Oda in metru antic

Romantismul este un curent literar apărut în Franța la inceputul sec 19

ca reactie impotriva clasicismului, fiind prefigurat de „poezia ruinelor”
din lirica britanica. Una dintre trasaturile cele mai importante este
nerespectarea legii celor 3 unitati, cronotopul fiind instabil.
O poezie apartinand acestui current literar este si “Oda in metru antic”.
Publicata in decembrie 1884, initial a fost conceputa ca o oda clasica
adresata lui Napoleon si avand ca model scrierile poetului Horatiu.
Poezia este o meditatia filozofica pe tema conditiei geniului.
Titlul evidentiaza antiteza dintre cuvantul “Oda”, care inseamna lauda si
tristetea sfasietoare a eului liric, distrus dupa sfarsitul povestii de iubire
din opera.
Tematic, poezia comunica amaraciunea si suferinta provocata de
constiinta dezacordului dintre sine si lume, ducand in final la indifferent
superioara in fata spectacolului lumii.
Din punct de vedere compositional poezia poate fi incadrata in 5 parti.
In prima strofa, imperfectul sugereaza valoarea durative si dezvaluie
ipostaza romantic a geniului tanar. Imaginile artistice vizuale ajuta la
conturarea portretului liric al geniului tanar: “Nu credeam sa-nvat a
murii vreodata/Pururi tanar, infasurat in manta-mi/Ochii mei naltam
visatori la steaua singuratatii.
In strofa a doua apare pronumele personal la pers a doua, “tu” intr-un
context al repetitiei, fapt ce sugereaza ideea de extaz si agonie a
iubiri.Eul liric constientizeaza ca este efemer si ca are de platit prin
suferinta aspiratia catre propriul vis. Dativul posesiv subliniaza valoarea
expresiva a metaforei: “cale-mi”.
In strofa a 3a predomina simbolurile mitologice. Ele evidentiaza
revelatia iubirii ca suferinta, ca dor nemarginit, dar zadarnic ,
consumandu-I fiinta “jalnic ard de viu”; metaphoric reactiie par
fiziologice, evocarea acestora sugerand o suferinta perpetuua, ce sfasie
existent eului liric. Sintagma apele marii cu ecouri din poezia latina face
trimitere la posib elem primordial de a alina mistuirea interioara.
Asocierea celor 2 simboluri mitologice contradictorii reflecta
universalittea suferintei generate de eros.
Poetul traieste un fenomen de autodevorare: zbaterea seste echivaa este
adancita de disocierea dintre eu-l normal si supra eu, avand consiinta
dedublarii.
In strofa a 4-a, motivul ochilor exprima superioritatea acestora in mod
dual: ochii reprezinta atat ipostaza de agentii ai cunoasterii, dar
genereaza si erosul. Astfel sentimentele si cugetarea se contopesc in
profunzime. Eul liric doreste sa reinvie sufleteste asemenea pheonixului.
In final, personificarea “nepasare trista” este echivalata cu indiferenta cu
pregatirea trecerii in suferinta odata cu regasirea de sine: “ca sa pot muri
linistit, pe mine/Mie reda-ma”.
Impletind suferinta cu setae mistuitoare de regasire a propriului eu,
Eminescu apare in statuarea lui frumoasa de erou antic, singur intre
pamant si stele.