Elev: Cristescu Andrei-Daniel

Clasa a XI-a D
Colegiul Național „Frații Buzești”
Disciplina: geografie
Prof. îndrumător: Curcan Mihaela Carmen

Efectuarea sarcinii de lucru

~ Rolul unor state în sistemul mondial actual ~

A. Federația Rusă
o Semnificația termenilor:
 Titlul de țar este utilizat pentru a desemna monarhii statelor slave răsăritene
(Europa de Sud și de Est). Acesta denumea inițial suveranii bulgari (începând cu
secolul al X-lea), însă mai târziu a fost aplicat și celor doi conducători ai Țaratului
Sârb (1346-1371), iar începând cu anul 1547, liderului suprem al Țaratului Rusiei.
În virtutea acestui titlu, se remarcă apariția unui regim politic bine individualizat
– autocrația țaristă sau, pur și simplu, țarism.
Deși în 1721 Petru cel Mare se autointitulează imperator, datorită rezonanței
istorice a rangului, titlul de țar rămâne în circulație în limbajul colocvial, dar și în
cel oficial, cu precădere la periferia imperiului.
Etimologic, termenul este derivat din latinescul caesar, care, la rândul său,
provine de la cognomenul lui Gaius Iulius Cezar și, spre deosebire de imperator,
nu indica, la început, rangul liderului de stat, semnificație pe care o asimilează
ulterior. Simeon I al Bulgariei, primul conducător slav încoronat țar, adoptă
această titulatură întrucât statul său nu reflecta grandoarea imperiilor milenare,
dar și pentru a nu crea impresia concurenței la tronul mult mai puternicului
Imperiu Bizantin. În prezent, denotația termenului variază de la un dialect de
origine slavă la altul, sugerând un statut politic care oscilează între cel regal și cel
imperial.
 Bolșevic (termen derivat din rusescul большеви́ к, tradus aproximativ drept
majoritate) este denumirea dată unei persoane membre a facțiunii marxiste de
stângă radicală, fondate de Vladimir Ilici Lenin și Alexander Bogdanov care s-a
scindat la Al Doilea Congres al Partidului (1903) de facțiunea menșevicilor
(minoritate) a Partidului Social Democrat Muncitoresc Rus (PSDMR), un partid
politic revoluționar, social-marxist, format în 1898.
Bolșevicii au speculat tensiunile politice intensificate în timpul Primului Război
Mondial, începând cu Revoluția din Februarie, concentrate în și împrejurul
Petrogradului, actualmente Sankt Petersburg, capitala Rusiei la acea vreme.
Mișcarea revoluționară a irupt în contextul pierderilor militare majore din timpul
Războiului, care au stimulat Armata Rusă să se pregătească de o potențială
răzvrătire. Pentru a contracara îndemnul la anarhie, membrii Dumei Imperiale au
 preluat controlul asupra țării, formând Guvernul Provizoriu Rus. Acesta era
dominat de interesele marilor capitaliști și de nobila aristocrație. Conducerea
armatei a considerat că nu au mijloace pentru a suprima revoluția, iar Împăratul
Nicolae al II-lea a abdicat de la tron. Adunările comunitare numite soviete, care
erau dominate de soldați și de clasa muncitoare industrială urbană, au permis
inițial Guvernului Provizoriu să conducă, dar au insistat pe o prerogativă de a
influența deciziile Guvernului și de a controla diverse miliții.
Rusia a devenit un stat „bipolar”, în timpul căreia Guvernul Provizoriu deținea
puterea de stat, în timp ce rețeaua națională de soviete, condusă de socialiști,
acapara fidelitatea păturilor inferioare și, treptat, a clasei medii urbane de
stânga. În această perioadă haotică, au avut loc sedițiuni, proteste și greve.
Multe organizații politice socialiste s-au angajat în lupte zilnice și au încercat să
influențeze Duma și sovietele, printre care se aflau bolșevicii conduși de Lenin. El
a derulat campanii pentru un sfârșit imediat al participării Rusiei la Război,
acordând pământ țăranilor și furnizând pâine muncitorilor din mediul urban.
Când Guvernul Provizoriu a ales să continue conflictul cu Germania, bolșevicii și
alte facțiuni socialiste au exploatat disprețul practic universal față de efortul de
război ca justificare pentru a înainta revoluția. Bolșevicii au transformat milițiile
muncitoare sub controlul lor în Gărzile Roșii (mai târziu Armata Roșie), asupra
cărora au exercitat un control substanțial.
