Tema.1. Impozite-noţiuni generale.

Curs teoretic –1 oră

1. Noţiune de impozit.
2. Elementele impozitului
3. Funcțiile impozitelor
4. Principii de impunere
5. Metode de impunere.

Cea mai veche resursă financiară este impozitul. Originile sale aparţin perioadei de
statornicire a organizaţiei statale. Iniţial, s-a recurs la prelevări asupra bunurilor private, iar odată
cu introducerea monedei se practică impozite în bani. În literatura de specialitate se întâlnesc mai
multe noţiuni de impozit, însă cele mai frecvent întâlnite sunt următoarele:
Impozitul este o prelevare pecuniară, în virtutea autorităţilor statului de la particulari
cu titlul definitiv şi fără contraprestaţie imediată şi directă, pentru acoperirea cheltuielilor
publice.
si
Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlu nerambursabil,
datorată, conform legii, statului de către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile care le
obţin sau pentru averea pe care o posedă. Plata impozitului se efectuează în cuantumul şi
termenul precis stabilit prin lege.
Din noţiunile menţionate recurg şi principalele trăsături ale impozitelor:
 Legalitatea impozitelor. Aceasta presupune, că instituirea de impozite se face în baza
autorizării conferite prin lege. Nici un impozit al statului nu se poate stabili şi percepe decât
dacă există legea respectivă la impozit.
 Obligativitatea impozitelor. Aceasta înseamnă, că plata nu este benevolă, ci are caracter
obligatoriu pentru toate persoanele care obţin venituri sau deţin bunuri din categoria celor
supuse impozitării conform legilor în vigoare.
 Nerestituirea impozitelor. Prevede, că prelevările de impozite la fondurile publice de resurse
financiare se fac cu titlu definitiv şi nerambursabil. Adică, transferurile de impozite făcute în
aceste fonduri sunt utilizate numai la finanţarea unor obiective necesare tuturor membrilor
societăţii şi nu unor interese individuale sau de grup.
 Nonechivalenţa impozitelor. Poate fi înţeleasă, pe de o parte, ca o plată în schimbul căreia
contribuabilii nu beneficiază de contraservicii imediate ăi direct din partea statului, pe de altă
parte, ca o diferenţă între cuantumul impozitelor plătite şi valoarea serviciilor primite în
schimb în viitor.
 Între impozite şi taxe există deosebiri.
Taxele reprezintă plata efectuată de persoanele fizice sau juridice pentru serviciile
prestate acestora de instituţii publice.
Prin urmare, taxele sunt reglementate ca obligaţii bugetare datorate de persoanele fizice
sau juridice, reprezentând plata neechivalentă pentru servicii solicitate de acestea unor instituţii
de stat după principiul recompensei speciale.
Trăsăturile specifice ale taxelor sunt:
 Plata neechivalentă pentru servicii sau lucrări efectuate de organe sau instituţii care
primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii şi rezolvă alte interese
legitime ale persoanelor fizice sau juridice. Plata serviciilor sau lucrărilor este neechivalentă
deoarece, conform dispoziţiilor legale, aceasta poate fi mai mare sau mai mică comparativ cu
valoarea prestaţiilor efectuate de organe sau instituţii de stat.
 Subiectul plătitor este precis determinat din momentul când acesta solicită efectuarea unei
activităţi din partea unei instituţii de stat.
 Taxele reprezintă o contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de
diferite persoane în mod direct şi imediat.
Astfel, între cuantumul serviciilor sau activităţile prestate de către stat nu există un
raport de echivalenţă, fiind independente de costul, preţul sau valoarea serviciului prestat,
caracteristic pentru care taxele se deosebesc fundamental de preţurile mărfurilor sau tarifele
serviciilor executate de agenţii economici. Preţurile şi tarifele oglindesc toate cheltuielile de
producţie şi circulaţie, pe când taxele nu au decât o valoare simbolică.
Dreptul de a institui un impozit sau o taxă îl are statul, care este exercitat de autoritatea
publică – Parlamentul. Impozitele şi taxele locale sunt stabilite de organele administraţiei publice
locale în baza legii “Cu privire la impozitele şi taxele locale” adoptată de parlament. Activitatea
executivă în domeniul impozitelor revine guvernului, care o exercită prin intermediul aparatului
fiscal.
Elementele impozitului
Impozitele şi taxele se caracterizează fiecare în parte prin anumite trăsături determinate
de modul de aşezare, provenienţă, percepere, rolul lor etc. În acelaşi timp, însă sunt anumite
elemente comune specifice tuturor impozitelor care trebuie să se regăsească în reglementarea
fiecărui tip de impozit, fără de care acesta nu s-ar putea aşeza, determina, urmări şi realiza.
Aceste elemente trebuie să fie bine precizate în momentul instituirii unui impozit, deoarece din
ele rezultă în sarcina cui cade impozitul respectiv, cuantumul acestuia, modul de aşezare şi
percepere, căile de urmărire în caz de neplată, sancţiunile pentru încălcarea prevederilor legale.
 Elementele impozitului înaintate în teoria şi practica financiară sunt următoarele:
1. obiectul impozitului, reprezintă elementul concret care stă la baza aşezării acestuia şi poate fi
diferit în funcţie de provenienţa impozitului, scopul urmărit, natura plătitorului. Astfel, ca
obiect al impozitului poate apărea:
 Venitul, care poate fi profitul (beneficiul) agenţilor economici şi veniturile persoanelor fizice;
 Averea (bunurile), care este reprezentată de clădiri, terenuri, mijloace de transport;
 Cheltuielile (consumul), care constituie produsul, serviciul prestat sau lucrarea executată,
bunul importat în cazul impozitelor indirecte;
 Actele şi faptele realizate de organele statului pentru care se datorează taxe de timbru şi
înregistrare. Spre exemplu, eliberarea, legalizarea, autentificarea unor acte, deschiderea şi
dezbaterea succesiunilor, soluţionarea litigiilor de către organele de judecată.

