“Făclie de veghe pe umezi morminte,

Un sunet de clopot în orele sfinte,

Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.”
(Mortua est!)

1
 “El și numai el, ne-a ajutat să întelegem bătaia
inimii. El ne-a luminat întelesul și bucuria nenorocului de a fi român.”
(Mircea Eliade)

Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850.

Este al şapte-lea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici,
provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al
Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Îşi
petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părinteasca şi prin
împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii
şi cu natura. Această stare o evocă cu adîncă nostalgie în poezia de
mai târziu (“Fiind băiat păduri cutreieram...).
Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi.
Termină clasa a IV-a clasificat al cinci-lea din 82 de elevi după care
face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca
privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca
funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau
pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu.
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În
ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot
o broşură, “Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi
poezia “La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici.
La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista
“Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia “De-aş avea”. Iosif
Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi,
mai tîrziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în
“Familia” încă 5 poezii.
Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-
Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact
direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti. A
intenţionat să-şi continue studiile, dar nu-şi realizează proiectul.
Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi

2
sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale.
Continuă să publice în “Familia“, scrie poezii, drame (Mira),
fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face
traduceri din germană.
Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor
extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de
la alte facultăţi. Activează în rîndul societăţilor studenţeşti, se
împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle;
începe colaborarea la “Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în
ziarul “Albina” din Pesta.
 Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o
bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu
regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.
Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al
Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele
Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul “Curierul de Iaşi “. Continuă să publice
în “Convorbiri Literare”. Devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl
introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură; are
necazuri în familie; este îndrăgostit de Veronica Micle.
În 1877 se mută la Bucureşti, unde pînă în 1883 este redactor,
apoi redactor-şef la ziarul “Timpul“. Desfăşoară o activitate
publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum
scrie marile lui poeme (Scrisorile, Luceafărul etc.).  
În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind
internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În
decembrie îi apare volumul “Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate
de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui
Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi
cu argumente în acest sens.
În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin sau practic
deloc.  Mihai  Eminescu se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi
interpretate diferit în mai multe surse la 15 iunie 1889 (15  iunie, în
zori – ora 3) în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormîntat la
Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la
Şcoala Normală de Institutori.
În “Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), G. Călinescu a scris
aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului: “Astfel se stinse
în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va
ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi
peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea

3
va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă
toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria
parfumurilor sale“.

                                  “Eminescu e tot ce ne-a rămas neîntinat

din apele, din cerul și din pământul nostru românesc” .( Mircea
Eliade)

Poezii

Ce te legeni?... 

- Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?
- De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.
Bate vântul frunza-n dungă -
Cântăreţii mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte -
Iarna-i ici, vara-i departe.
Şi de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!

4
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândurele,
Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele.
Şi se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Şi mă lasă pustiit,
Vestejit şi amorţit
Şi cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numai cu el!

Cu mâine zilele-ţi adaogi... 

Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine

În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El şi răsare undeva.

Se pare cum că alte valuri

Cobor mereu pe-acelaşi vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleaşi frunze cad.

Naintea nopţii noastre umblă

Crăiasa dulcii dimineţi;
Chiar moartea însăşi e-o părere
Şi un vistiernic de vieţi.

Din orice clipă trecătoare

Ăst adevăr îl înţeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Şi-nvârte universu-ntreg.

De-aceea zboare anu-acesta

Şi se cufunde în trecut,
Tu ai ş-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.

Cu mâine zilele-ţi adaogi,

5
Cu ieri viaţa ta o scazi,
Având cu toate astea-n faţă
De-a purure ziua de azi.

Priveliştile sclipitoare,
Ce-n repezi şiruri se diştern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern.

Dorinţa 

Vino-n codru la izvorul

Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,

Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben

Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci...

Vom visa un vis ferice,

Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.

Glossă 

6
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,

În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă

Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

7
Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii

La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,

De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,

De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

8
Floare-albastră 

- Iar te-ai cufundat în stele

Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare

Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,

Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

- Hai în codrul cu verdeaţă,

Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,

Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti

Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură

Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,

9
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit

Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,

Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,

Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

Înc-o gură - şi dispare...

Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

..............

Şi te-ai dus, dulce minune,

Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!

