Sunteți pe pagina 1din 104

UNIVERSITATEA “SPIRU HARET” FACULTATEA DE LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

Prof. dr. Andreea VLĂDESCU

Prezentele note de curs pentru studiul individual au la bază programa analitică a disciplinei , predată la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine în anul I (ambele semestre) şi al II-lea (semestrul I). Având în vedere cu precădere studenţii de la formele de învăţământ I.D. şi F.R., am optat pentru formula concentrată, sistematizată şi (poate mai) clară a notelor de curs de tip schemă. Necesitatea de ordin didactic a organizării unei materii dense, cu o enormă cantitate de informaţie, ne-a impus structurarea pe module a materialului abordat cronologic. Cursul, predat în câte 14 prelegeri semestriale, cuprinde 9 module:

: cuprinde .

cuprind:

2. Mitul

3. Antichitatea

4. Evul Mediu

5. Renaşterea

6. Clasicismul şi barocul

7. Iluminismul

8. Secolul al XIX-lea

9. Secolul al XX-lea.

Anul I, semestrul I, modulele 1-3; semestrul II, modulele 4-7. Anul II, semestrul I, modulele 8-9.

, la toate formele de învăţământ, este examinarea

pe sistem .

Prin selecţia tematicii, structurarea materialului şi propunerile de subiecte de verificare a cunoştinţelor transmise, aceste note de curs au ca scop o nouă abordare a creaţiilor literare străine în context universal.

Aprofundarea disciplinei vizează atingerea de către student a următoarelor obiective operaţionale:

. Structurarea unei concepţii integratoare asupra literaturii, ca expresie a dialogului cultural universal şi a dinamicii esteticului şi filozoficului, prin:

. însuşirea unui repertoriu de concepte operaţionale; . asocierea cunoştinţelor de literatură universală într-un sistem dinamic, pe baza metodei comparatiste; . aplicarea tehnicilor şi a strategiilor moderne de lectură interpretativă a textului literar la operele mai vechi ale patrimoniului universal / corelarea acestor creaţii cu literatura contemporană.

. Stabilirea unor criterii de valorizare şi ierarhizare a operei analizate în raport cu scrierile anterioare / contemporane şi ulterioare. . Explicarea genezei şi modelării viziunii estetice şi a structurilor literare universale în sincronie şi în diacronie în diverse spaţii culturale. . Evidenţierea specificului autohton – ca expresie a personalităţii culturale a fiecărui popor – şi ilustrarea prin metodele specifice disciplinei a relaţiei dintre naţional şi universal.

.

Bazat pe informaţiile asimilate în liceu, la disciplinele şi , cursul este o necesară completare şi sistematizare a cunoştinţelor de teorie literară şi de literatură acumulate de studenţi în cadrul specializărilor A şi B. Cursul oferă totodată, în diacronie şi în sincronie, reperele contextului spiritual căruia îi aparţin operele. În viziunea noastră, se are în vedere opera literară ca obiect estetic, definit prin structura şi sistemul de relaţii, căruia îi aparţine / pe care îl defineşte. Instrument de studiu individual, concepută ca un compendiu, lucrarea noastră urmează a fi dezvoltată printr-o serie de trei volume care vor completa datele privind apariţia şi evoluţia literaturităţii şi a reflecţiei asupra operei scriitoriceşti, cu reflexele pe care această evoluţie le înregistrează în timp, până în contemporaneitate. , bazată pe metoda paralelismului, se asociază cu , a identificării unor „invariante” în cele două spaţii culturale definitorii: cel oriental şi cel occidental (pentru antichitate), occidental şi central- european (începând cu Evul Mediu). . este axată pe urmărirea în diacronie a evoluţiei genurilor literare, cu precădere a epicului, în ideea identificării paradigmelor de structuri, prin care se concretizează viziunea şi opţiunea estetică a autorilor. Cursul încearcă astfel să răspundă unor probleme stringente, vizând o gamă complexă de relaţii cum sunt:

individualitate şi canon estetic, general(izare manieristă) şi personalitate artistică, naţional vs universal etc.

MODULUL 1

1. Structurarea unei concepţii integratoare asupra literaturii, ca expresie a dialogului cultural

universal şi a dinamicii esteticului şi filozoficului, prin:

a. însuşirea unui repertoriu de concepte operaţionale; b. asocierea cunoştinţelor de literatură universală într-un sistem dinamic, pe baza metodei comparatiste;

c. aplicarea tehnicilor şi a strategiilor moderne de lectură interpretativă a textului literar la operele mai vechi ale patrimoniului universal / corelarea acestor creaţii cu literatura contemporană.

2. Stabilirea unor criterii de valorizare şi ierarhizare a operei analizate în raport cu scrierile

anterioare / contemporane şi ulterioare.

3. Explicarea genezei şi modelării viziunii estetice şi a structurilor literare universale în

sincronie şi în diacronie în diverse spaţii culturale. 4. Evidenţierea specificului autohton – ca expresie a personalităţii culturale a fiecărui popor – şi ilustrarea prin metodele specifice disciplinei a relaţiei dintre naţional şi universal.

♦ Diversitatea formelor de manifestare, dinamica lor, complexitatea relaţiilor stabilite cu filozofia / ideologia, sociologia, antropologia, estetica, artele vizuale / muzica etc. au dus în timp la concluzia că literatura nu poate fi definită. de circumscriu obiectul şi specificul, manifestate de-a lungul timpului, precum şi modificarea perspectivelor şi a punctelor de vedere asupra acestora. În diverse epoci, prin s-a înţeles:

.

Littera ( ) = totalitatea operelor scrise, sacre (

( ).

.

(îndeosebi în spaţiul francez)

= 1. ansamblul cunoştinţelor, echivalent al culturii;

) sau profane

= 2. lucrări „de seamă” din toate domeniile culturii sau dintr-o anumită specialitate; această accepţie se menţine şi astăzi, cu sensul de „literatură de specialitate” (medicină, filozofie, istorie, matematică etc.);

= 3. studierea scrierilor ca text filologic ( ) sau ca

text artistic ( ).

.

= 1. artă a cuvântului / a scriitorului creator al unei realităţi imaginare;

= 2. obiect de studiu al esteticii, criticii şi teoriei literare, caracterizat prin atribute care îi conferă specificul:

caracterizat prin atribute care îi conferă specificul: 1. caracter fictiv 2. organizare proprie 3. lipsa scopului

1. caracter fictiv

atribute care îi conferă specificul: 1. caracter fictiv 2. organizare proprie 3. lipsa scopului practic explicit

2. organizare proprie

3. lipsa scopului practic explicit

4. expresie personală

5. funcţie estetică dominantă

.

= 1. polisistem simbolic, compus din ansambluri ierarhizate de elemente între care se stabilesc . opere literare texte critice texte potenţiale (variante, mărturii, documente); 2. act de comunicare, realizat între un emiţător (scriitorul) şi un receptor (cititorul), utilizând codul (estetic) specific epocii şi canalul propriu (piaţă literară);

3. text actualizat în timp, prin diverse forme de discurs estetic (clasic, romantic, modern etc.). În această accepţie, face obiectul adaptării perspectivelor lingvistice la teoria şi critica literară şi al poeticii. Conceptual, reprezintă obiectul de studiu al imagologiei, al filozofiei şi al sociologiei culturii, al literaturii comparate, al istoriei şi criticii literare.

DISCURSUL

TEXTUL LITERAR

TEXTUL ŞTIINŢIFIC

Dominanta

Afectivă, emoţională Intuitivă, Sugestivă

Logică, raţională Cognitivă, informativă

Expresia

Structurată sugestiv Sinonimie absentă Polisemie infinită (infinitate de sensuri) Recurge la imagini artistice şi valori expresive, subiective ale limbajului.

