Teoria Generală a Dreptului

T.G.D- ul ne ajută să înțelegem fenomenul juridic prin însușirea conceptelor și categoriilor

juridice teoretice pe care le elaborează; elaborează și definește norma juridică și raportul juridic,
noțiunea de subiect de drept, noțiunea de răspundere juridică, de aplicare ori interpretare a
dreptului.

Dreptul apare odată cu statul, atunci când societatea umană se structurează în forme de
organizare diferențiate din nevoia reală de a se apăra împotriva celor care atentau la existența
ei și în scopul unei gospodăriri mai bune a resurselor materiale. Nu doar statul poate asigura
forța de constrângere. Armata, biserica, grupuri criminale, economice sau revoluționare pot și
chiar au impus, uneori, regulile lor celorlalți sub amenințarea cu sanctiunea.

Dreptul este expresia voinței și a interesului

Accepțiunile noțiunii de drept

 Dreptul obiectiv este ansamblul tuturor normelor juridice cuprinse în acte normative care
reglementează raporturile sociale și care pot să fie sau să nu mai fie în vigoare. Orice
lege dată pentru a reglementa conduita umană face parte din dreptul obiectiv.

Dreptul pozitiv reprezintă totalitatea normelor în vigoare; este o parte a dreptului obiectiv.

 Dreptul subiectiv reprezintă posibilitatea, facultatea, prerogativele unui subiect de drept

de a avea de a-și valorifica și apăra împotriva altuia un anumit interes legalmente
protejat. Orice drept subiectiv există numai în baza și în conformitate cu un drept
obiectiv care îl prescrie.

Factori de configurare a dreptului.

În literatura de specialitate sunt considerați ca fiind cei mai importanți factori de configurare ai
dreptului următorii:

 mediul natural - particularitățile mediului geografic influențează apariția unor norme

juridice care să reglementeze utilizarea anumitor componente ale respectivului mediu.

 cadrul social economic - reprezintă un important factor de configurare a dreptului

datorită interdependenței între social, economic, juridic.

 cadrul istoric

 cadrul etnic

 cadrul național - care au în vedere condițiile istorice și particularitățile etnico-naționale

ale populației. De pildă, existența unei populații cu o structură etnică omogenă.
  cadrul politic

 cadrul ideologic și cultural

 factorul internațional

 factorul uman

 factorul biologic și fiziologic

..............................................................................................

Capitolul I. - Noţiunea dreptului. (Etimologia şi sensurile termenului “drept”; Conceptul, definiţia şi

constantele dreptului; Ştiinţa dreptului sau ştiinţele juridice (Caracteristici; metode de cercetare;
limbajulşi procesul de cunoaştere); Ştiinţa dreptului sau ştiinţele
juridice; Teoria generală a dreptului în sistemul ştiinţelor juridice. Evoluţia istorică şi trăsăturile Teoriei
generale a dreptului; Normativitatea juridică; Factorii de determinare a dreptului; Fundamentele
dreptului; Principiile dreptului)

Capitolul II - Interdependenţa dintre drept şi stat. (Etimologia, sensurile, definiţia şi constantele

termenului “stat”; Legătura dintre stat şi drept)

Capitolul III - Elemente de istorie şi filozofie a dreptului. (Dreptul şi valorile sociale în contextul culturii şi
civilizaţiei universale. Conştiinţa juridică)

Capitolul IV – Sistemul dreptului (Noţiune, componente, criterii de delimitare)

Capitolul V - Norma juridică. (Normele sociale. Normele juridice. (Definire, caracteristici, clasificare);
Structura logico-juridică a normei juridice (ipoteza, dispoziţia, sancţiunea)

Capitolul VI - Acţiunea normei juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor.

Capitolul VII - Izvoarele dreptului (Noţiune şi clasificare).

Capitolul VIII. – Raportul juridic. (Condiţiile şi elementele (subiecte, conţinut, obiect) raportului juridic.
Specificul raportului juridic de constrângere.)

Capitolul IX - Răspunderea juridică. (Noţiunea şi principiile răspunderii juridice; Elementele şi condiţiile

răspunderii juridice; Cauze care înlătură răspunderea juridică.)

Capitolul X - - Elaborarea normelor juridice. Tehnica legislativă. (Noţiunea de elaborare a normei juridice.
Tehnica legislativă. Principiile şi etapele tehnicii legislative. Părţile constitutive şi structura internă a
actelor normative. Modificarea actelor normative. Limbaj şi stil în elaborarea actelor normative)
Capitolul XI - Interpretarea normei juridice. (Noţiunea, necesitatea şi obiectul interpretării normei
juridice. Formele, metodele şi rezultatul interpretării normelor juridice.)

Capitolul XII - Realizarea sau aplicarea normelor juridice. (Realizarea dreptului).

(Noţiunea de realizare şi aplicare a dreptului. Formele de aplicare. Fazele de aplicare individuală a
normelor juridice.)

Obiectul disciplinei: disciplină de învăţământ universitar cu caracter teoretic-fundamental care studiază

fenomenul juridic în ansamblul lui prin reflectarea abstractizată şi generalizată a cunoaşterii în sfera
dreptului.

Modulul I - Noţiuni şi concepte introductive în studiul dreptului

Cuprinzând următoarele unităţi:
- Unitatea 1. Sensuri şi accepţiuni ale termenului “drept”. Ştiinţa dreptului sau ştiinţele juridice.
- Unitatea 2. Conceptul şi definirea dreptului
- Unitatea 3. Sistemul dreptului
- Unitatea 4. Principiile dreptului
- Unitatea 5. Interdependenţa dintre drept şi stat
- Unitatea 6. Constantele statului şi ale dreptului

Modulul al II-lea – Concepte fundamentale în Teoria generală a dreptului.

Cuprinzând urmatoarele unităţi:
- Unitatea 1. Norma juridică
- Unitatea 2. Elaborarea normelor juridice. Tehnica juridică normativă
- Unitatea 3. Izvoarele dreptului
- Unitatea 4. Acţiunea normei juridie în timp, spaţiu şi asupra persoanei
- Unitatea 5. Realizarea dreptului
- Unitatea 6. Interpretarea normelor juridice
- Unitatea 7. Raportul juridic
- Unitatea 8. Răspunderea juridică

Modulul I - Noţiuni şi concepte introductive în studiul dreptului

Unitatea 1. Sensuri şi accepţiuni ale termenului “drept”. Ştiinţa dreptului sau ştiinţele juridice.

1.1. Etimologia şi sensurile termenului “drept”

Explicarea noţiunii de „drept” înseamnă, de fapt, a răspunde la întrebarea: Ce este dreptul? Răspunsul la
această întrebare poate fi dat din numeroase optici şi puncte de vedere, aceasta datorită complexităţii,
importanţei şi implicaţiilor dreptului asupra relaţiilor sociale, a conduitei şi intereselor individului uman
şi al colectivităţilor socio-umane. Indiferent de varietatea răspunsurilor posibile la această întrebare, cel
puţin două aspecte ale problemei sunt necesare şi inevitabile, şi anume: explicarea etimologiei şi originii,
ale sensurilor şi accepţiunilor termenului „drept”1) în limbajul juridic şi, respectiv, explicarea conceptului
sau a categoriei de „drept”, a definiţiei dreptului. (vezi, cap. II)

Cunoaşterea şi explicarea fenomenului „drept” a constituit din cele mai vechi timpuri şi până în prezent
o preocupare legitimă nu numai a erudiţilor sau specialiştilor ci şi a omului simplu, a cetăţeanului.
Aceasta pentru că dreptul a avut şi are cele mai complexe interferenţe cu libertatea şi interesele omului
în societatea organizată ca stat. De aceea, primele reflecţii şi elaborări teoretico-explicative asupra
fenomenului „drept” au apărut încă în antichitate, în operele şi scrierile unor filosofi, împăraţi sau
„jurişti” ei epocii - cu deosebire ai antichităţii romane. Ele au fost continuate apoi în operele filosofice şi
politico-juridice ale Evului Mediu - mai cu seamă în perioadele renascentistă, iluministă şi a revoluţiilor
burgheze, ca în epoca modernă şi contemporană cunoaşterea dreptului să se dezvolte considerabil,
constituindu-se complexul sistem al ştiinţelor juridice, ca o ramură distinctă a ştiinţelor socioumaniste.

Până în secolul al XIX-lea când ştiinţa dreptului se va delimita într-o ramură distinctă a ştiinţelor,
explicaţia fenomenului „drept” era realizată din perspectiva filosofiei, moralei, eticii, a politicii, istoriei
etc., de unde şi marea diversitate de înţelesuri şi definiţii date dreptului. În acest proces istoric-evolutiv
multimilenar s-a decantat şi cristalizat concomitant atât forma semantică a termenului drept cât şi
diversele sale accepţiuni sau sensuri în care a fost şi este utilizat.

Sub aspect etimologic termenul sau cuvântul „drept” îşi are originile în cuvântul latinesc „directum”–
„directus” al cărui sens originar, exprima însă ideea de rectiliniu, în înţeles material sau fizic de „linie
dreaptă”, „unghi drept”, de ceva „direct” etc. O asemenea accepţiune a cuvântului „drept” este şi în
prezent utilizată atât în vorbirea curentă cât şi în limbajul unor specialităţi cum ar fi tehnica, matematica,
fizica etc. Totodată, la originile termenului „drept” a stat şi cuvântul latinesc „dirigo” care însemna a
cârmui, a dirija sau orienta, a conduce. Prin evoluţie şi combinarea acestor termeni, cuvântul „drept” a
început a exprima ideea de „conducere” sau „cârmuire dreaptă” a oamenilor, de a-i dirija pe linia
dreaptă a conduitei sau faptelor stabilite prin norme sau legi, de “a decide” în mod corect, “drept” în
baza legilor.

De la acest înţeles originar, termenul drept a primit încă din antichitate şi alte două accepţiuni: una
filosofică şi cealaltă juridică.

În accepţiunea filosofică termenul a fost utilizat încă de Aristotel, Platon şi alţi filosofi antici pentru a
exprima ideea de echitate, de justeţe, de dreptate, în înţeles preponderent etic (drept-nedrept, just-
injust, a da fiecăruia ceea ce i se cuvine, de a fi corect etc.).

În accepţiunea juridică termenul a fost consacrat pentru a exprima un alt conţinut: Prin „drept” a
început a se înţelege ansamblul de legi şi norme considerate “drepte”, “juste”, “corecte” care guvernau
viaţa şi activitatea de stat a unei societăţi, norme sau legi instituite şi aplicate de autorităţile puterii
statale având caracter obligatoriu fiind asigurate în aplicarea lor prin forţa de constrângere a statului.
Totodată termenul „drept” a mai fost utilizat şi pentru a exprima activitatea de aplicare a legilor în
înţelesul de „a face dreptate”, de „a înfăptui justiţia, dreptatea”. („Dreptul este - afirmau unii
jurisconsulţi romani - arta binelui şi a dreptăţii” - jus est ars boni et acqui).

În această accepţiune generică (juridico-filosofică) termenul „drept” s-a răspândit apoi treptat şi în alte
limbi, cu adaptările semantico-fonetice corespunzătoare, ca de exemplu: în limba italiană - diritto, în
limba franceză – droit ; în germană - Recht, în engleză - Right şi Law, în limba română – drept ş.a.
Trebuie observat în acelaşi timp faptul că în antichitate Romanii au creat un corespondent semantic al
termenului „drept”, şi anume, termenul „jus” - „jusum” (care la origini însemna „poruncă”, „a porunci”)
şi care, în diferite formulări şi asocieri cu alţi termeni, putea exprima existenţe distincte din sfera
dreptului, ca de exemplu : un ansamblu de norme sau legi dintr-un anumit domeniu – („jus gentium” =
“dreptul ginţilor” sau „jus publicae” = “drept public” sau „jus privatum” = “dreptul privat” etc.); sau,
putea exprima activitatea de înfăptuire a dreptului („justiţia”, „jurisprudentia” etc.); sau, exprima
denumirea unor instituţii sau persoane legate de aplicarea sau interpretarea dreptului - „jurisconsult”,
„juris”, „justiţia” etc. (Tot de la Romani vine şi cuvântul Lex = lege, în înţelesul ei de normă supremă de
drept.

În limba română termenii „drept” şi respectiv „juridic” (de origine latină) au dobândit mai multe
accepţiuni sau sensuri, după cum sunt utilizaţi în limbaj curent, de nespecialitate sau de specialitate
juridică (A se vedea în acest sens şi accepţiunile termenului în Dicţionarul explicativ a limbii române).

În limbajul juridic de specialitate termenul „drept” este utilizat fie singular, de sine stătător, fie în
corelaţie cu alţi termeni sau atribute exprimând astfel conţinuturi diferite. În acest fel, termenul „drept”
are mai multe accepţiuni, din care mai uzitate sunt: drept obiectiv, drept subiectiv, drept pozitiv, drept
material sau substanţial, drept procesual sau procedural, stat de drept, ordine de drept, ramură a
dreptului, sistem al dreptului, ştiinţă a dreptului, drept intern – drept internaţional, drept public, drept
privat etc.

— Cel mai larg, mai răspândit sens al termenului „drept” este acela de drept obiectiv. Prin drept obiectiv
se înţelege totalitatea normelor juridice dintr-o societate, ansamblul de norme instituite, elaborate şi
aplicate de organe competente ale statului, a căror respectare este obligatorie fiind garantate la nevoie
prin forţa de constrângere a puterii de stat.

Când termenul „drept” este utilizat fără un alt atribut se înţelege că este vorba de „dreptul obiectiv”,
adică de ansamblul de norme juridice existente în acea societate (De observat că în acest context
atributul „obiectiv” care însoţeşte uneori termenul „drept” nu are accepţiunea filosofică a cuvântului
„obiectiv”. Se ştie că în filosofie prin termenul „obiectiv” se înţelege o existenţă ce este independentă de
voinţa şi acţiunea subiectului uman, spre deosebire de termenul „subiectiv” care exprimă, dimpotrivă, o
existenţă ce ţine de voinţa sau acţiunea subiectului uman. În limbaj juridic, termenul „obiectiv” în
asociere cu termenul „drept” exprimă doar faptul că ansamblul sau totalitatea de norme juridice din
societate constituie o existenţă independentă de voinţa sau dorinţa unora sau altora din subiecţii sociali.
Aşadar, termenul „obiectiv” are în acest context un înţeles mai restrâns decât cel utilizat în accepţiune
filosofică).

— O altă accepţiune, cu totul diferită de prima, este exprimată prin termenul sau expresia de „drept
subiectiv”. Prin „drept subiectiv” se înţelege prerogativa (îndreptăţirea, îndrituirea) unei persoane,
subiect al unui raport juridic concret de a deţine un bun, a săvârşi un fapt sau acţiune, de a pretinde unui
alt subiect să dea, să facă sau să nu facă ceva, în virtutea normelor dreptului obiectiv. Cu alte cuvinte,
prin drept subiectiv se exprimă dreptul sau prerogativa ce aparţine unui titular sau subiect concret al
unui raport social determinat (De exemplu, toate drepturile civile: de proprietate, succesiune, drepturile
de creanţă etc. sunt drepturi subiective; sau drepturi constituţionale cum sunt: dreptul la viaţă, la
muncă, învăţătură, la vot etc. sunt drepturi subiective ale persoanei umane). De remarcat că în limbajul
juridic englez se face o delimitare şi mai netă între dreptul obiectiv şi cel subiectiv în sensul că pentru
dreptul obiectiv se utilizează termenul „Law” iar pentru dreptul subiectiv - termenul „Right”.

— Un alt sens al termenului „drept” este cel de „drept pozitiv”. Prin "drept pozitiv” se înţelege
totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat. Prin această expresie sau termen se operează
distincţia în sfera dreptului obiectiv dintre categoriile de norme care au ieşit din vigoare, care nu se mai
aplică fiind trecute în „arhiva” istorică a dreptului şi, respectiv, categoria normelor care sunt în acţiune.

— Expresiile de „drept substanţial” sau „drept material” şi respectiv de „drept procesual” sau „drept
procedural” au următoarele accepţiuni: Prin drept substanţial sau material se înţelege ansamblul acelor
categorii de norme juridice care au un conţinut normativ propriu-zis, adică „normează”, stabilesc
conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic, în timp ce prin expresia "drept procesual"
(sau procedural) se exprimă categoria normelor juridice care cuprind în conţinutul lor proceduri,
modalităţi, mijloace prin care se aplică normele dreptului substanţial sau material. De exemplu, Codul
civil sau Codul penal cuprind norme ale dreptului material sau substanţial, în timp e Codul de procedură
civilă şi Codul de procedură penală cuprind norme de drept procesual. În unele acte normative mai
ample (Legi, Ordonanţe guvernamentale, Hotărâri ale guvernului sau în Hotărâri ori Decizii ale organelor
locale) normele de drept material (substanţial) şi cele de drept procesual sunt cuprinse în corpul
aceluiaşi act normativ. În acest caz normele de drept procesual (de procedură) sunt formulate de regulă
în partea finală a acelui act normativ sau sunt elaborate în acte separate ce poartă, în mod frecvent,
denumirea de „instrucţiuni” sau „acte de aplicare”.

— Termenul „drept” este utilizat în mod frecvent şi în accepţiunea de „ştiinţă a dreptului” sau de „ştiinţe
juridice”. Prin ştiinţa dreptului se înţelege acea ramură a ştiinţelor socio-umaniste care are ca obiect
cercetarea, explicarea şi interpretarea ansamblului de norme juridice precum şi ale activităţii legate de
elaborare şi aplicarea dreptului. În mod frecvent pentru expresia „ştiinţa dreptului” se utilizează şi
sinonimul: „ştiinţe juridice”. Ele exprimă în esenţă acelaşi conţinut, dar sfera lor de cuprindere este
diferită. Astfel, ţinând seama de distincţia făcută mai sus între normele dreptului substanţial şi a
dreptului procesual, în limbajul de specialitate juridică se consideră uneori că prin termenul „ştiinţa
dreptului” s-ar avea în vedere doar ramura ştiinţei ce are ca obiect sfera sau categoria normelor
dreptului substanţial (material) iar prin termenul de „ştiinţe juridice” s-ar avea în vedere ştiinţa
fenomenului juridic în ansamblul său avînd ca obiect de studiu atât ansamblul normelor dreptului
material cât şi al dreptului procesual, precum şi ansamblul de activităţi şi instituţii din sfera dreptului
cum ar fi, de exemplu, ansamblul instituţiilor şi activităţilor legate de elaborarea şi aplicarea sau
realizarea dreptului. Rezultă că spre deosebire de termenul „drept”, termenul „juridic” are în acest
context, dar şi în general vorbind, un înţeles şi o sferă mai largă de cuprindere. În acelaşi mod trebuie
înţelese, în limbaj juridic, şi expresiile frecvent utilizate ca alternative sau sinonime cum sunt: normă de
drept - normă juridică, raport de drept – raport juridic, „fapt” sau „act” de drept - „fapt” sau „act”
juridic, răspundere juridică etc.