2. Baza de calcul (materia impozabilă) reprezintă elementul pe care se fundamentează

evaluarea (calculul) impozitului. Baza de calcul poate să fie aceeaşi ca şi obiectul impozabil
sau să difere de acesta. Astfel, atunci când obiectul impozitului îl constituie valoarea, venitul
sau preţul acesta este în acelaşi timp şi bază de calcul, ca de exemplu, în toate cazurile
impozitului pe venit. Când e vorba de bunuri ca obiect al impozitului, atunci avem două
cazuri:
a) în cazul impozitului funciar, când suprafaţa de teren este exprimată în m.p. sau ha este şi
element de calcul
b) în cazul impozitului pe imobil obiectul impunerii este clădirea, iar calculul se face în
funcţie de valoarea acesteea.
Situaţie asemănătoare este în cazul taxelor pe succesiuni, când obiectul taxării îl
constituie dezbaterea succesiunii şi actele întocmite cu acest prilej, în timp ce baza de calcul este
valoarea acesteea.
3. Subiectul impozitului (contribuabil, plătitor) este persoana fizică sau juridică deţinătoare
sau realizatoare a obiectului impozabil şi care potrivit legii este obligat la plata acestuia.
4. Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă în ultima istanţă
impozitul ( căruia i se adresează). Deoarece adesea se fac confundări între subiect şi
suportator al impozitului trebuie de făcut o distincţie între ele. De cele mai multe ori
subiectul şi suportatorul sunt una şi aceeaşi persoană fizică sau juridică. Însă în anumite
cazuri suportatorul impozitului este o altă persoană decât subiectul. În cazul impozitelor
directe aceste două elemente sunt reprezentate de una şi aceeaşi persoană. Spre exemplu, în
cazul impozitelor pe salarii, contribuabil este persoana fizică şi ea efectiv suportă această
sarcină fiscală. În cazul impozitelor indirecte (TVA, accize) aceste elemente apar ca persoane
 diferite. Accizul are ca subiect pe agenţii economici care produc şi realizează produse şi
mărfuri supuse acestui impozit, însă suportatorul este consumatorul care efectiv achită acest
impozit în momentul procurării produsului sau mărfii respective. Deci, impozitele indirecte
plătite de unele persoane sunt transpuse în sarcina altor persoane. Astfel se ajunge la
fenomenul repercusiunii impozitelor.
5. Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul ( venit ori, exepţional, averea).
Venitul ca sursă de plată poate apărea sub mai multe forme: salariu, profit, dividend etc.
Averea poate apărea sub formă de capital (în cazul acţiunilor emise) sau sub formă de bunuri
(mobile sau imobile). În cazul impozitului pe venit sursa impozitului întotdeauna coincide
cu obiectul impunerii, pe când la impozitele pe avere sursa nu coincide cu obiectul impunerii,
deoarece impozitul se plăteşte din venitul obţinut în urma exploatării ( utilizării ) averii
respective.
6. Unitatea de impunere reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul sau materia
impozabilă, adică leul (u.m.) în cazul veniturilor; m.p. sau ha la impozitul funciar;
capacitatea cilindrică la mijloacele de transport etc.
7. Cota impozitului ( cuantumul unitar, unitatea de evaluare ) reprezintă impozitul aferent unei
unităţi de impunere. Impozitul poate fi stabilit intr-o cotă fixă sau în cote procentuale.
 Cota fixă este o sumă absolută, invariabilă pe unitatea de măsură
 Cotă procentuală este un procent de impozit asupra bazei de calcul. Cota procentuală poate
fi.
- proporţională
- progresivă
- regresivă

8. Asieta (modul de aşezare) impozitului reprezintă ansamblul măsurilor privind identificarea

subiectelor şi obiectelor impozitului, evaluarea obiectului impozabil, determinarea
impozitului datorat statului.
9. Termenul de plată indică data la care sau până la care impozitul trebuie achitat faţă de stat.
El apare ca:
 interval de timp în care sumele trebuie vărsate la buget
 dată fixă la care obligaţiunile trebuie achitate

10. Înlesnirile fiscale reprezintă un alt element prevăzut de actele normative fiscale (financiare)
şi se referă la reduceri, scutiri, bonificaţii, amânări şi eşalonări ale plăţii la buget.
 Scutirile se aplică în vederea favorizării anumitor activităţi care folosesc forţa de muncă cu
randament scăzut. Ele pot avea şi un caracter social ca în cazul scutirii de la impozit a unor
categorii sociale de populaţie.
 Reducerile vizează atât scopuri sociale cît şi economice, cum este cazul reducerii bazei
impozabile la impozitul pe venit reînvestit în anumite scopuri prevăzute de lege.
 Bonificaţiile se acordă pentru a stimula anumiţi plătitori de impozite şi taxe să-şi achite
obligaţiile înainte de expirarea termenelor prevăzute de lege, de regulă, până la primul
termen de plată. Ca bonificaţiile să fie eficiente ele trebuie extinse pe mai multe categorii de
contribuabili, mărindu-se şi gradul lor de cointeresare, pentru ai determina pe plătitori să-şi
achite cu anticipaţie obligaţiile faţă de buget, ce este avantajos pentru stat în condiţiile de
inflaţie.
 Amânările şi eşalonările au în vedere decalarea termenelor de plată şi respectiv,
fragmentarea sumei de plată în mai multe tranşe ce urmează să fie vărsate la buget.