Enunţiativ demonstrativă Sinonimie infinită Respinge polisemia Recurge la:

- termeni abstracţi

 

- formule precise

Semnificaţia

Subiectivă, individuală Singulară / personală Vasriabilă în timp şi spaţiu (interpretabilă) Conotativă, sugerează sensuri figurate Caracter reflexiv (îşi comunică propria subiectivitate)

Obiectivă Generală Universală (neinterpretabilă)

Denotativă

Comunică

obiectiv

informaţia

2

Ca subsistem al sistemului culturii, creată în spiritul specific, literatura stabileşte relaţii proprii, în timp şi în propria ei contemporaneitate, cu manifestările artistice şi,cunoaşterea din cadrul naţional şi universal. ♦ Îndeplinind anumite nevoi şi împlinind anumite aspiraţii ale diverselor categorii sociale, răspunzând unor imperative ale epocii, literatura reflectă niveluri specifice de percepţie şi de reprezentare estetică a lumii.

2.1. Literatură naţională / literatură universală Accepţii:

1. – accepţie introdusă în

secolul al XVIII-lea de Leonhard Meister.

2. – accepţie vehiculată mai ales în

secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a veacului al XXlea. Reprezintă „patrimoniul naţional scris”, ca expresie a conştiinţei naţionale, reflectată în:

- concepţia asupra universului, a existenţei şi a individului

- viziunea asupra societăţii şi a relaţiilor interumane.

3. – accepţie elaborată de G. Herder, dezvoltată în romantism

şi continuată în secolul al XX-lea, prin determinismul lui H. Taine, de autori din cele mai variate orientări / direcţii teoretice: L. Spitzer, E. R. Curtius, E. Auerbach, H.-R. Jauss:

- identifică literatura naţională cu (sistem de particularităţi naţionale şi de valori etice, filozofice, sociale) şi norma literară

- este legat de esenţa literaturii încă de la începuturile sale

- dobândeşte un puternic impact asupra creaţiei în epocile de mari schimbări politice, asociindu-se cu mişcările ideologice (Revoluţiile burgheze din secolele al XVIII- lea - al XIX-lea au un reflex in militantismul romantic; literatura „patriotică” şi promovarea valorilor naţionale sunt o replică la contexte concrete: „independentizarea” literaturii americane în secolul al XIX-lea; opoziţia tradiţionaliştilor români faţă de spiritul european al moderniştilor interbelici etc.).

Accepţii.

În cea mai sugestivă şi completă abordare românească 1 a problemei, se identifică trei accepţii ale conceptului:

1. „ , din toate literaturile, vii sau moarte, din

care s-au păstrat urme scrise sau măcar orale fără nici o discriminare de limbă, politică sau religioasă.” Accepţia a fost cristalizată începând din secolul al XVIII-lea prin aspiraţia spre realizarea antologiilor şi a istoriilor panoramice asupra literaturii. În secolul al XX-lea, este reactualizată după 1950, prin studiile teoretice (R. Wellek şi A. Warren, R. Etiemble etc.).

2. „ , având o valoare, o consacrare şi o difuziune

universală, testate în timp.” Accepţia:

- sintetizează „modelele exemplare” ce corespund „standardelor universale” care

constituie „patrimoniul umanităţii”

- presupune drept cuvânt-cheie „valoarea literară universală.”

3.

Ca funcţie specifică a spiritului uman, „este constituită din

adică a elementelor „comune” tuturor literaturilor naţionale.

2.1.3.

♦ Reflectă globalizarea, ca tendinţă politico-spirituală definitorie pentru ultimele două decenii ale secolului al XX-lea şi pentru începutul veacului al XXI-lea.

prefigurează ideea unităţii spirituale şi de cultură, considerând că:

1. Europa este varianta continentală a universalităţii

2. bazele canonice ale literaturii aparţin Greciei antice

3. restructurarea de viziune / sistematizările retoricii provin din Roma antică

4. întreaga evoluţie a percepţiei individului şi societăţii sunt marcate de creştinism

şi de estetica occidentală.

Conceptul cade în desuetudine în ultimele două decenii ale veacului al XX-lea, din cauza limitelor sale: - minimalizează / ignoră literatura central şi est-europeană

- ignoră literatura celorlalte continente

- marginalizează literatura continentală necreştină.

. Se impune mai ales după 1980:

- anulează: • delimitările naţional / universal. • soluţia de compromis care consideră valoarea naţională ca expresie a specificităţii în universalitate - reactualizează şi redimensionează conceptul de literatură universală prin:

afirmarea existenţei elementelor literare comune în toate spaţiile geo-spirituale legitimarea recunoaşterii / studierii valorilor tuturor şi oricărei literaturi (naţionale) . recunoaşterea unui canon universal, la criteriile căruia sunt raportate creaţiile naţionale.

2.2.

Termenul de literatură populară este utilizat în mai multe accepţii:

2.2.1. Literatură orală

Particularităţi definitorii în raport cu literatura scrisă („cultă”):

1. Circulaţie .

2. Caracter (ca o creaţie actualizată de-a lungul timpului de

interpreţi diferiţi).

3. Caracter (autorul propriu-zis rămâne necunoscut / pierdut în negura

timpului).

4. Caracter :

. ca o creaţie colectivă, exprimând valori etice şi estetice specifice . ca o creaţie de masă, aparţinând culturii populare, distinctă şi interferentă cu cea livrescă, scrisă.

5. Caracter . Presupune un cadru ceremonial / ritualic şi asocierea mai

multor arte: muzică, costum / coregrafie.

6. Faţă de literatura scrisă, este (mai) . Se structurează pe specii şi

pe formule compoziţionale fixe. Presupune un raport specific şi anumite limite în relaţia

dintre tradiţie şi inovaţie.

7. Este expresia unui

conştiinţa / obiective dominant estetice).

, şi nu de creaţie (nu are

8. Se dezvoltă sincron şi într-o relaţie permanentă cu literatura scrisă:

. ca expresie a aceloraşi

etc.).

. într-un permanent

(specii, structuri, teme, motive

2.2.2.

♦ Reprezintă expresia contemporană a literaturii populare, care devine tot mai

mult (prin difuzare editorială şi multimedia) şi (prin obiective:

relaxare, divertisment, smulgere compensatorie din cotidian / evaziune).

♦ Sinonime particularizante:

(factory made literature, literary industry):

- produs al unei industrii culturale şi al unui sistem de difuzare şi de publicitate

- produs literar stereotip, care înlocuieşte individualitatea creatoare şi arta prin şabloane, clişee - literatură a societăţii industriale avansate, ca producţie de masă (colecţii

populare: fr. , engl. , sp. etc.).

(mas-produced literature):

- răspunde „cererii comerciale” a „pieţei de consum” prin best-seller, ca lucrare de

mare tiraj, cu numeroase traduceri / număr considerabil de ediţii / tiraje, realizată prin

respectarea strictă a unor scheme de tehnică literară (clişee tematice, locuri comune ale acţiunii, stereotipia personajelor, intrigă maniheistă, happy-ending obligatoriu etc.). ● (recorded literature). Este înregistrată, reprodusă, difuzată prin audio-vizual ca scenarii şi adaptări pentru radio, film, TV sau este comentată prin presă şi audio-vizual în rubrici specializate. ♦ Tipuri de creaţii specifice:

- literatura pentru copii şi adolescenţi

- literatura de colportaj / foiletonistică (romanul popular, foileton)

- literatura de aventuri (romane poliţiste, western story, thriller, de capă şi spadă, sentimentale)

- science-fiction

- scenarii / romane „de groază” / fantastice.

