Dimensiunea psihologică

a pregătirii profesorului

Profesor înv.primar Zaharioiu Laura

După Rene Hubert (1965), principala calitate a profesorului este vocația pedagogica,
exprimată în „ a te simți chemat, ales pentru această sarcină şi apt pentru a o îndeplini”.
M.A.Bloch susține că arta de a-i învăţa pe alții reprezintă un dat natural, iar alți autori cred
că meseria de profesor se învăţa ca oricare altă meserie. Principala modalitate de
operaționalizare a conținutului personalității profesorului este aptitudinea pedagogica.
Aptitudinea pedagogică este considerată unul dintre principalii factori de succes în
procesul instructiv – educativ. Stroe Marcus o considera „ o particularitate individuală care
surprinde îi transpune în practică modalitatea optimă, conform particularităților elevilor, de
transmitere a cunoștințelor si de formare a intereselor de cunoaștere, a întregii personalităţi a
elevului”.
Nicolae Mitrofan (1988) stabilește următoarele componente ale aptitudinii pedagogice: -
competenţa ştiintifică,
- competenşa psihopedagogică
- competenţa psihosociala.
În timp ce competenţa științifică presupune o solidă pregătire de specialitate,competenţa
psihopedagogică este asigurată de ansamblul capacităților necesare pentru „construirea”
diferitelor componente ale personalității elevilor si cuprinde : capacitatea de a determina
gradul de dificultate al materialului de învățare pentru elevi, capacitatea de a înțelege elevul,
de a pătrunde în lumea sa interioara etc.
Competenţa psihosocială cuprinde ansamblul de capacități necesare optimizării relațiilor
interumane cum ar fi: capacitatea de a adopta un rol diferit, capacitatea de a influenţa grupul
de elevi,capacitatea de a comunica ușor si eficient cu elevii, capacitatea de a adopta diferite
feluri de conducere.
Josef Stefanovic este de părere ca tactul pedagogic sau lipsa de tact apar numai pe
fundalul interacțiunii profesor – elev. De aceea tactul pedagogic se definește ca fiind „ gradul
calitativ al interacțiunii sociale dintre profesor si elev, caz în care criteriile acestei calităţi ar fi
următoarele:
a) gradul de adecvare a comportamentului profesorului faţă de fiecare elev;
b) gradul motivației pozitive a rezultatelor la învăţătură şi a comportamentului elevului;
c) gradul de dezvoltare a personalității elevului;
d) gradul de respectare a particularităților psihice ale elevului şi asigurarea unui climat
psihic optim al activității instructiv –educative
e) rezultatele obținute în atingerea obiectivelor propuse în activitatea instructiv –
educativă”
Pentru profesori, tactul pedagogic este condiționat, în primul rând, de calităţile personale
ale profesorului, în timp ce elevii pun pe primul plan relațiile bune, corecte existente între ei şi
profesor. A da dovadă de tact pedagogic, presupune multă inventivitate, ingeniozitate, ceea
ce echivalează cu un autentic act de creație.
 Studiul corelației dintre trasăturile caracteristice ale profesorului şi eficienţa actului
pedagogic a impus şi un alt concept, corelat cu cel de aptitudine pedagogică şi anume
competenţa didactică. Aceasta apare nu atât ca o dimensiune intrapersonală, cât mai ales, ca
una interpersonala, cu multe fațete relaționale.
Competenţa didactica este operaționalizată într-un număr de cinci competenţe specifice:
 competenţa cognitivă, cuprinde abilitătile intelectuale şi cunoștințele așteptate
din partea unui profesor;
 competenţa afectivă, definită prin atitudinile așteptate din partea profesorului şi
considerată a fi specifică profesiunii didactice, fiind şi cel mai greu de obținut;
 competenţa exploratorie vizează nivelul practicii pedagogice şi oferă ocazia
viitorilor profesori de a-şi exersa abilităţile didactice
 competenţa legată de performaţa, prin care profesorii dovedesc nu numai că
știu, dar şi că pot utiliza ceea ce știu
 competenţa de a produce modificări observabile ale elevilor în urma relației
pedagogice

Autorii cred că o analiza a relației dintre variabilele personalității profesorului şi eficienţa

predării trebuie să ia în consideraţie motivația elevului şi principalele impulsuri motivaționale
ce se manifestă în procesul de învăţare școlară.
Majoritatea studiilor insistă foarte mult asupra necesității formării unei competenţe
pedagogice relaționale, a unor capacități de gestionare interactivă a clasei, care să faciliteze
comunicarea cu elevii şi să îi determine să se implice în situația pedagogică. Din această
perspectivă s-ar impune o analiză a stilului educațional.
Cu toate că didactica modernă şi teoria educaţiei militează deopotrivă pentru creşterea
rolului elevilor în procesul propriei lor formări, rolul conducător al dascălului în activitatea
educaţională rămâne un fapt real.
Fără a nega rolul mijloacelor audiovizuale, a mass-media şi a diverselor tehnici
moderne, in procesul didactic, rolul educatorului rămâne în prim-plan in opere de formare a
personalităţii elevilor, el fiind principalul modelator al personalităţii acestora.

BIBLIOGRAFIE

Ausubel, D. Robinson F. Învatarea în şcoala. O introducere în

psihologia pedagogica – Editura Didactica si
Pedagogica Bucuresti 1981
Geissler E. Mijloacele de educatie – Editura Didactica si
Pedagogica Bucuresti 1977