11. Sancţiunile sunt un element pe care legea fiscală îl cuprinde, având scopul de a întări odată
în plus caracterul obligatoriu al achitării impozitelor şi taxelor, precizându-se totodată
penalizările aplicate plătitorilor ce se abat de la această îndatorire legală. Cele mai frecvent
întâlnite sancţiuni în caz de neplată la termen sau sustragere de la impunere sunt majorările
de întârziere (penalităţile) şi amenzile fiscale pentru încălcările care nu sunt infracţiuni,
potrivit prevederilor legii penale. Se poate înţelege că în domeniul impozitelor poate să
intervină şi răspunderea penală pentru contribuabili persoane fizice ori salariaţi ai
persoanelor juridice, în cazurile în care încălcare normelor privind impozitele şi taxele
întrunesc elemente constitutive ale vreuneia dintre infracţiunile prevăzute de Codul Penal sau
alte legi emise în acest scop.

Funcțiile impozitelor
Impozitele la care sunt obligate subiectele plătitoare îndeplinesc, în sens restrâns, trei funcţii:
a) Contribuţia la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii (fiscală) este o
obligaţie a tuturor persoanelor fizice sau juridice care obţin venituri impozabile sau taxabile.
Aceste fonduri sunt utilizate de stat pentru finanţarea de obiective şi acţiuni cu caracter general,
folosind întregii colectivităţi ca: finanţarea instituţiilor publice, constituirea rezervelor de stat,
alte acţiuni şi obiective cu caracter economic şi social.
b) Redistribuirea unor venituri primare sau derivate (socială) este operaţiunea de preluare a
unor resurse în vederea repartizării lor pentru satisfacerea unor trebuinţe acceptate în folosul
altora decât posesorii iniţiali ai resurselor. Redistribuirea aplică principiul depersonalizării
 resurselor, înfăptuindu-se pe mai multe planuri pentru satisfacerea tuturor trebuinţelor generale
ale societăţii.
c) Reglarea unor fenomene economice sau sociale (economică) acţionează în mod diferit în
cazul unităţilor economice sau a persoanelor fizice. La unităţile economice, prin impozite şi taxe
se influenţează preţurile mărfurilor şi tarifelor executărilor de lucrări şi servicii publice,
rentabilitatea, eficienţa economico-financiară, etc. La persoanele fizice, prin impozite şi taxe se
stimulează utilizarea cât mai productivă a terenurilor agricole şi ale altor bunuri, pe care le au în
patrimoniul personal, se limitează consumul de produse dăunătoare sănătăţii, etc.

Principii clasice ale impunerii

Impozitul considerat un mod normal de finanţare a cheltuielilor publice trebuie să

concilieze patru preocupări enunţate de Adam Smith:
1. Justeţea: egalitatea în faţa impozitului, adică fiecare trebuie să contribuie la formarea
veniturilor bugetului de stat cu o parte din veniturile sau averea sa.
2. Certitudinea: realizarea unei asiete fiscale obiective care să elimine arbitrajul în
stabilirea impozitului şi care să fie viabilă. Impozitul trebuie să fie stabilit în termen concret,
cuantumul şi modul de percepere a impozitului trebuie să fie cunoscut de către contribuabil.
3. Comoditatea: stabilirea unor reguli simple din punct de vedere al înţelegerii pentru
contribuabil, deci de a favoriza acceptabilitatea socială a sistemului fiscal.
4. Eficacitatea: finanţarea cheltuielilor publice cu cel mai mic cost, adică cheltuielile de
întreţinere a aparatului fiscal trebuie să fie cu mult mai mici decât încasările din impozite.