1.2 Ştiinţa dreptului sau ştiinţele juridice

— Ştiinţa dreptului are o istorie proprie a cărei particularitate principală constă în aceea că este o istorie
integrată şi nu doar conexă istoriei statului; ştiinţa despre drept şi ştiinţa despre stat nu pot fi separate,
tot aşa cum statul şi dreptul, nu pot fi concepute decât în organică legătură sau interdependenţă;

— Ştiinţa dreptului având ca principal obiect de studiu ansamblul normelor juridice (dreptul obiectiv),
ştiinţa acestui obiect va avea în mod virtual un pronunţat caracter normativ, fiind în esenţă o „ştiinţă a
normelor”;

— Ca orice ştiinţă şi ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) operează în demersul cunoaşterii cu noţiuni,
definiţii, concepte şi categorii proprii ca de exemplu: normă de drept, lege, act normativ, fapt ilicit,
răspundere juridică, raport juridic, subiect de drept, capacitate juridică etc., etc. Cu alte cuvinte, dispune
de un aparat conceptual propriu ;

— Spre deosebire de celelalte ştiinţe - cu deosebire faţă de ştiinţele naturii - ştiinţa dreptului foloseşte
conceptul de „lege” sau „legitate” într-un înţeles propriu. Dacă în sfera ştiinţelor naturii prin lege sau
legitate se înţelege esenţa fenomenului care trebuie descoperit, cunoscut şi utilizat în scopuri umaniste
şi ale progresului, în sfera ştiinţelor juridice „legea” exprimă - în sens larg - norma de drept, norma
obligatorie instituită şi aplicată de organe competente ale statului sau, în sens restrâns, exprimă norma
juridică cu cea mai înaltă forţă care se situează ierarhic deasupra tuturor celorlalte categorii de norme
de drept. Cu alte cuvinte, legea este izvorul de drept cu cea mai înaltă forţă juridică.

— Aşa cum am mai menţionat, ştiinţa dreptului se caracterizează, în principal în funcţie de obiectul pe
care îl cercetează - adică fenomenul juridic în ansamblul său, în care însă locul central îl ocupă ansamblul
normelor de drept (dreptul obiectiv). Acest ansamblu de norme nu este însă o existenţă în sine, izolată
de restul contextului social.

Dimpotrivă, dreptul este prin natura şi destinaţia sa un fenomen cu multiple şi profunde conexiuni şi
interferenţe sociale şi umane. De aceea, ştiinţa dreptului îşi va extinde în mod necesar sfera de
cunoaştere şi asupra acestor zone de interferenţă în care un loc important îl ocupă practica juridică în
toată complexitatea sa, scopul şi finalitatea dreptului. Trebuie observat însă că probleme cum sunt, de
exemplu, stabilirea scopului sau finalităţii dreptului sau, realizarea procesului de elaborare sau aplicare a
dreptului ş.a. nu constituie funcţii nemijlocite ale ştiinţei dreptului, ci şi ale altor domenii ale acţiunii sau
cunoaşterii cum sunt, bunăoară, domeniul politicii şi/sau ideologiei, ori cel al filosofiei dreptului. De
aceea, de exemplu, politica legislativă a unui parlament în elaborarea unei legi poate să ţină seama mai
mult sau mai puţin de concluziile şi teoriile ştiinţifice din doctrina juridică, legiferarea fiind o funcţie a
unei instituţii politice (parlamentul) cu activitate juridică. Deci, ştiinţa dreptului nu are implicit şi funcţia
nemijlocită de „a face şi/sau aplica” dreptul ci de a-l cerceta, studia, generaliza.

Este evident că obiectul ştiinţei dreptului nu constituie un monopol exclusiv al acesteia ci, este studiat şi
de alte ştiinţe - din unghiuri şi cu metodologii proprii - cum sunt: filosofia, sociologia, politologia,
economia, istoria, psihologia, antropologia etc. Prin aceasta ştiinţa dreptului va dezvolta legături
complexe şi cu aceste categorii de ştiinţe socio-umaniste. În fine, o importantă caracteristică a ştiinţelor
juridice rezultă şi din metodologiile proprii ale cercetării fenomenului juridic.

Metodele utilizate în studiu dreptului

Metode generale: - metoda generalizării şi abstractizării (prin înlăturarea unora dintre notele unui
concept, se creează posibilitatea extensiunii acelui concept; generalizarea este rezultatul abstractizării)
- metoda logică (reflectarea şi formularea datelor şi concluziilor despre aspectele supuse cercetării pe
baza legilor raţionamentului corect)
- metoda istorică (se realizează cunoaşterea fenomenului juridic pe baza evoluţiei sale istorice)
- metoda comparaţiei (sau a comparatismului; procesul de cunoaştele se bazează pe studiul comparat al
diverselor sisteme sau subsisteme de drept trecute sau prezente)
- metoda sociologică (studiul fenomenului juridic utilizând metodologiile şi tehnicile cercetării
sociologice)
- metoda analizei sistemice (cunoaşterea fenomenului juridic pe baza studierii relaţiei dintre parţi şi
întreg, a interacţiunii dintre elementele sistemului etc.)
- metoda prospectivă sau de prognozare (prin observarea şi interpretarea fenomenului juridic din
perspectivă tendenţială).
Metode concrete: - metode de analiză cantitative (calcul matematic, statistică, evidenţa contabilă,
prelucrarea şi înmagazinarea computerizată a datelor etc.)
- metode experimentale, de laborator.

Sistemul ştiinţelor juridice. Componentele acestui sistem:

- norma juridică – elementul de structură fundamental al oricărui sistm de drept; este regula de conduită
cu caracter obligatoriu, instituită sau recunoscută de puterea publică, a cărei respectare este asigurată,
la nevoie, prin forţa coercitivă a statului;

- instituţia juridică – o grupare relativ distinctă de norme prin care se reglementează o anumită categorie
de raporturi sociale;

- ramura de drept – un ansamblu mai larg de norme şi instituţii juridice delimitate, pe baza anumitor
criterii, într-o entitate structurală relativ distinctă;

Clasificarea ştiinţelor juridice:

- ştiinţele teoretice, fundamentale (ex. Teoria generală a dreptului, Filosofia dreptului, Enciclopedia
dreptului etc.)
- ştiinţele juridice istorice (ex. Istoria dreptului românesc, Istoria dreptului constituţional etc.)
- ştiinţele de specialitate sau de “ramură” (ex. Drept civil, Dept penal, Drept administrativ, Dreptul
mediului etc.).

Delimitarea şi corelaţia dintre noţiunile de “ramură de drept” (cuprinde o grupare mai largă de norme
care reglementează relaţii sociale relativ distincte ale unui anumit domeniu din ansamblul relaţilor
sociale; ex. Drept civil, Drept penal etc.) şi, respectiv, de “ramură a ştiinţei dreptului” (are ca principal
obiect de studiu ramura sau subramura de drept; se concretizează în lucrările ştiinţifice, monografiile,
studiile în legătură cu şi despre normele de drept care alcătuiesc ramura respectivă de drept).

Drept public – drept privat: istoric; înţeles şi conţinut.

Această diviziune a dreptului este cea mai importantă şi cea mai veche, fiind opera jurisconsultului
Ulpian (170-228 e.n.), care, după criteriul utilităţii şi al interesului ocrotit, distingea între “jus publicum”
(având ca obiect organizarea statului roman) şi “jus privatum” (având ca obiect de reglementare
activitatea particularilor). Când spunem drept public şi drept privat, acoperim prin cele două noţiuni
dreptul în ansamblul său. Trebuie menţionat faptul că distincţia drept public - drept privat nu poate
opera tranşant şi riguros, deoarece sferele “public” şi “privat” rămân conexe şi interdependente, în
sensul că norme sau instituţii ale acestora pot fi cuprinse fie în domeniul sau sfera dreptului public, fie în
cea a dreptului privat, în funcţie de criteriile din perspectiva cărora sunt evaluate.

Dreptul public cuprinde totalitatea normelor juridice, instituţiile şi ramurile dreptului care au ca obiect
reglementarea raporturilor dintre guvernanţi (dintre stat sau organele şi agenţii acestuia) cu persoanele
fizice sau juridice particulare, private. Normele de drept privat sunt imperative, în sensul că nici una
dintre părţile raportului juridic de drept privat nu poate deroga de la prevederile ei în mod unilateral sau
prin convenţie între ele. Mai puţin normele din sfera dreptului internaţional public. În sfera dreptului
public intră ramuri de drept cum sunt: dreptul constituţional, dreptul financiar, dreptul administrativ,
dreptul penal, dreptul internaţional public etc.

Spre deosebire de dreptul public, dreptul privat cuprinde ansamblul normelor juridice care
reglementează raporturile care se stabilesc între persoane fizice şi/sau juridice, luate ca particulari, ca
titulari de drepturi şi obligaţii subiective. Raporturile de drept privat izvorăsc din voinţa părţilor sau
subiectelor, care se află pe poziţie de egalitate juridică. În sfera dreptului privat intră ramuri ale
dreptului cum sunt: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul procesual
civil, dreptul internaţional privat etc.

Distincţia dintre sfera dreptului public şi a celui privat ar putea rezulta, schematic, din următoarele:

- în raporturile de drept public, faţă de cel privat, întotdeauna, cel puţin unul dintre subiecte este organ
sau agent al autorităţii de stat, care acţionează în această calitate a sa;
- conţinutul specific al raporturilor de drept public situează subiectele sau părţile acelui raport în poziţie
de subordonare, de inegalitate juridică, în sensul că subiectele purtătoare ale autorităţii publice se
supraordonează juridic, având capacitatea de a impune persoanei civile, private sau organului ori
agentului public subordonat conduita cerută de norma juridică. Altfel spus, în sfera dreptului public
raporturile se desfăşoară pe verticală, în timp ce în sfera dreptului privat avem imaginea desfăşurării lor
pe orizontală, că raporturile dintre subiectele nesubordonate, care se găsesc pe poziţie de egalitate
juridică, chiar dacă una din părţi este organ sau agent al statului, dar care, în acel raport, nu acţionează
în calitate de “autoritate”, ci de titular al unor drepturi şi obligaţii subiective;

- prin normele dreptului public se asigură interesul general public, pe când prin normele dreptului privat
se asigură interesele proprii ale particularilor, realizarea unor drepturi şi obligaţii subiective ale părţilor;

- prin normele dreptului public sunt reglementate acele raporturi sociale în care există – de regulă – o
singură şi unilaterală manifestare de voinţă, aceea a autorităţii, pe când, prin normele dreptului privat
sunt reglementate raporturile care au la bază acordul de voinţă al părţilor;

- normele dreptului public au un grad de generalitate mai largă, reglementând conduita tuturor
cetăţenilor sau străinilor aflaţi în spaţiul de suveranitate al statului, pe când normele dreptului privat au
o sferă de aplicabilitate mai restrânsă, vizând, de regulă, anumite categorii de persoane, titulare ale unor
drepturi şi obligaţii subiective determinate.

Unitatea 2. Conceptul şi definirea dreptului

Pentru conturarea conceptului de “drept” şi a definirii acestuia este necesară cunoaşterea a cel puţin
următoarelor aspecte:
1. specificul reglementărilor prin drept a relaţiilor sociale (a normativităţii juridice)
2. factorii de determinare ai dreptului.
3. corelaţia dintre drept şi morală.
4. definiţia conceptului de drept.

Societatea este o existenţă supusă unei mari complexităţi de norme: morale, etice, estetice, religioase,
economice, politice, ecologice, sanitare, sportive etc., inclusiv cele juridice. In cadrul acestei complexe
“normativităţi sociale”, normativitatea juridică (adică reglementarea prin drept a raporturilor sociale)
ocupă un loc aparte şi are un specific al ei care constă cel puţin în următoarele:

a) prin drept sunt reglementate doar acele raporturi sau relaţii din societate pe care “legiuitorul” (adică
organul de stat competent) le consideră a fi importante sau prioritare. Totodată, normativitatea juridică
are în vedere doar raporturile “de alteritate” (ad alterum), adică raporturile omului cu semenii săi, cu
“altul” sau cu “alţii”. De aceea, subiecţii (subiectele) unui raport juridic (raport reglementat prin norme
de drept) sunt întotdeauna cel puţin doi sau mai mulţi şi nu pot fi decât oamenii, luaţi individual sau în
forme organizate.
b) Normativitatea juridică are, în principiu, un caracter imperativ, general obligatoriu, în sensul că “toţi”
cei cărora li se adresează norma de drept au obligaţia să respecte dispoziţiile ei.

c) Conţinutul şi forma normelor de drept este distinctă, diferită de cea a celorlalte norme sociale.

Factorii de determinare ai dreptului cei mai importanţi sunt:

1. Cadrul natural de existenţă şi evoluţie istorică a comunităţii respective;
2. Contextul istoric de evoluţie şi specificul etnic-naţional
3. Cadrul sau factorul economic
4. Particularităţile sistemului politic
5. Cadrul sau factorul cultural-spiritual şi ideologic
6. Contextul internaţional
7. Cadrul de valori ale culturii şi civilizaţiei comunităţii respective.

Unitatea 3. Sistemul dreptului

Caracteristicile generice ale sistemului:

1. sistemul luat ca întreg
2. elementele sau componentele sistemului sunt entităţi integrate
2. structuralitatea
4. componenţa structurală îndeplineşte anumite funcţii (conexiuni) specifice în sistem
5. capacitatea de auto-reglare sistemică.

A) Dreptul este un ansamblu de norme juridice. Sistemul dreptului există şi se menţine prin fidelitatea
faţă de propriile-i norme. Normele juridice se comportă ca „părţi” în raport cu „întregul”, adică cu
sistemul, dar şi ca „subsisteme” în raport cu propria lor structură. Asemenea subsisteme sunt instituţiile
juridice şi ramurile de drept. Instituţiile juridice cuprind totalitatea normelor juridice care reglementează
o anumită grupă unitară de relaţii sociale, instaurând astfel o categorie aparte de raporturi juridice.

B) Sistemul dreptului este un sistem deschis.

C) Sistemul dreptului se caracterizează prin prezenţa unor legături specifice, ce se stabilesc între întreg şi
elementele sale. În fiecare sistem juridic şi în fiecare ramură de drept se reliefează unele idei generale şi
comune tuturor normelor din sistemul juridic sau din ramura de drept respectivă. Aceste idei
călăuzitoare sunt principiile de drept.

D) Sistemul dreptului nu este rezultatul „împărţirii” lui în ramuri, după cum nu este nici simpla sumă a
ramurilor de drept.

E) Sistemul dreptului se distinge de mediul său ambiant; el se distinge de toate celelalte instituţii sau
fenomene ale suprastructurii.

F) În interiorul sistemului de drept există o ordine ierarhică a subsistemelor sale, adică a ramurilor de
drept.

G) Sistemul dreptului are funcţii caracteristice, care îi dezvăluie esenţa.

H) Sistemul dreptului, privit ca ansamblu al normelor juridice, este un sistem organizabil din afara sa,
prin activitatea normativă desfăşurată de către organele statului şi cu întâietate de autoritatea
legiuitoare.

Componentele structurale ale dreptului ca sistem:

1. norma juridică
2. instituţia juridică
3. ramura de drept

Principalele ramuri ale dreptului românesc sunt: drept constituţional, drept civil, drept penal, drept
financiar, drept administrativ, drept procesual civil, drept procesual penal, dreptul mediului, dreptul
familiei, dreptul muncii, drept comercial etc.

Unitatea 4. Principiile dreptului

Principiile dreptului sunt acele idei generale, cu caracter călăuzitor sau director, care orientează
elaborarea şi aplicarea normelor juridice într-o ramură de drept sau nivelul întregului sistem de drept
dintr-o ţară sau chiar pe plan internaţional. Ele reflectă cel mai bine sinteza cunoştinţelor şi
experienţelor umane decantate într-un domeniu pe care se întemeiază existenţa şi evoluţia acestora.

Principiile generale ale dreptului sunt, pe de o parte, rezultatul experienţei societăţii şi, pe de altă parte,
reflectă cerinţele obiective ale evoluţiei societăţii. Numai în măsura în care sunt astfel recunoscute,
respectarea lor poate asigura sistemului juridic în care sunt formulate unitate, echilibru, coerenţă şi,
totodată, “primenirea sa permanentă”.

Principiile dreptului prezintă grade diferite de generalitate, în funcţie de sfera de cuprindere a

domeniului de referinţă. Cea mai accesibilă delimitare a principiilor, din acest punct de vedere, este în
principii generale, reflectări abstracte care sintetizează sfere aplicabile unor întregi ramuri ale ştiinţei
sau domenii mai largi aflate în atenţie, şi principii concrete, care se referă la părţi relativ distincte ale
unor domenii guvernate de principiile generale.

Principiile generale dau măsura sistemului de drept, lor subordonându-se întreaga tehnică juridică, cu
activităţile de normare, interpretare şi realizare a dreptului. Principiile concrete decurg din principiile
generale şi constituie suportul de materializare a acestora.
O altă delimitare a principiilor dreptului constă în: principii ale sistemului dreptului intern şi principii ale
sistemelor de drept internaţional. În planul dreptului internaţional, o categorie aparte o constituie
principiile generale şi concrete ale dreptului conturate la nivelul Uniunii Europene.

Un alt aspect care trebuie avut în vedere în ceea ce priveşte principiile dreptului este forma pe care
acestea o pot îmbrăca:
- consacrarea expresă într-un text normativ;
- doctrinare, deduse prin interpretarea sistemului respectiv de reglementări juridice;
- desprinse din tabloul de valori al societăţii respective.

De aici derivă şi forţa de obligativitate juridică a acestora: imperativitatea principiilor se desprinde fie
direct din “litera” normei, când sunt expres formulate într-un act normativ, fie indirect din “spiritul”
actelor normative, prin analizarea raţiunii, scopului ori finalităţii normelor de drept.

Chiar dacă sunt formulate şi precizate la modul diferit în legislaţia naţională, regională sau
internaţională, prin însăşi existenţa lor, cu caracter pe zi ce trece mai imperativ, se recunoaşte
considerarea mediului ca făcând parte din patrimoniul comun al umanităţii.

Delimitări înţelesului noţiunii de “principiu” de înţelesul altor noţiuni asemănătoare, cum ar fi noţiunile
de: “concept”, “axiomă”, “postulat”, “normă generală”.

Principiile dreptului:
Categorii de principii ale dreptului:
- principii generale sau fundamentale
- principii comune mai multor ramuri de drept
- principii de ramură ale dreptului.

Forţa juridică a principiilor de drept.

Unitatea 5. Interdependenţa dintre drept şi stat

5.1. Etimologia şi sensurile termenului “stat”. Sensul dat astăzi termenului şi cui îi este atribuit (Niccolo
Machiavelli).

5.2. Accepţiunile termenului “stat” în limbajul politico-juridic contemporan:

1. accepţiunea istorico-geografică (sinonimă cu patria sau ţara) în care elementele definitorii sunt:
teritoriul, populaţia şi organizarea politică a puterii acelei populaţii

2. accepţiunea politico-juridică în care statul este înţeles ca ansamblul organismelor, mecanismelor sau
instituţiilor prin care se organizează şi exercită puterea, adică guvernarea societăţii.
5.3. Statul ca “putere de stat”. Noţiunea sau categoria politico-juridică de “putere”. Trăsăturile
definitorii ale noţiunii de “putere”. Concepţii şi teorii despre “putere”. “Puterea politică”. Puterea de
stat. Caracteristici. Instituţiile (organele) fundamentale ale puterii de stat. Forma de stat.

5.4. Legătura dintre stat şi drept. Orientări şi concepţii privind legătura dintre stat şi drept. Argumente
de ordin logic privind legătura stat-drept.

Unitatea 6. Constantele statului şi ale dreptului

6.1. Noţiunea de “constante” sau “permanenţe” ale dreptului:

Constante în conţinutul normelor de drept.
Constante în “datul” dreptului.
Constante în aparatul conceptual al dreptului.

