"Valurile morții "

De Dârlea Andrei

Ale valurilor spumă ne atinge malul sfânt,

Și ne udă a noastră vină, și ne scapă de acest gând,
Iar a norilor podoabe scapără acele valuri,
Și vine, chiar mai puternic, să ne atingă a noastre maluri!

Iar a soarelui lumină se întunecă treptat,

Și devine a noastră lume mult prea greu de controlat,
Iar în orizont, îndepărtare, începe astăzi acea furtună,
Ce ne îngroapă prea macabru, ne îngroapă ușor în umbră .

Iar acum, de peste munți, se aude puternica corvoadă,

Și se știe, prea macabru, valurile morții ne caută cabană,
Iar a valurilor ape se retrag încetișor,
Și revin rapid din zare, devenind uzurpator!

Meșterii de prin sate caută copaci de lemn,

Căutând și făcând schițe pentru un coșciug de lemn,
Căci valurile morții noastre vin, pătrund ca printre noi,
Asta ne-a fost viața noastră, ne îndreptăm spre un plan doi!

Valurile morții pătrund cu o tornadă,

Un tsunami mare bate la poarta noastră,
Iar uraganul vine, vine atât de rău,
Și ne termină viața, uitând de tot ce-i rău!

"Valurile florilor"

Ale valurilor lume ne conduce spre frumos,

 Clădind un oraș vechi, dar prea frumos,
Iar din adâncuri pline de mister si groază,
Se înalță un copac cu flori ce imită chipuri de mireasă!

Deși totul pare straniu, dramatic și uzurpator,

Valurile mării ne inundă cu frumos, încântător,
Decorând a noastre vieți cu puterea lor măiastră,
Ne clădesc din flori poduri, munți chiar și-o casă!

Iar a soarelui căldură ne atinge încetișor,

Declarându-se orbit de culoarea florilor,
Trimițând semne și unde cu radiații violet,
Să imite a florilor putere, dată de culoarea violet!

Valurile florilor ne urcă spre un munte,

Formând un pod de flori , de umbre,
Și înconjoară muntele cu puterea lor,
Formând un peisaj superb clădit de culoarea florilor!

Valurile florilor pătrund cu o tornadă violet,

Un tsunami galben umple al fetelor piept,
Un uragan verde devine prea maiastru,
Și ne umple viața, căzând pradă-n albastru!

"Valurile vieții "

Ale valurilor lumină ce pătrunde a noastre geamuri

Ne scoate din întuneric , ne aprinde a noastre faruri,
Iar a caselor copiii cresc mai mari ca niciodată,
Și învață, ne învață să trăim ca niciodată!
 O lumină se arată într-un comunicat al oceanelor vestite,
Ea ne aduce nouă daruri multe, dintre care mai sfințite,
Iar a soarelui lumină crește câte încetișor,
Și devine a noastră lumea mult prea plină, încetișor!

Valurile vieții ne aduc copii mereu,

Meșterii de prin sate caută copaci din greu,
Să le facă acestor ființe iesle, case și regate,
Iar aceste vești superbe devin mult prea minunate!

Iară muntele cel scund și uitat de viața sfântă,

Când se uită spre a lui sat, vede totul cum triumfă,
Și se înalță spre a lui cer, cerând copiii să-l triumfe,
Și devine, astfel, cel mai frumos din lume munte!

Valurile vieții pătrund cu o tornadă de copii,

Un tsunami mare ne umple de copii,
Un uragan măiastru ne arată calea sfântă,
Iară viața noastră, plină de copii, ne arată, astfel-- cum să fim copii!

"Valurile uitate"

Viața e ca și un vapor ce stă să navigheze,

El stă în port și se slăbește , fiind gata mereu să se reformeze,
El este împins de valurile uitate ale mării gri,
Dar e împins spre moarte, el este împins spre gri!

Pe acest vapor se întâmplă tot-- se nasc și mor copii,

Se nasc și mor adulți, se îneacă și ard copii,
 Totul este atât de scump, atât de crud,
Încât și cei mai răi ar fi mai buni acum-- totul este atât de crud!

Iar noi, umili din fire, suntem pe acest vapor,

Pierduți, uitați pe mare, toți oamenii spun:MOR!
Sfârșitul vine noaptea, uitat în colivie,
Uită-te pe mare, e un ghețar ce vine.

E numai vina noastră, am uitat de valuri, de lumină și de tot,

Așa ne este prea semnat coșmarul, în curând vom pierde tot!
Valurile uitate ne trimit ghețarul, atât de mare , de impunător,
Încât eu îmi văd prea urât amarul, în curând voi spune: MOR!