.

1.

1.1. ( ) - expresie a relaţiei cu lumea exterioară, este o imitaţie a realului:

: literatura reflectă imaginile ideilor, ca realitate a lumii fenomenale, iar „adevărul” ei este filozofic, şi nu concret. : clasifică operele literare în forme ale artei „înalte” şi forme „inferioare”, subliniind specificul estetic şi evoluţia în timp a conţinutului şi a expresiei. : literatura reprezintă realitatea (= tot ceea ce există), excluzând din sfera ei literatura de anticipaţie şi fantasticul.

1.2. – expresie a subiectivităţii creatoare – este o afirmare

spontană, emoţională, a individualităţii artistice (în viziunea creatorilor romantici, a avangardiştilor, a scriitorilor postmoderni şi a criticii tradiţionaliste).

1.3. – structurare specifică a conţinutului şi expresie lingvistică

(retorică) proprie – este abordată de teoria şi de critica literară din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

1.4. ca mesaj estetic comunicat de un emiţător unui receptor face

obiectul abordărilor criticii şi sociologiei literare din ultimii cincizeci de ani.

O definiţie integratoare pentru aceste dimensiuni şi perspective asupra operei literare este cea propusă de H. Plett în . Opera literară este, în linii mari, în accepţia autorului, emiterea („expresivă”), prin intermediul codului („retoric”), a mesajului („mimetic”) privind referentul („lumea”, „realitatea”), spre un receptor (cititorul).

2.

2.1.

- reprezintă purtător de sens (= mesaj)

- este dependent de formă, actualizându-se prin

(există ca operă numai

prin / în relaţie cu categoriile discursului, care îl concretizează)

- elemente componente:

Tema este:

semnificatul global al textului (ideea fundamentală, care structurează

mesajul)

centrul / focusul atenţiei pentru receptor . constituie un inventar (relativ) restrâns prin gradul înalt de generalitate; de exemplu: ■ viaţa / moartea

■ timpul

■ natura şi universul

■ omul şi ansamblul relaţiilor sale (cuplul; socialul / politicul)

. varietatea provine din tratarea diferită de la un autor la altul şi din

diferenţele de viziune şi de discurs este selectată în funcţie de personalitatea creatoare, de epocă şi de tipul de discurs (gen / specie, proză / vers, curent / orientare).

Ideea este unitatea de sens care structurează ca problematică (sferă de

aspecte selectate) şi ca varietate de atitudini (faţă de care autorul se distanţează sau cu care se identifică ori pe care le denunţă). De exemplu: tema războiului în epopeile antice ( ) se structurează pe confruntarea unor sisteme de valori (datorie, prietenie, forţă morală etc.), pe ideile de sacrificiu, răzbunare, suferinţă etc.

Motivul este cea mai mică unitate semnificativă a textului, cu o reprezentare tipică / consacrată simbolic în diversele tipuri de :

- spre deosebire de , este unitatea subordonată; mai multe motive pot structura o temă

- spre deosebire de , are o reprezentare simbolică proprie, consacrată

- variază în funcţie de gen, specie, temă. De exemplu: tema războiului în epopeile antice, structurată pe ideea confruntării, se dezvoltă prin motivele:

eroism / laşitate trădare / credinţă barbar / civilizat(or).

Subiectul:

- existent în opera epică şi dramatică

- reprezintă conţinutul reflexiv, afectiv, ideologic, etic al operei (în viziunea

formaliştilor ruşi, „modul în care cititorul ia cunoştinţă de fapte”)

- nu trebuie confundat cu

, faţă de care este subordonat, concretizând-o

, dat fiind că subiectul nu se limitează la evenimente / întâmplări, ci

presupune relaţiile dintre ele şi perspectivele auctoriale, modul de combinare a unui număr restrâns de situaţii-tip. De exemplu: tema războiului în epopeea antică se structurează pe motivele selectate prin dezvoltarea subiectului (motivarea, organizarea,

desfăşurarea evenimentelor din diferite perspective sau din cea a naratorului).

Fabula:

- constituie nucleul de fapte (întâmplările, acţiunea)

- structurează operele fabulative epice (poem / epopee, nuvelă, roman), dramatice

(drama, comedia), lirice (poeme alegorice) (de exemplu: în epopei, evenimentele din taberele în conflict; acţiunile registrului sacru; înfruntările dintre tabere)

- ca acţiune, se realizează prin :

■ plate / rotunde

■ principale / secundare, episodice

■ individual(izat)e / colective.

2.2.

actualizarea textului ca eveniment comunicativ (structurează

elementele textului în opera propriu-zisă). ♦ Concretizează în creaţie elementele definitorii ale literaturităţii textului ca act specific de comunicare:

Reprezintă

■ categorii estetice

■ genuri şi specii

■ curente literare şi mişcări culturale

Categoriile estetice

♦ Prezent în toate operele literare canonice.

Prezent în opere literare clasice / tradiţionale, ca:

♦ Este dinamic în timp, variind în funcţie

de contextul şi de gustul epocii (receptor / „piaţă literară”) şi de viziunea creatoare (emiţător / „producător”).

element de contrast estetic / moral reprezentare a antivalorii polarizare a negativului.

-

În operele moderne (începând cu

■ echilibru, simetrie, armonie ■ aspiraţia spre perfecţiune formală

Baudelaire) poate face obiectul creaţiei, prin estetica urâtului, care îi reliefează

asocierea cu:

virtuţile

expresive

şi

eventuala

- în

complementaritate /

indisociabilitate cu

-

frumosul).

 

-

Se poate asocia cu celelalte categorii, ca:

 

-

element

de

contrast

cu

-

 

este expresia dezechilibrului provenit din

■ element complementar cu (ironic, sarcastic, umoristic) ■ element de potenţare, cu

antiteze puternice (eu – societate; psihic –

fizic; aspiraţii – mijloace; etc.)

se asociază cu:

- şi

Element antiestetic faţă de şi de

- şi

maximă expresivitate artistică, îşi menţine

- şi

forţa de sugestie

-

estetică asociindu-se cu

■ se restrânge la maximum / dispare din sfera de interes a scriitorului

.

 

se concentrează sau urâtul,

 

grotescul, satiricul, parodicul

 

● Sunt raportabile una la cealaltă, ca expresii ale excesivului şi ale iregularităţii formale.

● Sunt categorii estetice antitetice prin esenţă:

 

♦ Exprimă desăvârşirea, supraomenescul,

♦ Este expresia

„divinul”:

 

- monstruosului

- . ca dominare a comunului în situaţii- limită:

- diformului

- incoerentului

 

în operele clasice / canonice

 

- dezechilibrului bufon.

■ caracteristic speciilor considerate

♦ Situabil la limita dintre

şi

„înalte” în antichitate şi în perioada

Până la experienţa romantică este

premodernă:

şi

 

cultivat pentru valenţele sale parodice şi satirice. Romantismul îl revitalizează ca

 

element de contrast în poemul şi în

poezia romantică de meditaţie

 
 

în epopee, prin

şi

prin

expresie

pentru „sluţenie şi îngrozitor”.

„comic şi bufon”, „ceva profund, axiomatic

 

în

tragedie, prin

şi

şi primitiv”, „comic absolut” (V. Hugo,

prin

 

la drama ).