6.2. Constantele statului:

a) în accepţiunea istorico-geografică:
- teritoriul
- populaţia
- puterea sau autoritatea publică
b) în accepţiunea politico-juridică:
- constituirea şi exercitarea puterii ca putere “oficială” instituţionalizată
- constituirea şi funcţionarea organelor statului pe principiul separaţiei puterilor
- forma de guvernământ a statelor poate fi: republica sau monarhia
- constante există şi în aparatul conceptual al teoriei despre stat.

6.3. Constanţă şi variabilitate în evoluţia istorică a statelor şi a sistemelor de drept.

Modulul al doilea. Concepte fundamentale în Teoria generală a dreptului

Unitatea 1. Norma juridică

1.1. Normele sociale. Caracteristici generale

Noţiunea de “normă socială”
Caracteristici generale ale normelor sociale
Clasificări ale normelor sociale

1.2. Normele juridice – parte integrantă a normelor sociale. Caracteristici ale normelor juridice.
a) Definirea noţiunii de normă juridică
b) Caracteristici generale ale normelor juridice:
- Caracterul general şi impersonal
- Caracterul volitiv
- Pot determina apariţia unor noi relaţii sau raporturi sociale
- Pot să prevadă şi să reglementeze raporturi sau efecte (consecinţe) juridice născute ca urmare a
producerii unor evenimente sau situaţii independente de voinţa oamenilor (decese, calamităţi naturale,
accidente, trecerea timpului etc.)
- Se adresează doar persoanelor care dispun de discernământ
- Au un caracter general-obligatoriu
- Au o aplicabilitate imediată, în sensul că produc efecte între momentul intrării lor în vigoare şi cel al
ieşirii lor din vigoare
- Reglementează raporturi sau relaţii sociale “de alteritate” (ad alterum).

1.3. Structura (elementele) normei juridice

a) Noţiunea de structură a normei juridice
b) Elementele de structură ale normei juridice:

1.3.1. Ipoteza normei juridice

- formulează condiţiile, împrejurările, situaţiile, categoria de subiecte, starea subiectivă a subiectelor,
locul, timpul, modalitatea etc. în care se desfăşoară conduita, fapta, acţiunea, inacţiunea, dreptul,
obligaţia etc. reglementate prin norma respectivă. Circumstanţiază fapta, constituind circumstanţe
atenuante sau agravante, după caz;
- în funcţie de prezenţa ei sau nu în formularea normei juridice, poate fi:

- ipoteză determinată (când este prezentă, fiind expres formulată precizată de legiuitor)
- ipoteză subînţeleasă (relativ determinată) (când lipseşte din formularea normei juridice) poate lipsi din
conţinutul unui text-articol de lege, când poartă numele de ipoteză subînţeleasă.

1.3.2. Dispoziţia normei juridice

- Formulează conduita, fapta, acţiunea, inacţiunea, dreptul, obligaţia etc, propriu-zise ale normei, şi care
trebuiesc respectate de cei cărora li se adresează = reglementarea realizată prin acea normă.
- Nu poate lipsi din conţinutul unui text-articol de lege.
- Dispoziţia normei juridice se clasifică astfel:
a) în funcţie de tipul conduitei prescrise:
- dispoziţii onerative (obligă la o anumită conduită)
- dispoziţii prohibitive – interzic o anumită conduită
- dispoziţii permisive – permit o anumită conduită, din mai multe variante oferite de legiuitor, la
alegerea celor cărora li se adresează
- dispoziţii supletive – o variantă a dispoziţiilor permisive – lasă la latidutinea celor cărora li se adresează
să aleagă conduita, dar în cazul în care aceştia nu se hotărăsc, intervine organul de stat abilitat în acest
sens
- dispoziţii de recomandare – recomandă doar o anumită conduită, fără să se aplice sancţiuni în cazul
nealegerii acesteia
- dispoziţii de stimulare – prin care se prevede acordarea anumitor recompense celor care
îndeplinesc exemplar anumite sarcini etc.; specifice dreptului muncii.
b) în funcţie de gradul lor de generalitate:
- dispoziţii generale
- dispoziţii speciale
- dispoziţii de excepţie sau derogatorii.

1.3.3. Sancţiunea – element de structură a normei juridice:

- Formulează consecinţa încălcării sau nerespectării dispoziţiei acelei norme în ipoteza sau ipotezele
date.
- Reprezintă măsura de constrângere prevăzută de norma respectivă, care urmează să fie aplicată de
organul de stat competent celui sau celor care au încălcat dispoziţia. Ea materializează răspunderea
juridică a autoprului nerespectării acelei norme.

- Sancţiunile pot fi clasificate după mai multe criterii, dintre care cele mai întâlnite sunt:
a) criteriul domeniului (al ramurii de drept) de aplicare, sancţiunile se pot clasifica, la modul general, în:
- Sancţiuni penale – se aplică pentru săvârşirea faptelor care constituie infracţiuni
- Sancţiuni civile – de regulă, constau în despăgubirile care trebuiesc plătite de autorul producerii unor
daune în patrimoniul altor persoane; nulităţile sunt o altă categorie de sancţiuni civile prin care se
anulează actele încheiate fără respectarea unor condiţii de fond sau de formă;
- Sancţiuni administrative – se aplică pentru săvârşirea de contravenţii
- Sancţiuni disciplinare – se aplică pentru nerespectarea obligaţiilor de serviciu; sunt specifice dreptului
muncii

b) criteriul gradului de generalitate clasifică sancţiunile în:

- sancţiuni absolut determinate (precizate în mod expres de legiuitor, fără ca organul de aplicare a
sancţiunii să le poată modifica)
- sancţiuni relativ determinate (prevăzute în lege între un cuantum minim şi unul maxim, urmând ca
organul de aplicare a sancţiunii să stabiliească cuantumul exact între aceste limite)
- sancţiuni alternative (legiuitorul prevede pentru săvârşirea unui fapte mai multe sancţiuni, dintre care,
în funcţie de circumstanţele atenuante sau agravante, organul de aplicare a sancţiunii va aplica una
dintre acestea)
- sancţiuni cumulative (legiuitorul prevede, pentru săvârşirea unei fapte, mai multe sancţiuni, toate
acestea trebuind aplicate de către organul de aplicare a sancţiunii.

1.3.4. Clasificarea normelor juridice se poate face pornind de la următoarele criterii:

- criteriul ramurii de drept
- criteriul forţei juridice
- criteriul sferei de aplicare şi al gradului de generalitate
- criteriul structurii logice şi al tehnicii juridice de redactare
- criteriul modului de reglementare a conduitei
- criteriul conţinutului lor de referinţă.

Unitatea 2. Elaborarea normelor juridice. Tehnica juridică normativă

Conţinutul noţiunii de “elaborare” a normei juridice. Principii în tehnica de elaborare a normei juridice:
- fundamentarea ştiinţifică
- respectarea unităţii de sistem a dreptului
- supremaţia legii
- accesibilitatea actelor normative.

Etape în tehnica de elaborare a normei juridice:

- iniţierea
- dezbaterea
- adoptarea
- asigurarea publicităţii.

Părţile constitutive şi structura formală a actelor normative:

1. titlul
2. formula introductiva
3. preambulul
3. dispoziţiile sau principiile generale
4. dispoziţii de conţinut sau speciale
5. dispoziţii tranzitorii.

Limbaj şi stil în elaborarea actelor normative.

Unitatea 3. Izvoarele dreptului

Noţiunea de izvor de drept.

Clasificarea izvoarelor de drept.
Izvoarele dreptului românesc:
Legea şi celelalte acte normative cu caracter de lege
Acte normative subordonate legii
Alte izvoare ale dreptului.

Unitatea 4. Acţiunea normei juridice în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor

4.1. Acţiunea normei juridice în timp

4.1.1. Intrarea în vigoare a normei juridice (Atenţie la art. 78 al Constituţiei Intrarea în vigoare a legii,
modificat prin Legea de revizuire a Constituţiei, întucât a fost aprobată prin Referendumul din oct. 2003:
“Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o
dată ulterioară prevăzută în textul ei”).

4.1.2. Durata de valabilitate a normei juridice

4.1.3. Încetarea acţiunii în timp a normei juridice (abrogarea; ajungerea la termen; căderea în
desuetudine)

4.1.3.1. Abrogarea (ieşirea din vigoare) a normei juridice este actul de dispoziţie privind încetarea
acţiunii în timp a normei juridice, act care poate fi realizat numai de către organul de stat care a emis
norma supusă abrogării sau de către un organ ierarhic superior, şi numai printr-un act de aceeaşi valoare
juridică, respectiv superior.

Abrogarea poate fi clasificată în funcţie de:

a. întinderea la nivelul unui întreg act normativ sau la părţi din acesta:
- abrogare totală – se abrogă întregul act normativ
- abrogare parţială – se abrogă doar părţi dintr-un act normativ
b. menţionarea mai mult, mai puţin sau deloc expresă în cuprinsul actului normativ prin intermediul
căruia se realizează abrogarea:
- abrogare expresă directă – legiuitorul precizează în mod expres actul normativ sau articolele acestuia
care se abrogă
- abrogare expresă indirectă – legiuitorul nu precizează articolele sau actul normativ abrogat, ci
utilizează formula “orice dispoziţie contrară se abrogă”
- abrogare tacită – legiuitorul reglementează în alt mod relaţiile sociale, fără să precizeze în vreun fel sau
altul abrogarea altor act normative.

4.1.3.2. Desuetudinea sau căderea în desuetudine, prin învechirea normei respective, care nu mai are
câmp de aplicare.

4.1.3.3. Ajungerea la termen sau expirarea termenului de valabilitate pentru situaţiile pentru care au
fost adoptate, în cazul normelor cu termen sau temporare.

4.1.4. Principiile acţiunii normei juridice în timp:

- Principiul general (de bază) – norma juridică acţionează atâta timp cât este în vigoare;
- principiul aplicării imediate
- principiul neretroactivităţii legii;
- excepţiile de la principiul nerectroactivităţii normei juridice:
a) retroactivitatea
- legii penale mai blânde sau mai uşoare (favorabile) (Atenţie la art. 15, alin. (2) din Constituţie,
Universalitatea, prin Referendum, s-a modificat: “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii
penale sau contravenţionale mai favorabile”.
- normelor interpretative;
- prevederea expresă a legii (nu mai este prevăzută în dreptul românesc, dar a fost cuprinsă în
prevederile constituţionale anterior Constituţiei din 1991).
b) ultraactivitatea:
- legii penale mai blânde;
- legii penale temporare.

4.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

4.2.1. Accepţiunea juridică a noţiunii de teritoriu.

4.2.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor este supusă principiului teritorialităţii.
Excepţiile de la principiul teritorialităţii (de extrateritorialitate):
- imunitatea diplomatică;
- imunitatea consulară;
- regimul juridic al unor categorii de străini (necetăţeni ai statului pe al căror teritoriu se
află): - regimul naţional;
- regimul special;
- regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate.

Unitatea 5. Realizarea (aplicarea) dreptului

1.1. Noţiunea de “realizare” şi, respectiv de “aplicare” a dreptului

1. “realizarea” – accepţiunea largă a procesului de transpunere în practică a normelor juridice;

2. “aplicarea” – accepţiunea restrânsă, propriu-zisă a procesului de transpunere în practică a normelor.

“Realizarea” implică două căi ale transpunerii în practică:

- calea transpunerii normelor în practică prin respectarea lor de bună-voie de către subiecţii sociali
şi,
- calea transpunerii în practică a normelor prin intervenţia organelor de stat în acest proces. Această cale
exprimă de fapt conţinutul noţiunii de “aplicare” a dreptului.

1.2. Forma şi caracteristicile actului de aplicare a dreptului:

- Noţiunea juridică de act de aplicare are înţelesul de aplicare individuală a prevederilor normei la un caz
dat, la o situaţie concretă.
- Delimitarea noţiunii de “act normativ” faţă de noţiunea de “act de aplicare individuală”. Asemănări şi
deosebiri între cele două tipuri de “acte”.

1.3. Fazele de aplicare a normelor juridice:

a) stabilirea stării de fapt – aflarea “adevărului obiectiv” – prin care se realizează culegerea,
consemnarea şi reţinerea faptelor, condiţiilor şi împrejurărilor relevante pentru cunoaşterea situaţiei
sau a cauzei la care se impune aplicarea dreptului;
b) stabilirea elementelor juridice – “critica” normei – operaţiunea juridică ce porneşte de la stabilirea
stării de fapt şi constă în selectarea sau identificarea grupajului de norme juridice care corespund stării
de fapt respective;
c) elaborarea soluţiei sau a “dispoziţiei de aplicare” , cu cele două etape:
- încadrarea juridică a faptei
- stabilirea dispoziţiei de aplicare a prevederilor normei în care a fost încadrată starea de fapt respectivă,
la rândul ei, având două înţelesuri sau accepţiuni: - prin soluţia stabilită se indică :
- acţiunea, inacţiunea, conduita, dreptul sau obligaţia ce trebuiesc urmate şi respectate în conformitate
cu prevederile normei aplicate
şi
- sensul de “sancţiune” stabilită şi aplicată în temeiul normelor de drept aplicate şi a modalităţii concrete
de executare a acesteia.

Observaţie: Atenţie la utilizarea noţiunii de “dispoziţie de aplicare” individuală a normei juridice, care nu
trebuie confundată cu noţiunea de “dispoziţie” – ca element de structură a normei juridice!

1.4. Aplicarea şi interpretarea normelor juridice prin analogie.

a. Analogia constă în posibilitatea acordată instanţei de judecată (în anumite situaţii prevăzute de
normele de drept) de a soluţiona un caz pentru care nu există norme exprese de încadrare, prin
aplicarea unei norme existente la un caz sau o situaţie asemănătoare.

b. Analogia nu este un principiul general al dreptului, aplicându-se limitativ, în anumite ramuri ale
dreptului – în dreptul civil, în dreptul comercial, în dreptul internaţional -, după cum permite însăşi
legea; analogia nu poate fi admisă în celelalte ramuri ale dreptului cum sunt: dreptul penal, dreptul
administrativ, dreptul financiar etc.

c. Analogia poate fi:

- analogia legii – aplicarea unei legi sau a unei norme juridice la un caz asemănător;
- analogia dreptului – rar întâlnită - se are în vedere soluţionarea unui caz pentru care nu există text
normativ sau lege aplicabilă de la un caz asemănător, situaţie în care soluţionarea cauzei se face prin
aplicarea “principiilor generale ale dreptului”.

Unitatea 6. Interpretarea normelor juridice

6.1. Noţiunea, necesitatea şi obiectul interpretării.

6.2. Formele de interpretare:

1. interpretarea oficială – realizată de către organele de stat cu competenţe sau atribuţii fie în
elaborarea, fie în aplicarea normelor juridice:
a) interpretarea generală – făcută de organul care a emis acea normă juridică şi se realizează prin
emiterea sau elaborarea de acte normative de interpretare cu caracter obligatoriu – interpretarea
“autentică”;
b) interpretarea cazuală (de caz) – realizată de organul de aplicare a dreptului (instanţa judecătorească,
alte organe competente ale administraţiei de stat etc.) în legătură cu o situaţie concretă.

2. interpretarea neoficială – realizată de către alţi subiecţi, care nu au calitatea de organe competente,
oficiale, cu atribuţii de aplicare şi interpretare a normelor juridice, prin lucrări ştiinţifice, studii,
comunicări, conferinţe, dezbateri teoretice etc.; îmbracă forma opiniilor, concluziilor, propunerilor etc.
în legătură cu conţinutul general al normei sau cu aplicarea ei la diferite cazuri. Nu are forţă obligatorie
în soluţionarea unui caz concret.

6.3. Metodele de interpretare:

1. metoda gramaticală
2. metoda sistematică
3. metoda istorică
4. metoda logică.

6.4. Rezultatul interpretării unei norme juridice poate fi:

1. literal sau declarativ
2. extensiv
3. restrictiv.

6.5. Situaţiile de ilicit în demersul interpretării normelor juridice:

1. abuzul de drept
2. frauda la lege.

Unitatea 7. Raportul juridic

7.1. Noţiunea de raport juridic şi caracteristicile raportului juridic.

1. Raportul juridic este acea relaţie sau raport social care este cuprins într-o reglementare juridică.
Aşadar, nu toate raporturile sau relaţiile sociale sunt implicit şi juridice.

2. Spre deosebire de celelalte raporturi sociale, raporturile juridice au câteva caracteristici proprii, cum
ar fi:
- Sunt reglementate prin norme de drept;
- Se desfăşoară (se stabilesc) numai între subiecţi umani – persoane fizice şi/sau juridice (întotdeauna cel
puţin două sau mai multe subiecte);
- Au un conţinut dublu voliţional;
- Sunt istoriceşte determinate de contextul epocii istorice în care se formează;
- Structura raportului juridic este tripartită, fiind constituită din subiecte (sau părţi),

Conţinutul raportului juridic şi obiectul acestuia.

Definiţia raportului juridic.

7.2. Condiţiile raportului juridic:

- să existe norma juridică prin care să se reglementeze acel raport sau relaţie socială;
- să existe faptul juridic, adică acţiunea umană sau evenimentul care, potrivit prevederilor normei de
drept, determină apariţia, modificarea sau stingerea (încetarea) unui raport juridic:
a) evenimentul – ca fapt juridic – acea faptă sau împrejurare care are loc independent sau relativ
independent de voinţa omului, dar care ale căror rezultate produc efecte juridice numai atunci când
legea prevede astfel (naşterea, moartea, calamităţile naturale, trecerea timpului etc.)
b) acţiunile umane (omeneşti) – ca fapt juridic – manifestări de voinţă ale oamenilor, care produc efecte
juridice (dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice) ca urmare a reglementării lor prin normele de
drept.

- Clasificarea acţiunilor omeneşti:

a) în funcţie de conduita pe care o are subiectul participant la un raport juridic, de abţinere a subiectului
de a face sau de obligaţia acestuia de a avea o conduită materializată într-o acţiune, există:
- acţiuni omisive
- acţiuni comisive
b) în funcţie de săvârşirea lor în conformitate sau nu cu prevederile legale, există:
- acţiuni licite
- fapte ilicite

- Acţiunea – ca “act juridic” – acţiunile juridice licite, care sunt săvârşite în conformitate cu normele de
drept şi cu scopul dirct, manifest de a produce efecte juridice.
- Noţiunea sau înţelesul termenului “act” – decurge din contextul în care este utilizat: act normativ, act
de aplicare, act juridic.

2. Clasificarea actelor juridice:

- înscris probator, doveditor, adică orice înscris prin care se poate dovedi un fapt juridic;
- o manifestare de voinţă, indiferent de forma de exprimare: scrisă, orală etc.

7.3. Elementele sau structura raportului juridic:

7.3.1. Subiectele raportului juridic:
• Capacitatea juridică – aptitudinea generală şi abstractă, stabilită de lege în funcţie de vârsta şi
discernamântul persoanei, de a dobândi sau de a-şi exercita drepturi şi obligaţii într-un raport juridic;
• Persoana fizică
3. Capacitatea juridică a persoanei fizice:
- capacitatea de folosinţă
- capacitatea de exerciţiu;
- Persoana juridică
- Capacitatea juridică a persoanei juridice
- Colectivităţile de persoane fizice

Persoana juridică:
– Statul – ca persoană sui generis
- instituţiile de stat
- regiile autonome, societăţile comerciale cu capital de stat sau privat, companiile, băncile organizaţii
obşteşti cu caracter nepatrimonial: sindicate, organizaţii de tineret, fundaţii, asociaţii, uniuni de creaţie
etc.
- Organizaţiile cooperatiste înfiinţate în condiţiile prevăzute de lege.

