanului, care tinde să devină:
- „roman experimental”
- „roman al privirii, al refuzului sau al obiectului”
- „antiroman” – vizând descrierea „straturilor lumii fizice”, ale „realităţii
nude”, „construirea unei lumi” mai solide, mai imediate” „în locul
universului de semnificaţii” (psihologice, logice, sociale, funcţionale”
(A. Robbe-Grillet – , 1956)
'      

       

• reformulează statutul scriitorului prin:

- respingerea condiţiei de demiurg omniscient şi de instanţă morală
- considerarea scrisului ca “act intelectual şi deliberativ” înfăptuit de “o
conştiinţă structurantă a textului” / de un “bricoler care montează
evenimentele şi stările de conştiinţă într-un ansamblu, al cărui sens
general se dezvăluie în final prin actul lecturii”.
• demontează perspectiva tradiţională asupra operei (demers susţinut şi
prin noua critică – americană: K. Burke, C. Brooks, J. C. Ransom şi franceză: R.
Barthes, S. Doubrowsky, Ph. Sollers) → opera este abordată ca:
a) Text
- din perspectiva autorului
 = “cercetare” şi “muncă experimentală, care oferă noi modalităţi
de reprezentare”

- din perspectiva cititorului:

= substitut al realităţii evocate, care impune descoperirea

semnificaţiilor multiple
= versiuni (posibile) asupra oamenilor şi evenimentelor – cărora
cititorul le poate conferi logică şi coerenţă prin lectură

b) Scriitură – („artificială”) constituie „laboratorul povestirii”

= oferă ipoteze asupra existenţei „fabricate” de text
– depăşeşte conceptul tradiţional de „stil” (nefiind
un simplu suport estetic / tehnic al mesajului) ca „mecanism productiv”
al „generatorilor ficţionali” (relaţii între indivizi / clase / obiecte în
acţiune; intertextualitate – ca sugestii de analogii, parodieri, trimiteri la
alte texte).

• anulează componentele narativităţii clasice:

- personajul – îşi anulează la toţi autorii unitatea, coerenâa,
individualitatea / caracterul exponenţial pentru că “există în afara interpretărilor”
– îşi pierde dominanta psihologică (analiza fiind un simplu
artificiu, un reflux al mitului adâncirii)
– face obiectul descrierii, fiind “puse între paranteze” datele
(virtual explicative) sau orice referinţă la existenţa anterioară celei din text →
aflat sub semnul “disoluţiei” şi anonimatului ca simplu agent (actant) al povestirii;

- obiectele în roman – au o funcţie distinctă de cea balzaciană

– sunt simboluri ale existenţei, „semne ale realului”
– m au rolul factorilor generatori ai scriiturii
Ex.: - A. Robbe-Grillet – (1953); (1955);          
     )   

    (1975)
     '   
 )      

- M. Buton – (1958); (1962); (1964,



  
   '    &    

 

1968) 

- R. Pinget – (1971)  &  

- Cl. Simon – (1975) 0  '
   '




- realitatea romanescă – respinge orice semnificaţie extraestetică,

“preexistentă textului în derulare”
– propune „noi semnificaţii, încă necunoscute
autorilor” înşişi (A. Robbe–Grillet)
– îşi asumă condiţia de aparenţă / posibil real prin:
►mutaţii în raportul dintre existenţă şi
conştiinţă
 ►noi procedee de investigare epică a unei lumi
care „nu este nici semnificantă, nici absurdă, ci este, pur şi
simplu” (A. Robbe-Grillet)
- spaţiul şi timpul – se disociază
– descriptivismul dominant face ca noul roman să fie o
literatură spaţială, scoasă de sub imperativul duratei (plasată la un timp 0 faţă de
cel al narării)
- A. Robbe-Grillet – , 1962           

- M. Buton , 1956
 
        

( ), 1957


   

  0      '    

, 1965        
          '    

- Cl. Simon – , 1954



 '
 
  
    
 

- M. Duras – , 1953     
   
  '   ' 