Principii moderne de impunere

1. Principiul impunerii echitabile presupune egalitate în materie fiscală. Se cunoaşte egalitate în
faţa impozitelor şi egalitate prin impozit.
• Egalitatea în faţa impozitelor presupune că impunerea să se facă în acelaşi mod pentru toate
persoanele fizice sau juridice, indiferent de locul unde domiciliază sau îşi au sediul, deci să ne
existe deosebiri de tratament fiscal de la o zona la alta a republicii. Totodată impunerea să se facă
în acelaşi mod pentru toate activităţile economice, indiferent de forma de proprietate sau forma
juridică în care sunt organizate şi funcţionează. In ultima instanţă, egalitatea în faţa impozitului
presupune neutralitatea lui. Se foloseşte la impozitarea veniturilor persoanelor juridice, TVA,
taxe vamale, accize, ş.a.
• Egalitatea prin impozit presupune diferenţierea sarcinii fiscale de la o persoană la alta în
funcţie de: mărimea absolută a materiei impozabile, natura şi provenienţa veniturilor şi altele.
Deci, egalitatea prin impozit presupune un tratament diferit al celor neavuţi faţă de cei avuţi, al
celor căsătoriţi şi cu copii faţă de ceilalţi. Se foloseşte la impozitarea veniturilor persoanelor
fizice.
Egalitatea mai poate fi orizontală şi verticală.
Pentru obţinerea unei reale egalităţi fiscale este necesar ca la stabilirea impozitului să se
ţină seama nu numai de mărimea absolută a veniturilor realizate de o persoană, ci şi de
elementele care caracterizează situaţia individuală precum şi sarcinile sociale ale acesteia, care
influenţează capacitatea de plată.
2. Principiul politicii financiare. De acest principiu ţine stabilitatea şi elasticitatea impozitului.
Un impozit este considerat stabil când nu se modifică, adică nu creşte în raport de
sporirea producţiei şi nu scade în fazele de criză, când se reduce materia impozabilă. în realitate,
de regulă, încasările din impozite nu prezintă stabilitate, datorită acţiunii de oscilante a legilor
economice, care fac ca evoluţia sinuoasă (nestatornică) a producţiei şi desfacerilor să imprime
aceeaşi dinamică şi venitului naţional, ca şi încasărilor din impozite.
Un impozit este considerat elastic atunci când este capabil de a se adapta nevoilor bugetare, să
poată fi majorat sau diminuat când cheltuielile bugetare cresc sau se reduc. O altă problemă ce
ţine de politica financiară constă în a alege tipul şi numărul impozitelor prin intermediul cărora
statul urmează sa-şi procure veniturile sale fiscale. Teoretic, statul poate folosi în acest scop un
singur impozit sau o multitudine de impozite. Ştiinţa financiară consideră, că practica unui singur
impozit astăzi ar fi irealizabilă şi ineficientă, deoarece impozitul respectiv stabilit în funcţie de
puterea economică a plătitorului, ar putea genera nemulţumirile, ar accentua tendinţele
evazioniste şi de transferare a sarcinii fiscale, iar erorile de impunere ar dezavantaja fie statul, fie
plătitorul.
3. Principiul politicii economice. Prin mărimea impozitului statul influenţează dezvoltarea sau
restrângerea activităţii unor ramuri economice sau a unor activităţi economice, stimulează
sporirea producţiei sau a consumului unor anumitor mărfuri, extinde sau limitează relaţiile
comerciale cu alte state.
Astfel, pentru a stimula lărgirea consumului unui bun, statul ia măsuri pentru
reducerea sau suprimarea impozitelor indirecte care-1 grevează, iar pentru a
restrânge consumul procedează în sens invers, adică majorează cotele impozitelor
respective.
4. Principiile social-politice.
Prin politica fiscală se urmăreşte un anumit scop social. Se aplică o impunere diferenţiată a
veniturilor sau averii diferitelor categorii sociale în funcţie de interesele partidului de
guvernământ. Cu ajutorul unor măsuri fiscale, acesta caută să abată atenţia maselor largi ale
populaţiei de la anumite chestiuni politice aflate la ordinea zilei: să-şi păstreze influenţa în
rândurile unor categorii sociale, să evite influenţe negative pe care le-ar putea avea creşterea
consumului unor produse dăunătoare sănătăţii - băuturi alcoolice, tutun, - să favorizeze
natalitatea etc.

Metode de impunere
Impunerea reprezintă una din laturile procesului fiscal şi constă în indetificarea tuturor
categoriilor de contribuabili; bazei de calcul a impozitului; în determinarea exactă a cuantumului
acestuia.
În practica impunerii se utilizează metode şi tehnici diverse care diferă în funcţie de
felul impozitului; de statutul juridic al plătitorului şi de instrumentele folosite, ceea ce face ca
impunerea să îmbrace mai multe forme. Spre exemplu, agenţii economici, indetinfică singuri
obiectul impozabil, evoluează baza de calcul şi determină sumele de plată la buget, în cazul
TVA, accizului, impozitului pe venit, situaţii în care se poate considera că avem de-a face cu
autoimpunere.
În situaţiile în care la bază stă momentul evaluării materiei impozabilă, impunerea poate
fi de două tipuri:
provizorie, care se efectuează în timpul anului
definitivă, care se efectuează la finele anului
Spre exemplu, impozitul pe venit se stabileşte provizoriu in timpul anului
( trimestrial sau lunar) şi se definitivează prin recalculare pe baza rezultatelor anuale.
În funcţie de modul cum se însumează elementele de calcul impunerea poate fi:
parţială , impunerea veniturilor separat pe fiecare sursă de obţinere a lor de către un
contribuabil
globală, impunerea veniturilor cumulate din diferite surse de obţinere a lor de către o
singură persoană.
În funcţie de modul cum diferite persoane stăpânesc obiectul impozabil distingem impunere:

individuală
colectivă
În depedenţă de modul în care se face evaluarea obiectului impozabil se cunoaşte impunere:

directă
indirectă ( sau forfetară)
 După metodele de aplicare a cotelor impunerea se poate efectua în cote:

fixe
procentuale

Impunerea în cote fixe

Cota fixă a impozitului reprezintă o suma concretă de unităţi monetare aferentă unei
unităţi de măsură a impozitului.
Impunerea în cote fixe se foloseşte mai frecvent când baza de calcul o formează un
anumit bun, o faptă sau un act: suprafaţa de teren, capacitatea cilindrică a autoturismului,
obţinerea unei autorizaţii.
De exemplu, în cazul impozitului funciar se foloseşte pe m2 sau pe ha. În acest caz
caracterul de cotă fixă este determinată de raportul acesteia faţă de unitatea de măsură a bazei de
calcul. Ea poate fi diferenţiată în funcţie de alte criterii, cum ar fi, modul de amplasare a
terenurilor, zona de fertilitate ş.a.
Impunerea în cote fixe nu ţine seama de venitul contribuabilului şi nici de situaţia
personală a acestuia.
Exemplu:
Doi contribuabili au în posesie terenuri agricole respectiv 5 ha si 15 ha. Cota stabilită este de
110 lei ha.
Impozitul de plată este:
pentru primul contribuabil 550 lei ( 5 ha *110 lei/ha )
pentru al doilea contribuabil 1650 lei ( 15 ha *110 lei/ha )

Impunerea în cote procentuale.