La mormântul lui Aron Pumnul 

Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,

Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea!

Metalica, vibrânda a clopotelor jale

Vuieşte în cadenţă şi sună întristat;
Căci, ah! geniul mare al deşteptării tale
Păşi, se duse-acuma pe-a nemuririi cale
Şi-n urmă-i ne-a lăsat!

Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt şi mare,

Col? unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor,

10
Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare
Şi-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare,
Cununi de albe flori!

Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,

Te plânge-n tânguire şi locul tău natal;
Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburare
O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare
Ce-i simţ naţional!

Urmeze încă-n cale-ţi şi lacrima duioasă,

Ce junii toţi o varsă pe trist mormântul tău,
Urmeze-ţi ea prin zboru-ţi în cânturi tânguioase.
În cânturi răsunânde, suspine-armonioase,
Colo, în Eliseu!...
Sara pe deal 

Sara pe deal buciumul sună cu jale,

Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,

Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,

Streşine vechi casele-n lună ridică,
Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare

Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curând satul în vale-amuţeşte;

Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte:
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul

Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?

11
Trecut-au anii... 

Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri

Şi niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,

Abia-nţelese, pline de-nţelesuri -
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri,
O, ceas al tainei, asfinţit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieţii,

Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereţii

Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!

15 ianuarie 2013
Astăzi se implinesc 163 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu

12
 “Părea un tânăr voevod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.”
(Luceafărul)

13
 …. .……………………………
De ce nu am aripi sa zbor ! 
M-as face un flutur usor, 
Un flutur usor si gentil 
Cu suflet voios de copil, 
M-as pune pe-o floare de crin, 
Sa-i beau sufletelul din san, 
Caci am eu pe-o floare necaz: 
Frumoasa-i ca ziua de azi

14
 (Frumoasă-i)

“Geniul omenesc nu va putea nicicând nascoci

inventii mai desavârsite ca acelea create de natura, în
care nu lipseste nimic si nimic nu-i de prisos.”

15
 (Leonardo da Vinci)

“Și cât de viu s-aprinde el

În orișicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.”

16
 (Luceafărul)

Ce spun criticii despre poetul

Mihai Eminescu…

“Ape vor seca in albie si peste locul ingroparii

sale va rasari padure sau cetate si cate o stea va
vesteji in departari, pana ce acest pamant sa-si
stranga toate sevele si sa le ridice in teava subtire
a unui crin de taria parfumurilor sale."
(G.Calinescu)

" Prin creatia sa, Mihai Eminescu, ramane

intr-adevar cel mai mare poet al neamului"pe care
l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate pamantul
romanesc". (G.Calinescu)"

“Nebunie? Poate ca in conceptia noastra a

tuturor este nebunie, dar Eminescu a prins
adevaratul sens al lumii si al vietii…”(Titu
Maiorescu)

17
 Nazuind necontenit spre un plan de viata
superior etic si artistic,cautậnd cu patos adevarul
si refuzậnd consecvent compromisul,Eminescu s-
a aflat in permanent conflict cu lumea vremii sale
Mihai Eminescu
din pricina a fost o personalitate
nonconformismului,a coplesitoare.Ca
sinceritatii in
poet s-a remarcat prin forta de sinteza a
faptele de viata si a inaltimii de gậndire.izvoarelor autohtone
si universale,prin imaginatie bogata si fantezie creatoare,prin
inaltarea filosofica si printr-o viziune cosmica si mitologica
Mihai Eminescu a fost o personalitate
asupra omului.De asemenea,el a scris si proza,in special
coplesitoare.Ca
fantastica,dar acestea poet s-amai
au stat remarcat
mult timpprin forta de
in umbra
sinteza a izvoarelor
poeziilor sale,doar autohtone
in ultima si
vreme recậstigậndu-si adevarata
universale,prin imaginatie
lor recunoastere. bogata si fantezie
creatoare,prin inaltarea filosofica si printr-o
viziune cosmica si mitologica asupra omului.De
asemenea,el a scris si proza,in special
fantastica,dar acestea au stat mai mult timp in
umbra poeziilor sale,doar in ultima vreme
recậstigậndu-si adevarata lor recunoastere.

In memoriam Mihai Eminescu

Prof. Sanda Ana-Maria

18