- conflictualitatea
- intriga sunt abolite odată cu dispariţia personajului tradiţional
- acţiunea unitară
- propune structuri compoziţionale specifice (de impact asupra literaturii
postmoderniste)
→ parodia romanului tradiţional, al condiţiei umane, purtător de
mesaj extraestetic
→ referenţialitate (=dezbatere asupra scriiturii) manifestată ca:
► autoreferenţialitate = trimiteri la propriile surse / modalităţi de
generare a epicului prin metatext (observaţii privind textul care „se scrie” în
momentul în care este citit)
► intertextualitate = stabilirea relaţiilor cu alte texte (ale aceluiaşi
autor sau ale altora)
► intratextualitate = comentarea aspectelor şi relaţiilor din cadrul
textului însuşi
N. Sarraute - (1948) se delimitează

         '    '  

parodic
- (1959) prin propria     
   

scriitură de
- (1953) balzacianist



 
  

- structura ciclică (romanul ajungând în final la situaţia iniţială):

“roman al romanului” (roman poetic)

- M. Buton –    

 

exploatarea vizualităţii de tip cinematografic prin: 

– scenariu - A. Robbe-Grillet –


  
 '    
   &  

- M. Duras – 
     
        

.   
   


( )


   
   
       

     
 • Reprezintă o direcţie protestatară din literatura engleză a deceniului 6, care nu
are o platformă filozofică sau o estetică proprie
• – provine de la titlul autobiografiei lui Leslie A. Paul (
 .   " %  !

   


 
), 1951
 

– este impusă prin piesa de teatru de John

           '      

Osborne (1956)
• Elemente definitorii ale grupării
- atitudinea de frondă faţă de - tradiţie şi conservatorism
- „miturile confortabile” moderne
- convenţionalismul intelectual
- dorinţa afirmării valorii de către o serie de scriitori eterogeni, proveniţi din medii
sociale şi culturale modeste
• genuri cultivate:
► teatrul – pe linia dramaturgiei politice (Brecht şi Sean O’Casey):
- A. Wesker
- J. Arden
- B. Behan
- P. Sheffer
- H. Pinter
– demistifică polemic conflictul între generaţii şi mecanismul
social conservator
► proza romanescă
a) de observaţie realistă şi analiză tradiţională
- satirizează viaţa provincială, apăsătoare prin:
- conservatorismul intelectualilor (K. Amis – ;


  
'  

;
'  )          '     
    '     

- lupta pentru ascensiune socială (J.G. Braine –

    


;   )    '         
         '      

b) parodică şi de inventivitate formală – generalizează satira la spiritul

contemporan, atacat prin inventivitatea verbală (A. F. Wilson – cicluri de  

proză scurtă: , 1950; , 1956;      

      
              )  
 

, 1976 etc.)

   '  
 

• destrămarea grupării – este reflexul generalizării protestului faţă de realităţile

demascate şi satirizate
– se realizează prin integrarea autorilor în universul celor
consacraţi şi dezvoltarea lor pe alte coordonate

• pentru literatura engleză, gruparea are merite incontestabile:

- sincronizează literatura cu formulele experimentale europene
- revitalizează repertoriul tematic al epicului şi dramaturgiei
- dă un nou avânt prozei scurte ca specie
- diversifică mijloacele retorice ale satirei
- prin atitudinea diverşilor autori (inegali ca valoare) şi prin activitatea lor
de critici literari (A. Wilson, K. Amis) se pregătesc înnoirile de
substanţă ale postmodernismului


.   
 

 ,  !  !    !  % -  $ "  # 

• Reuneşte un grup de scriitori cu o solidă lectură modern(ist)ă şi contemporană,

îndeosebi franceză, şi care găsesc în scris refugiul / salvarea estetică faţă de presiunea
normelor artistice şi compromisurilor impuse în deceniile şapte şi opt de autorităţile
culturale comuniste.
• Grupul este constituit din târgovişteni nativi (Mircea Horia Simionescu, n. 1928;
Radu Petrescu, 1929 – 2000) şi prin adopţie (Costache Olăreanu, 1929 – 2000)
• Fără a avea un program de idei sau o estetică riguroasă, gruparea este
raportabilă la noul roman francez în principal prin refuzul realismului şi accentul pus pe
scriitură, în plină epocă de promovare a realismului socialist
→ lipsa de preocupare pentru publicarea în sine – toţi autorii „debutează” la peste
40 de ani
→ asumarea totalei distanţări / delimitări de formulele estetice consacrate în
epocă
→ reluarea tradiţiei interbelice a experimentului
→ prefigurarea înnoirilor „generaţiei optzeci”
• Vizând „literaturizarea totală” în roman (R. Petrescu, M. H. Simionescu) şi
proză scurtă (C. Olăreanu), scrierile grupării demistifică toate convenţiile epicului:
- realitatea evocată este cea a scrierii textului sau a textului însuşi
- → anularea conflictului şi a intrigii
  % /  . !
  %  !   / #     % !