Sistemul de impunere în cote procentuale se utilizează mai des în cazurile când baza de
calcul este valoarea sau veniturile sub orice formă. Se întâlnesc următoarele tipuri de impunere
procentuală:
proporţională
progresivă
regresivă
Impunerea in cote proporţionale este o manifestare directă a principiului egalităţii în
faţa impozitelor. Conform acestei impuneri se aplică aceeaşi cotă de impozit indiferent de
mărimea obiectului impozabil, păstrându-se în permanenţă în aceeaşi proporţie între impozit şi
volumul venitului ( valoare averii). Cu toate avantajele faţă de impunerea în cote fixe impunerea
proporţională care şi unele neajunsuri, deoarece nu respectă echitatea în materie fiscală ( nu se i-
a în consideraţie că puterea contributivă a diferitor categorii sociale este diferită în funcţie de
mărimea absolută a veniturilor şi mărimea absolută a averii pe care o posedă).
Exemplu:
Veniturile realizate de doi subiecţi de impozit sunt de 1000 lei şi respectiv 5000 lei.
Presupunem că cota impozitului stabilită de lege este egală cu 5 %.
Impozitul de plată este:
pentru primul contribuabil 1000*5% = 50 lei
pentru al doilea contribuabil 5000*5%=250 lei.
După cum se vede, fiecare din cei doi contribuabili participă la constituirea fondurilor
statului proporţional cu mărimea veniturilor obţinute.
În prezent impunerea proporţională se foloseşte atât în cazurile impozitelor directe
(12% pe venit pentru persoanele juridice), cât şi în cazurile impozitelor indirecte ( TVA, taxe
vamale, taxe de timbru etc.)
Impunerea în cote progresive constă în aceea ,că odată cu creşterea obiectului
impozabil creşte şi cota impozitului astfel încât impozitul creşte mai repede decât obiectul
impozabil. Impunerea în cote progresive cunoaşte două variante:
1. impunere în cote progresive simple ( globală )
2. impunere în cote progresive compuse ( pe tranşe )
Impunerea în cote progresive simple se caracterizează prin faptul că impozitul are
câteva cote, care se stabilesc în depedenţă de mărimea venitului, însă se aplică o singură cotă
de impozit asupra întregii materii impozabile, aparţinând unui contribuabil. Cota de impozit va fi
cu atât mai mare cu cît venitul sau averea respectivă va fi mai mare. Suma impozitului poate fi
determinată după următoarea formulă:
I = O * C , unde
I - impozitul calculat
O - mărimea obiectului impozabil
C - cota de impozit aferentă nivelului respectiv a obiectului impozabil

Impunerea pe baza cotelor progresive simple

Obiectul impozabil ( lei ) Cota impozitului
(%)
până la 1000 lei -
de la 1001 lei până la 3000 lei 5
de la 3001 lei până la 5000lei 10
de la 5001 lei până la 10000 lei 15
de la 10001 lei până la 30000 lei 20

Conform datelor din tabelul de mai sus, o persoană care obţine venit de 5000 lei va plăti
statului un impozit de 500 lei ( 5000 * 10% ), iar o altă persoană, care are venit de 5001 lei va
achita un impozit de 750,15 lei ( 5001 * 15% ). Din exemplele expuse sunt vizibile neajunsurile
care le are această modalitate de impunere, deoarece dezavantajează contribuabilii care
realizează venituri ale cărora nivel se situează la limita imediat superioară celei până la care
acţionează o anumită cotă. Prin urmare, cea de-a doua persoană, care dispune de un venit ce
depăşeşte numai cu o singură unitate monetară venitul obţinut de prima persoană, datorează
statului un impozit cu 205,15 lei mai mult (750,15-500,0), rămânând cu un venit de 4250,85 lei
după plata impozitului faţă de 4500 lei cu cît rămâne prima persoană.
Impunerea în cote progresive compuse ( pe tranşe ) are ca trăsătura divizarea materiei
impozabile in mai multe tranşe, iar pentru fiecare tranşă se stabileşte o anumită cotă de
impunere. Prin însumarea impozitelor parţial calculate pentru fiecare tranşă în parte se obţine
impozitul total de plată ce cade în sarcina unui contribuabil. Impozitul se determină prin
următoarea formulă:
I=Oi*Ci, unde
I - impozitul calculat
O - mărimea obiectului impozabil pentru tranşa respectivă
C - cota de impozit aferentă nivelului respectiv a obiectului impozabil
i = 1 pînă la n , numărul tranşei de venit

Impunerea pe baza cotelor progresive compuse

Tranşa de venit asupra Impozitul plătit pentru

Venit impozabil Cota de impozit căreea se aplică cota fiecare tranşă
0 - 1000 lei -
de la 1001-3000 lei 5 3000-1000=2000 100
de la 3001-5000 lei 10 5000-3000=2000 200
de la 5001-10000 lei 15 10000-5000=5000 750
de la 10001-30000 lei 20 30000-10000=20000 4000