 

în poemul romantic,

Modernismul şi avangarda (în veacul al XX-lea):

 

- ca reflectare a frumuseţii absolute a naturii şi a cosmicului, percepută sub aspectul lor:

■ Asociază grotescul cu (comicul caricatural, uneori vulgar, antieroic şi de negare a grandiosului / sublimului). ■ În teatrul sfârşitului de secol este asociat cu = = iraţionalul tragic-simbolic al pierderii de sine / a capacităţii de

 

■ solemn şi impunător

 

■ înălţător şi grandios

Implică intens receptorul printr-o maximă

tensiune psihică / afectivă.

 

Se poate structura la nivel de:

 

-

viziune

comunicare într-un univers mimetic, redus la automatisme, iraţional.

-

mesaj

-

stil

 

- limbaj.

Este o categorie estetică definitorie pentru opera literară de imaginaţie, stranie, insolită şi cu personaje ireale.

♦ Respinge sau contrazice explicaţiile, motivaţiile sau logica realului.

♦ Evocă posibilul nelimitat prin:

 

- abolirea raţionalului

- renunţarea la timpul şi la spaţiul concret, obiectiv.

♦ Depăşeşte limitele realului, prin

şi

♦ Deformează realul

prin .

♦ Se manifestă la toate nivelurile textului:

 

- :

■ călătoria dincolo de limite (pe tărâmul celălalt, în gând, în rai / iad)

■ visul şi halucinaţia

 

■ moartea şi învierea; viaţa de dincolo

- :

■ sfinţi / draci veniţi pe pământ

 

■ fiinţe metamorfozate

■ animale / obiecte personificate

■ idei abstracte, alegorizate

♦ Cultivat în toate epocile literare, în proză sau în versuri şi în toate genurile:

-

= basme, legende, poveşti, snoave, balade

-

= baladă, epopee, poem eroic = nuvelă, roman, povestire = tragedie, dramă istorică, feerie.

Genuri şi specii

„este o grupare de opere literare bazată, teoretic, atât pe forma externă

(metrul sau structura specifică), cât şi pe forma internă” (atitudinea, tonul, scopul în general, subiectul şi publicul căruia ele i se adresează) – R. Wellek şi A. Warren.

♦ Presupune delimitarea unor „tipuri de creaţie, surprinse în mecanismul creaţiei înseşi, în atitudinea cea mai specifică a eului creator, care este şi ” (A. Marino).

♦ Are ca expresie versul sau proza. ● Genul liric în versuri sau proză exprimă autorului, asupra societăţii şi a lumii:

- lirica de meditaţie

- poezia descriptivă.

şi

a universului interior: creaţia confesivă.

– interferează temele:

- (pastorală), = asociază poezia descriptivă cu

reflecţia şi cu confesiunea (erotică);

- reflecţia lirică se nuanţează encomiastic (= laudativ) în , mobilizator în ,

filozofic în ;

- în poemele cu formă fixă în transmiterea mesajului se pune accentul pe virtuozitatea tehnică:

= poem de 14 versuri împărţite în 4 strofe (2 catrene şi 2 terţete).

= poezie în care primele două versuri sunt reluate ca refren la mijlocul şi la sfârşitul poemului, ca sinteză a ideii lirice.

= poem filozofic având un număr de strofe egal cu numărul versurilor din prima strofă; fiecare strofă, începând cu a doua, comentează câte un vers din prima strofă, pe care îl conţine ca ultim vers, iar ultima strofă reia în ordine inversă versurile din prima.

= poem constituit din 5 – 15 distihuri, în care fiecare al doilea vers are aceeaşi rimă cu cele două versuri ale distihului iniţial. Scrierile aparţin genului ca expresie directă a

proprie liricului.

- În această categorie intră: , , şi /

.

- Pot avea valenţe lirice secvenţele expozitive / descriptive sau analitice din

operele lirice sau dramatice (demonstrând indisociabilitatea genurilor).

- Tipul de implicare / (auto)referenţialitate este marcat specific în proză sau în

vers, prin selecţia persoanelor gramaticale, ceea ce permite schiţarea unei tipologii a

lirismului:

■ p e r s o a n a

(lirica eului):

I

s i n g u l a r:

= expresie a subiectivităţii care se autoreflectă în poem ca

= vocea este diferită de autorul efectiv şi de experienţa / existenţa

sa

biografică

= proiecţie estetică a viziunii autorului, a interpretării creatoare a unei

experienţe, atitudini, aspiraţii simbolic generalizabile

■ p e r s o a n a I p l u r a l = este expresia sentimentului apartenenţei /

integrării poetului într-o anumită categorie (familie spirituală, generaţie, neam etc.) şi a conştiinţei exprimării în numele acesteia

(filozofic / erotic)

■ prin persoana a II-a exprimă

= generalizarea filozofică

= confruntările afective / de idei (ca termen al unei antiteze) sau implicite:

,

(poematic)

■ Recurge la narativitatea epicului ca suport al unei alegorii

■ se structurează pe simboluri angajate într-o acţiune alegorică (dar care nu trebuie confundată cu personajele); de exemplu:

-

de G. Coşbuc

- Mircea şi Baiazid din

- Cătălina şi Hyperion din

de M. Eminescu

■ Recursul la persoana a III-a în acest caz este o marcă a narativităţii, ci o formă de „camuflare” (disimulare) a poziţiei auctoriale, prin:

- autorul evocă atitudini, concepţii, perspective atribuite anumitor categorii umane; de exemplu: de I. H. Rădulescu,

de I. Barbu;

– confruntă simbolic, în cadrul scenariului alegoric, poziţii îndeobşte opuse (creatorul / geniul şi lumea; căutătorul de absolut şi societatea expunându-şi propria atitudine, implicit printr-o voce „purtătoare de cuvânt”-mască); de

exemplu: de Mihai Eminescu; de M. Sorescu.

Genul epic

- „Include, efectiv,totalitatea literaturii de tip narativ” (A. Marino)

- „Eul se autoreflectă obiective sau subiective” (A. Marino).

♦ Reprezintă , cu un

personajelor

♦ Specii cultivate:

care dezvoltă temporal

- în folclor: snoava, povestea, legenda, basmul

- în literatura cultă: povestirea, schiţa, nuvela, romanul

- epopeea, balada, legenda

♦ Structura

- Nu are ca obiectiv simpla prezentare a unor fapte / evenimente.

- Ilustrează una / mai multe (viaţa / moartea, natura / societatea, familia, cuplul, iubirea, timpul etc.), prin:

fabulă (=

subiect („modul în care cititorul ia cunoştinţă de cele petrecute” = explicaţii,

motivaţii, relaţii între fapte, gradarea evenimentelor etc.)

personajelor)

- Structurează textul prin categoriile naraţiunii:

1. specific de : , asociată eventual cu descrierea /

monologul / dialogul.

2. şi (acţiunii): spaţiul poate fi mobil (se poate schimba); timpul

poate fi

3.

(liniar), cu anticipări, retrospectiv, cu dislocări etc.

(care povesteşte) reprezintă

( ) narativă în:

– naraţiune la persoana a III-a (vocea naratorului

/ autorului) ■ – naraţiune la persoana I (vocea personajului / martorului). Apare în memorialistică, autobiografii, jurnale, romane retrospective.

4.

- permite distincţia dintre autor – narator - personaj

- creează perspectiva asupra faptelor narate, prin poziţia naratorului

■ neimplicat (omniscient) – povesteşte la persoana a III-a (în stil indirect)

■ implicat în acţiune, stil direct:

- narator-personaj

- narator-martor / reflector

5.

reprezintă perspectiva, punctul de vedere asupra acţiunii narate:

focalizarea

zero

(naraţia nefocalizată) = autorul este omniscient şi

povesteşte în ordinea (crono)logică a evenimentelor

focalizarea externă = naraţia este obiectivă, autorul se distanţează „neutru”

focalizarea internă = naraţia se face din punctul de vedere al unei voci (personaj, narator).