→ renunţarea la subiectul coerent

→ anihilarea progresiei specifice
epicului
- spaţiul
devin discontinue şi incoerente
- timpul
- autorul este „organizatorul” textelor / eul care se surprinde (sau se „creează”)
scriind.
• Aducând în discuţie limitele şi criza literaturii tradiţionale, operele se încadrează
în sfera literaturii de frontieră, autoreflexive
• Grupul cultivă:
► – marchează „reîntoarcerea autorului” (E. Simion) prin

 % . !      , %  !  " 

interpretarea estetică a lumii, explicarea propriei evoluţii, exprimarea opţiunilor literare

- Radu Petrescu – (1981) 
 
   '  

– (volumul 1971)



  
  

►
%   ! .    + "  - % !  " 

- R. Petrescu – , 1977 romane de formaţie

'        


- C. Olăreanu – , 1979 '    '  '    ' 

- M. H. Simionescu – ficţionalizează autobiograficul prin lectură şi

combinarea comic-burlescă a datelor ( , 1983) 
 '   

► – specie predilectă a grupului, pare să fi fost introdus în

  # ! %   ! .  

literatura noastră prin Radu Petrescu şi M. H. Simionescu

- Radu Petrescu – în (1970) oferă cele mai sugestive definiţii


       ' 

ale autoreferenţialităţii: „să căutăm... nu personaje care ambiţionează să-

 şi iasă din firea lor, concurând în realitate pe oamenii care le citesc, ci
personajele care ştiu că sunt personaje făcute de cineva de altă substanţă
decât ele”; „ se parafrazează, se reia pe sine însuşi […], îşi


       ' 

conţine modelul, originea, îşi este sieşi simultan tată şi fiu.”

- M. H. Simionescu – în (1978) şi (1985)

   
     
      0  '   
 

complică structurile metaromanului, sugerând – mai curând parodic –

căderea în capcanele subiectivităţii textuale ( ) şi

   
     
     

înfrângerea obiectivităţii, a concret-realului de către subiectivitatea

labirintului cultural ( ). 0  '   
 

►
 ! %   " !  "  ! / # "  !

- prezente în toate operele grupării nu reprezintă doar o sursă a unui comic

livresc
- sunt prezente ca dominante estetice în creaţii de reflexie / dezbatere
asupra esenţei literaturităţii şi modalităţilor de demistificare a locului
comun şi a banalităţii la orice nivel al scriiturii
- se dezvoltă ca esenţă a unor opere autonome, punând în discuţie
deopotrivă tipuri şi modele de scriitură, cât şi structuri, tipologii de
personaje şi rezolvări de conflicte
- operele grupării parodiază modele şi formule estetice:
- formele literaturii de suspans – R. Petrescu (vol. , 1971: 
 

, )


    '   
     
     &     '     

- literatura parenetică (M. H. Simionescu –



  
  
    


  )    

- romanescul tradiţional (C. Olăreanu , )  '
            

 

1980)
- utopia satirică (M. H. Simionescu – , 1980) 
   


- romanul epistolar (C. Olăreanu – , 1983)        

  

- opera de obiectivitate ştiinţifică (M. H. Simionescu –  '
  

 , 1969; , 1983)
     ' 
 '   

- autorii pastişează opere şi autori, dezvăluind mecanismul /

automatismele generării respectivelor texte sau adaptând şi dezvoltând
(sau anihilând) în cheie proprie sugestiile livreşti:
- M. H. Simionescu – (1970)   &  
       
 

– (1988)      '    '   

– (1974)               

– (1993)


  
 '  

  &  '   
 

- C. Olăreanu – 1986)  ' 

     
&  

– (1994)          &  
   

– (1998)    
    &  '