După înființarea unui nou partid în 1912, climaxul situației a fost atins când
bolșevicii au lansat o lovitură de stat în Rusia în anul 1917, organizând Revoluția
din Octombrie (Revoluția Bolșevică / Revoluția Roșie), oficial cunoscută în
istoriografia sovietică drept Marea Revoluție Socialistă din Octombrie. Odată cu
abolirea Guvernului Provizoriu, de factură liberală, printr-o insurecție armată
orchestrată pe 25 octombrie (după stilul vechi; 7 noiembrie, după cel nou) la
Petrograd, au fost instalate pârghiile sistemice ale extinsei Revoluții Ruse,
cuprinzând un război civil izbucnit între Roșii (bolșevici) și Albi
(contrarevoluționari), soldat prin asasinarea familiei regale, anexarea mai multor
state și renașterea națiunii drept Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, sub
conducerea Partidului Comunist.
Termenul bolșevic a devenit, așadar, sinonim contextual cu cel de comunist, fiind
deseori utilizat, în trecut, în mod peiorativ de către rezidenții din afara URSS
pentru a desemna simpatizanții stângii, dintre care nu toți erau comuniști.
Partidul Comunist, a cărei denumire oficială era Partidul Comunist al Uniunii
Sovietice (Bolșevic), a renunțat la titulatura asociată programului politic bolșevic
în anul 1952.
 Perestroika (din rusescul Перестройка) a fost o mișcare politică de reformare în
cadrul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în anii 1980 și este asociată în
special cu liderul sovietic Mikhail Gorbaciov și cu reforma sa politică numită
glasnost (însemnând „deschidere”, întrucât se fundamenta pe conceptul
transparenței sociale, în scopul mitigației abuzurilor de putere în administrație).
Ad litteram, perestroika se traduce drept „restructurare”, designând
 restructurarea sistemului politic și economic sovietic, aflat într-o condiție precară
la acel moment.
Mikhail Gorbaciov a folosit pentru prima dată termenul într-un discurs în timpul
vizitei sale în Orașul Tolyatti în 1986. Perestroika a durat din 1985 până în 1991 și
a permis acțiuni independente din partea diferitelor ministere, introducând
multe reforme similare economiei de piață. Presupusul obiectiv al perestroika nu
a fost însă acela de a pune capăt economiei de comandă (planificate), ci de a face
socialismul să funcționeze mai eficient pentru a răspunde mai bine nevoilor
cetățenilor sovietici, prin adoptarea unor elemente ale economiei de tip laissez-
faire (liberale).
Procesul de implementare a perestroika a creat deficite, tensiuni politice, sociale
și economice în URSS, fiind adesea blamat pentru ascensiunea politică a
naționalismului și a partidelor politice naționaliste din republicile constitutive.
Perestroika și disfuncțiile sale structurale asociate au fost considerate catalizatori
majori care au dus la disoluția Uniunii Sovietice. Aceasta este deseori identificată
drept cauza valului de revoluții din 1989 (numite contrarevoluții de către
simpatizanții URSS sau „revoluții colorate”), precum și a puciului din august 1991
(Puciul Vodka), eveniment care a destabilizat politica URSS, obliterând influența
PCUS și determinând, în ultimă instanță, dezmembrarea Uniunii Sovietice, etapă
care a marcat finalul Războiului Rece.

1) Statele post-sovietice, cunoscute și sub denumirea de Formatoarele Uniunii Sovietice,

drept fostele republici sovietice sau, în Rusia, drept „străinătatea apropiată” (бли́ жнее
зарубе́жье), sunt cele 15 state suverane care au apărut sau reapărut la ieșirea din
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste în urma destrămării sale în 1991. Rusia este
principalul stat succesor recunoscut de facto pe plan internațional al Uniunii Sovietice
după Războiul Rece, în timp ce Ucraina, prin lege, a proclamat că este un stat succesor
atât al RSS Ucraina, cât și al URSS, fapt care a rămas în litigiu, privitor la proprietățile
sovietice deținute anterior.