Genul dramatic Totalitatea operelor literare scrise în formă de dialog / monolog şi menite a fi reprezentate pe scenă aparţin În genul dramatic, „eul se autoreflectă în tensiunile interioare sau în conflictele exterioare (genul dramatic – tragic) ori în atitudini critice, ridicole, satirice (genul dramatic – comic)” (A. Marino).

1. Moduri de expunere:

♦ dialogul = dominant

♦ monologul (aparteul) – personajul împărtăşeşte direct spectatorilor gândurile,

intenţiile

♦ vorbirea colectivă (corul)

2. Specii caracteristice:

– piesă gravă cu final trist, în care omul este zdrobit de destin – piesă veselă, cu final fericit, bazat pe hazul stârnit de situaţii /

caractere / limbaj

– piesă cu sfârşit trist, în care se îmbină elementele vesele cu cele triste,

urâtul şi frumosul, pentru a da impresia de autenticitate (de adevăr) al vieţii; ca specie

reprezentativă, de sinteză, a genului, se confundă cu noţiunea de piesă de teatru.

♦ în antichitate: apare ca

(cu satiri), la greci

♦ în Evul Mediu:

– cu baza în ceremoniile religioase creştine

♦ în Renaştere, prin se prefigurează teatrul istoric modern

♦ secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea dezvoltă , cu subiecte din

actualitate

♦ în secolul al XIX-lea: bazele sunt puse de V. Hugo, care îi fixează caracteristicile:

■ amestecul dintre:

- frumos şi urât

- comic şi tragic

■ respectul faţă de adevărul (complexitatea) vieţii.

începând cu secolul al XIX-lea, după modelul lui V. Hugo.

(cu ilustrări din literatura română):

Drama istorică:

-

– B. P. Hasdeu

-

– V. Alecsandri

-

– Al. Davila

-

– B. Ştefănescu Delavrancea

- – L. Blaga

-

– H. Lovinescu

- – M. Sorescu

Drama psihologică / de idei (filozofică)

-

– I. L. Caragiale

-

– Camil Petrescu

– L. Blaga.

3. Specii mixte:

= opera dramatică în care acţiunea (complicată, neverosimilă), cu

scene pline de tensiune, alternează cu elemente comice, patetice, violente.

- Unele procedee legate de amestecul categoriilor estetice (comic – tragic; sublim

– grotesc; frumos – urât) şi de intensitatea conflictualităţii şi a efectelor dramatice vor fi

dezvoltate de drama romantică. De exemplu: Al Dumas-fiul, . ♦ = specie de comedie uşoară (fără elemente grav reflexive), de

divertisment, în care sunt intercalate cuplete cu interpretare vocală şi acompaniament orchestral. De exemplu: V. Alecsandri, .

= aparţine antiteatrului / teatrului absurd contemporan.

- Anulează categoriile dramaticului: conflictualitatea, îndeosebi exterioară,

spaţiul, timpul, personajele cu o identitate precisă.

- Încearcă readucerea teatrului la esenţa lui originară (tragic-grotescă) şi la

formula iniţială (concentrată în cuvântul monologat / dialogat). De exemplu: E. Ionescu,

Samuel Beckett, .

4. Elemente de structură a genului:

– opoziţia de forţe aflate în luptă. Poate fi:

-

– lupta sufletească între:

■ porniri contrare ale eului

■ sentimente, opţiuni ale personajului şi presiunea lumii exterioare.

De exemplu:

■ Vlaicu – demnitate şi datorie

■ Mircea – sentiment şi datorie

-

– confruntarea între tabere adverse situată la nivel:

■ politic: Vlaicu – Clara; Kaliany - Ţară

■ social: Vlaicu – boieri (până în momentul deconspirării).

- Structurată pe o anumită gradaţie (care se poate uneori încadra în momentele subiectului).

- Construită pe acte (actele cuprinzând mai multe scene) sau tablouri.

- Permite concentrarea asupra momentelor esenţiale şi salturi în timp (actele prezentând etape sau rememorări / anticipări ale evoluţiei personajelor). În drama , acţiunea:

■ este structurată pe cinci acte

■ respectă înlănţuirea clasică a momentelor subiectului.

au întotdeauna o funcţie simbolică în piesă. Ele realizează un joc

specific, între distanţarea autorului, care „dispare” în spatele lor, şi implicare (sunt implicit purtătoare de cuvânt pentru mesajul piesei sau reprezintă diferite perspective / opţiuni posibile faţă de problematica propusă).

- Protagonistul = erou central

- Personaje centrale

- Personaje de relief (subliniază / evidenţiază personajele centrale).

- Personajul simbolic

- Personajul colectiv

■ Dau culoare locală şi de epocă.

constau în

- Lista personajelor.

- Paranteze privind prezenţa şi mişcarea scenică a personajelor:

■ au funcţie expozitivă (cele care preced textul):

~ prezintă statutul şi relaţiile dintre personaje

~ încadrează în epocă

~ înregistrează portretul fizic al personajelor

■ se substituie prezenţei autorului în text (în cadrul scenelor):

~ reprezintă elemente de descriere:

- gesturi

- mimică

- mişcare în scenă

~ se substituie naraţiunii, creând contextul dialogurilor.

1. Demonstraţi că fragmentul propus este un text literar.

2. Definiţi conceptul de literatură populară. Enumeraţi trăsăturile specifice ale

literaturii populare în raport cu literatura cultă.

3. Ilustraţi conceptul de mass-media prin câte un exemplu din fiecare categorie de

opere (din lecturile proprii).

4. Daţi 5 exemple de teme literare şi ilustraţi-le prin titluri din literatura română /

universală.

5. Identificaţi în cadrul operelor citate la cerinţa anterioară câte 2 motive care

structurează tema.

6. Exemplificaţi categoria estetică a prin 5 personaje, alese din opere

literare culte sau populare.

7. Ilustraţi cu exemple (titluri) din literatura română sau universală fiecare tip de

poem cu formă fixă.

8. Daţi 5 exemple de opere epice în versuri.

9. Ilustraţi prin câte 2 exemple conceptul de în opera literară.

10. Ilustraţi prin câte 2 exemple conceptele de .

obligatorie:

1. Brunel, Pierre, , Cartea Românească, Bucureşti, 2000, p. 71-

123.

2. Ciorănescu, Alexandru,

Bucureşti, 1997, p. 71-126.

, Cartea Românească,

3. Iosifescu, Silvian (coordonator),

, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972. [Prezentările fiecărei orientări.]

4. Marino, Adrian, V. , Dacia,

Cluj-Napoca, 1998, p. 47-118.

5. Şklovski, Viktor, . I ,

Univers, Bucureşti, 1975, p. 11-23.

6. Walzel, Oskar, , Univers, Bucureşti, 1976, p.

329-423.

suplimentară:

1. Claudon, Francis, , Cartea Românească,

Bucureşti, 1997, p. 11-39.

2. Culler, Jonathan, , Cartea Românească, Bucureşti, 2003, p. 138-

149.

 

3. Hennequin, Emile, , Univers, Bucureşti, 1981, p. 17-26.

4. Moissan, Clément, , Cartea Românească, Bucureşti, 2000, p. 17-

21.

5. Nasta, Mihai, şi Alexandrescu, Sorin,

, Univers, Bucureşti, 1972, p. 195-234.