În exemplul prezentat tranşa de până la 1000 lei reprezintă minimul neimpozabil, ceea
ce înseamnă, că pentru toţi contribuabilii prima sută de lei nu este supusă impozitării. Şi dacă ne
referim la exemplul precedent, insă utilizăm această metodă de impunere, atunci avem că
persoana care are venit de 5000 lei plăteşte un impozit de 300 lei [(3000-1000)*5% + (5000-
3000)*10%], iar persoana ce realizează venit de 5001 lei va plăti un impozit de 300,15lei [(3000-
1000)*5% + (5000-3000)*10% + (5001-5000)*15%]
Prin urmare, în cazul impunerii respective numai 1 leu va fi impozitat cu cotă mai mare
şi nu întreaga sumă.
Impunerea regresiva ( degresivă) cunoaşte mai multe opinii. Unii economişti
consideră, că acelaşi tip de impunere este o consecinţă a impunerii indirecte şi constă in aceea, că
suma impozitului achitată pentru consumul de aceeaşi valoare raportată la veniturile diferite
ale contribuabililor capătă un caracter regresiv. Adică, cei care obţin venituri mai mari achită un
impozit mai mic, iar cei ce obţin venituri mai mici achită un impozit mai mare.
Exemplu:
Doi contribuabili au venituri de 5000 lei si 20000 lei respectiv. Ambii au consumat în
aceeaşi perioadă de timp aceleaşi produse alimentare in sumă de 3000 lei. TVA în preţul
produselor constituie 500 lei. Raportul dintre impozit şi venit este:
pentru primul contribuabil 10% =( 500 lei/5000 lei )*100%
pentru al doilea contribuabil 2,5 %=(500 lei/20000 lei)*100%
Altă opinie faţă de impunerea regresivă este că la un nivel al veniturilor (averilor) mai
mari se aplică o scară descrescătoare de cote de impunere. Asemenea procedeu dă impozitul
regresiv, care înseamnă un procent mai mic pe un venit mai mare şi un procent mai mare pe un
venit mai mic.
Exemplu:
Tranşele de venit Cotele impozitului
Până la 10000 lei 15
De la 10000 până la 30000 lei 13
De la 30000 până la 100000lei 11
De la 100000 până la 500000 lei 10

Impunerea regresivă , în cazul impozitelor directe ( pe venit sau pe avere) se practică

dacă se urmăreşte încurajarea investiţiilor din profit. Din acest punct de vedere are pentru agentul
economic o funcţie dinamizatoare.

Finalizarea impozitării este succedată de operaţiunea de colectare (percepere) a impozitelor.

Stabilirea şi încasarea impozitelor constituie conţinutul fiscalităţii. Prin fiscalitate se constată,
concomitent, obligaţia fiscală pentru contribuabili şi creanţa fiscală a statului asupra acestuia.
Obligaţia fiscală constă în îndatorirea de a plăti în contul bugetului public naţional (bugetului de
stat, bugetelor locale) impozitele (taxele, alte venituri obligatorii) reglementate prin lege.
Creanţa fiscală reprezintă dreptul statului de a încasa prin organele fiscale impozite în contul
bugetului de la contribuabili potrivit prevederilor legale.
În condiţiile existenţei unui aparat fiscal perceperea impozitelor se realizează prin
următoarele metode:
1) încasarea impozitelor de organele fiscale direct de la contribuabili, care cunoaşte la rândul
său două variante:
a) când reprezentatul aparatului fiscal se deplasează la contribuabil pentru a încasa
impozitul, caz în care spunem că impozitul este cherabil.
b) când contribuabilul se deplasează benevol la organul fiscal pentru a achita impozitul, caz
în care spunem că impozitul este portabil.
2) metoda calculării şi transferării directe a sumelor datorate la fiecare termen de plată.
Această metodă se utilizează de agenţii economici, care de sine stătător calculează şi virează la
buget impozitele, purtând întreaga răspundere pentru exactitatea acestor operaţiuni.
3) stopajul la sursă, care prevede că calcularea, reţinerea şi transferul impozitelor să se
efectueze de o terţă persoană (contabilul). În aşa mod se percepe impozitul de pe veniturile
persoanelor fizice, când unităţile economice sau patronii care plătesc salarii au obligaţia reţinerii
şi vărsării impozitului respectiv în condiţiile prevăzute de lege.
4) aplicarea timbrelor fiscale. Se utilizează în cazul taxelor datorate statului pentru acţiunile în
justiţie, eliberări, autentificări, legalizări de acte etc.
În cazurile metodei calculării şi transferării directe şi a stopajului la sursă organele de
control fiscal se implică postfactium, efectuând verificări cu privire la determinarea şi vărsarea
exactă a impozitelor respective. Iar în cazul aplicării timbrelor fiscale perceperea se face
antifactum, înainte ca prestaţiile respective să fie efectuate de organele în drept, care poartă
întreaga răspundere pentru aplicarea exactă a legii fiscale.

Tema 2. Sistemul fiscal al Republicii Moldova.