Principalele elemente constitutive ale persoanei juridice sunt: să aibă organizare de sine stătătoare; să
dispună de un patrimoniu propriu, distinct de cel al persoanelor care o compun; să aibă un scop şi o
activitate licite.

7.3.2. Conţinutul raportului juridic – ansamblul drepturilor şi obligaţiilor corelative ale subiectelor în
relaţia dată, drepturi şi obligaţii care sunt prevăzute de norma juridică.

7.3.2.1. Drepturile părţilor sau subiectelor raportului juridic:

- Clasificarea drepturilor subiective:
a) după gradul de opozabilitate:
- drepturi absolute – cele cărora le corespunde obligaţia tuturor subiecţilor de a le respecta (dreptul la
viaţă, la nume, la proprietate, la libertate);
- drepturi relative – cele care sunt opozabile numai unei anumite persoane, subiect al raportului
respectiv.
b) după criteriul conţinutului lor:
- drepturi patrimoniale – cele care au caracter economic şi care pot fi exprimate în bani:
- reale
- de creanţă;
- drepturi nepatrimoniale – cele care nu au un caracter economic şi nu pot fi exprimate în bani;
c) după natura raporturilor în cadrul cărora iau naştere:
- drepturi de natură civilă
- drepturi de natură penală
- drepturi de natură administrativă
- drepturi de natură financiară
- drepturi rezultat din raporturi de muncă etc.

7.3.2.2. Obligaţiile părţilor – corelativul dreptului în cadrul raportului juridic

7.3.3. Obiectul raportului juridic – elementul în legătură cu care subiecţii sau părţile raportului juridic îşi
stabilesc drepturile şi obligaţiile corelative.
- Obiectul raportului juridic desemnează scopul, interesul sau finalitatea realizării drepturilor şi
obligaţiilor din conţinutul acestuia, şi care constau, de cele mai multe ori, în dobândirea sau înstrăinarea
unor bunuri, obţinerea unor servicii etc.
- Obiectul raportului juridic îl constituie în general fenomenul în legătură cu care subiectele îşi stabilesc
sau revendică anumite drepturi şi obligaţii prevăzute în normele de drept. (conduita umană, lucrurile
sau bunurile materiale, valorile personale nepatrimoniale, rezultatul creaţiei intelectuale etc.)

7.4. Specificul raportului juridic de constrângere

7.4.1. Raportul juridic de constrângere – o categorie specială de raporturi juridice care se formează ca
urmare a săvârşirii unor fapte ilicite şi care antrenează răspunderea juridică şi aplicarea sancţiunii.

7.4.2. Specificul raportului juridic de constrângere decurge din specificul sau particularitatea
elementelor acestuia, adică din:
7.4.2.1. Calitatea specială a subiecţilor acestui raport:
a) statul – întotdeauna prezent ca reprezentant an autorităţii publice care prin organele şi aparatul
specializat al acestuia are competenţa de a exercita tragerea la răspundere şi, respectiv, constrângerea
prin aplicarea sancţiunii;
b) autorul faptei ilicite

7.4.2.2. Conţinutul raportului juridic de constrîngere – drepturile şi obligaţiile corelative ale statului (prin
organele sale abilitate) şi ale autorului faptei ilicite.

7.4.2.3. Obiectul raportului juridic de constrângere – constă în sancţiunea care se aplică de către
subiectul “stat” (prin organele abilitate în acest sens) subiectului “autor al faptului ilicit”.

Unitatea 8. Răspunderea juridică

Noţiunea de “răspundere juridică”

8.1. Răspunderea socială; răspunderea juridică – parte componentă a răspunderii sociale.

8.2. Răspunderea juridică – un complex de drepturi şi obligaţii conexe, prevăzute de normele juridice,
drepturi şi obligaţii care iau naştere ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, şi care constituie cadrul de
realizare a constrângerii de stat, adică de aplicare a sancţiunii.

8.2.1. Caracteristicile răspunderii juridice

a) are ca temei nerespectarea sau încălcarea unei norme de drept.
b) este legată în mod direct de activitatea exclusivă a unor organe de stat competente
c) este o răspundere general-obligatorie, ma promptă şi mai eficientă decât celelalte forme ale
răspunderii sociale
d) consecinţele răspunderii juridice pot fi deosebit de grave, antrenând sancţiuni privative de libertate
sau, în unele sisteme de drept, mergându-se până la pedeapsa capitală.
e) În stabilirea răspunderii şi vinovăţiei se împletesc atât evaluările de ordin strict juridic, cât şi cele de
ordin moral, de echitate, umanitarism etc.

8.2.2. Principiile răspunderii juridice:

- principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie – se poate aplica o sancţiune autorilui faptei
doar atunci cănd este vinovat de nerespectarea unei norme juridice şi doar în limitele vinovăţiei sale;
- principiul răspunderii personale – răspunderea juridică acţionează direct numai faţă de persoana
vinovată de săvârşirea faptei ilicite. Excepţii: exemplu prevederile art. 1000 Cod civil: răspunderea
părinţilor pentru prejdiciile cauzate de copiii lor minori care locuiesc cu dânşii; răspunderea comitenţilor
pentru faptele prepuşilor; răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciile cauzate de elevii,
respectiv, ucenicii care se află sub supravegherea lor ş.a.
- Principiul justeţei sancţiunii – sancţiunea aplicată trebuie să fie proporţională cu gravitatea faptei, cu
gradul de pericol social al faptei, cu atitudinea faptuitorului etc.
- Principiul celerităţii tragerii la răspundere – sancţiunea trebuie aplicată autorului faptei ilicite cât mai
aproape de momentul săvârşirii faptei pentru a-şi putea atinge scopul urmărit: reparatoriu, educativ,
preventiv).

8.2.3. Elementele şi condiţiile răspunderii juridice:

8.2.3.1. Să existe subiectul răspunderii juridice, care să aibă:

a) capacitatea juridică de a răspunde – aptitudinea persoanei fizice de a fi chemată să răspundă în faţa
organelor jurisdicţionale pentru fapta ilicită săvârşită şi de a suporta consecinţele juridice pe care le
implică aplicarea constrângerii de stat; Capacitatea de a răspunde implică existenţa discernământului şi
a unui complex de atribute juridice.
b) libertatea de a acţiona – adică să fi acţionat în cunoştinţă de cauză, neobligat de nimeni şi nimic
asupra căii de urmat etc.

8.2.3.2. Să existe conduita ilicită – conduita prin care este încălcată norma de drept.

8.2.3.3. Să existe vinovăţia – starea subiectivă ce îl caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul
încălcării normei de drept. Constă în atitudinea psihică şi de conştiinţă negative faţă de interesele sau
valorile ocrotite prin normele de drept. Apare ca o înlănţuire a manifestărilor pe linia dintre conştiinţi –
voinţă – acţiune. Este condiţia esenţială pentru aplicarea sancţiunii.

8.2.3.4. Să existe legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător – una din condiţiile
fundamentale ale răspunderii juridice. Apare ca legătura dintre cauză şi efect.

8.3. Modalităţile săvârşirii faptei ilicite:

a) acţiunea
b) inacţiunea
8.4. Formele vinovăţiei: - intenţia (sau dolul) – acţiunea ilicită este orientată în mod voit spre a produce
efectul ilicit;
- culpa – autorul faptei ilicite nu prevede consecinţa faptelor sale deşi putea şi trebuia să le prevadă sau,
chiar dacă le prevede speră să nu se vor produce. Modalităţile culpei sunt: neatenţia, neglijenţa,
neprevederea, nepriceperea, superficialitatea etc.

8.5. Formele răspunderii juridice – se conturează în funcţie de domeniu sau ramura de drept în care a
fost încălcată norma juridică, pe lângă alţi factori ce trebuiesc avuţi în vedere (valorile sociale lezate,
gradul de pericol social al faptei ilicite, modalităţile de săvârşire a faptei ilicite, vinovăţia autorului ş.a.)

Fiecărei forme de conduită ilicită îi corespunde o formă a răspunderii juridice, astfel:

1. infracţiunea – atrage răsăpunderea penală
2. producerea unui prejudiciu – atrage răspunderea civilă
3. săvârşirea unei contravenţii – atrage răspunderea contravenţională
4. abaterea disciplinară – atrage răspunderea disciplinară. Abaterea disciplinară presupune intrunirea a
două condiţii: calitatea de salariat cu contract de muncă şi încălcarea unei obligaţii de serviciu.

8.5.1. Răspunerea penală – ia naştere în urma săvârşirii unei infracţiuni – “fapta care prezintă pericol
socială, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”

8.5.2. Răspunderea civilă – intervine în materia dreptului civil pentru producerea de daune, pentru
nerespectarea condişţiilor de fond sau formă la încheierea unor acte etc.

Trebuie făcută distincţia între:

a) Răspunderea civilă delictuală – obligaţia civilă de a repara prejudiciul produs printr-o faptă ilicită;
b) răspunderea civilă contractuală – are caracter derogator faţă de cea delictuală – constă în repararea
prejudiciului produs prin încălcarea obligaţiei concrete asumate într-un contract preexistent.

8.5.3. Răspunderea contravenţională (sau administrativă) – intervine în cazul săvârşirii de contravenţii –

fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau,
după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului
Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

8.5.4. Răspunderea disciplinară – instituţie specifică dreptului muncii – constă în sancţionarea faptelor
(abateri disciplinare) prin care o persoană încadrată cu contract de muncă a încălcat obligaţiile asumate
prin acest contract.

………………

CAPITOLUL XIV

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
1. Răspunderea juridică – Formă a răspunderii sociale

Omul acţionează într-o ambianţă socială, în cadrul căreia, parametrii comportamentului său sale sunt
evaluaţi prin norme sociale.

Viaţa socială se desfăşoară într-un cadru normat impus de nevoia organică de ordine şi justiţie.

Răspunderea socială nu este specifică numai dreptului, ea poate fi întâlnită în orice domeniu al vieţii
sociale, acolo unde se încalcă o regulă de conduită.
Răspunderea socială este un element component esenţial a oricărei forme de organizare, ea existând
încă din societatea primitivă. Socrate se întreba în antichitate dacă “este posibil să dăinuiască şi să nu se
surpe statul în care legile făurite n-au nici o putere, ci sunt călcate şi nimicite de fiecare particular?”1 De
fapt, ideea de răspundere este nedespărţită de personalitatea umană, având o profundă semnificaţie
morală.

Instituirea şi orientarea comportamentului uman în societate se face cu ajutorul normelor morale,

religioase, politice, juridice. Neconcordanţa conduitei umane cu imperativul normelor sociale poate
atrage o răspundere morală, religioasă, politică sau juridică.2 Răspunderea constă în obligaţia de a
suporta consecinţele nerespectării unor reguli de conduită de către autorul faptei contrare acestor
reguli şi care poartă amprenta dezaprobării sociale a unei astfel de conduite3. Deci, natura normei
încălcate, determină natura formei de răspundere; toate formele de răspundere ce se pot institui fiind
manifestări ale răspunderii sociale.
Formele răspunderii sociale nu sunt izolate unele de altele, între ele există interacţiune, corelaţie, fapt
ce are ca rezultat formarea nivelului general al răspunderii sociale.
Răspunderea socială4 este acea instituţie socială ce se referă la modelul de conduită pe care membrii
societăţii îl aleg, raportat atât la interesele generale ale societăţii cât şi la cerinţele obiective ale
dezvoltării sociale. Răspunderea socială presupune supunerea individului, o atitudine conştientă şi activă
a acestuia, ce rezultă dintr-un act de voinţă şi de conştiinţă, dintr-o hotărâre a acestuia. Alegerea
modelului de comportament din multiplele variante posibile, stă la baza răspunderii individului.
Comportamentul individului este supus permanent unei aprecieri care este instituţionalizată cu ajutorul
normelor sociale care modelează acest comportament şi îl dirijează în direcţia dorită de ordinea socială
existentă.
Prin intermediul răspunderii sociale se urmăreşte promovarea şi conservarea valorilor sociale
recunoscute într-o societate la un moment dat, şi se manifestă ca o expresie a cerinţelor impuse de
societate vizând direct conservarea sistemului social.5
Răspunderea socială este de ordin normativ ce implică sancţionarea socială a individului, în cazul
neconcordanţei între conduita sa şi normele sociale. Sancţiunile sociale sunt instituite de societate şi
prescriu individului obligaţii determinate cu consecinţe coercitive.
Caracteristica răspunderii juridice constă în faptul că ea se referă la obligaţia de a răspunde pentru
încălcarea normei juridice instituite de organele statului. Încălcarea prevederilor normelor juridice este
singurul temei al răspunderii juridice şi al sancţionării juridice. Sancţiunea juridică este considerată ca
fiind mai gravă, mai promptă şi mai eficientă decât sancţiunea politică, morală, etică sau civică.

2. Noţiunea răspunderii juridice

2.1. Definiţie şi caracteristici
Răspunderea juridică se referă la comportamentul uman, în cadrul limitelor stabilite de normele de
drept impuse de stat. Persoanele care încalcă aceste norme de drept, acţionând cu vinovăţie, sunt
obligate să suporte consecinţele acestei conduite, respectiv, sancţiunile juridice.
Întâlnită în toate ramurile dreptului, noţiunea de răspundere juridică sugerează ideea de sancţiune,
pentru că ea intervine în cazul săvârşirii unui ilicit, sau pe cale să se înfăptuiască. Elementul comun al
formelor răspunderii juridice este incompatibilitatea dintre conduita subiectului de drept şi dispoziţia
normei juridice6.
În literatura juridică de specialitate, răspunderea juridică este considerată ca fiind acea categorie
generală a dreptului, ce constă în suportarea de către persoana care a săvârşit o faptă ilicită, a unor
urmări inconvenabile, a unei sancţiuni juridice. Răspunderea juridică constituie cadrul juridic de realizare
şi întruchipare a sancţiunii juridice.
Răspunderea juridică nu reprezintă o simplă obligaţie de a suporta o sancţiune juridică (penală, civilă,
contravenţională etc.), ci, ea constituie o modalitate de realizare a constrângerii de stat. Deoarece,
aplicarea şi realizarea sancţiunilor juridice este contrară voinţei autorului, acestea se pot finaliza numai
cu ajutorul organelor de stat competente care aplică măsurile de constrângere.
Răspunderea juridică are ca temei încălcarea normelor juridice dotate prin excelenţă cu sancţiuni
juridice, care reprezintă o premisă a instituţiei răspunderii juridice.
Răspunderea juridică este instituţia dreptului ce implică un complex de drepturi şi obligaţii juridice
corelative, care se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, ce constituie cadrul de realizare a
constrângerii statului prin aplicarea de sancţiuni juridice corespunzătoare.
Dintr-o perspectivă mai largă7, răspunderea juridică reprezintă expresia specifică a ideii de
responsabilitate socială, în conformitate cu care fiecare om trebuie să-şi asume şi să suporte
consecinţele faptelor sale.
Răspunderea juridică este, un raport juridic social, complex ce se naşte în momentul în care există un
fapt imputabil subiectului răspunzător şi constă în obligaţia de a suporta sancţiunea normei juridice
pentru acel fapt, sancţiune ce se aplică în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a respectării
ordinii de drept.8 Acest raport este statornicit de norma juridică, între autorul încălcării dispoziţiilor
acestuia şi stat reprezentat prin agenţi ai puterii publice.
Răspunderea juridică prezintă o serie de caracteristici conferite atât de specificul dreptului, al normelor
juridice şi sancţiunilor juridice, cât şi de faptul că ea implică diferite grade de constrângere statală.
Prin intermediul răspunderii juridice se realizează scopul preventiv, scopul sancţionator şi scopul
educativ, care deşi implica prevenţia nu se confundă cu aceasta.

3. Principiile răspunderii juridice

Cu toate că răspunderea juridică îmbracă diferite forme concrete ce prezintă multiple particularităţi, ea
are o serie de principii generale aplicabile tuturor formelor sale.
Principiile răspunderii juridice sunt idei de bază, călăuzitoare ale acestei instituţii, strâns legate atât de
principiile fundamentale ale dreptului cât şi de principiile diferitelor ramuri de drept, prezentând însă,
anumite trăsături caracteristice. Aceste principii, nu au caracter exclusiv juridic ci, includ deopotrivă
aspecte morale şi politice.
Principiile răspunderii juridice sunt prezente în toate sistemele moderne de drept, fiind variabile doar
implicările lor operaţionale în legile materiale şi procedurale.

3.1.Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţie

Conform acestui principiu, intervine răspunderea juridică şi se aplică sancţiunea juridică, numai dacă
subiectul de drept nu a respectat conduita prescrisă de normele juridice, respectiv, dacă este vinovat şi
numai în limitele vinovăţiei sale. Răspunderea juridică intervine pentru că subiectul de drept a ales acea
conduită care încalcă interesele sociale ocrotite prin norme de drept.
Societatea instituţionalizată condamnă comportamentele deviante ale indivizilor ce săvârşesc cu
vinovăţie fapte ilicite.
Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţie are un dublu rol: sancţionator şi educativ. Are
un rol sancţionator, deoarece persoana vinovată va fi obligată să suporte sancţiunea prescrisă de norma
de drept şi are un rol educativ deoarece, o persoană va fi sancţionată numai dacă i se poate imputa
fapta ilicită, urmărindu-se îndreptarea şi reintegrarea sa în societate.
Răspunderea juridică intervine conform acestui principiu, numai pentru faptele juridice ilicite săvârşite
cu vinovăţie fără a avea incidenţă asupra-conduitei neexteriorizate (a ideilor nematerializate în acte de
conduită) care este un simplu fapt de conştiinţă ce nu încalcă dreptul şi nu constituie un temei pentru
tragere la răspundere juridică.
Vinovăţia presupune atitudinea autorului faptei ilicite faţă de faptă şi urmările sale, libertatea de voinţă
şi de conştiinţă a acestuia.
Deşi regula este că, răspunderea juridică intervine numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie, care
trebuie dovedită, sunt cazuri expres reglementate de lege9, când răspunderea juridică intervine
indiferent de vinovăţie, situaţie în care, răspunderea juridică are caracter obiectiv (de exemplu,
răspunderea pentru pagubele cauzate prin poluare sau răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor
minori).10

3.2. Principiul răspunderii personale

Potrivit acestui principiu, efectele sancţiunii se răsfrâng numai asupra autorului faptei ilicite, a celui ce a
nesocotit o normă juridică. Aşadar, răspunderea juridică este legată exclusiv de autorul faptei ilicite,
proporţiile sale fiind stabilite în funcţie de circumstanţele personale ale făptuitorului. Excepţie de la
regula răspunderii personale, o constituie răspunderea pentru fapta altuia care este o răspundere
obiectivă, independentă de culpă.
Când răspunderea juridică derivă din fapta altuia sau din cea produsă solidar cu altul, ea se va
circumscrie numai pentru ceea ce a săvârşit autorul.