Valurile uitate vin cu o tornadă de ghețari ,

Un tsunami vine cu un destin plin de clopotari,
Un uragan măiastru distruge al nostru sat, numit vapor,
Oamenii cei simpli acum vor spune : MOR!

"Valurile pământului , valurile cerului"

Ne este scris în constelații și în stele,

Al nostru a devenit pământul, toate cele!
Noi din pământul sfânt ne tragem în această viață,
Iar de cer ne temem, știm că capturează!

Valurile pământului ne nasc, suntem copiii pământului cel sfânt,

Valurile cerului ne nasc, suntem copiii cerului cel sfânt,
Valurile celor două imposibile minuni ne sunt bunici, părinți,
Iar noi, acum, suntem datori să-i facem și copii!
Pământul din negru va deveni iar verde când vom păși pe el,
Iar cerul plin de nori, el se va însenina, doar privind spre el,
Toată natura ne vede împreună, ne este aliatul cel dintâi,
Iar noi, umili din fire, suntem doar niște pui!

Ale tale buze sunt două perechi de stele,

Sunt necompletate, mai trebuiesc încă două stele,
Al tău chip este aur pur, diamant prea scump,
Iar al tău păr este un album, atât de scump…

Valurile pământului ne construiesc o casă minunată,

Iar valurile cerului ne aduc lumină în casă,
Iar noi suntem datori să ne iubim până la sfârșit,
Dar eu am o veste, noi nu avem sfârșit!

“Ne vedem…”
De Dârlea Andrei

Se aud sicriele cum vin, în toamnă,

Când natura cade liniștit,
Măcar curcubeul să răsară
După ploaia ce ne-a învestejit!

Și sap cu mâinile în pământul ud,

Poate găsesc iubirea,
Poate o găsesc luptând,
Ca să îți zăresc privirea!

Se aud conflicte si blesteme,

Când totul pare fericit la noi,
Măcar iubirea să triumfe
După zidul dărâmat dintre noi doi!

Și caut dărâmat și trist iubirea,

 Poate găsesc ce tu nu știi,
Poate îți zăresc ostentativ privirea,
Iar viața mea nu-mi va mai fi gri!

Se aud sunete de nuntă,

Când totul mare un coșmar ,
Măcar povestea noastră să se audă
Și să uităm ce înseamnă clopotar!

Și scriu cu mâna însângerată,

Poate ne vedem noi printre sfinți,
Acum, te las cu viața ta frumoasă,
Viața mea e atât de încărcată de culoarea gri!

Si ne vedem… ne vedem pe alt tărâm uitat,

Mi-a făcut plăcere… Acum, te las în iad !

Citesc...
Iar dinspre tâmpla dreaptă se aud sonate,
Dinspre tâmpla stângă se aude liniștea.
Dinspre ochiul drept se aud lacrimi,
Dinspre ochiul stâng se aude fericirea.
Simt o durere nebănuită, nemaiîntâlnită,
pun mâna pe rană...În speranța că va dispărea.
Mă ridic de pe scaunul vechi și prăpădit...
câte foi sunt în jur...
să nu le calc, după aceea plâng.
Ce oglindă ciudată am, mă văd plângând...
Nici părul negru nu mai e la fel,
ce riduri îmi face această oglindă spartă.
Aud un sunet necunoscut...
Ce tare și insuportabil este...
Îl simt ca o povară în urechi,
 este ca o sticlă spartă de-un perete.
Mi-au dispărut foile...
Mi-au dispărut cărțile...
Iar pe jos văd cioburi, cioburi de sticlă neagră,
se transformă într-o prințesă albă.
Mă așez pe patul plin de cioburi,
Poate o să adorm...
Nu, nu pot...
Simt cum cad în abis,
cioburile dansează regește,
oglinda imi reflectă cel mai tragic vis,
ceva se aude-n taină... "Zâmbește!"...