6. Pânzaru, Ioan, , Polirom, Iaşi, 1999, p. 5-55.

7. Plett, Heinrich,

, Univers, Bucureşti, 1983, p. 10-49.

8. Santerres-Sarkany, Stéphane, , Cartea Românească, Bucureşti,

2000, p. 18-32, 40-47.

MODULUL 2

MITUL – Începuturile literaturii şi literatura începuturilor

I.

. Familiarizează studentul cu relaţia de substanţă dintre literatura comparată şi literatura generală, relaţie dezvoltată de întregul curs. . Consolidează deprinderea interpretării operei literare ca o structură, rezultată în urma interacţiunii unui sistem complex de relaţii (socio-politice, intelectuale, ideologice, estetice), manifestate în cadrul spaţiului spiritual dat sau între culturi diferite.

II.

Modulul îşi propune ca, prin parcurgerea lui, studentul să realizeze:

. Circumscrierea corectă a conceptului de . . Plasarea în timp şi ilustrarea adecvată a tipologiei mitului. . Analiza mitului ca operă literară, cu o structură specifică. . Identificarea speciei / funcţionării în repertoriul universal.

uuuu 1. Accepţiile termenului de Unanim recunoscut ca punct de plecare al literaturităţii, prin evoluţia sa ca expresie a conştiinţei umane de sine, mitul se impune în literatură prin accepţiile de:

(M. Eliade) epic explicativ / religios privitor la un act genetic,

la o „ ”, având ca obiect:

la un act genetic, la o „ ”, având ca obiect: Universul, în Omul, în Societatea,

Universul, în

Omul, în

Societatea, în

- are valoare revelatorie revelaţii primordiale modele exemplare

- este expresia unei ontologii primitive

- presupune categorii specifice:

-

= timpul originilor

- originar

- fantastice, ( )

- ca modalităţi de sustragere din prezent reactualizări periodice prin ceremonial

fantazării

→ reactualizări periodice prin ceremonial fantazării . invenţie, ficţiune, fabulaţie . – are valoare

. invenţie, ficţiune, fabulaţie . – are valoare dominant denotativ-estetică

. poveste, legendă

- nu este expresia explicării, ci a realului:

- sacralizează umanul - Eul devine protagonist

- demitizează divinul

(Ex.: Iason, Eneas)

- generalizează (alegoric / simbolic) pentru a (se) raporta la individ prin

expresii ale permanenţei

. – distincţii faţă de:

- poveste - refuză dominanta realistă

- presupune:

 
 

-

prin

tipul

de

simbolistică

respinge seninătatea epicului

(folcloric)

- legendă: - respinge individualitatea

istoricitatea

etnicul

uuuu 2. Definiţie sintetică

opunându-le

generalitatea →atemporalitatea universalitatea
generalitatea
→atemporalitatea
universalitatea

- Ca asociere a filozoficului şi a esteticului, susţinem definiţia propusă de Lucian

Boia ( , p. 40):

„Concepem mitul ca pe o construcţie imaginară: povestire, reprezentare, idee,

care urmăreşte înţelegerea esenţei fenomenelor cosmice şi sociale, în funcţie de valorile intrinseci comunităţii şi în scopul asigurării coeziunii acesteia.”

- Această definiţie surprinde şi relaţia specifică mitului cu:

● realul: explicat / interpretat în mit prin reprezentarea colectivă

● imaginarul: - prin formularea / raportarea la un sistem etic - prin constituirea unui sistem estetic caracteristic, bazat pe

uuuu 3. Funcţiile mitului Reflex al mentalităţii colective, în antichitate mitul îndeplineşte

al textului:

apropriat prin înţelegere

explicarea şi orientarea temporală şi spaţială într-un univers

oferă modele existenţiale instituie scări specifice de valori

ritualizează existenţa

exprimă relaţia individului cu sacrul interpretează simbolic (re)prezintă realul asociază coordonatele viziunii colective cu termenii estetici ai

individualităţii creatoare

este dominantă în cazul mitului livresc (platonician, hesiodic,

homeric, ovidian, virgilian)

uuuu Tipologie. Structuri şi semnificaţii În raport de dominanta funcţională

tematică

. :

se disting:

- cu funcţie preponderent cognitivă magic-religioasă

= explicaţii alegorico-simbolice privind obiectele, fiinţele, elementele / fenomenele naturii

- (probabil) cel mai vechi nivel al miticului

- asociate reprezentărilor totemice

(Ex.: miturile reînvierii zeilor: Baal, în Mesopotamia; Osiris, în Egipt; Demeter şi Persefona, în Grecia)

- explică şi celebrează succesiunea viaţă (primăvară / vară) – moarte (toamnă /

iarnă) în univers ca expresie a atemporalităţii relaţiei dintre formele pieritoare

:

-

asociază funcţiilor anterioare

viziunea filozofică livrescă

(Platon)

(Homer,

Hesiod, Ovidiu, Vergiliu)

- exprimă – ca şi celelalte – conştiinţa transcendenţei funcţia religioasă şi reluarea ritualică a cosmogoniilor / teogoniilor

ficţiunea

alegorică

- afirmă conştiinţa de sine

- unitatea de structură atestă unitatea spirituală a mentalului colectiv arhaic structuri minimale (miteme):

în cosmogonii

- nonstarea originară

- actul genetic agent creator

substrat originar

în-fiinţarea lumii

- intrarea în istoricitate / existenţa unei serialităţi

(Ex.: - Enuma Eliş [

]

- [ ]

- [ ]

-

biblică

cosmogonia poate fi precedată (ca prim mitem) de o teogonie (= geneză a

spaţiul greco-latin dezvoltă schema structurală completă a cosmogoniei:

Grecia:

Hesiod,

marchează

alegoric

intrarea

în

timp,

-

-

în

sacrului)

ca

dimensiune concretă a existentului:

(a) la nivel cosmic timpul (pre)olimpienilor, prelungit

în prezent prin cel al lui Zeus

(b) la nivel uman „vârstele” ca expresie a istoricităţii

şi a evoluţiei

se asociază astfel o secvenţă de teogonie şi cosmogonie (a) cu o alta de antropogonie şi sociogonie (b)

la Roma: Poetul clasic Publius Ovidius Naso propune deplasarea accentului de la agentul creator spre procesul genetic ( ), pe schema generală a cosmogoniei / a relaţiilor eline

- Sinteza viziunii antice: (

)

replică faţă de: - laicismul şi tragicul grec

- materialismul reprezentării latine

elimină substratul primordial al existentului

sintetizează accepţiile antice ale divinului

. spirit şi putere creatoare Iahve (= suflu vital) . atotputernic şi atotştiutor Elohim (= pluralitatea forţelor) . Dumnezeu tatăl / judecător drept

serialitate

istoricitate şi evoluţie

de tip mediteranean

marcat de prima valorizare morală

are ca punct terminus omul încununare a umanismului antic

.