3.3. Principiul „non bis in idem”

În cadrul acestui principiu se întâlneşte regula după care se aplică o singură sancţiune o singură dată
pentru aceeaşi faptă, ilicită.
Aşadar, unei singure încălcări a normei de drept îi corespunde o singură sancţiune juridică. Aceasta nu
exclude însă, posibilitatea cumulului diferitelor forme de răspundere juridică, faţă de fapta ilicită a
aceleiaşi persoane, dacă prin fapta respectivă s-au încălcat simultan norme juridice de natură diferită:
civilă, penală, administrativă etc. De asemenea, conform acestui principiu nu se exclude nici aplicarea de
sancţiuni cumulative în cadrul aceleiaşi forme de răspundere juridică (de exemplu, în cadrul răspunderii
penale se poate institui pentru aceeaşi faptă infracţională, pedeapsa cumulativă a închisorii şi a amenzii
penale).
Principiul răspunderii personale şi principiul „non bis in idem” exclud posibilitatea aplicării faţă de
aceeaşi persoană, pentru una şi aceeaşi faptă ilicită, a două sau mai multe sancţiuni identice ca natură:
fie civile, fie penale, fie administrative ori disciplinare. Aceasta pentru că, fiecărei încălcări a unei norme
juridice îi corespunde aplicarea unei singure sancţiuni juridice a cărei natură depinde exclusiv de natura
normei juridice încălcate.

3.4. Principiul legalităţii răspunderii juridice

Acest principiu presupune că la baza acţiunii de tragere la răspundere juridică trebuie să stea legea ca
unic temei. Principiul angajării răspunderii juridice doar în temeiul legii este valabil pentru toate formele
răspunderii juridice. În acest sens, dispune şi Constituţia României din 2003 la art.23 alin.12: „nici o
pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.”

3.5. Principiul justeţei sancţiunii

Acest principiu are ca cerinţă fundamentală, necesitatea existenţei unei strânse concordanţe între
gravitatea faptei ilicite săvârşite şi sancţiunea aplicată autorului acesteia. În acest sens, este necesară o
corectă alegere şi aplicare a normei de drept sub a cărei incidenţă intră fapta ilicită, ce constituie
singurul temei al răspunderii juridice.
Principiul justeţei sancţiunii presupune în acelaşi timp şi o corectă individualizare (alegere) şi aplicare a
sancţiunilor juridice de către organele de stat competente.

3.6. Principiul celerităţii tragerii la răspundere

De înfăptuirea acestui principiu depinde în bună, măsură, realizarea scopului răspunderii juridice. Acest
principiu exprimă cerinţa ca tragerea la răspundere să se facă oportun, la timpul potrivit, pentru ca
sancţiunea să-şi producă efectele dorite (represive şi preventiv-educative), atât faţă de făptuitor cât şi
faţă de societate.
Aplicarea sancţiunii juridice ca o reacţie a societăţii organizate faţă de fapta ilicită implică aplicarea
rapidă a pedepsei deoarece, dacă forţa de constrângere nu intervine cu promptitudine nu se produc
finalităţile dorite.
Tragerea la răspundere juridică a făptuitorului nu poate fi tărăgănată, deoarece s-ar crea un sentiment
de insecuritate în raporturile sociale, pe de o parte, şi un sentiment de neîncredere în capacitatea
organelor ce asigură respectarea ordinii de drept, pe de altă parte11. De asemenea, trecerea timpului ar
putea să ducă la dispariţia unor probe, sau să determine impedimente în stabilirea stării de fapt.
Pentru aceste considerente, prin lege se stabilesc de cele mai multe ori, termene de aplicare a sancţiunii
sau termene de prescripţie. De exemplu, aplicarea sancţiunii administrative se face în cel mult 3 luni de
la data săvârşirii contravenţiei, iar executarea amenzii contravenţionale poate avea loc în cel mult 1 an
de la aplicarea ei.
În Dreptul penal, operează prescripţia executării pedepsei şi a răspunderii penale, stabilindu-se termene
limite în care persoanele vinovate pot fi trase la răspundere şi în care se poate impune executarea
pedepselor dispuse.
În Dreptul civil, operează prescripţia extinctivă ce constă în stingerea dreptului material la acţiune şi a
dreptului de a cere executarea silită dacă acestea nu au fost exercitate în termenul prevăzut de lege. De
asemenea, în cazul răspunderii disciplinare, se prevede pentru aplicarea sancţiunilor disciplinare un
termen de prescripţie (emiterea deciziei de sancţionare în 30 de zile de la data luării la cunoştinţă despre
abaterea disciplinară săvârşită de către angajator dar nu mai târziu de 6 luni de la data comiterii
faptei).12

4. Condiţiile generale ale răspunderii juridice

Este necesar a se face o delimitare între temeiul răspunderii juridice şi condiţiile răspunderii juridice.
Răspunderea juridică îşi are unicul temei în faptul ilicit, respectiv în conduita ilicită, în absenţa căreia,
indiferent de formele ei, ea nu se poate declanşa. Toate celelalte elemente ce caracterizează conţinutul
încălcării normei juridice, respectiv vinovăţia, prejudiciul şi raportul de cauzalitate, reprezintă condiţiile
răspunderii juridice. În literatura de specialitate există opinii13 ai căror autori identifică noţiunea de
temei cu cea de condiţie a răspunderii juridice şi tratează global elementele lor de bază, în timp ce, alţii
separă aceste elemente şi evidenţiază un temei obiectiv (conduita ilicită) şi un temei subiectiv
(vinovăţia).
Privită ca noţiune generală răspunderea juridică implică existenţa unor elemente cantitative, ce
alcătuiesc fondul ei comun.

4.1. Enunţarea condiţiilor generale ale răspunderii juridice

Pentru a se crea cadrul necesar tragerii la răspundere juridică a autorului faptei ilicite, este nevoie de
întrunirea cumulativă a unor factori esenţiali, ce privesc atât fapta ilicită cât şi autorul acesteia. Aceşti
factori esenţiali constituie elementele sau condiţiile de bază ale răspunderii juridice.
Condiţiile răspunderii juridice sunt:
- conduita ilicită;
- rezultatul dăunător (prejudiciul);
- raportul de cauzalitate între conduita ilicită şi rezultatul dăunător (legătura cauzală);
- vinovăţia autorului faptei ilicite;
- inexistenţa cauzelor ce înlătură răspunderea juridică.
Aceste condiţii sunt necesare tuturor formelor de răspundere juridică, însă ele prezintă trăsături
caracteristice distincte, care le individualizează, în funcţie de forma răspunderii juridice. În unele forme
ale răspunderii juridice alături de aceste condiţii generale sunt necesare şi condiţii suplimentare
specifice, unele fiind prezumate de lege ca existente iar altele subînţelese.

4.2. Conduita ilicită

4.2.1. Noţiune şi caracteristici
Conduita ilicită este faptul juridic ilicit ce determină naşterea raportului juridic de constrângere,
respectiv a raportului juridic de aplicare a sancţiunii.
Conduita ilicită este cauza declanşării răspunderii juridice ce constă în comportamentul (acţiunea-
inacţiunea) care nesocoteşte o dispoziţie a legii.
Conduita ilicită este un act al conduitei umane14, ce reprezintă ansamblul de acte şi fapte concrete ale
individului, aflate sub controlul voinţei şi conştiinţei sale. Actele de conduită sunt în strânsă dependenţă
de starea subiectivă a autorului, de voinţa acestuia. Aceste acte sunt relevante din punct de vedere
juridic numai dacă se prezintă ca materializări ale unor stări subiective. Un act sau un fapt devine ilicit
dacă încalcă normele juridice.
În teoria juridică, cu privire la, problema obiectului ilicit juridic în raport cu care se stabileşte ilicitatea
unui fapt uman s-au conturat următoarele teze:
- ilicitatea este asociată vinovăţiei sau prejudiciului;
- ilicitatea se apreciază în raport cu dreptul subiectiv încălcat;
- caracterul ilicit al faptei se apreciază în raport cu ordinea de drept;
- caracterul ilicit al faptei se apreciază în raport cu raportul juridic concret.
Noţiunile de conduită ilicită şi faptă ilicită15 sunt folosite în drept, în mod alternativ având aceeaşi
semnificaţie. Caracterele generale ale conduitei ilicite sunt: antisocialitatea, antijuridicitatea şi
imoralitatea.16

4.2.2. Modalităţile săvârşirii conduitei ilicite

Modalităţile de săvârşire a conduitei ilicite sunt: acţiunea şi inacţiunea (omisiunea).
A. Acţiunea (comisiunea), este cea mai frecventă modalitate de realizare a conduitei ilicite şi constă într-
o manifestare efectivă, ce presupune o serie de acte materiale contrare normelor juridice. Acţiunea este
un act conştient de voinţă obiectivizată, exteriorizată, îndreptată spre un scop determinat. Nu orice act
conştient este însă ilicit, ci numai acela ce contravine dispoziţiilor legale. Acţiunea ilicită constă în a face
ceva ce nu este permis (a lovi, a fura, a ucide), şi presupune încălcarea unei norme juridice prohibitive.
Mijloacele de realizare ale acţiunii ilicite sunt foarte variate: energia fizică a agentului, utilizarea
diferitelor instrumente, substanţe etc.
B. Inacţiunea (omisiunea), constă în abţinerea de la acţiune a persoanei care este obligată să săvârşească
anumite fapte pozitive, adică să acţioneze în felul stabilit de lege. Ea reprezintă atitudinea de pasivitate a
persoanei faţă de norma juridică care îi impune o anumită activitate. Inacţiunea are un caracter
conştient şi voluntar, fiind o conduită dirijată pentru atingerea anumitor scopuri.
Ca modalitate a conduitei ilicite, omisiunea nu este o simplă stare de pasivitate, ea este o acţiune prin
omisiune, ce constă în nesăvârşirea unui act concret ce constituie obligaţia subiectului (de exemplu,
neacordarea ajutorului unei persoane aflată în primejdie; sustragerea de la stagiul militar obligatoriu;
neachitarea unor taxe sau datorii la termenul prevăzut etc.).

4.2.3. Formele conduitei ilicite şi formele răspunderii juridice

După gradul de pericol social pe care-l prezintă, conduita ilicită îmbracă diferite forme. Tot în funcţie de
gradul de periculozitate, se stabilesc şi se aplică sancţiuni juridice pentru săvârşirea diferitelor fapte
ilicite.
Pentru gruparea formelor conduitei ilicite şi stabilirea formelor răspunderii juridice se ţine cont de
gradul de pericol social şi de natura sancţiunilor aferente normelor juridice încălcate. Aşadar, după
gradul de pericol social al faptelor ilicite se stabilesc formele răspunderii juridice, se stabilesc şi
individualizează sancţiunile juridice. Gradarea pericolului social şi ierarhizarea rezultatelor ce decurg din
faptele ilicite, este motivată de existenţa în societate a unei ierarhii a valorilor.
Formele răspunderii juridice se stabilesc de către legiuitor, singurul în măsură să aprecieze valorile şi să
le stabilească ierarhia, iar întinderea răspunderii juridice este stabilită de către organele de aplicare a
dispoziţiilor juridice în funcţie de anumite circumstanţe obiective şi subiective.
După gradul de pericol social al faptelor şi după natura sancţiunilor juridice (penale, civile,
administrative, disciplinare), formele conduitei ilicite şi în raport de acestea, formele răspunderii
juridice, sunt:
- infracţiunea, care atrage răspunderea penală;
- contravenţia, care atrage răspunderea administrativă (contravenţională);
- abaterea disciplinară, care atrage răspunderea de dreptul muncii;
- faptele ilicite civile, care atrag răspunderea civilă (delictuală sau contractuală).

a) Infracţiunea17 este forma conduitei ilicite care prezintă cel mai înalt grad de pericol social.
Codul penal prevede în art.17 că: “Infracţiunea este fapta ce prezintă pericol social, săvârşită cu
vinovăţie şi prevăzută de legea penală”. Prin pericol social se înţelege însuşirea unei fapte de a aduce
atingere sau de a cauza urmări grave unor relaţii sociale apărate prin norme de drept. Prezintă pericol
social18, orice faptă ce aduce atingere normelor juridice şi implicit valorilor ocrotite de ele. Deosebirea
dintre gradul de pericol social al infracţiunii19 şi cel al altor fapte ilicite, constă în gradul mai ridicat sau
mai scăzut al acestui pericol. Legiuitorul este cel ce califică o faptă ilicită ca având un grad mai ridicat sau
mai scăzut de pericol social, stabilind care anume fapte sunt considerate infracţiuni. Infracţiunea
prezintă un grad ridicat de pericol social pentru că pune în pericol valori sociale importante şi provoacă
urmări şi tulburări sociale grave. Art.18 din Codul penal stabileşte că, faptele ce constituie pericol social
sunt, acţiunile sau inacţiunile prin care se aduce atingere principalelor valori sociale, ocrotite de legea
penală: statului, suveranităţii, independenţei şi unităţii statului, persoanei şi drepturilor sale, întregii
ordini de drept.
Gradul de pericol social al infracţiunii este dat de următorii factori: valoarea obiectului infracţiunii;
mărimea şi natura urmărilor produse; persoana infractorului; atitudinea psihică faţă de faptă şi urmările
sale; modul de săvârşire; mijloacele folosite; locul şi timpul; rezonanţa socială a faptei infracţionale.
Infracţiunea este conduita ilicită, determinată expres de lege, ce produce consecinţe negative grave şi
care poate fi combătută numai prin pedeapsă. Nu există infracţiuni în afara temeiului legal, conform
adagiului latin “nullum crimen sine lege”. Art.2 din Codul penal stabileşte în acest sens că: “Legea
prevede care fapte constituie infracţiuni”.
Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt: pericolul social al faptei, săvârşirea cu vinovăţie a faptei şi
prevederea faptei ca infracţiune de legea penală. Aceste trăsături definitorii ale infracţiunii privesc:
aspectul material, obiectiv al infracţiunii (pericolul social); aspectul moral, subiectiv al infracţiunii
(săvârşirea cu vinovăţie) şi aspectul legal al infracţiunii (fapta să fie prevăzută de lege).
Subiecte ale infracţiunii pot fi numai persoane fizice; sancţiunea proprie infracţiunii este pedeapsa
penală, care este cea mai gravă sancţiune juridică, iar forma răspunderii juridice este răspunderea
penală.
Sancţiunile pentru infracţiuni vizează de regulă, libertatea persoanei şi acestea nu pot fi stabilite şi
aplicate decât de instanţa de judecată.
Răspunderea penală este aceea formă a răspunderii juridice care intervine ca urmare a săvârşirii unei
infracţiuni, care este fapta ilicită ce prezintă pericol social superior cantitativ oricăror altor fapte din
sfera ilicitului juridic (contravenţii, delicte civile, abateri disciplinare etc.)
Răspunderea penală este acel raport juridic penal de constrângere născut ca urmare a săvârşirii unei
infracţiuni, între stat ca titular al dreptului de a aplica sancţiune penală, pe de o parte şi infractor ca
titular al obligaţiei de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii penale aplicate, pe de altă
parte.
Răspunderea penală se caracterizează prin următoarele trăsături:
- temeiul răspunderii penale este infracţiunea;
- acţiunea penală se promovează din oficiu
- repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune nu-l absolvă pe infractor de sancţiunea penală;
- răspunderea penală este subiectivă, ea se bazează pe culpa autorului, vinovăţia fiind temeiul său;
- răspunderea penală are caracter strict personal;
- răspunderea penală este limitată, în sensul că se referă exclusiv la fapta comisă;
- sub aspect probator, domeniul său de reglementare este guvernat de principiul prezumţiei de
nevinovăţie;
- răspunderea penală generează raporturi de subordonare;
- răspunderea penală nu poate fi stinsă prin acordul părţilor.

b) Contravenţia20, este forma conduitei ilicite ce prezintă un grad de pericol social mai redus decât
infracţiunea. Domeniul de reglementare al contravenţiilor aparţine dreptului administrativ.
Art.1. din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, defineşte
contravenţia ca fiind „fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca atare prin lege, prin
hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a Consiliului local al comunei, oraşului sau al sectorului
municipiului Bucureşti.
Trăsăturile esenţiale ale contravenţiei sunt: existenţa unei fapte săvârşite cu vinovăţie; fapta să prezinte
un grad de pericol social mai redus decât infracţiunea şi să fie prevăzută şi sancţionată prin “legi
contravenţionale”.
Aşadar, atât infracţiunea cât şi contravenţia sunt fapte ilicite săvârşite cu vinovăţie (din intenţie sau
culpă), ce prezintă pericol social, fiecare dintre ele putând constitui temeiul angajării răspunderii
juridice.
Contravenţia se deosebeşte de infracţiune prin aceea că, ea reprezintă un pericol social mai redus, cu
urmări mai puţin grave decât cele produse prin infracţiune.
Contravenţia este o abatere de la normele de drept administrativ21, având deci un caracter ilicit.
Subiectele contravenţiei sunt în general, persoanele fizice, persoanele juridice putând fi subiecte ale
contravenţiei numai când legea prevede expres această posibilitate.
Potrivit art.5 al Ordonanţei Guvernului nr.2/2001, completată şi modificată prin Legea nr.180/2002
sancţiunile contravenţionale sunt: avertismentul, amenda, contravenţia, munca în folosul comunităţii şi
închisoarea contravenţională. Amenda contravenţională este sancţiunea, cea mai frecvent utilizată
pentru încălcarea ordinii de drept prin fapte contravenţionale şi reprezintă suma de bani pe care
contravenientul trebuie să o plătească, individualizarea sa să aparţinând de regulă, agentului
constatator.22
Alături de sancţiunile contravenţionale principale se pot aplica şi sancţiuni contravenţionale
complementare: confiscarea lucrurilor destinate şi folosite la săvârşirea contravenţiei, precum şi
confiscarea lucrurilor, rezultate prin săvârşirea faptei contravenţionale.
Constituţia României din 2003, prin art.23 alin.13 stabileşte că: „Sancţiunea privativă de libertate nu
poate fi decât de natură penală.” În acelaşi sens dispune şi Ordonanţa Guvernului nr.108/2003 privind
desfiinţarea închisorii contravenţionale.23
Rezultă că singurele sancţiuni contravenţionale aplicabile în prezent sunt: amenda contravenţională şi
munca în folosul comunităţii.
Răspunderea contravenţională24 îşi are temeiul în săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte contravenţionale
stabilită şi sancţionată ca atare printr-un act normativ emis de parlament, guvern, consiliile locale sau
judeţene. Aşadar, răspunderea contravenţională izvorăşte din fapta contravenţională, care generează
consecinţe materiale sau imateriale, socialmente periculoase. Subiectul activ al răspunderii
contravenţionale este autorul contravenţiei, iar subiectul pasiv este partea vătămată care poate fi o
persoană fizică sau juridică.
Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 a introdus pentru prima dată în domeniul contravenţional principiul
răspunderii contravenţionale a persoanei juridice, o răspundere directă şi personală a persoanei juridice.

c) Fapte ilicite civile sunt acele fapte umane care cauzează unei persoane un prejudiciu. Prejudiciul
cauzat printr-un fapt ilicit poate consta în:
- violarea unui drept subiectiv, garantat prin lege unei persoane, situaţie în care este vorba de delict civil,
ce dă naştere răspunderii civile delictuale25;
- nesocotirea unei obligaţii personale legal asumate, când suntem în prezenţa unui fapt ilicit, ce dă
naştere răspunderii civile contractuale.
Delictul civil este un fapt păgubitor, al cărui rezultat se numeşte prejudiciu. Subiecte ale prejudiciului
civil pot fi atât persoanele fizice cât şi persoanele juridice, sancţiunea specifică este obligaţia de a repara
prejudiciul cauzat, iar forma răspunderii juridice este răspunderea civilă.
În principiu răspunderea civilă delictuală revine autorului faptei ilicite civile, conform principiului
răspunderii numai pentru faptele proprii. Cu toate acestea, Codul civil român reglementează unele
cazuri în care o persoană răspunde civil pentru prejudicii cauzate prin fapta altor persoane sau pentru
prejudiciile produse de lucrurile animale aflate sub paza lor juridică. Astfel, Codul civil instituie
următoarele forme ale răspunderii civile delictuale (conform art.998-1002) situaţii în care răspunderea
este delictuală:
- răspunderea pentru fapta proprie (art.998-999);
- răspunderea pentru fapta altuia26 (art.1000 Cod civil);
- răspunderea cauzată de lucruri, animale şi de ruina edificiului (art.1000-1002).