Curs teoretic –1 oră.
1. Concept de sistem fiscal.
2. Sistemul de impozite al RM.
3. Legislaţia fiscală a RM.
4. Aparatul fiscal al RM.
 1. Conţinutul sistemului fiscal

Sistemul fiscal reprezintă o strategie unică în sistemul financiar a RM. Conform

Codului fiscal (art. 2) sistemul fiscal reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor, a
principiilor, formelor şi metodelor de stabilire, modificare şi anulare a acestora precum şi
totalitatea măsuriloe ce asigură achitarea lor.
Unii economişti teoreticieni consideră că sistemul fiscal trebuie privit mai larg şi că el
include următoarele elemente:
 sistemul de impozite;
 aparatul fiscal;
 legislaţia fiscală.
Toate aceste verigi sunt strâns legate între ele, deoarece în baza legislaţiei fiscale
activează aparatul fiscal, având ca scop utilizarea impozitelor ca surse de venit ale statului.
Eficienţa sistemului fiscal depinde de situaţia reală a fiecărui element al lui. În sistemul de
impozite trebuie să se respecte unele principii, cum sunt:
- echitatea – tratarea egală a persoanelor fizice şi juridice, care activează în condiţii similare, în
vederea asigurării sarcinii fiscale egale.
- neutralitatea – asigurarea prin legislaţia fiscală a condiţiilor egale investitorilor, capitalului
autohton şi străin
- simpleţea procedeelor şi metodelor de determinare a tuturor elementelor de impunere;
- certitudinea impunerii – existenţa de norme juridice clare, care exclud înterpretările arbitrare,
pentru a permite contribuabililui posibilitatea analizei a influienţei deciziilor de management
financiar asupra sarcinii lui fiscale.
- stabilitatea fiscală – efectuarea modificărilor şi completărilor legislaţiei fiscale să nu fie
efctate pe parcursul unui exeriţiu (an) fiscal şi modoficările să fie de lungă durată.
- Eficienţa impunerii – perceperea impozitelor şi taxelor să se efectueze cu minim cheltuieli,
cât mai acceptabile pentru contribuabil.
Sistemul de impunere trebuie să asigure stabilitatea impozitelor şi a taxelor, să propună
un nivel optimal al fiscalităţii, care nu ar stopa activitatea economică şi nu ar agrava situaţia
materială a populaţiei. Legislaţia fiscală este chemată să stabilească normele juridice de instituire
a impozitelor şi sancţiunilor pentru nerespectarea disciplinei fiscale. Aparatul fiscal trebuie să
dirijeze activitatea de instruire a contribuabililor în materie de impozit, să coordoneze aşezarea şi
perceperea corectă a impozitelor.

2. Sistemul de impozite
 Sistemul de impunere reprezintă totalitatea impozitelor, taxelor şi altor plăţi, concepute
în conformitate cu legislaţia fiscală în vigoare. În conformitate cu Codul fiscal al RM criterii:
- după trăsăturile de fond şi formă:
 directe
 indirecte;
- după instituţiile ce le administrează:
 generale de stat
 locale

Sistemul de impozite al RM

Impozite şi taxe Impozite şi taxe locale

generale de Stat

1. Impozitul
Taxele vamale.
pe venit 1. Impozitul pe bunurile imobiliare
2. TaxelepeRutiere
Taxa valoarea adăugată
3. Accizele
4. Impozitul privat Impozite
Taxe
 1. Taxele pentru folosirea resurselor
naturale
2. Taxa pentru amenajarea teritoriului
3. Taxa de organizare a licitaţiilor şi
loteriilor pe teritoriul unităţii
administrativ-teritoriale
4. Taxa de plasare (amplasare) a
publicităţii
5. Taxa de aplicare a simbolicii locale
6. Taxa pentru unităţile comerciale
şi/sau de prestări servicii de
deservire socială
7. Taxa de piaţă
8. Taxa pentru cazare
9. Taxa balneară
10. Taxa pentru prestarea serviciilor de
transport auto de călători pentru
rutele municipale, orăşeneşti şi
săteşti
11. Taxa pentru parcare
12. Taxa pentru amenajarea
localităţilor din zona de frontieră
care au birouri (posturi) vamale de
trecere a frontierei vamale
13. Taxa de la posesorii de cîini

Această clasificare se poate modifica de la o perioadă la alta în conformitate cu

modificările Codului fiscal. Sistemul de impozitarea prevede ca unul şi acelaşi obiect să fie
impus numai cu un singur impozit şi numai o singură dată, pentru perioada fiscală respectivă
stabilită de lege.
3. Sistemul de administrare fiscală

Sistemul de administrare fiscală reprezintă totalitatea instituţiilor, activitatea cărora este axată în
mod principal sau secundar pe exercitarea atribuţiilor fiscale.