- propun imaginea omului ideal

- apar târziu dificultăţile convertirii imaginii de sine din obiect al cunoaşterii / reflecţiei, în subiect

exprimă – nevoia de ideal

- valorizarea acţiunii

- oferă modele etice şi comportamentale

proprii textului

literar

modele etice şi comportamentale proprii textului literar filozofic - în contrast cu celelalte mituri care propun

filozofic

- în contrast cu celelalte mituri care propun modele de acţiune concretă

(reiterând actele primordiale)

- circumscriu în bună măsură a doua accepţie a termenului de mit

- vizează construirea unei condiţii umane ideale prin evadarea din propriul statut

(transgresând limitele umanului sacralizarea umanului prin aproprierea şi

umanului → sacralizarea umanului prin aproprierea şi în viziunea momentului concret: arhaic sau modern cu punct
umanului → sacralizarea umanului prin aproprierea şi în viziunea momentului concret: arhaic sau modern cu punct

în viziunea momentului concret: arhaic sau modern

cu punct de plecare în real sau în reflecţia asupra realului

punct de plecare în real sau în reflecţia asupra realului - miturile sacralizează umanul prin proiectarea

- miturile sacralizează umanul prin proiectarea asupra lui a atributelor divinităţii, dar (de obicei) orientate ca reacţie la sacru

- eroii opun omnipotenţei divine forţa de acţiune asupra lumii, manifestată

ca: . forţă fizică – a luptătorului pentru o cauză dreaptă şi a tovarăşului său credincios

( şi Iola[u]s, şi Patrocle, şi Argus, şi Pegas) . forţa întemeierii, spiritul constructiv – proprie eroului fondator / civilizator întemeind cetatea, eroul reia actul cosmogonic:

(Ghilgameş cetatea Ninive) (Eneas Alba Longa)

(Theseus „vârsta de aur a Aticei”) înţelepciunea (inventivă, Ulise; ca echilibru, Nestor)

înţelepciunea (inventivă, Ulise; ca echilibru, Nestor) capacitatea de creaţie a artistului . forţa spirituală

capacitatea de creaţie a artistului

ca echilibru, Nestor) capacitatea de creaţie a artistului . forţa spirituală Daedalus Icarus Orfeus „demiurgos”
ca echilibru, Nestor) capacitatea de creaţie a artistului . forţa spirituală Daedalus Icarus Orfeus „demiurgos”

. forţa spirituală

Daedalus

Icarus

Orfeus

„demiurgos” „arhitekton” „poietés” (meşterul) (artizanul) (creatorul-poet) - sinteza deplină a acestor forţe este

reprezentare simbolică a forţei fizice a forţei spiritului

= primă imagine a omului revoltat (ca şi Sisif)

= primă sugestie a orgoliului conştiinţei de sine a eului, manifestată simbolic prin ipostazele de:

.

(Hesiod, )

. al spiritului uman – desăvârşeşte antropogonia lui Epimetheus (Platon, ) . , care domină prin cunoaştere destinul existentului (Eschil, ).

propuse pentru secţiunea

1. Alegeţi din lucrarea câte trei exemple ilustrative pentru fiecare

tip de mit studiat.

2. Definiţi conceptul de erou civilizator şi ilustraţi-l prin trei exemple din spaţii

culturale distincte (v.

).

3. Identificaţi şi delimitaţi pe text mitemele din structura mitului .

4. Motivaţi statutul de protagonist al mitului eroic pentru:

. Yi, arcaşul ceresc. Zamolxis.

1. Boia, Lucian, , Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 25-

55.

2. Durand, Gilbert, , Bucureşti, Nemira, 1998, p.

17-35, 301-315.

3. Eliade, Mircea, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1998, p.

17-32.

1. Barthes, Roland, , Paris, P.U.F., 1958.

2. Eliade, Mircea, , Bucureşti, Humanitas, 1995.

3. Moretta, Angelo, , Bucureşti, Editura Tehnică,

1994.

MODULUL 3

1, Consolidarea cunoştinţelor de literatură universală 2. Integrarea cunoştinţelor în contextul diacronic şi evidenţierea relaţiilor dintre opere.

Parcurgerea modulului permite studenţilor:

1.

√ Să ilustreze diversitatea structurilor literare create în cele două spaţii culturale în

antichitate.

√ Să evidenţieze relaţiile (de influenţă, împrumut, replică la model) stabilite în

antichitate între Orient şi Occident.

2.

√ Să-şi reprezinte în diacronie lirismul antic.

√ Să raporteze tematic şi formal opere lirice aparţinând unor spaţii spirituale

distincte.

3.

√ Integrarea genului în sistemul creaţiei literare prin identificarea specificului

operelor şi a modalităţilor de abordare critică.

√ Evidenţierea relaţiilor dintre cele două dramaturgii antice fundamentale.

√ Precizarea elementelor caracteristice pentru cele două dramaturgii.

PROLOGUL EGIPTEAN

1) este marcat de următorii factori:

Apariţia timpurie a statului autoritar şi a unei ierarhii sociale Diversitatea ocupaţiilor şi consolidarea unui sistem cultural (şcoli de scribi, ,,casele vieţii”)

2) mileniul III î. Hr.

apariţia şi diversificarea textului şi discursului de divertisment (conform orizontului de aşteptare al receptorului)

valenţele creatoare ale scrierilor utilitare se remarcă în textele autobiografice şi în primele texte de divertisment:

 

Pot fi considerate şi îndepărtatul punct de plecare al prozei istorice

:

apar ca – inscripţii pe morminte - gravuri pe stele funerare

anticipează (auto)biografia prin:

-listele de faraoni- Piatra de la Palermo, Papirusul de la Torino

:

- (defunct)

- Bătălia de la Qadeş, Cucerirea cetăţii Joppe a) conturează imaginea conducătorului ca erou civilizator:

asigură nemurirea, mediind relaţia

cu divinitatea (funcţie specifică textelor egiptene)

formularea discursului la persoana I primă expresie a subiectivităţii (aici) simbolice

-

-

Ramses II apare ca un alt Herakles / Ahile

( )

generalul Djekuti (ca un alt Ulise, anticipează episodul troian) aduc intervenţia divină, caracteristică eposului hiperbolizează protagonistul, sacralizându-l structurează discursul pe tropii specifici epopeii:

-

- epitet calificativ - comparaţie dezvoltată şi hiperbolizantă

3.

au ca

scribii–lectori, care citesc - pentru propria delectare - poporului în temple

anumiţi nobili

 

doamne cultivate

elevii

şcolilor

de

scribi

care

transcriu

pentru

„casele

vieţii”

(biblioteci / centre de educaţie)

au ca

- literatura (auto)biografică şi sapienţială - spre deosebire de Grecia, sunt dominant educative:

- creaţia orală

informaţii asupra lumii exterioare imperiului

modele existenţiale

ilustrare a forţei magiei

: asociază mitic-religiosul cu magicul şi realismul creează un univers fantastic-miraculos care se interferează cu realul I expresie a unui ,,realism magic” - dezvoltă (preluată de epicul oriental şi greco-

latin spaţiul arab

Boccaccio, Chaucer etc.)

- Faraonul Keops şi vrăjitorii 2 - Necazurile faraonului Petubastis - se structurează (de obicei) din perspectiva naratorului omniscient

2 Textele se găsesc în antologia

introduce

naratorul

creditabil

- memorialistică (povestirea şi romanul greco-latin):

-

ca

martor

/

erou

falsa

- anticipează direcţiile tematice şi structurile formale ale epicului ulterior:

3.2. povestirea

Căsătoria lui Uenamon povestirea ,,istorică” – Prinţesa din ţara Bakhtan povestirea egipteană, relativ amplă, de fundal realist 3.3. consacrat în spaţiul primă povestire simbolic-alegorică din literatura universală (Adevărul şi minciuna) antropomorfizează eticul şi esteticul prefigurează raportul clasic (grec) dintre etic şi estetic 3.4. romanul greco-latin pune accentul pe evaziunea spirituală din concret în posibiltransferul în fantastic impune repertoriul (re)actualizat de întreaga literatură ulterioară: cărţi, inscripţii magice, formule ezoterice, intervenţii ale divinului. dezvoltă evaziunea în spaţiu - punct de plecare pentru epicul / tema

călătoriei:

- Povestea naufragiatului din Insula Şarpelui anunţă călătoria iniţiatică din marile epopei sau povestirea orientală (Sindbad) / utopiile târzii (Gulliver).