Răspunderea civilă este o răspundere materială ce constă în obligaţia celui care prin fapta sa a cauzat
altuia un prejudiciu, de a-l repara în limitele prevăzute de lege. Această formă a răspunderii juridice
reprezintă un instrument eficient de apărare şi protecţie a proprietăţii, mai ales în condiţiile în care
repararea prejudiciului material este mai sigură şi de multe ori mai rapidă decât atunci când intervine o
altă formă de răspundere.

Răspunderea civilă, ca formă a răspunderii materiale constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia
o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat altei persoane prin fapta sa, sau să repare
prejudiciul pentru care este responsabilă în cazurile prevăzute de lege.
Răspunderea civilă este considerată ca fiind sancţiunea civilă, cu un caracter reparator aplicată celui ce
prin fapta sa ca produs, daune (materiale sau morale) altor persoane.
Domeniul şi regimul juridic al răspunderii civile fac obiectul dreptului civil şi sunt reglementate de Codul
Civil şi legile civile speciale.
Răspunderea civilă prezintă următoarele particularităţi:
- intervine în cazul în care cel prejudiciat apelează la autorităţile statului;
- are ca finalitate satisfacerea intereselor celui prejudiciat;
- obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat este o sancţiune civilă;
- are ca subiecte atât persoane fizice cât şi persoane juridice;
- are caracter patrimonial, sancţiunea civilă vizează patrimoniul autorului faptei ilicite.
Răspunderea civilă se prezintă sub două forme:
- răspunderea civilă delictuală, care intervine în cazul în care o persoană cauzează alteia un prejudiciu
prin fapta sa ilicită fără ca între autor şi persoana prejudiciată să existe vreo legătură contractuală.
Această formă a răspunderii civile se întemeiază pe obligaţia fiecărei persoane de a nu face nimic de
natură a dăuna altuia.
- răspunderea civilă contractuală, care intervine în cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare a
obligaţiilor contractuale de către una dintre părţi. Această răspundere se întemeiază pe obligaţia părţii
contractante care a încălcat dispoziţiile asumate de a repara prejudiciul cauzat.
Cele două forme ale răspunderii civile au acelaşi scop: repararea prejudiciului cauzat unei alte persoane
printr-o faptă ilicită.

d) Abaterea disciplinară, este forma conduitei ilicite ce se manifestă prin încălcarea de către o persoană
încadrată în muncă, a obligaţiilor de serviciu.
Art.263 alin.2 din Codul muncii defineşte abaterea disciplinară ca fiind: fapta ilicită săvârşită de către
salariat, prin care acesta a încălcat normele legale regulamentul intern, contractul individual sau colectiv
de muncă, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici. Aceste obligaţii de comportare
alcătuiesc disciplina muncii.
Abaterea disciplinară constituie unicul temei necesar pentru declanşarea răspunderii disciplinare. Ea
prezintă un pericol social cantonat în domeniul raporturilor de muncă dintr-o unitate, producând urmări
dăunătoare asupra relaţiilor de muncă din acea unitate.
Abaterea disciplinară presupune întrunirea a două condiţii cumulative:
- calitatea de angajat;
- încălcarea unei îndatoriri de serviciu.
Obligaţiile de serviciu sunt cuprinse în legi şi alte acte normative, în regulamente de ordine interioară, în
contractul colectiv de muncă, în contractul individual de muncă, în normele privind protecţia şi
securitatea muncii, în statute în ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici. În legislaţia
noastră nu se precizează expres care anume fapte sunt considerate abateri disciplinare, ci doar se indică
obligaţiile de serviciu a căror nerespectare atrage răspunderea disciplinară a persoanelor angajate în
muncă. Aşadar, abaterile disciplinare sunt prevăzute de legiuitor de regulă, prin arătarea obligaţiilor de
serviciu a căror nesocotire este sancţionată disciplinar.
Abaterea disciplinară are o sferă mai restrânsă a faptelor ilicite, deoarece le include numai pe acelea
prin care se violează obligaţiile legale de muncă. Atunci când prin statute profesionale aprobate prin
lege specială se stabileşte un alt regim sancţionator va fi aplicat acesta.
Subiect al acestei forme de conduită ilicită poate fi numai persoana care este încadrată în muncă,
subiectul abaterii disciplinare fiind întotdeauna determinat, circumstanţiat, având calitatea de salariat
sau de angajat pe baza unui contract de muncă.
Ca formă a răspunderii juridice, răspunderea disciplinară intervine pentru încălcarea regulilor de
disciplină, fără însă a se înlătura cumulul de răspunderi atunci când s-au lezat mai multe valori
proteguite de lege. Această formă a răspunderii juridice are caracter strict personal având rolul de a
ocroti “disciplina muncii, şi a producţiei, ordinea internă a unităţii. Răspunderea disciplinară nu înlătură
celelalte forme ale răspunderii juridice (penală, civilă, contravenţională)27. Răspunderea disciplinară nu
înlătură celelalte forme ale răspunderii juridice (penală, civilă, contravenţională).
Răspunderea disciplinară este instituţia specifică dreptului muncii care constă într-un ansamblu de
norme juridice privind sancţionarea faptelor de încălcare cu vinovăţie, de către orice salariat a
obligaţiilor anuale prin contractul individual de muncă, precum şi a normelor disciplinare.
Răspunderea disciplinară beneficiază de sancţiuni tipice, specifice, iar domeniul şi regimul ei juridic sunt
reglementate în Codul muncii (art.263-268).
Angajatul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, conform legii, sancţiunii
disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară.
Sancţiunile disciplinare se stabilesc în funcţie de gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de salariat,
luându-se în considerare împrejurările săvârşirii faptei, gradul de vinovăţie al salariatului; consecinţele
abaterii disciplinare; comportarea generală a salariatului.
Sancţiunea pentru abaterea disciplinară este sancţiunea disciplinară care, potrivit art.264 din Codul
muncii poate consta în:
- avertisment scris
- suspendarea pe cel mult 10 zile lucrătoare a contractului individual de muncă
- retrogradarea din funcţie pe o perioadă de până la 60 de zile
- reducerea salariului/indemnizaţiei de conducere cu 5-10% pe 1-3 luni;
- desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
Alături de răspunderea disciplinară, Codul muncii stipulează şi alte forme de răspundere juridică:
răspunderea patrimonială, contravenţională şi penală.
Răspunderea patrimonială poate fi constituită în sarcina angajatorului sau a salariatului. Astfel, atunci
când din culpa angajatorului, salariatul a suferit un prejudiciu material în timpul îndeplinirii obligaţiilor
de serviciu sau în legătură cu serviciul, acesta este obligat să-l despăgubească în temeiul normelor şi
principiilor răspunderii civile contractuale (art.269 Codul muncii). Pentru pagubele materiale produse
angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor, salariaţii răspund patrimonial (art.270).

4.3. Prejudiciul sau rezultatul dăunător

Prejudiciul sau rezultatul dăunător, constituie consecinţa produsă de fapta ilicită, constând în tulburarea
produsă în desfăşurarea normală a raporturilor sociale şi a ordinii de drept. Pentru a atrage răspunderea
juridică, rezultatul conduitei ilicite trebuie să constea în prejudicierea intereselor unor persoane
determinate sau intereselor societăţii valori sociale ocrotite prin normele juridice.
Prejudiciul este strâns legat de fapta ilicită, cu care se află într-un raport de cauzalitate şi poate consta
în28:
- cauzarea unui prejudiciu de ordin material, ce constă într-o pierdere patrimonială ce are un conţinut
economic, putând fi evaluat pecuniar (ca de exemplu, degradarea unor bunuri, sustragere de obiecte);
- cauzarea unui prejudiciu de ordin moral prin care se aduce atingere unor valori morale ale omului, a
drepturilor personale nepatrimoniale (cinste, onoare, reputaţie, prestigiu).
Fără a face vreo distincţie între prejudiciul material şi moral, art.998 Cod civil stabileşte că, orice faptă a
omului care cauzează altuia un prejudiciu, dă dreptul celui prejudiciat la despăgubiri. În doctrină29, s-a
stabilit că, prejudiciul pentru a da naştere obligaţiei în reparaţiune trebuie să aibă următoarele
caractere: să fie cert, direct, actual şi personal şi următoarele condiţii: să fi adus atingere unui drept sau
interes şi să nu fi fost încă reparat. Repararea prejudiciului material ce constă în pierderea efectiv
suferită şi beneficiul nerealizat, este guvernată de principiul reparării integrale a acestuia.
În anumite forme ale răspunderii juridice, prejudiciul patrimonial sau moral determină măsura sancţiunii
ca rezultat al aprecierii pericolului social al faptei ilicite.

4.4. Raportul de cauzalitate (legătura cauzală dintre

fapta ilicită şi rezultatul dăunător)
Existenţa raportului cauzal este o condiţie indispensabilă oricărei forme a răspunderii juridice. Acesta
prezintă diferite particularităţi, în raport cu diferitele forme de răspundere juridică30.
Conform principiului universal al cauzalităţii, toate fenomenele apar ca efect al altora, întreaga evoluţie
fiind o înlănţuire de fenomene. Cauzalitatea31 acţionează prin manifestările oamenilor (acţiuni-
inacţiuni), efectul său fiind rezultatul acţiunii conştiente a indivizilor, acţiune orientată spre un anumit
scop.
Prin raport cauzal, se înţelege raportul dintre două fenomene în care, un fenomen denumit fenomen-
cauză (sau cauză) precede şi generează un alt fenomen denumit fenomen-efect (sau efect).
Pentru existenţa legăturii cauzale, faptul ilicit trebuie să fi fost cauza determinantă a producerii
rezultatului dăunător, iar acesta din urmă să fi fost consecinţa directă a faptului ilicit.
Există raport cauzal simplu, când o cauză generează un singur efect şi raport cauzal complex, când există
un concurs de cauze şi un concurs de efecte.
Cauza, este acel fenomen ce generează efectul şi care se poate manifesta sub forma acţiunii sau
omisiunii care ameninţă, pune în pericol sau lezează relaţiile sociale apărate prin norme de drept. Ea
este atitudinea voluntară, conştientă a omului, comportamentul antisocial opus normelor de drept32 ce
are ca efect starea de pericol produsă prin lezarea unor relaţii sociale reglementate şi ocrotite prin
normele juridice.
Cauza este fenomenul ce intervine anterior efectului, pe care acesta îl generează în mod nemijlocit.
Cauzele se pot clasifica în mai multe categorii: cauze principale şi secundare; cauze directe şi indirecte;
cauze imediate şi mediate etc.
Alături de cauză, în raportul de cauzalitate pot interveni şi alte fenomene cum ar fi: condiţia şi
întâmplarea.
Condiţia, se deosebeşte de cauză, ea fiind fenomenul care ajută, favorizează, mediază apariţia altui
fenomen. Fenomenul-condiţie acţionează de regulă, pe lângă fenomenul-cauză şi influenţează acţiunea
cauzei în sensul că, poate favoriza sau frâna procesul dezvoltării cauzei în efect.
Întâmplarea, este fenomenul neprevăzut, care are un temei extern, adică decurge din împrejurările
exterioare esenţei lucrurilor şi care se poate produce sau nu.
Spre deosebire de cauză care este dependentă de voinţa omului, întâmplarea este independentă de
voinţa făptuitorului şi ea nu determină un lanţ cauzal, ci îl poate opri sau îl poate întârzia.
Raporturile cauzale se clasifică în dreptul civil, în două grupe: raporturi cauzale necesare şi raporturi
cauzale întâmplătoare.
Raportul de cauzalitate necesar există atunci când, raportul dintre cauză şi efect îl constituie expresia
necesităţii şi nu cea a unei înlănţuiri întâmplătoare de evenimente.
Sunt considerate necesare acele fapte în lipsa cărora nu s-ar fi produs rezultatul dăunător, toate
celelalte contribuţii fiind ajutătoare. Prin caracterul necesar al raportului cauzal se înţelege faptul că
orice cauză are un efect şi orice efect are o cauză.
Răspunderea juridică intervine numai atunci când între fapta ilicită şi rezultatul dăunător există un
raport de cauzalitate necesar.
Stabilirea rolului de cauză, de condiţie sau întâmplare a unui fenomen se poate face numai în cadrul
procesului aplicării practice, când are loc individualizarea răspunderii juridice.

4.5. Vinovăţia
4.5.1. Consideraţii generale
Vinovăţia este o condiţie obiectivă indispensabilă pentru angajarea răspunderii juridice fiind unul din
fundamentele importante ale acestuia, ce desemnează latura subiectivă a încălcării normelor de drept.
Orice act al conduitei umane (acţiune sau inacţiune) se caracterizează printr-o serie de trăsături
materiale, dar şi prin faptul că reprezintă o manifestare a voinţei şi conştiinţei omului.
Vinovăţia33 este starea subiectivă ce-l caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării
normelor juridice, stare exprimată în atitudinea psihică negativă faţă de fapta socialmente periculoasă şi
faţă de consecinţele acesteia. Vinovăţia este categoria juridică ce înglobează în conţinutul său un
ansamblu de procese intelective, volitive şi emoţionale care-l determină pe subiect să ia decizia ilicită şi
îl dirijează în activitatea de executare fizică a faptei ilicite.
În cazul vinovăţiei, săvârşirea faptei ilicite apare iniţial (înainte ca aceasta să devină realitate), sub forma
unei idei comportamentale concepută în planul conştiinţei individuale, la nivel intenţional. Urmează apoi
faza în care individul analizează motivaţiile acţiunii-inacţiunii sale, urmată de hotărârea de săvârşite sau
abţinere de la săvârşirea faptei ilicite. După ce procesul decizional s-a finalizat, manifestarea de
conştiinţă se transformă în manifestare de voinţă care direcţionează şi declanşează energia individului în
scopul realizării conduitei propuse.
Aşadar, vinovăţia presupune acţiunea a doi factori caracteristici:
- factorul intelectiv (conştiinţa), care presupune un anumit nivel de cunoaştere, de conştiinţă a
semnificaţiei sociale a faptelor şi urmărilor acestora, o aptitudine psihică a individului de a înţelege
semnificaţia faptei sale, de a discerne între cea ce este licit şi ilicit.
- factorul volitiv (voinţa), care presupune libertatea de deliberare şi de decizie din partea autorului
faptei.
- factorul intelectiv este premisa esenţială a factorului volitiv, lipsa factorului intelectiv, a posibilităţii de
cunoaştere, înlătură orice libertate a voinţei, astfel, între cei doi factori există o legătură indisolubilă, ei
se interferează şi se presupun reciproc; conştiinţa este factorul care creează cauzalitatea psihică, iar
voinţa declanşează cauzalitatea fizică a faptei.
Prin urmare, vinovăţia, presupune atitudinea conştiinţei individului în raport cu urmările faptei,
libertatea voinţei, asumarea riscului unui comportament, reprezentarea faptei şi urmărilor sale.
Pentru aceste considerente, numai un individ aflat în deplinătatea facultăţilor mintale poate concepe şi
aprecia caracterul ilicit al acţiunii sale şi a consecinţelor negative aferente acesteia. Deoarece
majoritatea indivizilor sunt normali din punct de vedere psihic, voinţa de a săvârşi actul ilicit se prezumă
până la proba contrară.
Pentru existenţa vinovăţiei este necesar ca voinţa individului să fi fost conştientă şi liberă, fapt ce
presupune prevederea rezultatului acţiunii, cunoaşterea raportului cauzal şi semnificaţia socială a
rezultatului produs.
Conştiinţa umană se caracterizează prin doi factori: un factor de prevedere şi altul de reprezentare. Prin
urmare, conştiinţa presupune că autorul faptei ilicite prevede consecinţele concrete, posibile să se
producă prin fapta sa şi reprezintă mintal legătura cauzală dintre actul său şi rezultatul dăunător.
Pornind de la aceste considerente, vinovăţia poate fi definită ca fiind atitudinea psihică a persoanei care
săvârşeşte cu voinţă o faptă ilicită, având în momentul executării reprezentarea faptei şi a consecinţelor
sale negative, sau, neavând reprezentarea faptei şi a urmărilor sale, a avut posibilitatea reală a acesteia.

4.5.2. Formele vinovăţiei

Din definiţia dată vinovăţiei rezultă, că vinovăţia este susceptibilă de forme şi modalităţi diferite. Astfel,
vinovăţia se poate prezenta sub două forme: intenţia şi culpa. Distincţia dintre aceste forme ale
vinovăţiei se bazează pe deosebirea ce apare între atitudinea psihică a subiectului în cazul intenţiei şi al
culpei.
Diferenţierea formelor de vinovăţie, în intenţie şi culpă, permite stabilirea gradului de vinovăţie, cu rol
deosebit de important în determinarea formei răspunderii juridice şi a limitelor sale.