Cele trei state baltice (Letonia, Lituania, Estonia) au fost primele care și-au declarat
independența, în martie – mai 1990, revendicând continuitatea statelor care au existat
înainte de anexarea lor de către Uniunea Sovietică în 1940. Secesiunea celorlalte 11
republici (Europa de Est: Belarus, Republica Moldova, Ucraina; Caucazul de Sud:
Armenia, Azerbaidjan, Georgia; Asia Centrală: Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan,
Turkmenistan, Uzbekistan) și a Federației Ruse a avut loc ulterior. Aceste 12 state au
format inițial CSI (Comunitatea Statelor Independente) și cele mai multe s-au alăturat
OSTC (Organizația Tratatului de Securitate Colectivă), în timp ce statele baltice s-au
concentrat pe aderarea la Uniunea Europeană și la NATO (Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord).
Câteva state cu grade diferite de recunoaștere există pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice:
Transnistria în estul Moldovei, Abhazia și Osetia de Sud în nordul Georgiei și Nagorno-
Karabah în sud-vestul Azerbaidjanului. Începând cu 2014, Republica Populară Donețk și
Republica Populară Luhansk din extremitatea estului Ucrainei au revendicat
independența. Toate aceste state nerecunoscute, cu excepția Nagorno-Karabah, depind
 de sprijinul armat rus și de ajutorul financiar. Nagorno-Karabah este integrat Armeniei,
care menține, de asemenea, o strânsă cooperare cu Rusia. Înainte de anexarea Crimeii la
Rusia în martie 2014, care nu este recunoscută de majoritatea țărilor, aceasta s-a
declarat pe termen scurt stat independent.
În limbajul politic al Rusiei și al altor state post-sovietice, termenul „străinătatea
apropiată” se referă la republicile independente – în afară de Rusia însăși – care au
apărut după colapsul Uniunii Sovietice. Utilizarea din ce în ce mai răspândită a
termenului în engleză (the near abroad) este legată de afirmațiile străine (anglofone) ale
dreptului Rusiei de a menține influența semnificativă în regiune. Președintele rus
Vladimir Putin a declarat regiunea ca o componentă a „sferei de influență” a Rusiei și
vitală pentru interesele rusești. Conceptul a fost comparat cu Doctrina Monroe.

2) Avantaje:
 Grație teritoriului său incomensurabil, Rusia este probabil mai bogată în resurse
naturale decât oricare altă țară, aceasta cantonând, după unele estimări, circa
20% din resursele lumii. Rusia dispune de rezerve abundente de petrol, gaze
naturale, cherestea și minerale valoroase, cum ar fi cupru, diamante, plumb, zinc,
bauxită, nichel, staniu, mercur, aur, argint și uraniu – majoritatea fiind situate în
Siberia și Orientul Îndepărtat. Valoarea resurselor naturale exploatabile ale Rusiei
este estimată de către Banca Mondială la circa $75 trilioane de dolari americani.
Materiile prime din Rusia oferă contribuții semnificative unei economii
industrială. Abundența de petrol (10% din producția globală) și gaze naturale
(30% din producția mondială) a făcut ca Rusia să devină virtual autosuficientă
energetic și un exportator pe scară largă de combustibili. Petrolul și gazul au fost
primii furnizori ai valutei forte pentru Uniunea Sovietică și își mențin statutul
pentru Federația Rusă. Depozitele de cărbune sunt împrăștiate în toată regiunea,
dar cele mai mari sunt situate în centrul și estul Siberiei. Cele mai dezvoltate
câmpuri miniere se află în vestul Siberiei, în regiunea de nord-est a Europei, în
zona din jurul Moscovei și în Urali. Depozitele majore de petrol sunt localizate în
vestul Siberiei și în Volga-Urali. Depozite mai mici se găsesc în toată țara. Gazul
natural, o resursă din care Rusia deține aproximativ 40% din rezervele lumii,
poate fi găsit de-a lungul coastei arctice a Siberiei, în Caucazul de Nord și în nord-
vestul Rusiei. Depozitele majore de minereu de fier sunt situate la sud de
Moscova, în apropierea graniței cu Ucraina, în Anomalia Magnetică Kursk;
această zonă conține depozite vaste de minereu de fier care au provocat o
deviere a câmpului magnetic al Pământului. Există depozite mai mici în alte părți
ale țării. Munții Ural dețin mici depozite de mangan, nichel, tungsten, cobalt,
molibden și alte elemente de aliere a fierului care apar în cantități moderate.