"Amintiri firave",
Dârlea Andrei
Mergeam târâș pe-al tău trup,
cautam tot felul de miresme,
înghețat de-al tău perfect parfum,
pictam cu foc portretul artistului la tinerețe
ce astăzi, trist și singur, mai cântă
doine pe un trup dezacordat,
ghidat de multiforme... cade în păcat.
Blocat mă simt pe-al tău trup,
labirintul sânilor m-apasă,
topit de-al tău perfect păr brun,
clădesc cu gheață amintirea arsă
ce astăzi, tristă și mâhnită, se transformă
În luptă otrăvită, de șoaptă îngrozită,
căutând, căutând un rost in lumea asta
arsă de minune, lipsită de părți bune,
în care ne-am format amintiri firave,
amintiri ce domină întreaga noastră jale.
 Mergeam triumfător pe-al tău trup,
găsit-am tot felul de povețe,
topit, înghețat și de bun augur,
mâzgâleam amintirea tinereții mele
ce încă mai răzbate prin lumini și șoapte,
cântă încă doine minunate
pe-al tău trup ca floarea tristă,
dar zărește amintiri firave
ce înfloresc întreaga noastră mare.
Amintirile firave mai domină și acum eterna noastră mare,
ale cărei valuri triste plâng suspecta noastră moarte!

"Amintiri parfumate",
Dârlea Andrei

Câmpul este mult mai magic

atunci când florile respiră,
iar soarele, în ritmul său cel tragic,
trimite doar unde se lumină
ce călătoresc prin conflicte, intuneric,
și, în final, devin o comoară
ce umple lumea cu o iluzie parfumată!
Pădurea este mai frumoasă
atunci când tu pășești buimacă printre sutele de crengi,
cu trupul tău frumos, de parcă
rochia ta este spectacolul luminilor întregi,
iar caprioara nu mai moare, copilul nu mai plânge,
arma suferă lezată, fiind roasă de umbre.
Acum, privind frivol către natură,
mă cuprinde teama...
Ce n-aș da să te mai văd în casă
sorbindu-ți rar cafeaua...
Dar știu... tu acum ești mama natură,
cauți să ne imbălsămezi cu a ta făptură.
Tot ce mi-a rămas este natura...
Natura ce a pornit în mine amintiri
și m-a lăsat gandindu-mă întruna,
cum era să te mai văd că vii?
și să-ți simt parfumul rar de flori,
exact ce simte un copil ce își vede mama,
n-am să te mai las să mori,
vrei să vezi unde ne poartă marea ?
Și mă gândesc la acele amintiri triste,
atunci când tu erai speranță, tu erai destin,
mă fascinai cu al tău parfum intens de frunze,
amintiri parfumate... acestea în viață mă mai țin.
Și acum mai trăiesc acele amintiri parfumate...
Oare voi avea șansa să le trăiesc pe toate ?
Oare voi avea fi în stare să nu uit acel parfum?
Am vreo șansă să nu te transformi în scrum?
Și totuși, de ce ai renuntat la planul tău de o viață,
pentru un simplu om ce trăiește orișice secundă ca pe-o nouă viață?

"Amintiri pierdute",
Dârlea Andrei

Priveam atât de des la apele ce plâng

despărțirea noastră și moartea de cuvânt,
plângeau de parcă le-a murit bunica,
inundând orașe ce nu înțeleg nimica,
orașe ce par hipnotizate, lipsite de
putere, de inimi și de arte,
orașe gri ce plâng la despărțirea cu a lor copii,
copii ce pleacă spre a lor zbor,
încoronați in aur,
dar fără viitor.
Trăiam cu acele ape...eram unul de-al lor,
îmi plângeau suspecta libertate, îmi plângeam
suspectul viitor, căci, dacă e vorba, eu nu
mai am trecut, amintirea tristă astăzi s-a pierdut
în gaura ce apasă întregul nostru glob,
iar munții încep să cadă triști la locul lor,
iar păsările au ajuns să fie zei pe un trecut,
pe care l-am pierdut, amintiri pierdute
astăzi încă plâng.
Atingeam acele ape și totul lua sfârșit,
amintiri pierdute ce încă nu se știu,
destine șterse, eroi necunoscuți, iar noi,
triști si singuri, îngropăm tot ce a fost cuvânt,
tot ce a fost o strofă, tot ce a fost un vers,
amintiri pierdute ce își caută a lor sens,
pierdute în gaura de foc, în stil bacovian,
totul este mort, hipnotizat, barbar, lipsit
de oameni, de amintiri, de iad.
Văd orașe pustii, lipsite de putere,
lipsite de copii, lipsite de moarte,
lipsite de viață, le inund cu lacrimi de pe față
ce îmi curg mereu... mereu,
ele îmi sunt daruri, le voi păzi mereu,
lipsit de libertate, lipsit de viitor,
trăiesc doar în prezent, pe un tragic nor,
iar acum, la un ultim vers...
eu sunt apa ce a plâns mereu.

Amintiri pierdute în abisul tumultos al apelor mele,

îmi amintiti de șoaptă și tăcere, îmi amintiti de ea, de noi...de nimeni...