A. Intenţia
Intenţia (sau dolul) este starea spirituală şi morală ce precede şi însoţeşte săvârşirea faptei ilicite. Există
intenţie atunci când persoana a avut reprezentarea corectă a urmărilor faptei sale. Intenţia constituie
cunoaşterea de către făptuitor a circumstanţelor de fapt (care formează conţinutul propriu-zis al faptei)
şi conştiinţa că acel fapt prezintă un pericol social.
Intenţia se caracterizează printr-un complex de factori psihici dintre care, rolul esenţial şi definitoriu îl
constituie cunoaşterea caracterului antisocial al faptei şi acceptarea consecinţelor sale negative.
În funcţie de atitudinea făptuitorului faţă de producerea rezultatului dăunător, intenţia se prezintă sub
două forme: directă şi indirectă, clasificare ce se bucură de o consacrare legislativă.

a. Intenţia directă
Art.19 lit.a din Codul penal prevede că, “există intenţie directă când infractorul prevede şi urmăreşte
rezultatul faptei sale”.
Aşadar, intenţia directă există atunci când făptuitorul îşi reprezintă fapta sa, modul de realizare,
anticipează consecinţele ei ilicite, urmărind astfel producerea acelor consecinţe. Intenţia directă se
caracterizează astfel, prin două elemente:
- prevederea acţiunii ilicite şi a rezultatelor acesteia, şi
- urmărirea producerii rezultatului dăunător.
Există intenţie directă, de exemplu, atunci când un individ descarcă arma asupra unei persoane, sau o
loveşte cu cuţitul în mod conştient. În cazul intenţiei directe, subiectul prevede urmările socialmente
periculoase ca rezultat al faptei având o atitudine ferm negativă faţă de acele relaţii sociale, ocrotite de
lege, precum şi o voinţă şi dorinţă hotărâtă de a săvârşi fapta şi de a produce rezultatul dăunător.
În cazul intenţiei directe, raportul cauzal este prevăzut şi se produce în mod cert sau aproape cert.

b. Intenţia indirectă (eventuală)

Art.19 lit.b. din Codul penal prevede că “există intenţie indirectă când infractorul prevede rezultatul şi
deşi nu-l vrea şi nu-l urmăreşte, el acceptă posibilitatea producerii lui”.
Deci, în cazul intenţiei indirecte, făptuitorul prevede rezultatul dăunător al faptei ilicite, el nu urmăreşte
producerea acelui rezultat, totuşi săvârşeşte fapta ilicită, acceptând posibilitatea producerii rezultatului
respectiv. Intenţia indirectă se caracterizează în acest fel, prin atitudinea de indiferenţă a făptuitorului
faţă de rezultatul faptei sale pe care, deci, nu-l urmăreşte dar acţionează cu riscul producerii lui. Cele
două elemente specifice intenţiei indirecte sunt:
- prevederea acţiunii şi a rezultatului acesteia şi
- acceptarea producerii acelui rezultat, deşi nu se doreşte şi nu se urmăreşte.
De exemplu, un individ fură hainele unei persoane aflată în stare de ebrietate, pe timp de iarnă, cauză ce
conduce la moartea victimei. În această situaţie, fapta ilicită a fost săvârşită cu intenţie indirectă
deoarece, autorul nu a dorit moartea victimei, dar a acceptat posibilitatea producerii ei. În cazul intenţiei
indirecte, subiectul cunoaşte relaţiile sociale ocrotite de lege şi prevede doar posibilitatea realizării
urmărilor socialmente periculoase, având o anumită atitudine faţă de acele relaţii sociale şi o voinţă de a
săvârşi fapta şi o nedorinţă de a se produce urmările respective pe care totuşi le acceptă pentru
atingerea unui scop cu totul diferit.
La intenţia indirectă, raportul de cauzalitate este eventual.
Intenţia indirectă se aseamănă cu intenţia directă pentru că ambele prevăd producerea rezultatului, dar
se deosebesc, prin atitudinea psihică faţă de rezultat. Astfel la intenţia directă se urmăreşte, se doreşte
rezultatul, care este astfel sigur, iar la intenţia indirectă nu se urmăreşte rezultatul, el poate să apară sau
nu (este eventual), însă se acceptă şi se lasă să se producă.
Intenţia este susceptibilă şi de alte clasificări cum ar fi: intenţia simplă (când agentul prevede şi doreşte
producerea rezultatului) şi intenţie calificată (când agentul urmăreşte şi un scop anume arătat expres de
lege). De asemenea, intenţia poate fi spontană (urmată imediat de actul ilicit) şi premeditată (implică o
chibzuinţă îndelungată).

B. Culpa
Ca şi intenţia, culpa reprezintă un proces psihic, o atitudine a conştiinţei autorului faptei ilicite, la baza
căreia stau o serie de procese de natură psihologică.
Culpa34 este o formă mai uşoară a vinovăţiei, în care autorul faptei ilicite prevede rezultatul dăunător al
faptei sale, dar nu urmăreşte şi nu acceptă posibilitatea producerii lui, crezând în mod uşuratic că nu se
va produce sau nu prevede un astfel de rezultat, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Definiţia culpei este dată de art.19 pct.2 (lit.a şi h) din Codul penal, care se referă la următoarele
modalităţi:
- culpa cu prevedere (imprudenţa, uşurinţa);
- culpa simplă (neglijenţa, neatenţia).
a. Culpa cu prevedere sau culpa prin imprudenţă, există atunci când făptuitorul a prevăzut posibilitatea
producerii rezultatul faptei sale, însă nu a acceptat şi nu a dorit acest rezultat, sperând în mod uşuratic,
fără temei, că nu se va produce.
De exemplu, un conducător auto conduce în stare de ebrietate o maşină pe drumurile publice,
producând un accident. În această situaţie, conducătorul auto a prevăzut posibilitatea producerii unui
accident de circulaţie, el nu a dorit acest lucru, socotind fără temei că nu se va produce, bazându-se pe
anumite elemente cum ar fi: maşina este nouă, el este un bun şofer etc., elemente ce se dovedesc a fi
insuficiente deoarece, deşi există, accidentul se produce, ceea ce dovedeşte că a acţionat în mod
uşuratic.
Culpa cu prevedere are ca trăsătură comună cu intenţia (directă şi indirectă) în general, prevederea
rezultatului faptei ilicite, iar cu intenţia indirectă, faptul că autorul nu urmăreşte producerea rezultatului
faptei sale. Culpa cu prevedere se deosebeşte de intenţia indirectă prin neacceptarea rezultatului de
către făptuitor, fiind convins, că acesta nu se va produce. Această convingere greşită trebuie să se
bazeze pe anumite împrejurări de fapt, calităţi personale, etc. şi nu pe întâmplare sau eveniment care s-
ar putea să nu aibă loc.
b. Culpa simplă, există atunci când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale ilicite, deşi trebuia şi
putea să-l prevadă.
Culpa simplă se deosebeşte de toate celelalte modalităţi ale vinovăţiei (intenţia directă, intenţia
indirectă şi culpa cu prevedere), prin neprevederea de către făptuitor a consecinţelor faptei sale, în
condiţiile în care era obligat să acţioneze atent pentru a prevedea aceste consecinţe şi avea posibilitatea
să le prevadă în condiţiile concrete în care a acţionat.
Există de exemplu culpă simplă, când, un medic stabileşte un diagnostic greşit ceea ce va avea
consecinţe nefaste asupra pacientului; sau, un farmacist prepară greşit un medicament sau eliberează
un alt medicament din neatenţie; sau, casierul lasă casa de bani neîncuiată şi altcineva sustrage banii din
casă.
Pentru stabilirea vinovăţiei în această formă a culpei, se iau în considerare două criterii:
- criteriul obiectiv – prin care se urmăreşte să se afle dacă făptuitorul sau o altă persoană din aceeaşi
categorie din care făcea parte acesta (ca nivel de pregătire, experienţă) putea să prevadă rezultatul în
acele condiţii. Dacă nimeni nu ar fi putut să-l prevadă, lipseşte vinovăţia, fiind în prezenţa cazului fortuit
şi deci a exonerării de răspundere juridică;
- criteriul subiectiv – prin care se urmăreşte să se dovedească că făptuitorul şi orice altă persoană din
categoria din care acesta făcea parte era obligat să prevadă rezultatul dăunător. Dacă se constată că,
datorită particularităţilor psiho-fizice, intelectuale, pregătirii profesionale, făptuitorul nu putea sub nici o
formă să prevadă rezultatul, lipseşte vinovăţia, datorită imposibilităţii reale, subiective a făptuitorului de
a-l prevedea, şi nu datorită faptului că acel rezultat ar fi fost imprevizibil (ca în cazul fortuit).
În lipsa unor precizări legislative şi a unui punct de vedere unitar considerăm că, principalele modalităţi
ale culpei sunt: imprudenţa, nepriceperea, neatenţia şi neglijenţa.
Imprudenţa, presupune o acţiune în contradicţie cu normele de prudenţă, o lipsă de diligenţă.
Nepriceperea, este inaptitudinea de exercitare a unei activităţi sau profesii ce presupune cunoaşterea
unor reguli, principii, precum şi abilitate profesională, şi un anumit nivel de cunoştinţe de specialitate.
Neatenţia, ce constă în faptul că individul nu s-a străduit să vadă sau să înţeleagă ceea ce în mod normal
putea şi trebuia să observe şi să înţeleagă. Când neobservarea sau neînţelegerea unor împrejurări
datorate neatenţiei au dus la un rezultat negativ, dăunător, intervine răspunderea din culpă.
Neglijenţa, presupune omiterea de a lua măsurile şi precauţiile impuse de îndeplinirea unei obligaţii a
individului. Ea se poate realiza numai în legătură cu săvârşirea unor acte pozitive pe care o persoană era
obligată să le facă.
Intenţia şi culpa ca şi forme ale vinovăţiei implică atât un factor intelectiv cât şi un factor volitiv. Factorul
intelectiv este determinat de atitudinea conştientă a omului faţă de conduita sa, respectiv conştiinţa
caracterului antisocial al faptei şi al urmărilor acesteia. Factorul volitiv este determinat de actul de
voinţă, liber, al omului de a hotărî cu privire la fapta sa. Elementul volitiv şi intelectiv sunt prezente în
orice formă a intenţiei şi culpei şi ţin de atitudinea subiectivă a autorului faptei ilicite, care presupune,
aşadar, o activitate voluntară şi conştientă.

C. Intenţia depăşită (praeterintenţia) – este o formă a culpei care se grefează pe o intenţie.

Această formă a vinovăţie apare în general, în legătură cu o faptă la care se produc două rezultate:
primul rezultat este prevăzut (situaţie, în care există intenţie), iar al doilea rezultat nu este prevăzut
(situaţie în care există culpa). Deci, praetenţia este o formă mixtă, o combinaţie a intenţiei şi a culpei.
Există intenţie depăşită de exemplu, în cazul infracţiunii de lovire cauzatoare de moarte prevăzută de
art.183 Cod penal, când se comite o acţiune de lovire ce are ca rezultat vătămarea corporală a victimei,
rezultat voit şi urmărit de autor. Datorită loviturilor se produce însă şi un alt rezultat, moartea victimei,
pe care autorul nu l-a prevăzut. În acest caz, există intenţie depăşită, deoarece al doilea rezultat,
respectiv moartea victimei s-a produs din culpă care a depăşit intenţia iniţială.

5. Cauze care înlătură răspunderea juridică

5.1. Consideraţii generale
Răspunderea juridică intervine dacă s-au întrunit cumulativ factorii esenţiali ce privesc atât fapta ilicită
cât şi autorul acesteia.
Legea şi doctrina semnalează anumite cauze, situaţii menite să înlăture caracterul ilicit al faptei şi să
excludă în acelaşi timp şi răspunderea juridică.
Faptele sau împrejurările care împiedică sau anihilează libertatea de voinţă şi conştiinţă exclud sau
diminuează vinovăţia autorului, deoarece influenţează în mod hotărâtor procesul de formare a laturii
subiective.
Aceste împrejurări, situaţii, fie exclud caracterul ilicit al faptei şi pe cale de consecinţă răspunderea
juridică, fie nu exclud acest caracter dar înlătură răspunderea juridică a autorului acesteia.
Din categoria cauzelor care înlătură, exonerează răspundere juridică, fac parte următoarele:
- legitima apărare;
- starea de necesitate;
- constrângerea fizică şi constrângerea morală;
- cazul fortuit şi forţa majoră;
- minoritatea făptuitorului;
- iresponsabilitatea;
- beţia involuntară, completă;
- eroarea de fapt.
Cauzele exoneratoare de răspundere juridică sunt personale, pentru că se iau în considerare numai faţă
de persoanele cu privire la care se constată.
Unele din aceste împrejurări sunt comune mai multor forme de răspundere, iar altele sunt specifice unei
forme de răspundere sau alteia35.
Această categorie de împrejurări, situaţii (care înlătură caracterul ilicit al faptei), se distinge de o altă
categorie de situaţii, care nu înlătură ilegalitatea faptei, dar înlătură răspunderea juridică sau alte
consecinţe ce decurg din aceasta. Astfel de cauze sunt: amnistia, graţierea, prescripţia, lipsa plângerii
prealabile, împăcarea părţilor, reabilitarea etc.

5.2. Legitima apărare36

Într-un stat de drept este interzisă justiţia privată în sensul că, nimeni nu poate să-şi facă singur dreptate
prin recurgerea la acte şi fapte contrare ordinii de drept în scopul apărării drepturile şi intereselor
legitime ce au fost lezate prin acţiunea altei persoane. Există însă cazuri, în care salvarea unui drept sau
interes legitim de la un pericol ce-l ameninţă, nu este posibilă decât printr-o apărare sau ripostă
imediată a celui atacat.
Fapta săvârşită în legitimă apărare este fapta ce prezintă pericol social, săvârşită de o persoană pentru a
înlătura un atac material, direct, injust şi imediat, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau a unui
interes public, faptă ce pune în pericol grav valorile atacate (art.44 alin.2 Cod penal).
Codul penal român, în modificarea sa actuală37 prevede la art.44 alin.2 (1) următoarele: „se prezumă că
este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei
persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin orice alte mijloace într-o locuinţă, încăpere,
dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea.” Rezultă că, norma penală înscrisă în aceste dispoziţii
leagă de noţiunea legitimei apărări anumite condiţii menite să caracterizeze atacul şi apărarea.
Se află în legitimă apărare persoana care este ţinta unei agresiuni şi care are dreptul să riposteze pentru
a se apăra, situaţie în care riposta sa este legitimă şi corespunde sentimentului de dreptate şi siguranţă
personală.
De exemplu, un taximetrist este atacat noaptea în staţie pentru a fi tâlhărit de către un grup de indivizi,
situaţie în care el porneşte maşina în care se află şi loveşte pe unul dintre agresori.
O faptă săvârşită în stare de legitimă apărare nu este considerată o faptă ilicită, ci ea este o faptă
necesară în care făptuitorul reacţionează sub nevoia, impulsul instinctului de apărare, în mod voluntar şi
conştient, dar fără libertate de voinţă.
Legitima apărare presupune unele condiţii cu privire la atac şi apărare (ripostă), între care trebuie să
existe un raport de cauzalitate şi o proporţie între intensitatea atacului şi limitele apărării.

5.2.1. Condiţiile legitimei apărări, sunt condiţiile referitoare la atac şi la apărare. Astfel, se cere ca:
- atacul să fie material, adică să aibă un caracter fizic, obiectiv, reprezentat prin acte sau manifestări
fizice îndreptate împotriva existenţei valorilor ocrotite de lege. Atacul nu este material când se
realizează prin cuvinte sau în scris (ameninţări, insulte, calomnii), sau când există simpla presupunere că
se declanşează un atac;
- atacul să fie direct, adică să fie îndreptat în mod nemijlocit împotriva unei valori ocrotite de lege pe
care să o pună în pericol în mod nemijlocit (de exemplu, făptuitorul îndreaptă arma înspre victimă), fără
existenţa unui obstacol material (zid, uşă etc.);
- atacul să fie imediat, actual, adică în punctul de a se declanşa, de a da naştere unui pericol prezent,
iminent. Atacul viitor, ca simplă posibilitate, nu justifică legitima apărare;
- atacul să fie injust, fără temei legal, lipsit de orice justificare de drept. Această cerinţă impune ca atacul
să fie săvârşit de o persoană responsabilă, capabilă să înţeleagă caracterul just sau injust al atacului.
Când atacul vine din partea unui iresponsabil există stare de necesitate şi nu de legitimă apărare;
- apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului, ea neputând depăşi limitele necesităţii. Aceasta
înseamnă că, apărarea trebuie să fie de aceeaşi intensitate cu atacul, în sensul că, dacă atacul este grav
apărarea poate să aibă acelaşi caracter, iar dacă atacul este uşor, apărarea trebuie să aibă un caracter
uşor. Deci, trebuie să existe un raport de proporţionalitate aproximativă între fapta săvârşită în apărare
şi atacul ce a determinat nevoia de apărare;
- apărarea să fie necesară, pentru înlăturarea atacului;
- apărarea să fie spontană, adică să intervină pentru a preveni un atac iminent sau a înlătura un atac
actual;
- apărarea trebuie să rămână în limitele necesare, adică să înceapă în momentul declanşării atacului sau
imediat după începutul lui şi să se termine odată cu înlăturarea acelui atac.
Apărarea sau riposta la atac este considerată ca fiind o faptă pozitivă, o acţiune violentă, dar necesară,
prin care se încearcă înlăturarea stării de pericol creată de agresor.
Suntem în prezenţa depăşirii limitelor legitimei apărări în următoarele situaţii:
- când s-a declanşat apărarea înainte de începerea propriu-zisă a atacului, pe baza unei simple bănuieli;
- când apărarea continuă şi după ce atacul a fost respins;
- când există o disproporţie vădită între atac şi ripostă, în sensul că riposta are o intensitate mult mai
mare decât atacul, consecinţele sale depăşind cu mult atacul.
Se consideră însă, ca fiind în legitimă apărare şi persoana care din cauza tulburării sau temerii a depăşit
limitele unei apărări proproţionale (echivalente) cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a
produs atacul.
Din prezentarea făcută rezultă că, fapta considerată de lege ca fiind ilicită, săvârşită în stare de legitimă
apărare este comisă fără vinovăţie, nu pentru că cel ce a comis-o avea dreptul să o facă, ci pentru că nu
a avut posibilitatea să-şi determine şi dirijeze liber voinţa, situaţie în care lipseşte trăsătura esenţială a
faptei ilicite – vinovăţia.

5.3. Starea de necesitate

Codul penal prevede în art.45 alin.2 că “este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a
salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc”.
Starea de necesitate reprezintă dreptul unei persoane de a-şi apăra propria persoană aflată în faţa unui
pericol, grav, iminent şi de neînlăturat cu preţul sacrificării altei persoane, sau dreptul de a-şi apăra
bunurile ameninţate de un pericol cu preţul sacrificării bunurilor ce aparţin altor persoane, dacă
pericolul nu poate fi înlăturat altfel.
În starea de necesitate pericolul nu se naşte din atacul unui agresor ci el este generat de o împrejurare
(fenomene naturale, fapta unor persoane responsabile).
În stare de necesitate pericolul inevitabil şi iminent face ca titularul valorilor ameninţate să săvârşească
o faptă ilicită necesară, indispensabilă pentru salvarea acelor valori. De exemplu, un conducător auto
conduce cu viteză excesivă pentru a transporta un bolnav grav la spital; sau, pompierii pentru a salva din
incendiu un copil sunt nevoiţi să distrugă câteva apartamente. În astfel de cazuri deşi s-a comis o faptă
ilicită, lipseşte vinovăţia pentru că s-a acţionat constrâns de necesitate.
Spre deosebire de legitima apărare în care pericolul se naşte din atacul unui agresor, în starea de
necesitate, pericolul este generat de o întâmplare, de o faptă accidentală.

5.3.1. Condiţiile stării de necesitate, sunt cele ce privesc pericolul şi acţiunea de salvare, respectiv:
- existenţa unui pericol care să creeze posibilitatea survenirii unor pagube sau suferinţe;
- pericolul să fie iminent, adică să fie pe punctul de a se declanşa, să fie ameninţător; un pericol
depărtat, trecut sau viitor nu implică o stare de necesitate;
- pericolul să fie inevitabil, să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârşirea unei fapte ilicite. Deci,
acţiunea de salvare să fie necesară, să fie singura cale de evitare a pericolului;
- pericolul să fie grav, să pună în pericol valori sociale deosebit de importante (viaţa, sănătatea, un bun
important, un interes public);
- pericolul să fie fortuit, adică declanşarea lui să nu se datoreze intenţiei sau culpei celui aflat în stare de
necesitate;
- acţiunea de înlăturare a pericolului trebuie să se menţină în limitele necesităţii, să nu fie exagerată în
raport cu realitatea pericolului, cauzându-se urmări mai grave decât cele ce s-ar fi produs dacă pericolul
nu se înlătura;
- acţiunea de salvare să fie necesară, adică să reprezinte singura posibilitate de evitare a pericolului;
- acţiunea de salvare să fie o faptă ilicită;
- acţiunea de salvare să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia de a
înfrunta pericolul (pompieri, salvamari, salvamontişti etc.) prin acţiunea de salvare să nu se fi cauzat
urmări vădit mai grave decât acelea ce s-ar fi produs dacă nu se înlătura pericolul, adică să existe o
proporţie între consecinţele pericolului şi răul produs, prin acţiunea de salvare.