Rusia cuprinde, de asemenea, zăcăminte de majoritatea metalelor neferoase.
Minereurile de aluminiu sunt mai rare și se găsesc în principal în regiunea Ural, în
nord-vestul Rusiei Europene și în sudul și centrul Siberiei. Cuprul este mai
abundent, iar rezervele majore sunt situate în Urali, în zona Norilsk, în estul
Siberiei și în Peninsula Kola. Un alt depozit vast situat la est de lacul Baikal a
devenit exploatat doar atunci când calea ferată Baikal – Main Amur (BAM) a fost
 terminată în 1989. Caucazul de Nord, extrema estică a Rusiei și marginea vestică
a Bazinului Kuznetsk din sudul Siberiei prezintă o abundență de minereuri de
plumb și zinc. Acestea sunt frecvent întâlnite împreună cu cupru, aur, argint și o
cantitate mare de alte metale rare. Țara are una dintre cele mai mari rezerve de
aur din lume, cea mai mare parte în Siberia și Urali. Depozitele de mercur pot fi
găsite în Uralii Centrali și Sudici și în centrul și sudul Siberiei.
De asemenea, materiile prime sunt abundente, inclusiv depozite de sare de
potasiu și magneziu în regiunea râului Kama din vestul Uralilor. Rusia cantonează,
de asemenea, unul dintre cele mai mari depozite de apatit din lume, găsit în
centrul Peninsulei Kola. Sarea de rocă este situată în sud-vestul Uralilor și în sud-
vestul Lacului Baikal. Depozitele de suprafață de sare se găsesc în lacurile de-a
lungul Văii Volgăi Inferioare. Sulful poate fi găsit în Urali și în Valea Volgăi Mijlocii.
Pădurile din Siberia, în principal de tip taiga, conțin aproximativ o cincime din
cheresteaua lumii.
 Vastitatea Federației Ruse îi conferă un vădit avantaj politic în plan extern. Rusia
are frontiere internaționale cu 16 state suverane, inclusiv două cu granițe
maritime (SUA, Japonia), precum și cu statele parțial recunoscute ale Osetiei de
Sud și Abhaziei. Acest fapt îi coroborează statul de liant între Europa și Orientul
Îndepărtat.
Rusia exercită în continuare o influență considerabilă asupra fostelor state
componente ale Uniunii Sovietice, unde continuă să existe importante
comunități de sorginte rusă. Există legături culturale, etnice și istorice între Rusia,
Belarus și Ucraina. Perspectiva tradițională rusă este aceea că sunt un singur grup
etnic, cu rușii numiți „marii ruși”, bielorușii, „ruși albi” și ucrainenii, „micii ruși”.
Acest lucru s-a manifestat în niveluri mai scăzute ale naționalismului în aceste
zone, în special Belarus și Ucraina, în timpul dezintegrării Uniunii Sovietice. Cu
toate acestea, puțini ucraineni acceptă un statut de „frate mai mic” în raport cu
Rusia, iar eforturile Rusiei de a se insinua în politica internă ucraineană, cum ar fi
aprobarea lui Putin de un candidat la președinția ucraineană la ultimele alegeri,
sunt contencioase.
Rusia își menține bazele militare în Armenia, Belarus, Kârgâzstan, Moldova și
Tadjikistan. Statul este una dintre marile forțe nucleare ale lumii, precum și
printre principalii producători de armament.
Tot datorită întinderii sale, ar fi virtual irealizabil ca o armată invadatoare să
ocupe complet teritoriul, iar condițiile meteorologice variate (și deseori foarte
dure) din întreaga țară ar impune o ofensivă extrem de versatilă și de robustă.
Dezavantaje:
 Rusia este cea mai întinsă țară din lume, acoperind un teritoriu variat topografic,
inclusiv o parte care este inaccesibilă prin mijloacele de transport convenționale.
Centrele tradiționale de activitate economică sunt aproape exclusiv situate în
partea europeană mai ospitalieră a Rusiei, care a oferit cândva cărbune și gaze
naturale în cantități vaste pentru a alimenta industria grea. Dar baza europeană
de combustibil a fost în mare măsură epuizată în anii '80, forțând Rusia să se
bazeze pe depozitele siberiene, mult mai îndepărtate de centrele industriale.