Organe cu
atribuţii de
Sistemul de administrare fiscală
administ-
rare fiscală
Organul
Inspectoratul Fiscal Principal de Stat
Fiscal Inspectoratele
Centrul
Organele
Curtea
Serviciile
de
National
Vamale
de
conturi
colectare
fiscale
Anticoruptie
(cu de
caracter
a impozitelor
stat teritoriale
recomandativ
din cadrul
pentru
instituţiile publice)
primăriilor
 Aparatul fiscal (organ fiscal) al RM reprezintă principalul element în sistemul unic de
administrare fiscală. În componenţa lui este inclus: Inspectoratul Fiscal Principal de Stat (IFPS)
şi Inspectoratele Fiscale de Stat Teritoriale (IFST) ale oraşelor, raioanelor, care sunt subordonate
IFPS şi sunt finanţate din contul mijloacelor bugetului de stat.
Activitatea aparatului fiscal este determinată de Constituţia RM, Codul fiscal, legile
RM, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, deciziile organelor de autoadministrare locală în
limitele drepturilor acordate lor.
Activitatea metodologică a IFPS este dirigată de Ministeul Finanţelor (MF).
Sarcina principală a IFS de toate nivelele constă în popularizarea legislaţiei fiscale
privind impozitele şi taxele şi exercită controlul asupra respectării legislaţiei fiscale,
corectitudinii calculului şi transferului deplin şi la timp în buget a impozitelor şi altor plăţi
stabilite de legislaţie.
IFPS îndeplineşte următoarele funcţii:
- organizarea activităţii inspectoratelor fiscale subordonate;
- deţine controlul asupra activităţii lor;
- organizarea explicării în mase a legilor cu privire la impozite şi taxe;
- elaborarea metodelor şi metodologiei în domeniul fiscalităţii.
Funcţiile IFT sunt:
 asigurarea evidenţei complete a contribuabililor şi tuturor obiectelor impozabile;
  executarea hotărârilor organelor locale de autoadministrare, referitor al determinarea
impozitelor şi taxelor locale şi acordarea înlesnirilor fiscale;
 asigurarea completitudinii transferului lor la buget;
 organizarea evidenţei evaluării şi realizării averii confiscate şi patrimoniului sechestrat.

4. Cadrul legislativ

Legislaţia fiscală (drept fiscal) este concepţia susţinută în doctrina europeană a

finanţelor publice cu utilitatea de a individualiza şi pune în evidenţă ansamblul reglementărilor
juridice, financiare categoria normelor juridice privind veniturile publice care se realizează
primordial cu specificul fiscal al impozitării. Potrivit necesităţilor de realizare practică a
veniturilor bugetul, reglementarea juridică a impozitelor şi taxelor cuprinde 2 categorii de norme
juridice:
Categoria I - norme privind obiectul şi subiectele debitare de impozite, taxe şi celorlalte
venituri bugetare.
Categoria II - norme privind procedura fiscală a stabilirii şi încasării impozitelor şi
taxelor, precum şi a soluţionării litigiilor dintre contribuabili şi organizaţiile fiscale ale statului.
Prima categorie are în general un conţinut de drept material. Potrivit necesităţilor de a
institui legal fiecare impozit în parte, precizându-se obiectul, subiectul impozabil sau taxabil,
tariful de calcul, termenii şi alte condiţii de plată a acestora.
Cea de a doua categorie cuprinde normele fiscale de natură procedurală, potrivit
necesităţii de stabilire şi încasare a impozitelor, precum şi de definitivare a lor în cazuri de
contestare. Alăturat acestora, legislaţia fiscală este completată cu acte normative care
reglementează sancţiunile aplicabile contribuabililor care declară corectitudinea obiectului
impozitului sau săvârşesc alte infracţiuni fiscale, precum şi cu acte normative privind executarea
silită a impozitelor şi taxelor. în realitatea financiară impozitele, taxele şi alte venituri bugetare
fac parte din strategia finanţelor publice şi în cadrul acestora sunt reglementate nu autonom, ci
coordonat cu reglementările cheltuielilor publice, bugetului de stat şi împrumutului de stat
coordonat cu natura de drept public a acestor compartimente structurale ale finanţelor publice.
Reglementarea juridică a impozitelor şi taxelor este instituită potrivit unor criterii de aplicare a
legii fiscale în timp şi în spaţiu, astfel ca necesităţile şi interesele finanţelor publice să fie
protejate ăi realizate în mod raţional şi conform maximelor fundamentale a impunerii.
Aplicarea în timp a legii fiscale, guvernată de principiul anualităţii impozitelor,
îmbinat cu perceperea retroactivă a impozitelor în cazuri de omisiuni.
 Aplicarea în spaţiu a legii fiscale este dirijată de principiul teritorialităţii impozitelor,
coordonat cu cerinţa de evitare a dublei impuneri a veniturilor.
În RM legislaţia fiscală este reprezentată de următoarele acte normative:
1. Codul Fiscal al RM MO al RM 2009,ediţie specială (Revista Contabilitate şi audit
nr. 1 din anul curent)
2. Lege pentru punerea în aplicare a titlurilor I şi II ale CF nr. 1164-XIII din
24.04.1997. MO al RM 2009,ediţie specială
3. Lege pentru punerea în aplicare a titlului III al CF nr. 1417-XIII din 17.12.1997.
MO al RM 2009,ediţie specială
4. Lege pentru punerea în aplicare a titlului IV al CF nr. 1054-XIV din 16.06.2000.
MO al RM 2009,ediţie specială
5. Lege pentru punerea în aplicare a titlului V al CF nr. 408-XV din 26.07.2001. MO al
RM 2009,ediţie specială
6. Lege pentru punerea în aplicare a titlului VI al CF nr. 1056-XIV din 16.06.2000.
MO al RM 2009,ediţie specială
7. Lege pentru punerea în aplicare a titlului VII al CF nr. 94-XV din 01.04.2004. MO
al RM 2009,ediţie specială
8. Lege pentru punerea în aplicare a titlului VIII al CF nr. 68-XVI din 05.05.2005. MO
al RM 2009, ediţie specială
9. Lege pentru punerea în aplicare a titlului IX al CF nr. 317-XVI din 02.11.2006. MO
al RM 2009, ediţie specială