5.4. Constrângerea fizică

Fapta săvârşită prin constrângere fizică este fapta comisă datorită constrângerii exercitate asupra
fizicului unei persoane, căreia persoana respectivă nu-i poate rezista.
Constrângerea fizică constă în presiunea pe care o forţă (energie) activă o exercită asupra energiei fizice
a unei persoane şi căreia nu i se poate rezista, astfel încât această persoană săvârşeşte o faptă ilicită. Cel
constrâns fizic nu are posibilitatea de mişcare voită, sau mişcarea sa este dependentă de voinţa altei
persoane. De exemplu, militarul nu se prezintă la unitate fiind împiedicat de o înzăpezire, inundaţie, sau
pentru că este sechestrat; sau un paznic este imobilizat de tâlhar şi împiedicat să alarmeze.
Aşadar, în caz de constrângere fizică lipseşte libertatea de voinţă şi acţiune a făptuitorului ca şi condiţie
indispensabilă subiectului oricărei fapte ilicite şi ca atare lipseşte vinovăţia. Constrângerea fizică poate fi
efectuată fie de o altă persoană, fie de forţa unei maşini sau a unui animal ce nu poate fi stăpânit, fie de
un fenomen natural.

5.4.1. Condiţiile constrângerii fizice sunt:

- să existe o acţiune de constrângere asupra fizicului unei persoane, ce poate consta în punerea în
mişcare sau imobilitatea persoanei;
- săvârşirea unei fapte ilicite, prevăzută şi sancţionată ca atare într-un act normativ, din cauza unei
constrângeri fizice;
- constrângerea fizică să fie directă asupra fizicului unei persoane;
- cel constrâns să nu poată rezista acţiunii de constrângere, să nu o poată înlătura decât prin săvârşirea
faptei ilicite, voinţa sa fiind complet anihilată;
În general, ca urmare a constrângerii fizice se comit fapte de inacţiune (omisiune).

5.5. Constrângerea morală

Fapta săvârşită prin constrângere morală este fapta comisă datorită constrângerii exercitate asupra
psihicului unei persoane, căreia persoana respectivă nu-i poate rezista.
Constrângerea morală constă în presiunea exercitată prin ameninţare cu un pericol grav asupra
psihicului unei persoane, căreia îi provoacă o temere serioasă, datorită căreia săvârşeşte o faptă ilicită.
Aceasta este o cauză ce răpeşte persoanei constrânse posibilitatea de a-şi putea determina şi dirija liber
voinţa, fapt ce exclude vinovăţia şi deci, înlătură caracterul ilicit al faptei. De exemplu, casierul unei
bănci este ameninţat cu moartea dacă nu lasă seiful deschis; sau o persoană este ameninţată că i se va
răpi copilul dacă nu va face o mărturie mincinoasă.

5.5.1. Condiţiile constrângerii morale sunt:

- să existe o acţiune de constrângere asupra psihicului unei persoane, care să se exercite printr-o
ameninţare serioasă (scrisă sau orală, directă sau indirectă), ce provoacă o temere puternică, datorită
căreia celui constrâns îi lipseşte libera determinare şi dirijare a voinţei;
- pericolul cu care se ameninţă să fie grav, pentru persoana ameninţată sau pentru altă persoană, adică,
să se refere la un rău ireparabil sau greu de remediat, să nu fie o simplă temere;
- pericolul să fie iminent (pe cale să se producă) şi injust;
- pericolul să nu poată fi evitat în alt mod decât prin comiterea faptei ilicite, pretinse de cel ce ameninţă;
- între răul cu care se ameninţă şi cel ce ar rezulta din săvârşirea faptei ilicite să existe o anumită
proporţie;
Atât constrângerea fizică cât şi constrângerea morală exclud vinovăţia şi deci, caracterul penal al faptei,
numai pentru cel care a comis fapta în această stare (cel constrâns), nu şi pentru cel ce a constrâns.

5.6. Cazul fortuit şi forţa majoră38

Prin fapta săvârşită în caz de forţă majoră, se înţelege fapta peste care se suprapune o întâmplare
neprevăzută şi care produce un rezultat periculos, neprevăzut şi de neînlăturat. Cazul fortuit este
reglementat în art.47 din Codul penal, iar forţa majoră este dedusă din doctrină.
Cazul fortuit există atunci când acţiunea – inacţiunea unei persoane a produs un rezultat ce nu putea fi
prevăzut datorită intervenţiei unei cauze neprevizibile, a unui eveniment căruia nu i se poate opune
nimic (cui resist not potest).
În doctrină, forţa majoră (casus major) este considerată ca fiind acel fenomen natural sau social exterior
extraordinar, de neînlăturat (imprevizibil şi invincibil) care exclude în întregime angajarea răspunderii
juridice dacă a constituit cauza exclusivă a prejudiciului. Forţa majoră nu poate fi prevăzută şi nici
prevenită, chiar cu cel mai înalt grad de diligenţă şi prudenţă.
Imprevizibilitatea trebuie să fie obiectivă să nu se datoreze unor cauze subiective datorită căreia
făptuitorul nu a prevăzut rezultatul pe care în mod obişnuit orice persoană l-ar fi putut să-l prevadă.
Persoana care a săvârşit o faptă ilicită în astfel de împrejurări, nici nu le-a conceput şi nici nu le-a urmărit
sau acceptat. Aceste împrejurări schimbă rezultatul firesc al conduitei iniţiale a individului şi se pot
datora unor fenomene ale naturii, fenomene provocate de unele boli (epilepsie, atac de cord) sau de
animale.
De exemplu, X dă foc la gunoaie după care suferă un preinfarct iar focul provoacă între timp un incendiu;
X aleargă după Y fără să ştie că acesta este cardiac şi drept urmare Y decedează; maşina lui X are o
explozie de cauciuc de pe urma căreia se produce un accident; apariţia unui animal pe şosea determină
intrarea pe contrasens ce se soldează cu un accident de circulaţie etc.
Cazul fortuit şi forţa majoră înlătură caracterul ilicit al faptei; cazul fortuit presupune cauze neprevăzute,
iar forţa majoră presupune cauze inevitabile, de neînlăturat.
Trăsăturile principale ale forţei majore sunt:
- este un eveniment imprevizibil în producerea şi efectele sale;
- este un eveniment exterior acţiunii sau inacţiunii;
- autorul faptei;
- este un eveniment irezistibil, invincibil.

5.6.1. Condiţiile cazului fortuit sunt:

- să se săvârşească o faptă ilicită datorită unei acţiuni-inacţiuni peste care se suprapune o întâmplare, o
împrejurare străină de cunoaşterea şi voinţa celui ce acţionează ilicit;
- împrejurarea fortuită care a intervenit să fi fost neprevăzută;
- rezultatul produs astfel, să fie imprevizibil şi de neînlăturat;
- imposibilitatea de prevedere să aibă caracter general şi obiectiv, adică nici o persoană aflată într-o
cauză similară să nu fi putut să prevadă acea întâmplare şi acel rezultat.
5.7. Iresponsabilitatea
Fapta săvârşită în stare de iresponsabilitate este fapta unei persoane care în momentul comiterii ei nu
poate să-şi dea seama de acţiunile-inacţiunile sale, sau nu poate fi stăpână pe ele, datorită debilităţii
mintale sau altor cauze asemănătoare.
Conform art.48 Cod penal, iresponsabilitatea este starea de incapacitate psiho-fizică a unei persoane,
care datorită alienaţiei mintale sau altei cauze (fenomene fiziologice, intoxicaţii cu medicamente,
narcotice etc.), nu-şi poate da seama de acţiunile sau inacţiunile sale şi de urmările lor39, săvârşind
astfel o faptă ilicită. În practica judiciară s-a statuat că este iresponsabil şi inculpatul care suferă de
oligofrenie sau de boală psihică ce-i anulează discernământul, de schizofrenie care exclud
discernământul constatate prin expertize medico-legale.40 O persoană iresponsabilă nu posedă
însuşirile mintale necesare pentru a înţelege de ce anumite fapte prezintă pericol social şi au caracter
ilicit.
Iresponsabilitatea poate fi intelectivă, când făptuitorul este inconştient de faptele ce le săvârşeşte şi
volitivă, când făptuitorul nu-şi poate dirija, stăpâni şi conduce acţiunile sale.
În literatura juridică de specialitate se consideră că iresponsabilitatea poate fi: înnăscută (congenitală-
idioţenie, debilitate mintală) sau dobândită (survenită pe parcursul vieţii-nevroze, psihoze); permanentă
(incurabilă) sau trecătoare (intermitentă).

5.7.1. Condiţiile iresponsabilităţii

- săvârşirea unei fapte ilicite de către o persoană iresponsabilă;
- iresponsabilitatea să se datoreze unor cauze de alienaţie sau debilitate mintală, nebunie, nevroză sau
dezechilibru psihic provocat de intoxicaţii cu stupefiante sau alcool;
- iresponsabilitatea să fie totală, adică să lipsească complet capacitatea psihică a individului;
- iresponsabilitatea trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei ilicite.
Constatarea iresponsabilităţii se face de către experţi, în cadrul unor instituţii sanitare de specialitate.
Împotriva făptuitorului iresponsabil se pot lua numai măsuri de siguranţă cu caracter medical (obligarea
la tratament medical, internarea într-un institut medical de specialitate), fapta lui nefiind considerată
infracţiune nu va răspunde penal.

5.8. Beţia involuntară completă

Beţia este o stare psiho-fizică anormală în care se găseşte o persoană datorită acţiunii alcoolului sau a
altor substanţe excitante sau narcotice asupra organismului şi facultăţilor sale psihice (art.49 Cod penal).
Deşi forma de beţie cea mai frecventă este beţia alcoolică capabilă să provoace devieri specifice de la
starea psiho-fizică normală şi să ducă la diminuarea sau chiar anihilarea capacităţii fizice şi psihice a
persoanei, ea nu epuizează toate cazurile de intoxicaţie posibilă cu substanţe ce produc starea de
ebrietate etc. În practica judiciară actuală din unele ţări occidentale se constată că numeroase fapte
ilicite se săvârşesc sub influenţa consumului de substanţe stupefiante, care generează o stare de
intoxicare a organismului denumită “beţia rece” cu efecte similare sau chiar mai grave uneori decât cele
ale intoxicării cu alcool.

5.8.1. Condiţiile necesare41 - pentru ca beţia involuntară sau fortuită completă să fie cauză de înlăturare
a conduitei ilicite sunt:
- săvârşirea unei fapte ilicite;
- starea de beţie să existe în momentul săvârşirii faptei ilicite;
- starea de beţie să fie completă, astfel încât persoana să fie lipsită de capacitatea fizică şi psihică;
- starea de beţie să se datoreze alcoolului sau unor substanţe narcotice;
- starea de beţie să fie accidentală, fortuită, adică să fie rezultatul unei întâmplări neprevăzute.
Beţia involuntară completă presupune lipsa conştiinţei şi discernământului datorită unor împrejurări
independente de voinţa individului. Efectele acestei stări constau în înlăturarea caracterului ilicit al
faptei şi deci a răspunderii juridice, deoarece lipseşte trăsătura esenţială a faptei, respectiv vinovăţia. De
principiu, săvârşirea unei fapte ilicite în stare de beţie involuntară nu atrage nici răspunderea penală nici
răspunderea civilă, răspunderea civilă va putea fi reţinută atunci când făptuitorul a provocat sau a ajuns
în această stare din propria sa culpă. Starea de beţie are un caracter strict personal şi va produce efecte
de împiedicare a constituirii caracterului penal numai cu privire la persoana care a acţionat sub imperiul
ei.
Beţia voluntară completă nu exclude caracterul ilicit al faptei, deoarece făptuitorul a putut să-şi dea
seama că poate ajunge în această stare. Ea poate constitui fie o circumstanţă agravantă, fie o
circumstanţă atenuantă.

5.9. Minoritatea făptuitorului

Conform art.50 Cod penal “nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un
minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal”.
Starea de minoritate înlătură răspunderea juridică, penală şi contravenţională, deoarece minorii nu au
capacitatea de a răspunde pentru faptele ilicite pe care le săvârşesc.
Minorii sub 14 ani nu răspund pentru faptele lor în nici o situaţie, deoarece în privinţa lor există o
prezumţie absolută a lipsei discernământului, care înlătură caracterul ilicit al faptei comise. Între 14 şi 16
ani se consideră că minorii au săvârşit fapta fără discernământ, însă dacă se dovedeşte contrariul, vor
răspunde pentru fapta lor deoarece în această situaţie, prezumţia lipsei discernământului este relativă.
Codul penal român stabileşte la art.99 alin.1 că: „minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde
penal” prezumţia lipsei discernământului fiind în astfel de situaţii, absolută. Alin.2 dispune că între 14 şi
16 ani minorul răspunde penal dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. În situaţia în care
minorul a împlinit vârsta de 16 ani şi a săvârşit o faptă penală, va răspunde penal fiind prezumat că a
acţionat cu discernământ. Discernământul se stabileşte în raport de natura, împrejurările concrete ale
faptei şi personalitatea minorului.
Minoritatea este o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei şi deci răspunderea juridică, numai cu
privire la persoana la care se constată. Aşadar, minoritatea, “în personam”, putând profita de ea doar
infractorul minor nu şi ceilalţi participaţi.
Minoritatea înlătură numai răspunderea penală şi contravenţională, nu şi răspunderea civilă, în care
prejudiciul cauzat prin fapta sa altor persoane trebuie reparat integral de către părinţii lor (de către
reprezentanţii legali).
Condiţiile minorităţii sunt:
- săvârşirea unei fapte ilicite;
- fapta să fie săvârşită de un minor care nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde juridic.

5.10. Eroarea de fapt

Eroarea de fapt42 constă în necunoaşterea totală (ignoranţă totală, absolută) a unei stări, situaţii sau
împrejurări legate de fapta care se comite, sau cunoaşterea lor greşită (ignoranţă relativă).
În cazul erorii de fapt, făptuitorul nu-şi dă seama că încalcă legea penală, deoarece el nu cunoaşte unele
stări, situaţii sau împrejurări, de care depinde caracterul ilicit al faptei sale.
Eroarea de fapt se caracterizează prin aceea că, făptuitorul deşi are capacitate fizică şi psihică în
momentul comiterii faptei ilicite, îşi reprezintă greşit realitatea obiectivă pentru că nu cunoaşte anumite
stări de fapt, situaţii ce existau în acel moment sau le cunoaşte greşit, existând astfel o discordanţă între
realitatea obiectivă şi reprezentarea sa subiectivă (imaginea pe care şi-o face despre realitate). Această
discordanţă îl pune pe făptuitor în imposibilitatea de a-şi da seama de caracterul ilicit al faptei sale şi
deci, de a-şi putea dirija voinţa şi acţiunea în mod conştient.
5.10.1. Condiţiile erorii de fapt sunt:
- săvârşirea unei fapte ilicite de către o persoană aflată în eroare de fapt;
- eroarea de fapt trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei ilicite;
- eroarea să nu provină din culpa făptuitorului;
- făptuitorul să nu fi cunoscut existenţa stării, situaţiei sau împrejurării de care deprinde caracterul ilicit
al faptei.
Eroarea de fapt este o cauză personală ce înlătură caracterul ilicit al unei fapte, fără să producă efecte
juridice faţă de alte persoane.
Eroarea de drept (necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii), nu înlătură caracterul ilicit al faptei,
deoarece conform adagiului latin “nemo censetur ignorare legem”, nimeni nu se poate apăra de
răspundere invocând necunoaşterea legii.
De asemenea, nici eroarea asupra identităţii unei persoane (“error in personam”) nu înlătură caracterul
ilicit al faptei, pentru că normele de drept nu apără atributele unei anumite persoane, ci ale oricărei
fiinţe umane.

5.11. Executarea unei obligaţii legale sau contractuale

Executarea unei obligaţii impuse sau permise de lege sau contract, exclude caracterul ilicit al faptei chiar
dacă există un prejudiciu.
Această cauză exoneratoare de răspundere juridică se materializează, de regulă, prin executarea
ordinului de serviciu, a ordinului superiorului.
Raportul juridic de muncă presupune subordonarea administrativă, ce implică necesitatea executării
ordinului de serviciu dat de şeful ierarhic. Dacă ordinul este vădit ilegal acesta nu va putea constitui
temeiul exonerării de răspundere a executantului.
În ipoteza ordinului superiorului, caracterul ilicit al faptei este înlăturat numai dacă sunt întrunite
următoarele condiţii43:
- ordinul să provină de la o autoritate legitimă, competentă;
- ordinul să fie dat cu respectarea formelor legale;
- ordinul să nu aibă caracter vădit ilegal şi abuziv;
- ordinul să nu fie executat în mod ilicit;
- ordinul să fie dat celui ce are sarcina să-l execute.
……………………………………………..

„Să fim oameni. Să rămânem în continuare oameni: acestea sunt cuvintele asupra cărora nu am încetat
să-mi concentrez atenția în ultimii douăzeci de ani. Un oaspete rus mă prevenea, zilele trecute, că am
fost luat în vizor de către cea mai însemnată gazetă literară sovietică, acuzat fiind că nu m-ar preocupa
decât moartea, că nu m-aș uita decât în direcția morții, cum – pare-se – ar fi și firesc pentru un
reprezentant al unei civilizații burgheze agonizante. Cred, dragi ascultători, că ați putut constata cât de
absurd este acest reproș. Căci tocmai invincibila iubire pe care o am pentru viață mă împiedică să
subscriu la ceea ce aș numi <mortalismul> celor pentru care ființa umană poate fi oricând spulberată sau
zdrobită precum o mașinărie.
Gândurile acestea au, poate, o însemnătate aparte în clipa de față, când nu suntem deloc siguri dacă
milioane sau zeci de milioane de semeni ai noștri nu vor fi trimiși spre pieire în viitorul apropiat. Chiar
dacă răul cel mai rău nu poate fi evitat – și nu este câtuși de puțin sigur că va putea fi evitat la nesfârșit –
cred că trebuie, oricare vor fi fiind greșelile sau scăpările noastre (iar, în ce mă privește, sunt departe de
a-mi acorda mie însumi circumstanțe atenuante), trebuie, așadar, să ne reamintim cu recunoștință tot
ceea ce, de-a lungul existenței noastre, fie că ea va fi fost scurtă sau lungă, ne-a fost hărăzit de către o
atotputernicie (care nici nu mai are nevoie să fie numită), ca un fel de garanție ori sămânță pentru o
viață demnă de acest nume, adică o viață deopotrivă creatoare și frățească. C r e a t o a r e ș i f r ă ț e a s
c ă: cu această conjuncție aș dori să închei cele spuse de mine aici, ca un acord major într-un quatuor sau
o simfonie de Mozart, al cărui ecou se prelungește mult în noi înșine, – și rămâne acolo: nu doar în
urechea noastră, ci în inimă; nu doar ca o amintire, ci ca o promisiune de înveșnicire.“

Gabriel Marcel, fragment din ’La dignité humaine et les assises existentielles’, Aubier-Montaigne, 1964,
traducere din limba franceză de Luiza și Mihai Șora]

…………………………………