 Rusia se bazează pe veniturile energetice pentru a întreține cea mai mare parte a
creșterii sale. Rusia are o abundență de petrol, gaze naturale și metale prețioase,
care reprezintă o pondere majoră a exporturilor Rusiei. Începând cu 2012,
sectorul petrolului și gazului reprezenta 16% din PIB, 52% din bugetul federal și
peste 70% din totalul exporturilor. Dependența Rusiei de resursele sale a făcut-o
să devină o țintă evidentă pentru sancțiunile economice impuse de alte state,
mai ales de către SUA. Într-adevăr, investițiile noi s-au dezvoltat lent în Rusia, iar
sancțiunile au fost menționate ca o posibilă cauză. Ratele dobânzilor ridicate alor
Băncii Centrale, introduse ca parte a unui program de menținere a inflației
scăzute și pentru a ajuta țara să rămână „invulnerabilă” la șocurile geopolitice
exterioare au fost, de asemenea, considerate o posibilă cauză, în condițiile
devalorizării combustibililor fosili. Impactul mișcării globale de adoptare a
resurselor energetice „verzi”, dar și de limitare a exploatării de noi alte resurse în
favoarea reciclării și reutilizării este un factor de risc major pentru Rusia, al cărei
PIB se datorează în proporție de circa 60% resurselor sale naturale, după
estimările Ministerului Mediului.
Totodată, în ciuda faptului că se întinde pe nu mai puțin de 11 fusuri orare, peste
75% din teritoriu îl constituie tundra și permafrostul virtual nelocuibile, o parte
dintre care se transformă în terenuri mlăștinoase pe parcursul verii, îngreunând
comerțul intern. Deși Rusia ocupă, după unele studii, al treilea loc în clasamentul
global al suprafeței de teren arabil, cuprinzând un segment considerabil al
centurii europene de cernoziom, până la Câmpa Siberiei, majoritatea teritoriului
destinat agriculturii este concentrat în partea de sud-vest a statului. Climatul din
restul statului nu este unul propice practicii agricole, întrucât iernile lungi, cu
temperaturi mult sub punctul de îngheț nu permit recolte anuale multiple.
Așadar, spațiul cultivat din proximitatea cu Ucraina, Regiunea Caucaz și Asia
Centrală este vital pentru obținerea hranei necesare populației, care, din cauza
infrastructurii care nu se extinde până la așezările umane distale, este inegal
accesibilă. Totodată, zonele limitrofe sunt marcate de conflicte, în special cu
Ucraina (pentru Peninsula Crimeea) și cu grupările etnice musulmane de-a lungul
graniței cu regiunea Caucaz și Asia Centrală.
 Timp de aproape opt secole, Rusia a fost subiectul unei evoluții relativ ciclice: s-a
ridicat din haos, s-a întors ca putere regională și uneori chiar globală, a crescut
agresiv pe măsură ce sistemul devenea din ce în ce mai labil și apoi a suferit un
colaps înainte de a se ridica din nou. Ciclul se referă mai puțin la alegerea politică
și mai mult la constrângerile geografice. Din punct de vedere geopolitic, Rusia
operează dintr-o poziție inerent defavorabilă.
Comerțul pe uscat este îngreunat de condiția și de dezvoltarea insuficientă a
infrastructurii, care necesită alocarea de fonduri substanțiale. Partea europeană
a Rusiei are trei puncte potențiale din care să poată accesa comerțul maritim
global. Unul este prin Marea Neagră și prin Bosfor, o strâmtoare controlată de
Turcia, care poate fi ușor închisă Rusiei. Un altul este din Sankt Petersburg sau
din Kaliningrad, de unde vapoarele pot naviga prin apele daneze, dar acest pasaj
poate fi blocat și el cu ușurință. Al treilea este traseul lung al Oceanului Arctic,
 pornind de la Murmansk și apoi extinzându-se prin apele teritoriale ale
Groenlandei, Islandei și Regatului Unit, însă tranzitul este unul dificil și costisitor.
Accesul maritim la porturile din Extremul Orient și la Oceanul Pacific al orașelor
Vladivostok și Nakhodka este prea expus în fața Statelor Unite ale Americii și a
aliaților lor japonezi, care au dispute teritoriale cu Rusia asupra Insulelor Kurile,
care separă Marea Ohotsk de Oceanul Pacific.