(auto)biografică Povestea lui Sinuhet

. EVOLUŢIA ŞI DIALOGUL ESTETIC AL SPECIILOR EPICE CANONICE

( )

:- mai vechi cu 12 secole decât

şi

consacră faptele regelui Urukului, Ghilgameş (2800- 2700 î. Hr.)

- prefigurează (greco-latin şi pe cel biblic) prin:

a)

- mitizează istoria sacralizând eroul atestat istoric

are ca obiectiv generalizarea filozofică şi nu acţiunea simbolic-reprezentativă (ca în

mituri)

b)

- conturează secvenţele simbolice proprii scrierilor de gen:

afirmarea eroicului (Iliada, Eneida: VI- XII)

triumful spiritualului (Odiseea, Eneida, I-V) ▲ evocă un traseu iniţiatic complet - gradaţia epică proprie eposului ▲ spaţiul ♦ sugerează fabulosul (în opoziţie cu cadrul real greco-latin):

Pădurea Cedrilor, cerurile lui Anu:

♦ evocă imagine globală a universului, dezvoltată în eposul

ulterior:

terestrul - axă a existenţei (în profan)

cerurile lui Anu - Olimpul, (eposul greco-latin) raiul (sacrul creştin) spaţiul adânc al morţii – tartarul (eposul grec) - Styxul (eposul latin) - iadul (eposul creştin)

▲ timpul mitic ♦ al acţiunii eroice ♦ al regresiunii spre origini (la Utanapiştim)

c)

:

prim erou total din literatura universală

primă sinteză a semnificaţiilor protagonistului în opera epică:

= exponent al puterii efective cu aliaţi (colectivi – cetatea - sau

individuali, eul complementar) (erou solitar al avatarurilor spirituale: coborârea în infern, căutarea nemuririi, întâlnirea finală cu Enkidu)

-

în căutarea absolutului

primul om, din literatura universală, ,,revoltat” faţă de destin

-

reprezintă ,,dublul” = capul de serie al mitului ,,însoţitorului”

fiinţa complementară – grecii Ahile şi Patrocle, dioscurii (Castor şi Polux) - galii Momoros şi Atepomaros - celţii Conall şi Cuchulainn

confidentul – în tragedia clasică

,,tovarăşul de drum” – epicul folcloric şi romanesc

,,omul natural” – htonian - făcut din lutgeneza biblică - opus solarului Ghilgameş - supus fatalităţii ciclului existenţial

= prima ipostaziere a forţei telurice

victoria asupra lui = triumful raţiunii

= victoria asupra propriilor tenebre interioare = simetric şi complementar cu Humbaba

înfrângerea lui presupune înălţarea simbolică, opusă coborârii în întuneric (din cazul monstrului Humbaba) antropomorfizează însăşi existenţa

depăşeşte semnificaţiile unui Noe

- primul ales al zeilor - revelează eroului limitele umanului - reprezintă, ca erou al legendei potopului, de prefigurare biblică,

trecerea umanităţii de la anistoricul originar, la istoricul cronologic consacrat de folclor şi de Biblie - explică (simbolic) pierderea nemuririi = revelator al conştiinţei de sine ca fiinţă:

d)

● socială

● contemplativă, individuală (eu)

- de reflecţie asupra condiţiei umane şi nu pragmatic-explicativ (ca în cazul mitului):

- promovează ideea unei acceptări ,,active” a fatalităţii destinului asigurarea nemuririi spirituale prin construcţie (= înălţarea cetăţii)

- contemplă lucid moartea ca sfârşit inerent

moartea are principalele semnificaţii din literatura ulterioară:

capăt al existenţei fizice (la Enkidu)

tragică metamorfoză - biblicul Lazăr

totalitate şi deşertăciune - Ecleziast

ultim echivalent al somnului

- Mutaţii esenţiale la nivelul

esteticii speciei condiţiile de viaţă ale polisului (cetate)

viziunii

nevoia de divertisment

aspiraţia spre model voinţa identificării cu modelul ca suport ideologic pentru încercările politice ale cetăţii

apare ca răspuns la aceste înnoiri

este rezultanta activităţii şcolii rapsodice

atinge momentul de vârf prin Homer - care aparţine unui ,,lanţ estetic”

cristalizează imaginea eroicului reformulând estetic miturile

structurează ciclurile tematice (primă expresie a serialităţii literare).

( )

(((( CICLUL EPIC

- subciclurile:

(mitul lui Hercule)

- mitologic /

(mitul lui Tezeu)

- teban /

(mitul lui Oedip)

(mitul urmaşilor lui Oedip)

troian /

CICLUL EPIC

= creat de confreria urmaşilor attici ai lui Homer

- evenimente anterioare

-

- fapte ce asociază acţiunea epopeilor -

}de Arctinos din Milet

- evenimente posterioare -

(Eugamon din Cirene)

CICLUL

de Appolonios din Rodos (sec. III d. Hr.)

- a III-a epopee ca valoare, povesteşte căutarea lânii de aur de

către argonauţii lui Iason

(Quintus din Smirna)

CICLUL

/

(Nonnos)

°

ILIADA

- iniţiată în antichitate prin: - rivalitatea a şapte oraşe privind originea autorului - negarea apartenenţei Odiseei la opera aceluiaşi autor (Khorizontes = separatiştii)

- reluată în epoca modernă - neagă existenţa fizică a lui Homer

- poziţii pro şi contra -

(sec VIII î. Hr.)

= autorul şi

= originar din Chios

= cu activitate în Smirna

- interpretat iniţial cu acompaniament de cytheră la sfârşit de ospăţ

- redactat în formă definitivă la Atena (sec. VI d. Hr.) din iniţiativa lui Pisistrate

- varianta actuală - aparţine poeţilor alexandrini

- fixată prin

lui Proclos (sec. V d. Hr.)

- impune canonul eposului (codificat de Aristotel în

prin raportare la

tragedie).

- unitară şi complementară în cele două epopei: umanitatea în situaţia limită:

- războiul (colectiv) şi războinicul - - lupta (singulară) şi înţeleptul ( )

- reflectă ansamblul relaţiilor – în contextul → războiului ( )

păcii ( ) interumane (de familie, societate, politico-diplomatice) ≈ dimensiunea realistă eului (profanul) cu zeii (sacrul) dimensiunea psihologică dintre zei ≈ dimensiunea fantastică

continuă şi adânceşte direcţiile din eposul oriental:

a) interioară (psihologică) la Ahile, Elena, Hector, Andromaca, Hecuba

b) exterioară între: (Ahile - Hector, Ahile - Agamemnon, Paris -

Menelau)

( Ahile şi ai lui)

aheii (danaii) şi troienii axată pe simetrii şi antiteze, consacră echilibrul caracteristic speciei:

a) impune acţiunea pe două planuri, dezvoltate pe patru nivele:

- I. uman (terestru) - 1. tabăra aheilor (Ahile, Menelau, Agamemnon) 2. tabăra troiană (Hector, Paris, Priam, Eneas) - II. zeiesc (celest) – 1. susţinătorii aheilor (Atena, Hera, Poseidon) 2. susţinătorii troienilor (Artemis, Afrodita, Ares)

b) spaţiul este subiectivizat ca reper simbolic pentru eroi - cadru (protector) al eului / spaţiul agresant (al insolitării)