B. Statele Unite ale Americii

o Semnificația termenilor:
 Sintagma self-made man este o expresie clasică, inventată la 2 februarie 1832 de
Henry Clay în Senatul Statelor Unite, pentru a descrie indivizii a căror origine a
succesului este imanentă, nu rezidă în condiții exterioare.
Benjamin Franklin, unul dintre părinții fondatori ai Statelor Unite, a fost descris
drept cel mai ilustrativ exemplu al self-made man. Inspirat de autobiografia lui
Franklin, Frederick Douglass a dezvoltat noțiunea într-o serie de prelegeri care s-
au desfășurat pe parcursul câtorva decenii începând din 1859. Inițial, termenul se
referea la un individ care progresa de la un fundal modest sau din circumstanțe
oneroase până la prodigiozitatea financiară, în domeniul politic sau de altă
natură prin cultivarea calităților, cum ar fi perseverența și munca asiduă, spre
deosebire de atingerea acestor obiective prin avere moștenită, legături de familie
sau alte prerogative. Până la mijlocul anilor ’50, succesul în Statele Unite a
implicat în general „succesul în afaceri”.
După cum putem vedea cu ajutorul a numeroase exemple de-a lungul istoriei, un
self-made man trebuie să depășească adesea obstacole mari pentru a-și atinge
obiectivele. Astfel de oameni își ating succesul prin educație, laboriozitate și
voință nestăvilită. De fapt, povestea acestora întruchipează scopul fiecărui om:
de a deveni cârmuitorul propriului destin.
Arhetipul de self-made man este legat în mod inextricabil de cel al „visului
american”. Visul american este un fel de idee națională care întruchipează
idealurile democratice de libertate și egalitate a șanselor. Esența sa este aceea de
a oferi cetățenilor de fiecare rang, independent de statutul lor social, sentimentul
că pot atinge un nivel mai înalt de trai. Acest vis oferă indivizilor speranța
succesului, în pofida rasei, religiei sau istoriei de familie. Ideea visului american
este înrădăcinată în a doua teză din Declarația de Independență care afirmă că
„toți oamenii sunt creați egali”, că „sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite
drepturi inalienabile”, că printre acestea se află „viața, libertatea și căutarea
fericirii.”
Filozofia laissez-faire a unei societăți libere prevede o drastică repudiere a
tuturor privilegiilor, egalizarea oportunităților și eliberarea energiilor umane în
beneficiul maxim reciproc al tuturor membrilor. Noțiunea de self-made man este,
așadar, aglutinată dogmei capitalismului american.
În istoria intelectuală și culturală a Statelor Unite, unele personalități au criticat
ideea de self-made man drept arhetip sau ideal cultural ca fiind un mit sau un
cult.
  Melting pot-ul (creuzetul) este o metaforă monoculturală pentru o societate
eterogenă devenită din ce în ce mai omogenă, diferitele elemente „topindu-se”
într-o cultură comună sau viceversa, pentru o societate omogenă devenind mai
eterogenă prin afluxul de elemente alogene din medii culturale diferite,
posesoare a potențialului de a crea distonanțe prin raportare la cultura
anterioară. Istoric, este adesea folosit pentru a descrie integrarea culturală a
imigranților în Statele Unite.
Metafora de topire a fost folosită până în anii 1780. Termenul exact de melting
pot a intrat în uz general în Statele Unite, după ce a fost folosit ca metaforă care
descrie o fuziune de naționalități, culturi și etnii în piesa de teatru cu același
nume din 1908.
În ceea ce privește imigranții din Statele Unite, procesul de melting pot a fost
asociat cu americanizarea, adică asimilarea culturală și aculturația. Metafora
creuzetului implică atât sinteza culturilor, cât și împletirea etniilor, totuși
asimilarea sau aculturația putând apărea și fără metisaj. Astfel, afro-americanii
sunt complet integrați cultural în instituțiile și culturile americane. Cu toate
acestea, la mai bine de un secol de la abolirea sclaviei, căsătoriile dintre afro-
americani și alte etnii este mult mai puțin obișnuită decât între diferite etnii albe
sau între etniile albe și asiatice. Mariajele între albi și non-albi, și mai ales afro-
americani, au fost tabu în Statele Unite pentru o lungă perioadă de timp și ilegale
în multe state americane (prin legile anti-miscegenație) până în 1967.
Dezideratul asimilării și a modelului de melting pot a fost respins de către
susținătorii multiculturalismului, care au sugerat metafore alternative pentru a
descrie societatea americană actuală, cum ar fi un mozaic, un bol de salată sau
un caleidoscop, în care se află diferite culturi se amestecă, dar rămân distincte
sub unele aspecte. Melting pot-ul continuă să fie utilizat ca model de asimilare în
discursul vernacular și politic, împreună cu modele de asimilare mai incluzive în
dezbaterile academice privind identitatea, adaptarea și integrarea imigranților în
diferite sfere politice, sociale și economice, ca reacție la valurile recente
îngrijorătoare de șovinism și xenofobie.

1) Societatea Statelor Unite se bazează pe cultura occidentală dezvoltată cu mult înainte ca

acestea să devină o țară cu propriile caracteristici sociale și culturale, precum dialectul,
muzica, artele, obiceiurile sociale, bucătăria, folclorul etc. Astăzi, Statele Unite ale
Americii sunt o țară diversă din punct de vedere etnic și rasial, ca urmare a imigrației pe
scară largă din numeroase state de-a lungul istoriei sale relativ scurte, însă marcate de
evenimente majore, cu un impact semnificativ asupra istoriei mondiale.
Rădăcinile europene ale Statelor Unite se trasează la englezii stabiliți în America în
perioada colonială, când statul se afla sub stăpânire britanică. Diferitele grupuri etnice
engleze, spre deosebire de celelalte popoare din Insulele Britanice, au fost majoritare în
secolul al XVIII-lea și au reprezentat 47,9% din procentul populației totale de 3.9
milioane. Aceștia constituiau 60% dintre albi la primul recensământ în 1790 (%: 3,5
galezi, 8,5 scoțieni Ulster, 4,3 scoțieni, 4,7 irlandezi, 7,2 germani, 2,7 olandezi, 1,7
francezi și 2 suedezi). Grupul etnic englez a contribuit decisiv la mentalitatea și
atitudinile culturale și sociale care au evoluat în caracterul american. Populații mari de
imigranți non-englezi din anii 1720 până în 1775, precum germanii (100.000 sau mai
mult), irlandezii scoțieni (250.000), au îmbogățit și modificat substratul cultural englez.
Perspectiva religioasă cuprindea câteva versiuni ale protestantismului (doar 1,6% din
populație erau catolici englezi, germani și irlandezi).
Democrația jeffersoniană a adus o inovație culturală de bază pentru SUA, care este încă
o parte centrală a identității țării. Notele lui Thomas Jefferson despre statul Virginia au
fost probabil prima critică influentă de natură culturală internă a unui american, fiind
scrisă ca reacție la părerile unor europeni influenți că flora și fauna, inclusiv oamenii, din
America erau degenerate.
Cultura americană include atât elemente conservatoare, cât și liberale, competitivitate
științifică și religioasă, structuri politice proprii, asumarea riscurilor și libera exprimare,
elemente materialiste (deseori criticate pentru îmbrățișarea consumerismului) și morale
caracteristice. În ciuda anumitor principii ideologice coerente (de exemplu,
individualism, egalitarism și credință în libertate și democrație), cultura americană are o
varietate de expresii datorită amplorii geografice și a diversității demografice.
Flexibilitatea culturii din SUA și natura sa profund simbolică determină unii cercetători să
clasifice cultura americană ca o identitate mitică.
Influențe culturale majore au fost aduse de imigrația la scară largă, în special din
Germania în mare parte a teritoriului, Irlanda și Italia în partea nord-estică, Japonia în
Hawaii. Cultura latino-americană este deosebit de pronunțată în fostele zone coloniale
spaniole, dar a fost introdusă și de imigrație, precum culturile asiatice-americane (în
special pe coasta vestică).
Cultura aborigenă rămâne predominantă în zonele cu populații mari neperturbate sau
relocate, inclusiv guvernul tradițional și organizarea comunală a proprietăților acum
gestionate legal de rezervațiile de amerindieni (rezervații mari fiind mai ales în partea
vestică, în special în Arizona și în Dakota de Sud). Soarta culturii indigene după contactul
cu europenii este destul de variată. De exemplu, cultura Taíno în teritoriile din SUA este
aproape dispărută și, la fel ca majoritatea limbilor autohtone, limba Taíno nu se mai
vorbește. În schimb, limba și cultura hawaiiană a supraviețuit și s-a amestecat cu cea a
imigranților din Statele Unite continentale (începând înainte de anexarea din 1898) și
într-o anumită măsură a imigranților japonezi. Imaginea culturii hawaiiene este deseori
redată în mass-media prin stereotipuri recognoscibile, precum surful sau tradițiile
specifice. Majoritatea limbilor native din ceea ce este acum teritoriul SUA au dispărut,
iar dominanța culturală și economică a limbii engleze amenință pe cele supraviețuitoare.
În mod tradițional, Statele Unite au fost percepute drept un melting pot, imigranții
contribuind la, dar, în cele din urmă, asimilând cultura americană. Cu toate acestea,
începând cu anii ’60 și continuând și în zilele noastre, țara tinde spre diversitatea
culturală, pluralismul și imaginea unui „bol de salată”. De-a lungul istoriei țării, anumite
subculturi (bazate pe etnie sau alte caracteristici comune) au dominat anumite cartiere,
doar parțial asimilând cultura mai largă. Datorită vastității culturii americane, există
multe subculturi sociale integrate, dar unice în Statele Unite, unele care nu sunt legate
de poziția geografică. Afilierea culturală a unei persoane din Statele Unite poate depinde
de clasa socială, de orientarea politică și de o multitudine de caracteristici demografice,
 cum ar fi istoricul religios, ocupația și apartenența la grupul etnic. Coloniștii din Statele
Unite au pus bazele statului vest-african Liberia, acum independent.

2) După dizolvarea Uniunii Sovietice, în 1991, eveniment care a pus capăt Războiului Rece,
lumea rezultantă a fost considerată în trecut de unii drept o lume unipolară, cu Statele
Unite ca unică „superputere” rămasă. În 1999, Samuel P. Huntington a scris: „Statele
Unite, desigur, sunt singurul stat cu preeminență în fiecare domeniu al puterii –
economic, militar, diplomatic, ideologic, tehnologic și cultural - cu accesul și capacitățile
de a-și promova interesele în practic toate părțile lumii ”.
Din punct de vedere geopolitic, Statele Unite sunt un centru de iradiere a operațiunilor
economice globale, dar și o fortăreață militară. Statul dispune de o abundență de
resurse și numeroase artere economice precum căi navigabile și porturi, iar singurele
țări care au graniță pe uscat cu acesta sunt Canada și Mexic, națiuni relativ pașnice.
Din punct de vedere demografic, SUA este singura națiune simultan mare, tânără și înalt
educată. Forța de muncă din SUA este a treia cea mai mare din lume, a doua cea mai
tânără, printre cele mai educate în termeni de ani de școlarizare și cea mai productivă
printre puterile globale, iar, după unele pronosticuri, este singura forță de muncă majoră
care va crește pe parcursul acestui secol.
Statele Unite sunt de departe lideri mondiali în materie de „soft power”. Țara primește
încă mult mai mulți imigranți în fiecare an (1 milion) decât oricare altă țară din lume.
Statele Unite își adjudecă primul loc în domeniul tehnologiei de ultimă generației (Silicon
Valley), finanțelor și afacerilor (Wall Street), industriei divertismentului (Hollywood) și
învățământului superior (17 din primele 20 de universități din lume). Statele Unite au un
profil comercial aparținând prin excelență conceptului de „First World” (exporturi
masive de bunuri de consum și tehnologie și importuri de resurse naturale).
SUA este în continuare liderul mondial pentru investiții străine directe (FDI), de circa
$180 miliarde de dolari americani. Statele Unite, cu un buget anual alocat forțelor
armate de aproximativ $650 miliarde de dolari americani, sunt, incontestabil, cea mai
mare putere militară (inclusiv nucleară) a lumii. PIB-ul statului ($20,5 trilioane de dolari
americani) este de aproape două ori mai mare decât PIB-ul Chinei, a doua țară din
clasament. Ca „prima nouă națiune”, aceasta are, după unii analiști politici, cea mai
lungă democrație funcțională din lume și una dintre cele mai performante într-o lume cu
țări semi-democratice sau nedemocratice. Piața sa bursieră, aflată la cel mai ridicat nivel
din toate timpurile, reflectă în continuare hegemonia americană a economiei globale.